Sunteți pe pagina 1din 7

COMUNICAREA NON-VERBALĂ

- trei discipline din sfera comunicării non-verbale:


1. chinezica – comunicarea prin gest şi expresie facială; a apărut încă din Antichitate (profesorii
de retorică);
2. proxemica – studiază relaţia dintre spaţiu şi comunicare (corelaţia dintre distanţa dintre oameni
şi modul de comunicare);
3. haptica – „hapto” < gr. = a atinge; studiază comunicarea tactilă: oamenii sunt cea mai tactilă
dintre specii; oamenii consideră tactilitatea ca fiind o formă de comunicare mai sinceră;

- Chinezica:
• se ocupă cu studiul comunicării prin gest şi expresie facială;
• a apărut din anul universitar 1944 – 1945, când profesorul Ray Birdwhistell a ţinut trei cursuri
la Universitatea Washingon, la cea din Toronto şi la cea din Philadelphia; el considera că
„cultura se incorporează” (era sociolog); cu alte cuvinte, cultura ţi-o formezi prin imitarea
comportamentului persoanelor cu care intri în contact;
• Ray Birdwhistell pornea de la o clasificare standard în sociologia americană, conform căreia
oamenii sunt împărţiţi în trei clase:
1. higher class – upper higher class;
- lower high class;
2. middle class – upper middle class;
- lower middle class;
3. lower class – upper lower class;
- lower lower class;
* criteriile nu sunt legate numai de avere;
• Ray Birdwhistell pretindea că gestul este un intermediar între cultură şi individ şi poţi să îţi dai
seama după gesturile lui din ce cultură face parte individul respectiv;
* de fapt, kinezica i-a preocupat pe oameni încă din Antichitate; în cadrul retoricii exista „actio” = o
disciplină care îi ajuta pe oratori: „actio” apare la Cicero şi Quintilian; ei au adăugat retoricii
tradiţionale acest capitol; Cicero: „Fiecare mişcare a sufletului trebuie să fie însoţită de o mişcare a
trupului.”; Quintilian a scris lucrarea de artă oratorică intitulată „Institutio oratoria”, lucrare care în
cartea a 11-a vorbeşte despre „actio” (împărţită la rândul ei în „gestus” şi „vox”);
prima parte a discursului: numită exordium, fiind fie cu caracter juridic, fie cu caracter politic,
reprezintă o introducere prin care se încearcă să se câştige simpatia publicului = „captatio
benevolentiae”);

1
a doua parte a discursului = enunţa subiectul şi se numea „propositio”;
a treia parte a discursului = povestea faptele şi se numea „narratio”;
a patra parte a discursului = exprimarea propriului punct de vedere a oratorului şi se numea
„confirmatio”;
a cincea parte a discursului = încercarea de a preîntâmpina obiecţiile şi se numea „refutatio”;
a şasea parte a discursului = oratorul recalcula ceea ce spusese până atunci şi încerca să atragă
publicul în favoarea discursului său şi se numea „peroratio”;
Quintilian considera că fiecare fază a discursului trebuie să fie însoţită de acţiuni specifice; astfel,
oratorii trebuiau să facă gesturi diferite faţă de oamenii obişnuiţi sau faţă de actori – actorii erau
consideraţi ipocriţi, pentru că se prefăceau că erau altcineva, de aceea multă vreme Biserica nu a
acceptat să îi îngroape; era foarte important ca oratorul să înveţe să vorbească de la un actor celebru
(„doctor scenicus”) – Roscius a fost un astfel de celebru doctor scenicus, cu care se lua la întrecere
Cicero pentru a-şi forma dicţia; postura corpului era foarte importantă: oratorul trebuia să stea nici
aplecat în faţă (poziţie umilă), nici foarte ridicat (poziţie arogantă);
Ulterior, de comunicarea gestuală s-au ocupat oameni din categorii sociale foarte diferite: de ex.,
pictorii – pictorul Ch. Le Brun (1619-1690), era interesat de expresiile figurii umane şi
interioritatea omului; el a scris un „Tratat de fizionomie” cu 56 de planşe: expresii ale feţei şi ceea
ce exprimă ele;
apoi, un economist englez, Adam Smith (secolul 18), a considerat că oamenii din păturile de jos au
o gestualitate mult mai nestăpânită decât oamenii nobili; el spunea: „Un francez poate să-ţi
povestească întâmplări fără vreo semnificaţie ajutându-se de gesturi, făcând asrfel întâmplările să
devină foarte interesante, pe când un englez îţi va spune o întâmplare în care i-a fost pusă viaţa în
pericol fără a schiţa un gest.”; Smith considera că cine reuşeşte să se controleze va putea să-i
controleze şi pe alţii şi va putea să guverneze lumea;
tot în secolul 18 ia naştere o pseudo-ştiinţă numită fiziognomania; aceasta studiază figurile
oamenilor; părintele ei este elveţianul Johann Caspar Lavater (1741-1801): cleric, poet clasic al
Elveţiei; a publicat mai multe volume numite „Fragmente fizionomice”, în care susţine că ţşi poate
da seama de talentul, vocaţia unui om privindu-i doar portretul; a fost prieten şi cu Goethe;
expresiile fizionomice sunt mult mai importante decât caracteristicile pur fizice ale chipului; a fost
inamic al frenologiei;
frenologia: austriacul Franz Gall lua în considerare fosele craniene, care nu se schimbă niciodată –
Gall a întocmit o hartă a oamenilor în funcţie de fosele craniene; această hartă a fost multă vreme în
rigoare; astăzi, această teorie este pusă serios la îndoială;
Charles Darwin (1809-1882): opera sa capitală a fost „Originea speciilor” – a comparat gestica
maimuţelor cu gestica oamenilor, a constatat că se strânge prea mult material şi a hotărât să publice
o carte separată intitulată „Expresia emoţiilor la om şi animale” (1872); a enumerat de altfel şi nişte
legi ale gestualităţii, destul de îndoielnice însă;

• chinezica propriu-zisă:
* în fonologie : distincţia dintre foneme (nu au înţelesuri, sunt monoplane) şi morfeme (au înţeles,
sunt biplane; reprezintă o imagine sonoră cu înţeles)

Birdwhistell a încercat să facă distincţia între kineme şi kinemorfeme, astfel:


kinemele: nu transmit informaţie, ci doar o reacţie fiziologică; de ex., închizi ochiul pentru că îţi
intră ceva în ochi;
kinemorfemele: transmit şi informaţie; de ex., faci cu ochiul cuiva;

2
Birdwhistell nu a reuşit însă să le clasifice, pentru că sunt foarte multe;
• Paul Ekman şi Wallace Friesen (americani) au stabilit cinci categorii de gesturi:
a) embleme;
b) ilustratori;
c) gesturi de reglaj;
d) mişcări afective;
e) adaptori;

a) embleme = gesturi care înlocuiesc cuvinte, aşa cum semnele electorale înlocuiesc
numele partidelor de ex.; un exemplu de emblemă este atunci când faci semn cu mâna cuiva
care e departe – înseamnă „vino!”; folosite când avem de a face în mediul respectiv cu mult
zgomot; de asemeni apar şi în cazul alogloţiei (oameni care vorbesc limbi diferite); distanţa
este un alt motiv al folosirii emblemelor;
* în Australia, tribul aranda – limbaj mimico-gestual cu trei nivele;
un alt motiv al folosirii emblemelor poate fi un handicap (surdo-muţii);

* cistercienii – ordin religios provenind din Mănăstirea Citeaux, Franţa: trapiştii nu vorbesc
în afara slujbelor şi comunică numai pe cale mimico-gestuală;

* Mahatma Gandhi: primul preşedinte al Indiei; în 1947 s-a decis ca India să capete
inedependenţă şi s-a organizat un mare congres în care să se discute condiţiile acestei
independenţe; Gandhi, oponent înverşunat al tututror inovaţiilor tehnologice, a plecat cu o
capră la congres, deşi acesta avea loc la câteva sute de km. depărtatre de locul unde se afla
Gandhi la acel moment; Gandhi avea o zi pe an în care nu vorbea deloc şi s-a întâmplat să
fie exact ziua în care a ajuns la congres; astfel că un alt motiv pentru care se pot folosi
embleme sunt tabu-urile magice sau religioase;

* cuvântul „tabu” < limbă din Pacific şi reprezintă ceva de care nu ai voie să te atingi; un
exemplu de tabu lingvistic în română este cuvântul „iele” – cuvânt care nu era rostit – li se
spunea „ele”;

anumite convenţii artistice duc la folosirea emblemelor – pantomima = tip de spectacol fără
cuvinte;
• pantomima: gen teatral foarte vechi, depreciat la greci, apreciat la romani; exemple de mimi:
Pylade din Cilicia: cel mai celebru mim tragic din Antichitate; cel mai renumit mim comic a
fost Bathyllus din Alexandria; Sfântul Augustin (354-430) povesteşte că la Cartagina existau la
spectacolele de teatru nişte inşi care explicau verbal gesturile actorilor; spectacolul, în afara
absenţei cuvintelor, era unul complet; pantomima şi-a redus puţin manifestările după căderea
Imperiului Roman; au apărut trupe de pantomimă care mergeau pe la palatele medievale; în
vremea lui Shakespeare (secolul 16) pantomima primeşte o lovitură puternică – apare la curtea
din Franţa baletul tematic (strămoşul baletului din ziua de astăzi) = spectacol non-verbal în care

3
acţiunea este dansată; a izgonit pantomima de la curţile princiare; în 1816 se naşte pantomima
modernă;

pantomima modernă: apare odată cu Bertrand, care a fost funambul = om care merge pe sârmă; cuv.
„funambul” < „fun,s” = funie + „ambulo” = ambulanţă; la baraca lui Bertrand veneau săracii; Jean
Gaspard Debureau (1796-1846), care avea la acea vreme 20 ani, era fiul unor saltimbanci; a jucat o
scenetă inventată de el, fără cuvinte; era o pantomimă diferită de cea din Antichitate, pentru că el cerea
publicului să ghicească despre ce era vorba; el nu îşi folosea mimica deloc, gesturile erau făcute numai
din corp; succesul a fost fulgerător, iar baraca lui Bertrand a fost vizitată de intelectualii Parisului, mulţi
scriitori celebri oferindu-se să imagineze scenarii noi; personajul interpretat se numea Pierreaurovenea
din teatrul italian „comedia del arte” din secolul 18; „comedia del arte” era un spectacol foarte iubit de
veneţieni; era construit numai din scheme generale, actorii improvizau la fiecare spectacol alte cuvinte;
este cunoscută rivalitatea dintre doi autori de scenarii de comedia del arte – Carlo Gozzi şi Carlo
Goldoni; scenarii de Gozzi au fost folosite mai târziu în spectacolele de Operă; în cadrul comediei del
arte, majoritatea pieselor aveau personaje standard (de ex., bătrânul Pantalone, doctorul etc.); unul
dintre aceste personaje, un servitor plin de haz, era Pedrolino – din acest personaj s-a inspirat Debureau
atunci când l-a creat pe Pierreau; acesta a devenit subiect pentru multe opere artistice din multe
domenii – de ex., a fost folosit de poetul Jules Laforgue; Bertrand a construit Teatrul Funamburilor,cu
piese din ce în ce mai complexe; actorul a murit însă în timpul unui spectacol; fiul lui Debureau,
Charles Debureau, era şi el un mim talentat; el a beneficiat de srierile unor autori cunoscuţi (de ex.,
Jules Husson Champfleury); în anul 1862, reorganizarea urbană a Parisului de către Napoleon al
treilea, la îndemnul primarului de atunci, Haussmann, prin care s-au creat printre altele şi marile
bulevarde ale Parisului, a dus la căderea multor monumente istorice, printre care şi Teatrul
Funamburilor; astfel, Bertrand a dispărut din atenţia intelectualilor;
pantomima a fostt readusă în atenţie de cinema; primul spectacol de cinema a vut loc la data de 28
decembrie 1895 (Louis şi Auguste Lumiere) în cadrul salonului indian La Grand Cafe; filmul trebuia
însoţit de o componentă sonoră; la scurt timp a fost introdusă muzica drept însoţitor; actorii de film
erau însă nevoiţi să recurgă la mijloace mimice; filmul mut a durat până în 1927 (primul film cu sonor
a fost „Cântăreţul de jazz”); Buston Keaton, mare actor american de comedii de film mut, practica
aceeaşi imobilitate a figurii ca şi Debureau; în anul 1927 apare filmul sonor şi nu mai este nevoie de
actori mimi; actorii nu mai erau atât de expresivi, iar mimii s-au reorientat către teatru;

a) ilustratori = gesturi care însoţesc şi completează cuvintele; sunt de mai multe feluri:
o bastoane (sau gesturi verticale) – vezi seminar teoriile comunicării 18.04.2007; folosite, de
exemplu şi de Ceauşescu în discursurile lui; sunt folosite în general de oamenii
autoritari, deoarece sunt gesturi ameninţătoare;
o pictografele = gesturi care desenează în aer forma unor obiecte;
o kinetografele = reproduc mişcări;
o ideografele = redau ideile aşa cum sunt ele organizate în mintea vorbitorului;
o mişcări ritmice = înrudite cu kinetografele, cu deosebirea că insistă asupra cadenţei;
o gesturi spaţiale = arată dimensiunile unor obiecte;
o mişcări deictice – „deictic” = arată către ceva, nu are un obiect precis (exemple de
cuvinte deictice: „acesta”, „celălalt”, „aici”, „acolo” etc.); prin mişcările deictice arătăm

4
ceva, un obiect sau o persoană (de ex., arăţi ceva sau pe cineva cu ochiul, cu degetul
etc.);
o ilustratorii emblematici = categorie intermediară între embleme şi ilustratori; sunt
embleme folosite împreună cu cuvintele care le denumesc; apare şi redundanţa în
această situaţie; de asemeni, siguranţa comunicării creşte;
c) gesturi de reglaj: reglează mersul comunicării; se creează un feed-back; sunt făcute de receptor;
de ex., datul din cap a încuviinţare, privirea atentă etc.; nenumărate feluri de gesturi intră în această
categorie, iar rolul lor este foarte important;
d) mişcări afective: sunt cele prin care ne exteriorizăm sentimentele; ele sunt total diferite de
embleme, pentru că, spre deosebire de acestea, mişcările afective sunt universale; ele diferă totuşi
în funcţie de cultură, pentru că intervin cenzuri sociale;
există 3 modalităţi de falsificare a informaţiei afective:
 inhibarea reacţiei: de ex., imobilitatea figurii; s-a dovedit că nu poate fi niciodată totală –
doi cercetători americani, Isaac şi Haggard – “micro momentary facial expressions”, într-un
inteval foarte scurt de 0,02 sec. se poate „citi” reacţia adevărată a individului; aceasta nu se
observă cu ochiul liber, ci numai prin filmare;
 exagerarea reacţiei: poate fi făcută pentru a şantaja sentimental pe cineva;
 mimarea reacţiei contrare;
* unii cercetători consideră că faţa omului se împarte în mai multe zone:
 fruntea şi sprâncenele indică inteligenţa individului;
 ochii indică afectivitate, sentimente;
 nasul şi gura indică senzualitate;
 bărbia indică voinţa;
* privirea îndeplineşte mai multe funcţii:
 exprimarea tipului de raport între persoane: jocul privirilor – cel care priveşte
mai mult vorbitorii (valabil pentru albi); pentru negrii este invers; aceasta
pentru că albii pun mai mult preţ pe atenţia pe care o arată privirea; este o
chestiune care ţine de educaţie; când există o diferenţă de rang social,
lucrurile se schimbă; şeful, de ex., nu pune preţ pe vorbele subalternului,
pentru a nu arăta că ceea ce spune subalternul este important; subalternul în
schimb îl priveşte pe şef, pentru a-i urmări reacţiile;
în medie, într-un dialog, oamenii se privesc cam jumătate din timp; dacă
privirile depăşesc 2/3 din timp înseamnă că există o relaţie (de bine sau de
rău) între ei; arată că te interesează mai mult persoana decât ceea ce spune;
dacă este de bine sau de rău ne dăm seama după dimensiunea pupilelor;
pupila se modifică în funcţie de interlocutor: de ex., îndrăgostiţilor li se
măresc pupilele atunci când se privesc;
 darea cuvântului;
 cererea de informaţie;
5
 reducerea distanţei: este vorba despre o distanţă psihologică; compensează
distanţa spaţială;
 ilustrator dictic;
 gest de reglaj;
 emblemă: numai într-un caz tragic, cel al savantului englez Stephen Hawking
– acesta suferă de o boală foarte gravă şi trebuie să stea conectat la un aparat
care îi culege informaţia din ochi pentru a putea scrie cărţi;
* în funcţie locul unde priveşte, de ceea ce vizează, există:
 privire oficială: îndreptată într-un loc care este situat în vârful unui
triunghi echilateral format de pupile; adresată străinilor;
 privirea amicală: priveşte undeva în dreptul nasului, a mustăţii;
 privirea intimă: coboară la gură sau mai jos;
* 1,18 sec. trebuie să dureze o privire pentru a nu fi considerată indecentă; dacă ajunge la 2,95
sec. se consideră că este indecentă;
* privirea laterală: este specifică femeilor; câmpul vizual al femeii este mai deschis decât al
bărbatului; bărbaţii nu pot vedea bine în lateral; ei trebuie să privească drept;

e) adaptori: satisfac anumite nevoi personale; există trei categorii:


 autoadaptorii: gesturi de îngrijire; nu se fac de obicei în public;
 alteradaptori: mişcări care recurg la unelte; de ex., săpat, croşetat etc.; pot să comunice
în calitate de semnale (înveţi pe cineva să croşeteze, sape etc.) sau indicii (felul cum
sapă, croşetează cineva poate să arate ceva);
 adaptori obiectuali: nu folosesc obiectele în scopul în care au fost făcute; de ex., cineva
care bate cu pixul ăn masă nu o face pentru a scrie, ci pentru a se relaxa etc.;
- Haptica:
• se ocupă de comunicarea tactilă;
• specialiştii au încercat să clasifice atingerile:
1. atingeri care transmit sentimente:
 una dintre cele mai cunoscute este sărutul; Adam Kendon (cercetător) a
descoperit că deşi membrul masculin al cuplului are impresia că deţine
iniţiativa, bărbaţii nu sărută decât dacă primesc semnale de aprobare;
cercetătorul a evidenţiat mai multe posturi (de ex., postura „sourire ferme”
pentru primul sărut);
 de fiecare dată când încercăm să consolăm, felicităm pe cineva etc.,
îmbrăţişându-l, transmitem mai multe informaţii decât prin comunicarea
verbală;
 la ora actuală atingerea nu mai este la fel de răspândită;

6
2. atingeri rituale: (religioase, ne referim mai ales la ritualul social)
 strângerea mâinii: obicei străvechi; modul în care strânge mâinile spune
foarte multe despre persoana respectivă; de ex., persoanele cu autoritate
aşează palma îndreptată în jos;
 sărutul de trei ori la întâlnire: vechi obicei rusesc (are legătură cu Biblia –
Sfânta Treime): a fost transmis şi în Occident;
 există şi autoatingeri: mai ales în cazul femeilor; sunt considerate semnale de
curtare; de ex.: în cazul fumătoarelor, s-a făcut un studiu numit „Ţigara lui
Doris” – un documentar despre o femeie care fumează şi s-a ajuns la
concluzia că femeile obişnuiesc să ridice ţigara foarte mult atunci când
fumează; acest lucru se explică prin faptul că ele simt instinctiv că
încheietura (mâinii, în acest caz) este un loc care atrage; scoaterea şi
introducerea alternativă a piciorului din şi în pantof este tot un astfel de gest;
3. atingeri în joacă: sunt similare cu cele precedente însă au alte seminificaţii;
4. atingeri de control: cu ajutorul lor dirijăm comportamentul celorlalţi; sunt
unilaterale, pot fi făcute numai de persoana cu o poziţie socială mai înaltă;
*calorii psihologice: printre ele se numără şi semnele de recunoaştere din partea celorlalţi; sunt gesturi
care ne fac să ne simţim mai bine, avem nevoie de ele;
5. atingeri în alte scopuri: sunt foarte multe; fiecare dintre aceste atingeri poate avea şi
o componentă din celelalte feluri de atingeri; mai întotdeauna există în cazul lor şi o
implicare afectivă; un ex. sunt atingerile în scopul informării: alfabetul Braille al orbilor;
a fost inventat de Louis Braille pentru a se ajuta pe el însuşi şi pe alţii (era orb); se
prezintă sub forma unor proeminenţe pe o foaie rigidă;