Imaginarul politic și

formarea identităților
etno-naționale în
Europa (sec. XIV/XVI-
XX)
 Argument
„Retrăim în Europa de Est un proces de revalorizare a
identităţilor particulare” (Jacques Rupnik, 1990).

Înțelegerea mai corectă a multor evenimente contemporane,

petrecute în secolul al XX-lea și, mai ales, a celor de după
prăbușirea regimurilor comuniste și din ultimii ani (războaiele
din fosta Iugoslavie, genocidul din Rwanda, criza migranților,
„Brexit”, avansul populismului).

Implicațiile noii însemnătăți contemporane a identităților etno-

naționale și regionale asupra încă ipoteticei „identități
europene”.
 Explicarea noțiunilor
centrale ale cursului:
- Imaginarul : ansamblul reprezentărilor colective despre
realitatea înconjurătoare și/sau diferitele ei aspecte.

- Imaginarul politic: modul în care membrii unei comunități

(etno-)naționale își reprezintă (își imaginează) organizarea
social-politică și apartenența la același etnic, precum și
atitudinile, conduitele, colective, ideologiile și politicile
induse de aceste reprezentări.

- Identitatea etno-națională: sentimentul apartenenței la o

anumită comunitate etnică (națională), indus de factori
precum: limba, trecutul comun, religia etc., și de
reprezentarea colectivă a acestora (adică de modul cum
este imaginată funcția lor).
 Planul cursului
1. Introducere: argumentarul, tematica și bibliografia cursului.
 
2.-7. Concepte, definiții, metode.
 imaginar, imaginar politic, reprezentare: funcția lor în geneza identităţilor
etno-naționale;
 mitul; mitul istoric – formă de reprezentare (interpretare) a trecutului colectiv;
etnicitate și națiune: teorii;
conceptul de identitate; identitatea (etno-)națională: definiții; componente;
identitate-alteritate.
 
8.-11. Mituri fundamentale ale imaginarului politic: miturile istorice
(fondatoare):
 mitul originilor;
mitul „bastionului (avanpostului) Creștinătății” (propugnaculum Christianitatis);
mitul martiriului sau al suferinței colective.
 
12-14. Concluzii: identitățile etno-naționale și „conștiința europeană”
contemporană: conflict sau acomodare?
 
 
 Bibliografie selectivă
1. Anderson, Benedict, Comunităţi imaginate. Reflecţii asupra originii şi răspîndirii naţionalismului. Traducere de
Roxana Oltean şi Ioana Potrache, Bucureşti, Editura Integral, 2000.
2. Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Bucureşti, Humanitas, 2000.
3. Idem, Două secole de mitologie naţională, Bucureşti, Humanitas, 1999,
4. Idem, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1997.
5. Burguière, André, Revel, Jacques (sous la direction de), Histoire de France. L’État et les pouvoirs, par Robert
Descimon, Alain Guéry, Jacques Le Goff, Pierre Lévêque, Pierre Rosanvallon. Volume dirigé par Jacques Le Goff,
Paris, Éditions du Seuil, 1989.
6. Girardet, Raoul, Mythes et mythologies politiques, Paris, 1986 (acum şi în limba română: Mituri şi mitologii
politice. Traducere de Daniel Dimitriu. Prefaţă de Gabriela Adameşteanu, Iaşi, Institutul European, 1997).
7. Kolarz, Walter, Mituri şi realităţi în Europa de Est. Traducere de Oana Suditu. Cuvînt înainte de Lucian
Leuştean, Iaşi, Polirom, 2003.
8. Le Goff, Jacques, Imaginarul medieval. Eseuri. Traducere de Marina Rădulescu, Bucureşti, Ed. Meridiane,
1991.
9. Loth, Wilfried, Europäische Identität in historischer Perspektive, Discussion Paper C113/2002, p. 4-7, Zentrum
für Europäische Integrationsforschung/Center for European Integration Studies, Rheinische Friedrich-Wilhelms-
Universität Bonn, http://www.ZEI.de.
10. Mach, Zdzisław, Symbols, Conflict, and Identity. Essays in Political Anthropology, State University of New York
Press, 1993.
11. Mungiu-Pippidi, Alina, Transilvania subiectivă, Bucureşti, Humanitas, 1999.
12. Mythes et symboles politiques en Europe centrale. Sous la direction de Chantal Delsol, Michel Masłowski,
Joanna Nowicki. Préface de Pierre Chaunu, Paris, Presses Universitaires de France, 2002 (Editura Cartier,
Bucureşti-Chişinău, 2003, pentru ediţia în limba română).
13. Nicoară, Simona Naţiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii, Cluj-Napoca, Editura Accent, 2002
14. Nicoară, Simona, Nicoară, Toader, Mentalităţi colective şi imaginar social. Istoria şi noile paradigme ale
cunoaşterii, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană/Mesagerul, 1996.
15. Patlagean, Evelyne, L’histoire de l'imaginaire in La Nouvelle Histoire. Sous la direction de Jacques Le Goff,
Roger Chartier, Jacques Revel, Paris, Retz, 1978.
16. POP, Ioan-Aurel, Geneza medievală a naţiunilor moderne, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române,
1998.
17. Sterbling, Anton, Unterdrückung, Ideologie und der untergründige Fortbestand von Mythen in Dittmar
Dahlmann, Wilfried Potthoff (Hrsg.), Mythen, Symbole und Rituale. Die Geschichtsmächtigkeit der Zeichen in
Südosteuropa im 19. und 20. Jahrhundert, Peter Lang, Europäische Verlag der Wissenschaften, s. a., p.
18. Thiesse, Anne-Marie, Crearea identităţilor naţionale în Europa (secolele XVIII-XIX). Traducere de Andrei-Paul
Corescu, Camelia Capverde, Giuliano Sfichi, Iaşi, Polirom, 2000.
19. Tipton, C. Leon (editor), Nationalism in the Middle Ages, Holt, Rinehart and Winston, 1972.
 Tematica seminariilor;
evaluarea finală
Seminariile vor consta din prezentări (în format
Power Point) a unor cazuri actuale de manifestări ale
identităților etnice (naționale), fie din Europa, fie din Asia,
fie din America Latină, Africa sau continentul nord-
american. Selectarea cazurilor și modul de alcătuire a
prezentărilor sînt la latitudinea fiecărei echipe de 2
studenți.

Evaluarea finală va consta dintr-o teză cu un

subiect apropiat de subiectele discutate la curs și în
cadrul seminariilor (selectat, eventual, din problematica
europeană și internațională actuală).
 1. Concepte, definiții,
metode.
a) Imaginarul
- un domeniu care a fost mult timp desconsiderat. Tradiția raționalistă
l-a echivalat, cu începere din sec. al XVII-le-a, cu imaginația,
apreciindu-l ca o activitate producătoare de ficțiuni, care își află
principala legitimitate în artă.

- în istoriografie, acest câmp de cercetare, a apărut în 1985 , ca urmare

a schimbărilor (culturale, politice etc.) de context;

- examinat de mai multe discipline (istorie, literatură, psihologie etc.).

 Definiții
- foarte variate, în funcție de contextul
disciplinar (exemple: Evelyne Patlagean,
Jacques Le Goff, Jean-Pierre Sironneau,
Cornelius Castoriadis, Ernst Cassirer);
 Definiția lui Gilbert Durand
(preluată și de Lucian Boia)
Există opt structuri arhetipale, care se combină în toate tipurile de imaginar:

Convingerea în existența altei realități;

"Dublul" uman;

Alteritatea;

Unitatea;

Actualizarea originilor;

Dorința de a descifra viitorul;

Evadarea din condiția umană și din istorie;

Lupta și complementaritatea contrariilor.

 Definiția tipologică a lui Jean-
Jacques Wunenburger
Modalitățile imaginarului:

- Iconografică
- Iconologică

Dimensiunea „verbo-iconică” a imaginarului

(povestiri mitice, imagini poetice, icoane
religioase, alegorii politice, hărți etc.
 Expresii iconografice ale
imaginarului: statul monarhic

Thomas Hobbes, Leviathan (ilustrația ediției princeps din 1651)

Expresii iconografice ale imaginarului
național

Constantin Daniel Rosenthal (1820-1851), Alexandre Clément, Louis-Simon Boizot,

Romania La France républicaine ouvrant son sein à tous les
Français (1792)
Constantin Daniel Rosenthal, „România rupîndu-și cătușele pe Cîmpia Libertății”
Lorenz Classen, Germania auf der wacht am Rhein, 1860
Britannia
 https://www.google.ro/url?sa=i&url=https%3A%2F%2Fcommons.wikimedia.org%2Fwiki%2FFile%3AJasi
%25C5%2584ski_Allegory_of_Victory_in_1920.jpg&psig=AOvVaw1MvILS8ZFGhk3G9TOwP7c6&ust=1615216242992000&source=ima
ges&cd=vfe&ved=0CAkQjhxqFwoTCNDr78W7nu8CFQAAAAAdAAAAABAN
Germania hipnotizată de forțele „oculte”
O posibilă definiție uzuală
Modalitate de reprezentare (imaginare /
închipuire) a realității trecute (istoriei) și a
celei prezente, care le conferă semnificații
și sens.

Instrumentele acestei reprezentări sînt

imaginile vizuale și verbale (metafore) cu
valoare de simbol.
 Principalele caracteristici ale
imaginarului:
 este colectiv, mai precis, social, fiind tipic pentru o colectivitate
organizată (cu ierarhii, instituții, norme de conviețuire, modalități
ale vieții etc. specifice); imaginarul contribuie la constituirea
„universului de semnificații” care „țin laolaltă o societate”
(Cornelius Castoriadis); felul în care sînt semnificate prin
reprezentare acele aspecte ale realității, determinante pentru
comunitatea respectivă (timpul sau istoria, originile, lumea
invizibilă etc.).

 este eterogen, fragmentar și polisemic (Jean-François Bayart): în

alcătuirea lui intră credințe religioase, concepții preștiințifice,
mituri, stereotipuri / prejudecăți sociale, producții artistice,
„science-fiction” etc.

 este condiționat istoric.

 Imaginarul politic - o dimensiune
importantă a imaginarului
Definiție: componentă imaginară a ideilor și conceptelor politice. Altfel
spus, conceptul de „imaginar politic” se referă la modul cum sînt
reprezentate mental aceste idei și concepte prin imagini, forme lexicale
(metafora, de ex.), simboluri, mituri etc.

Explicațiile acestei „traduceri” a ideilor și convingerilor în reprezentări:

- necesitatea concretizării abstracțiunilor politice (de ex.: Statul, Națiunea);

- imaginile și reprezentările consolidează convingerile și coagulează

solidaritățile politice și etnice. Un exemplu: „teatralizarea” politicului.

- investiția cvasi-religioasă a discursurilor și practicilor politice. Imaginarul

politic poate fi interpretat și ca o formă de manifestare a „religiilor
politice" (Emilio Gentile, Eric Voegelin), jucînd, prin aceasta un puternic
rol incitator pentru colectivitățile umane.
 „Religiile politice”

Concept formulat de Eric Voegelin (Erich Hermann Vögelin, 1901-1985) și dezvoltat de

alți istorici, printre care Emilio Gentile (1946-), dar care continuă o linie interpretativă
mai veche ilustrată, în perioada interbelică, de Carl Schmitt și Ernest Hartwig
Kantorowicz.

Potrivit teoriei evocate de acest concept, separația dintre Biserică și Stat (și, în general,
sfera politică), care a dus la autonomizarea politicului, fiind definitorie pentru modernitatea
europeană, nu a avut drept efect secularizarea politicului, ci, în mod paradoxal, sacralizarea
sa prin „preluarea" a tot ceea ce, în pre-modernitate, caracterizase religia: ceremoniile,
riturile, simbolurile, doctrina (devenită ideologie). Politica a dobândit în epoca modernă
dimensiunea metafizică a religiei, în sensul că a ajuns să definească semnificația și scopul
ultim al existenței umane în colectivitate (Emilio Gentile).

Cum s-a produs această contaminare dintre politică și religie?

 Religiile politice și religiile
tradiționale

Un „raport complex”, care „variază în funcție de diversele situații istorice” (Emilio

Gentile). Acest raport poate fi de două feluri:

• mimetic (atunci cînd „religiile politice” derivă din religiile tradiționale dominante);

• sincretic (atunci cînd „religiile politice” încorporează din religiile istorice „mituri și rituri,
pe care le transformă și le adaptează propriului univers mitic și simbolic”

Una din formele moderne de manifestare ale investiției (cvasi-)religioase a politicului este
naționalismul.
 Naționalismul (ideologia națională)
– religia epocii moderne
„Comunității credincioșilor reuniți în Biserică i se
substituie comunitatea cetățenilor aparținînd
aceleiași națiuni” (Pierre de Senarclens)

De la religiile tradiționale, naționalismul a

împrumutat:

• Ritualurile laice;

• Mesianismul;

• Dimensiunea eschatologică.
Cultul personalității în epoca
modernă

Cultul Führer-ului în Germania nazistă

Dinastia KIM (Coreea de Nord)

Jean-Bedel Bokassa
 b) Mitul
Etimologie: din gr. mythos = discurs, povestire.
În cultura greacă, mitul este contrapus logos-ului
(Platon). Pentru Aristotel, între mit și logos există
o suprapunere parțială.

Folosit în varii contexte epistemologice;

Definiții în funcție de aceste contexte (Mircea

Eliade, Bronislaw Malinowski, C. G. Jung,
George Schöpflin, Ernst Cassirer etc.);
Mitul – o (posibilă) definiție uzuală
Reprezentare împărtășită, de tip narativ, uzuală și
accesibilă, a trecutului (cosmogonic sau istoric) al unei
comunități umane, învestită cu multiple semnificații și
avînd un rol coeziv.

- Componentă esențială a vieții sociale în toate epocile;

- mit și mistificare: o distincție esențială;

- Mit și adevăr;

- două interpretări fundamentale ale mitului: raționalistă și

funcționalistă.
- Trăsăturile mitului: polimorfia; ambivalența;
logica discursului mitic;
- Două tipuri principale: mituri de origine
(cosmice sau cosmogonice) si mituri
fondatoare sau istorice.
- Aspectele premoderne si moderne ale
miturilor fondatoare.
- importanța identitară a miturilor în raport
cu națiunea.
 c) Etnicitate și națiune: teorii

- etimologie latină: cuvântul „națiune” (lat. natio-is) provine din verbul

(tot de origine lat.) nascor (= „a se naște”);

- un sens ințial dublu: etnic, desemnînd originea (comunitatea) de

apartenență sau de „naștere” (păstrat pînă astăzi) și social-politic
(specific medieval), desemnînd clasa conducătoare nobiliară (întrucît
„nașterea” era în Evul Mediu un criteriu al apartenenței sociale);

- în sensul modern al conceptului (adică etnic), cuv. națiune apare mai

întîi în Franța, la finele sec. al XV;

- prima definiție modernă: 1694, Dicționarul Academiei Franceze:

„toți locuitorii aceluiași stat, ai aceleiași țări, care trăiesc sub
aceleași legi și folosesc aceeași limbă”.
 Definirea națiunii se înscrie în două tradiții
culturale și științifice: „perenialismul”
(„primordialismul”) și „modernismul”

Tradiția „perenială” („primordialistă”) interpretează

națiunile ca foarte vechi și afirmă că națiunile moderne nu pot
fi separate de substratul lor etnic. Nucleul etnic este definitoriu
pentru înțelegerea națiunilor.
„Din punct de vedere istoric, națiunea reprezintă ... o
dezvoltare a etnicului” (Anthony D. Smith). Națiunile sînt
indisociabile de îndelungată istorie a etnicității. „Etnicul”
constituie baza lor identitară.
 Tradiția interpretativă „perenială” („primordialistă”)
despre geneza națiunilor a fost prefigurată, în secolul al
XVIII-lea de Johann Gottfried Herder (1744-1803)
și Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) : națiunea
este o comunitate de origine („sînge”) și de limbă,
puritatea lor sînt definitorii pentru o națiune. Limba = un
criteriu distinctiv fundamental pentru o națiune, întrucît,
prin structura și lexicul ei, constituie sursa principală din
care se nutrește gîndirea indivizilor și, totodată, matricea
fundamentală a civilizației.
Superioritatea limbii germane („pură", necontaminată de
influențe străine) asupra celor neolatine (limbi „metisate").
 O variantă a tradiției „pereniale”
(„primordialiste”): interpretarea franceză a
națiunii. Trei momente:
a) dezbaterea dintre Theodor Mommsen și
Numa Fustel de Coulanges (1870) în
legatură cu apartenența Alsaciei și Lorenei;
b) dezbaterea dintre David Strauss și Ernest
Renan (1870);
b) conferința lui Ernest Renan (1823-1892)
Qu'est-ce qu'une nation? (Sorbona, 26
martie 1882);
 Tradiția „modernistă” a interpretării națiunii: națiunile și
naționalismul = fenomene moderne.

Reprezentanți:

 Charles Tilly (națiunile și naționalismul sînt creații ale

statului modern, mai precis, ale politicilor acestuia de
unificare/omogenizare administrativă, culturală etc.);

 Anthony Giddens (națiunile și naționalismul sînt

rezultatul apariției statului modern și al politicilor
acestuia de dezvoltare și mobilizare socială);

 Ernest Gellner (națiunile și naționalismul sînt efectele

modernizării politice și sociale, al cărei efect a fost,
printre altele, apariția unui nou etos colectiv).
 O variantă radicală a interpretării „moderniste” a
națiunii: națiunea = o invenție.

Reprezentanți:
Anne-Marie Thiesse : „identitățile etno-naționale
sînt create”;
Eric J. Hobsbawm: „tradițiile sînt o invenție”;
Jean-François Bayart: „inserția într-o societate
dată a anumitor valori și norme referitoare la un
trecut adesea reconstruit sau fabricat”.
Benedict Anderson: „națiunea = o comunitate
imaginată”;
Lucian Boia: națiunea - „unul din marile mituri ale
timpurilor moderne”.
 Națiunea: o comunitate
sacralizată

- cauza: afinitățile și conexiunile dintre religie și naționalism. Pentru mulți autori (Carlton Hayes,
Anthony D. Smith, Rogers Brubaker), naționalismul este religia modernității, ceea ce ar explica
„obiectivarea” națiunii ca o comunitate religioasă, investită cu o dimensiune transcendentă, metafizică;

- interpretarea lui Ernst H. Kantorowicz: asupra națiunilor moderne a avut loc un transfer de sacralitate,
ca urmare a faptului că ele s-au constituit pe temeiul unor instituții și practici medievale sau prin
reciclarea unor noțiuni / metafore religioase (precum „patria”, „războiul sfânt” și „corpul mistic”, mitul
„poporului ales” etc.);

- „Sacralizarea" națiunii ca expresie a unei „religii politice" (innerweltliche Religion) și/sau „civile" (Eric
Voegelin, Emilio Gentile)
 Ideea de patrie ca metamorfoză a unui
concept religios (Kantorowicz): „Sfînta Rusie”

Noțiune analogă cu aceea de „Țară Sfîntă” (Palestina).

Utilizată sporadic, la mijlocul sec. al XV-lea, în
contextul respingerii Uniunii de la Florența (1439),
pentru a scoate în evidență faptul că Rusia rămăsese
singura și adevărata păstrătoare a „dreptei credințe”
(ortodoxia).
Pentru prima dată atestată documentar în scrierile lui
Andrei Mihailovici Kurbasky (1528-1583). Noțiunea
reapare odată cu urcarea pe tron a Romanovilor:
„Sfînta Rusie” = toți cei de credință ortodoxă.
Exemplifică sacralizarea modernă a noțiunii de
„patrie”.
 d) Conceptul de identitate
Etimologie: lat. idem = „același”. Într-un sens foarte general,
desemnează capacitatea unui individ sau grup social de a se
recunoaște și a fi recunoscut de alții.

Un concept polimorf (sau un „concept-valiză”), foarte

ambiguu din cauza utilizării sale largi (adesea abuzive) în
științele sociale contemporane.

Prezent în opera lui Sigmund Freud (în forma

„identificării”), el începe să fie utilizat intens în psihanaliză
de Erik Erikson, în anii '50 ai sec. XX, ca noțiune clinică,
pentru definirea tulburărilor psihice („criză de identitate” sau
„criză identitară”).
 Expansiunea conceptului de
identitate în științele socio-umane
și în discursul public...

... a avut loc pe parcursul anilor ‘60 ai secolului trecut, în

contextul transformărilor sociale, politice și culturale din
societatea americană și din societățile europene de
atunci (mișcările pentru drepturi civile, emanciparea
negrilor, contracultura „hippie” etc.).

Expansiunea conceptului de identitate = expresia unei

schimbări de paradigmă, care ar putea fi rezumată în
felul următor: de la „reificare”, la „subiectivare”.
 Identitatea etno-națională:
definiție
Reprezentarea pe care o au indivizii despre ei înșiși
și despre unitatea („ființa” colectivă) pe care o
constituie împreună.

Sau: cum se „văd” laolaltă membrii unei comunități

etnice, ce calități își atribuie.

Identitatea = un sentiment raționalizat al

apartenenței. Înlocuiește termenul de „conștiință
națională”.
 Interpretările identității (inclusiv
ale celei etno-naționale) (I)
a) interpretarea esențialistă (structural-funcționalistă –
Talcott Parsons): identitatea este o particularitate
inerentă (fixă) ființei umane și grupurilor, conștientă sau
inconștientă

Interpretarea esentialistă pune accentul pe cadrele

obiective ale identității (nașterea / originea, limba, religia
etc.), considerate determinante, precum și pe identificarea
administrativă (cartea de identitate), întemeiată pe aceste
cadre.
 Interpretările identității (inclusiv
ale celei etno-naționale) (II)
b) interpretarea constructivistă (interacționist-simbolică – Erving
Goffman); specifică modernității și individului autonom): nu avem o
identitate, ci ne autoidentificăm și sîntem identificați tot timpul
(Edwin Ardener). „Identitatea nu este ... o <<esență>> sau o
<<substanță>>. Dimpotrivă, procesul identitar se caracterizează
printr-o deschidere și prin variații permanente.... Orice identitate se
construiește” (Jean-Claude Kaufmann). Identitatea = „o expresie a
subiectivității, care urmărește să producă un sens”, mai exact, o
„totalitate semnificativă” (J.-Cl. Kaufmann).
Identitatea etno-națională este o „fabulă”, inventată de statul
modern ca mijloc de exercitare a suveranității și de control a
indivizilor. Ea are o aparență „naturală”, dar, în realitate, este
construită (Zygmunt Bauman).

O manifestare a identității construite: identificarea ca un raport de

putere.
 Identitate și alteritate (I)

Etimologie: alterus-a-um = „celălalt”; alteritatea =

diferență.

Un raport dialectic; identitatea este complementară

alterității, „expresia intrinsecă și, cîteodată, chiar
matricea ei” (Mezri Haddad). Identitatea nu este
posibilă fără alteritate.
 Identitate și alteritate (II)
Aspectele alterității:

- alteritate de emulație (imaginea Europei);

-alteritate resentimentară sau conflictuală (imaginea străinului). A fost

"circumstanța generală a trezirii conștiinței de sine a popoarelor" (Liah
Greenfeld). "A avea un dușman este important pentru definirea unei identități,
dar și pentru... măsurarea propriului sistem de valori și etalarea bravurii. Prin
urmare, în cazul în care nu există un dușman, acesta trebuie construit" (Umberto
Eco).

- adeseori, identitatea implică o stereotipizare negativă („reducerea identității

<<celuilalt>> la o una din caracteristicile sale – reală sau nu – și esențializarea ei
ca definitorie” (J.-Fr. Staszak, B. Debarbieux, R. Pieroni).

Enunțarea alterității (în termeni religioși, politici, lingvistici) = printre cele mai
timpurii forme de afirmare a identității etno-naționale în Europa. Exemple:
predica anonimă din 1302; Pierre Dubois, De recuperatione terrae
sanctae (1305/1307); Vincentius Hispanus (1248); Ieronim din Praga
(sec. XV).
 Factorii identității etno-
naționale:
Limba

Cultura națională

Religia

Memoria colectivă a trecutului (memoria istorică)

Spațiul geografic (teritoriul statului) cu „locurile

memoriei” (Pierre Nora) și frontierele acestuia

Miturile istorice
Limba ca factor identitar (I)
Cauze:
• Limba =instrumentul prin care individul se denumește pe sine
și denumește lumea;

• Socializarea primară se realizează prin interacțiune lingvistică;

• Reprezentările sociale se exprimă prin limbă;

• Limba = instrumentul prin care grupul etnic-național își

exprimă concepția despre propriile-i origini sau despre
specificul celorlalte grupuri (germanii = "nemți"; termenul
"barbar", de la gr. barbaroi).
 Limba ca factor identitar (II)
Aspecte:
• Simbolismul religios = un important aspect identitar al limbii.

• Politicile lingvistice : Franța - august 1539, decretul de la

Villers-Cotterets; politica lingvistică a regimului revoluționar
după 1789 și în timpul celei de a Treia Republici (1870-1914);
Italia, România.

• Purismul lingvistic – expresie radicală a politicilor

lingvistice. Un exemplu: concepția puristă despre limbă a
lui Henri Estienne (1531-1598).

• In Europa Centrală, limba = un factor extrem de important

al genezei națiunilor (Germania - Herder; Polonia; Cehia).
 Religia
Un factor identitar foarte puternic în anumite
țări ortodoxe (Bulgaria, Serbia, chiar
România). Cazul „clasic”: Rusia, începînd
din secolul al XVI-lea
(doctrina „Moscova – a Treia Romă”), pînă
la Primul Război Mondial (conceptul – mai
degrabă, mitul – „Sfintei Rusii”, ca spațiu al
„adevăratei” ortodoxii și, pe cale de
consecință, al mîntuirii). Naționalismul rus s-
a format pe soclul religiei ortodoxe.
 Memoria colectivă a trecutului
(memoria istorică)

Un concept intens utilizat astăzi mai ales

în istorie. „Valoare cardinală a epocii
noastre…, o marcă a societăților
democratice” (Henry Russo).
O expresie esențială a afirmării identităților
colective ale grupurilor sau națiunilor.
 Definiția memoriei istorice

Ceea ce își amintește (sau vrea să-și

amintească) o națiune (comunitate etnică) din
trecutul ei și modul cum își amintește, adică
ceea ce selectează ea din acest trecut (reținînd
unele fapte/evenimente și „uitînd” altele).

(Modul subiectiv de reprezentare a trecutului al

unei comunități etnice sau al unui grup
social/etnic).
 Cauzele apariției „fenomenului
memorial” (Philippe Joutard)
• Sentimentul „pierderii” iremediabile a trecutului, provocat de globalizare și de o
modernizare accelerată (Franța, Marea Britanie...) sau ratată (Iran, 1979);

• Criza de legitimitate a marxismului (Aleksandr Soljenitsyn, Arhipelagul Gulag, 1973-

1974) și, odată cu ea, compromiterea tuturor ideologiilor progresului;

• Prăbușirea regimurilor comuniste și a URSS (1989-1991);

• Transformările din societățile europene în ultimii 30 de ani, caracterizate prin

fragmentare, apariția minorităților militante și, mai ales, „metisare” etno-religioasă și
culturală; o consecință: pierderea de către Stat a „monopolului memorial”;

• Activismul unor grupuri specifice (foștii deportați, rude ale victimelor lagărelor de
concentrare și de exterminare) etc.

• Multiculturalismul, care a dat „drept de cetate” „învinșilor istoriei” (Serge Gruzinski).

 Caracteristicile memoriei
istorice
• dimensiune profund subiectivă (de aici și caracterul conflictual
al memoriilor);
• singularizează trecutul;

• contribuie la „mitificarea” trecutului prin:

- selecție și simplificare;
- reconstrucție;
- învestire cu un sens;

• pe cît este de „spontană”, pe atît este și de politică (sau

instrumentalizată).
 Memorie și istorie (I)

Divergențe…:

- istoria - o perspectivă savantă și comprehensivă asupra

trecutului, întemeiată pe analiza izvoarelor;

- urmărește să explice și să înțeleagă evenimentele și

fenomenele trecutului;

- dimensiunea critică a istoriei este esențială.

În termenii lui Paul Ricœur, valoarea cardinală a memoriei
este fidelitatea, în timp ce aceea a istoriei este adevărul.
 Memorie și istorie (II)

…. confluențe:

- istoria se naște din memorie, este o dimensiune

a acesteia;

- memoria nu poate face abstracție de cunoașterea

istorică;

- prin specificul ei, istoria este, inevitabil, și un

„vector al memoriei” (Henry Russo);
 Memoria istorică: registre
principale
a) idealizarea (glorificarea) sistematică a
trecututului („regatul istoric”, doctrina
„Moscova a Treia Romă”);
b) memoria traumatică (Israel, Ungaria,
Serbia, Croația…).
Trianon
 Caracterul conflictual al
memoriilor istorice: exemple (I)

Ungaria - România:

a) 15 martie 1848 (începutul revoluției de la 1848 în

Ungaria, cînd Dieta maghiară de la Pojon-Bratislava a
votat independența Ungariei și - la punctul 12 -
anexarea Transilvaniei).

b) 1 decembrie 1918
 Caracterul conflictual al
memoriilor istorice: exemple (II)

- Turcia - Armenia: genocidul armenilor;

https://www.herodote.net

https://luc-fessemazturc.xhtml

- Israel - comunitățile palestiniene din diaspora: războiul din 1948.

 Este posibilă o memorie istorică
europeană (și, prin extensie, o
identitate europeană)?

Dilema cu care se confruntă această încercare:

 construirea unei memorii comune prin omiterea reperelor

istorice, cu riscul unei creații artificiale și precare

 sau prin integrarea fundamentelor istorice proprii țărilor

europene, deși aceste fundamente sînt, de regulă,
conflictuale? (Henry Russo, Face au passé. Essais
sur la mémoire contemporaine, Paris, Belin, 2016,
p. 264)
 Este posibilă o memorie istorică europeană (și, prin
extensie, o identitate europeană)? Posibile soluții :

a) acceptarea realității că există mari deosebiri între istoriile naționale, dar solidarizarea
națiunilor UE în jurul unor obiective împărtășite (Timothy Garton Ash);

b) prin reconcilierea memoriilor istorice și crearea unor „comunități memoriale”-

fenomen pe care francezii îl numesc mémoires partagées (cazul germanilor și al evreilor;
cazul franco-german);

c) prin uitare;

d) prin anamneza Holocaustului (Shoah), o catastrofă care, prin generalitatea sa, a creat în
ultimele decenii un consens memorial și o comemorare comună (27 ianuarie, Ziua
internațională dedicată memoriei victimelor Holocaustului sau International Holocaust
Remembrance (din 2002-2005 printr-o decizie a Consiliului Europei, respectiv a ONU);

e) prin inventarea unor aniversări: 9 mai, Ziua Europei (discursul din 9 mai 1950 a lui
Robert Schuman, prin care era creată CECA);

f) prin comemorarea unor evenimente, cărora le sînt conferite alte semnificații: Primul
Război Mondial (celebrat nu prin prisma responsabilităților, ci a unei catastrofe comune,
care a făcut milioane de victime, ale căror identități naționale sînt „diluate”).
 Memorii istorice reconciliate
Cancelarul R. F. G., Willy
Brandt, în fața monumentului
închinat
revoltei evreilor din ghetoul
din Varșovia
(7 decembrie 1970)

http://www.cvce.eu/obj/willy_brandt_s_agenouille_deva
nt_le_memorial_du_ghetto_de_varsovie_varsovie_7_dec
embre_1970-fr-fcbc6a73-0e1a-4e0f-91f0-
dd21a8f077df.html

https://www.herodote.net/almanach-ID-2592.php
Reconcilierea franco-germană
Douaumont (Verdun),
24 septembrie 1984

http://youtu.be/QX1kzMwO3EE
http://youtu.be/QX1kzMwO3EE
Spațiul geografic (teritoriul statului) cu peisajul,
„locurile memoriei” (Pierre Nora) și frontierele
acestuia
Spațiul geografic nu are o funcție identitară per se. Ea îi este conferită de modalitățile în
care este interpretat.

O premisă obiectivă a acestei dimensiuni identitare: politica administrativă a statelor

moderne, care unifică și uniformizează normativ fiecare spațiu (teritoriu) național și viața
cotidiană a locuitorilor în maniere specifice, ceea ce conferă teritoriului capacitatea unui
spațiu de identificare în raport cu cei ce-l locuiesc.

Funcția identitară a spațiului național se materializează, în principal, prin trei factori:

- peisajul care, prin formele sale de relief (munți, rîuri/fluvii etc.), esențializate și
popularizate în varii forme (cărți poștale, afișe publicitare, ilustrații de manual școlar
etc.) devine un eponim al spațiului, cu rolul de a-l concretiza și de a-l interioriza din
punct de vedere afectiv;

- „locurile memoriei” (monumente, muzee etc.), care particularizează memorial spațiul

respectiv, omogenizîndu-l
din punct de vedere simbolic;

- știința geografică (geografia fizică și umană).

Contribuția științei geografice la construirea
identităților etno-naționale (sec. XIX-XX)

Influență determinantă: școala germană de geografie, ilustrată, în

principal, de Karl Ritter (1779-1859) și elevul său, Friedrich Ratzel
(1844-1904).
Ritter a fost profesor la Universitatea din Berlin și este considerat
fondatorul geografiei moderne și al geografiei politice. Ratzel, de
formație biolog, a transferat în geografie teoriile biologice și
evoluționismul darwinian.

Amîndoi au elaborat o concepție organicistă despre geografie, potrivit

căreia spațiul geografic modelează modul de viață, cultura și spiritul
unui popor.

Această concepție a devenit comună pretutindeni în Europa Centrală în

sec. XIX și în prima jumătate a sec. XX, inclusiv în România, unde
reprezentantul ei cel mai marcant a fost Simion Mehedinți (1868-
1962).
 2. Mituri fundamentale ale
imaginarului politic: miturile
istorice (sau fondatoare)
Factori identitari importanți și componente esențiale ale memoriei colective

Mitul istoric = modalitate subiectivă prin care o comunitate etnică își percepe istoria
(trecutul). Este o viziune globală, simplificată și puternic semnificată (investită cu un
sens general) asupra trecutului.

Constituie expresia a două modalități de referire la trecut (Claudia Moatti și Michèle

Riot-Sarcey):

a) „genealogică”

b) „legitimantă”
Tipologia miturilor istorice
(sau fondatoare)

a) mitul originilor

b) mitul „bastionului” sau al „zidului de apărare”

(propugnaculum Christianitatis; antemurale)

c) mitul martiriului sau al suferinței colective

 a) Mitul originilor (I)
Definiție: modul cum își concepe o națiune începuturile și evoluția
istorică și își imaginează însemnătatea în raport cu celelalte
comunități etno-naționale.

Trăsăturile generice asociate originilor etno-naționale

Prestigiul;

Vechimea și continuitatea locuirii în același spațiu.

Noblețea.

Pericolul căutării „originilor” din punct de vedere istoric și

istoriografic.
Mitul originilor (II): exemple
Franța medievală:

 mitul originilor troiene (Rigord de Saint-Denis, Gesta Philippi Augusti (1186-1207);

 mitul continuității dintre regii capețieni și stirpea carolingienilor.

Polonia medievală:

 mitul sarmatic (Jan Dlugosz, Annales seu cronicae inclitae Regni Poloniae..., sec.
al XV-lea; Aleksander Gwagnin, Sarmatiae Europeae descriptio..., 1578,
Marciej/Martin Strykowski, Cronica polono-lituaniană, 1582, Stanislaw Sarnicki,
Annales sive de origine et rebus gestis Polonorum et Lituarum, 1587), Mathias
Miechowita, Descriptio Sarmatiarum Asianae et Europeanae et eorum quae in eis
continent, sec. XVI.

 mitul celor trei frați, Leh, Ceh, Rus (Annales Francorum, 805; Constantin
Porfirogenetul, De administrando imperii, 950; Jan Dlugosz (Annales...),
Marcin/Martin Bielski.

Ungaria medievală:

 mitul scitic (înrudirea dintre huni și unguri prin cei doi frați eponimi, Hunor și Magor;
Gallus Anonymus, 1113-1116; Gottfried de Viterbo, Memoria Seculorum, 1185;
Simon de Keza/ Simon Kezai, Gesta Hungarorum, sf. sec. al XIII-lea; Chronicon
pictum vindobonensis, 1358; Janus Pannonius, 1434-1472
Mitul originilor (III): alte exemple
Ideologia „nordismului”: Suedia.

Bosnia-Herțegovina:

 interpretarea sîrbă;
 interpretarea croată;
 interpretarea istoricilor bosniaci (Enver Imamovic;
Rusmir Mahmutcehajic).

Macedonia.

Bulgaria.
 b) Mitul „bastionului” sau al
„zidului de apărare”
(antemurale) (I)

Definiție: rolul decisiv (de „ultimă

frontieră”) jucat de un popor în apărarea
unui spațiu de civilizație (Creșinătate,
Europa etc.).
Mitul „bastionului” sau al „zidului de
apărare” (antemurale) (II): exemple
Polonia:

începînd din secolul al XV-lea, odată cu începutul conflictelor polono-turce;

reactualizare începînd cu sec. al XVII-lea, în contextul expansiunii otomane spre
Europa Centrală.

Ungaria:

din epoca regelui Ștefan cel Sfînt (anul 1000): Ungaria – scutum Christianitatis;
Sigismund de Luxemburg (1387-1437); uniunea dinastică polono-maghiară
(Wladislaw Jagello, 1434-1444).

Croația:

începînd cu expansiunea otomană în Peninsula Balcanică (finele sec. al XV-lea);

combinarea mitului „bastionului” cu cel al Croației ca „meterez”, „poartă” a
Creștinătății.
 Mitul „bastionului” sau al „zidului de
apărare” (antemurale) (III): Albania; cazul
disputei în jurul originii lui Skanderbeg

https://en.m.wikipedia.org/wiki/Oliver_Schmitt
 Mitul „bastionului” sau al „zidului de
apărare” (III); un exemplu romanesc: Iosif
Vulcan (1843-1907)
„Sărmană Românie, țară de jele, trecutul
tău e plin de imagine înfricoșate. Situată
la marginea Europei, ai fost silită în
decurs de secoli a forma un bulevard în
contra torintelui barbar; în timp de secoli
erai condamnată a sta nencetat cu
paloșul în mînă spre a apara Europa de
invaziunile păgîne. Istoria ta e o tragedie
continuă, scrisă cu sîngele străbunilor,
căci ți-ai împlinit rolul cu demnitate. Într-
aceea popoarele Occidentului s-au servit
de libertatea eluptată și susținută prin tine
și au înaintat, au progresat” .
(Suveniri de călătorie, 1868 (apud Călători
români și călătoriile lor în secolul al XIX-
lea. Ediție îngrijită și prefață de Mircea
Anghelescu, Iași, Polirom, 2018, p.
 c) Mitul martiriului sau al
suferinței colective
Definiție:

 sacrificiile făcute de un popor pentru apărarea

unui spațiu de civilizație (Serbia).

 accentul pus pe momentele „catastrofice” ale

propriei evoluții istorice (Ungaria).
 Concluzii

a) este „înveșmîntarea” mitică a

trecutului unei națiuni un proces
inevitabil?

b) exigența examinării critice a

miturilor.
 3. Identitățile etno-naționale și
„conștiința europeană” conflict sau
acomodare?
Necesitatea unei identități europene:

Bronislaw Geremek: „Europa are nevoie mai mult ca niciodată de o

identitate” (1996);

Jürgen Habermas „Sau vom reuși să construim o identitate europeană sau

bătrânul continent va dispărea de pe scena mondială” (2006);

Elie Barnavi: „Europa nu trebuie să mai fie frigidă”,.. ci trebuie „să-și

construiască un suflet”, să devină atrăgătoare”;

Jacques Dewitte: Europa „trăiește într-un climat dominat de ura de sine, de o

scoatere în relief exclusivă a crimelor sale din trecut și de incapacitatea de a
adopta un sentiment de sine pozitiv”.
Tentative mai vechi de reflecție asupra
condițiilor de existență ale unei
identități europene

Conferința lui Edmund Husserl, Criza

umanității europene și filosofia (7 mai
1935);

Bernard Voyenne, Petite histoire de l’idée

européenne (1954).
Principalele obstacole în calea
constituirii unei identități
europene
 Absența unei istorii comune europene.

 Puterea identificărilor naționale.

Dificultatea nașterii simbolurilor comune ale

UE: drapelul și moneda unică.

Încercări eșuate ale unei politici culturale

europene comune.
 Condițiile de realizare ale unei
identități europene (sau ale unui
„ethos comun european”)

Paul Ricœur: depășirea alterității.

Jürgen Habermas: identitatea civică.

Timothy Garton Ash: urgența consolidării UE și a

regîndirii arhitecturii sale

https://youtu.be/qw6fXjtjmrs
 Memorii istorice reconciliate
Cancelarul R. F. G., Willy
Brandt, în fața monumentului
închinat
revoltei evreilor din ghetoul
din Varșovia
(7 decembrie 1970)

http://www.cvce.eu/obj/willy_brandt_s_agenouille_deva
nt_le_memorial_du_ghetto_de_varsovie_varsovie_7_dec
embre_1970-fr-fcbc6a73-0e1a-4e0f-91f0-
dd21a8f077df.html

https://www.herodote.net/almanach-ID-2592.php
Reconcilierea franco-germană
Douaumont (Verdun),
24 septembrie 1984

http://youtu.be/QX1kzMwO3EE
http://youtu.be/QX1kzMwO3EE