Analiza de conţinut

Definiţie: Analiza de conţinut este o tehnică sau metodă care asigură crearea inferenţelor privind edificarea
obiectivă a caracteristicilor unui mesaj (Holstein, 1969). Cartwright (1954) definea analiza de conţinut ca fiind
descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a oricărui comportament simbolic. Singleton considera că ideea de
bază în această metodă este aceea de a reduce întregul conţinut al comunicării la un set de categorii care reprezintă
anumite caracteristici de interes pentru cercetare (1988).
S. Chelcea (2001) consideră că analiza de conţinut reprezintă un set de tehnici de cercetare cantitativ-
calitativă a comunicării verbale şi non-verbale, în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a
conţinutului manifest sau latent, pentru a ajunge la unele concluzii privind individul şi societatea, sau privind
comunicarea însăşi, ca proces de interacţiune socială.
Deşi analiza de conţinut se asociază de obicei cu mesajul scris, ea este utilizată şi în analiza imaginilor, a
mesajelor orale etc. Analiza de conţinut este o metodă alternativă, complementară de studiu al comportamentului
uman, care oferă informaţii foarte obiective, deoarece reacţiile de dezirabilitate socială sunt absente.
Criterii de clasificare a documentelor
Iluţ (1997) clasifică documentele în funcţie de următoarele criterii: vechime, destinatar, accesibilitate şi
grad de încredere. Chelcea (1993) indică patru criterii de clasificare a documentelor: natura (scrise, imagistice,
audio), conţinutul informaţional (limbaj natural, limbaj cifric etc.), destinatarul (documente publice, documente
personale) şi emitentul (oficial sau neoficial).
Documentele fac obiectul mai multor tipuri de analiză: analiză de conţinut cantitativă şi analiză de
conţinut calitativă.
Analiza de conţinut cantitativă are ca scop stabilirea temelor, tendinţelor, atitudinilor, valorilor şi
modelelor prezente în diferite documente. Se utilizează atunci cînd se doreşte selectarea unor date din documente
care conţin informaţii complexe, cum sunt cele din mass-media, literatură, legislaţie, corespondenţă, jurnale etc. Nu
orice temă de cercetare permite utilizarea acestei metode. Ca urmare, se face distincţie între analiza de conţinut
calitativă în plan orizontal (interesează strict documentul în sine) şi cea în plan vertical (interesează de asemenea
cauzele acelui document şi consecinţele lui).
În funcţie de problema cercetată, de posibilităţile tehnice, de cantitatea de documente supuse analizei,
analiza va fi mai mult sau mai puţin extinsă.
Etapele analizei de conţinut calitativă
1. Se stabileşte tipul de documente cu care se va lucra, în conformitate cu tema şi obiectivele studiului. De
exemplu, pentru tema „Atitudinea faţă de procesul de privatizare în industria românească în anii ’90”, materialele
folosite vor fi articolele de ziar, emisiunile TV sau radio pe această temă, din această perioadă.
2. Se parcurg materialele selectate şi se formulează unele ipoteze (ca soluţii temporare la problema de
cercetat). De asemenea, se transpune ipoteza în unităţi de analiză (categorii şi indicatori), procedură asemănătoare cu
operaţionalizarea conceptelor. Aceasta presupune construirea unei grile prin care se vor filtra materialele brute.
3. Se efectuează definirea unităţilor de analiză. Acestea sunt: unitatea de reperaj, reprezentată de lungimea
textului în care este regărită tema de studiu, şi unitatea de context, dată de lungimea minimă a textului care trebuie
citită pentru a descoperi dacă tema de studiu este prezentă în mod favorabil, nefavorabil sau neutru. De exemplu,
pentru un articol de ziar unitatea de reperaj este paragraful, iar unitatea de context este întregul articol. Unitatea de
context trebuie să fie mai mare decît unitatea de reperaj, pentru a putea permite identificarea atitudinii pozitive,
negative sau neutre. Prin numărarea unităţilor pozitive, negative sau neutre putem obţine o interpretare statistică a
documentului.
S. Chelcea stabileşte trei tipuri de unităţi de analiză: unitatea de înregistrare (acea parte din comunicare ce
urmează a fi cercetată), unitatea de context (acel segment al comunicării care permite a se determina tipul de
atitudine prezentată în document faţă de tema studiată) şi unitatea de numărare, care este în funcţie de cuantificare.
Ea poate fi coincidentă cu unitatea de înregistrare. De cele mai multe ori, se preferă ca unităţile de numărare să fie
caracteristici fizice evidente ale mesajului (lungime, durată etc). În analiza unor documente scrise mai putem stabili
unităţi de numărare tipografice: centimetrul, coloana, pagina etc.

Cele mai cunoscute procedee de analiză statistică a conţinutului:

- analiza frecvenţelor; este procedeul clasic şi constă în determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de
reperaj şi de context în materialul analizat.
- analiza tendinţei are la bază analiza frecvenţelor şi permite surpinderea atitudinii faţă de o persoană sau
instituţie. Se determină numărul de apariţii ale unităţilor de reperaj şi de context în materialul studiat, după care se
stabileşte caracteristica unităţilor, care pot fi pozitive, negative sau neutre. Se calculează astfel indicele de analiză a
tendinţei (AT), după formula: AT = (F – D) / L, unde F reprezintă referirile favorabile, D referirile defavorabile, iar
L numărul unităţilor de analiză legate de temă. Indicele de analiză a tendinţei permite să se compare atitudinea
exprimată de o sursă cu atitudinea exprimată de o altă sursă.
- tehnica analizei evaluative a textului; presupune transformarea informaţiilor din text în construcţii
echivalente semantic, astfel încît să se precizeze foarte clar obiectul atitudinii. Analiza evaluativă presupune
identificarea tuturor informaţiilor din text referitoare la obiectul atitudinii, precum şi stabilirea şi acordarea de
ponderi informaţiilor (cuprinse între +3 şi -3). Ponderile permit stabilirea direcţiei şi intensităţi atitudinilor.
- analiza contingenţei permite evidenţierea structurilor de asociere a conceptelor. Frecvenţa de apariţie
asociată cuvintelor cheie în textul analizat (frecvenţa relativă) se compară cu pribabilitatea teoretică de asociere a lor
(valoarea de aşteptare). Dacă diferenţa este semnificativă, se concluzionează că asocierea nu este întîmplătoare, ci ea
se datorează unei particularităţi de stil sau intenţiei.

Avantajele analizei de conţinut cantitative

- Aduce rigoare în interpretarea documentelor, permiţînd depăşirea afirmaţiilor fără acoperire.
- Permite determinarea tendinţelor prezente în document şi caracterizarea unei perioade, epoci, structuri
sociale, comunităţi, şi compararea a două perioade, epoci etc.
- Întrucît documentele cu care se lucrează nu sunt provocate, efectul de dezirabilitate este nul.
Dificultăţi şi limite
1. Stabilirea grilei de categorii şi indicatori. Rotariu (1991) apreciază că o grilă trebuie să fie: exhaustivă (să
cuprindă toate categoriile ce caracterizează tema de studiu), exclusivă (să nu existe intersecţii sau suprapuneri între
categorii), obiectivă (categoriile stabilite să caracterizeze tema de studiu) şi pertinentă (adecvată scopului urmărit).
2. Stabilirea validităţii şi fidelităţii datelor obţinute. Ca metode de validare se folosesc validarea de conţinut
şi cea de construct. Fidelitatea se poate estima doar cu ajutorul unui juriu de experţi. Analiza comparativă a
rezultatelor la care ajung experţii permite stabilirea indicatorului de fidelitate.
3. Volumul materialelor utilizate. Se procedează la o eşantionare a materialelor, ceea ce implică un risc mai
mare de a pierde informaţii.
4. Interpretarea atitudinilor transmise prin text. Ca modalitate de analiză, se apelează la inferenţe: directe,
atunci cînd considerăm că informaţia ca atare reprezintă atitudinea emitentului, şi indirecte (opuse) atunci cînd
considerăm că informaţia directă nu este adevărată, ci adevîrat este opusul afirmaţiilor făcute în text.

Analiza de conţinut calitativă

Este cunoscută şi sub numele de: analiză calitativă prin teoretizare, sau analiză prin teoretizare ancorată,
sau analiză de conţinut iterativă.
Analiza de conţinut calitativă este o metodă care permite generaea inductivă a unei teorii asupra unui
fenomen cultural, social sau psihologic, prin conceptualizarea şi relaţionarea progresivă şi validă a datelor empirice
(Muchielli, 1996). Se aseamănă cu metoda descrisă de Glasser şi Strauss (1967) sub denumirea de grounded theory.
Cea mai importantă caracteristică a analizei de conţinut calitative este relativa independenţă. Această
metodă poate fi utilizată ca strategie generală de cercetare, care permite menţineea unui grad de autonomie teoretică
– nu trebuie să se raporteze la regulile unei anume teorii. Permite şi o autonomie tehnică, în sensul că permite
urmărirea în acelaşi timp a mai multor scopuri.
Ca orice altă metodă, analiza de conţinut are o serie de etape, începînd cu o codificare a informaţiilor şi
finalizîndu-se printr-o teorie. Între aceste extreme, analiza de conţinut calitativă presupune determinarea şi definirea
unor categorii sau concepte în care se încadrează informaţia analizată, stabilirea relaţiilor dintre categorii sau
concepte şi definirea unui algoritm prin care se poate construi un edificiu conceptual.
Analiza de conţinut calitativă se bazează pe un examen sistematic al datelor. Ea presupune nu numai o
activitate metodică, ci şi o lecturare teoretică nuanţată a fenomenului studiat. Prin lecturarea teoretică nuanţată
putem înţelege informaţiile transmise de material; rezultatele obţinute pe această cale depind de profesionalismul,
nivelul de cultură şi experienţa cercetătorului.
Teoretizarea înseamnă şi o modalitate de a înţelege faptele şi evenimentele. Această înţelegere presupune
inserarea evenimentelor concrete într-un context explicativ şi integrarea lor într-o altă schemă de analiză, care
permite reevaluarea informaţiilor bazale sau relevarea unor noi aspecte. Ceea ce se obţine este perfect ancorat în
datele empirice. Materialul este atît punctul de plecare al teoretizării, cît şi locul de verificare a ipotezelor de
validare a constructelor teoretice. Analiza de conţinut calitativă este o activitate iterativă, care se dezvoltă progresiv,
conceptele definindu-se prin aproximări succesive. Nu există o ordine strictă de parcurgere a etapelor, fiind posibilă
omiterea sau revenirea.
Etapele analizei de conţinut calitative
 1. Fixarea scopurilor şi a materialelor de analiză (se lucrează cu foi pe care se lasă un spaţiu liber în
marginea stîngă, pentru a putea fi notate diferitele observaţii pe parcurs).
2. Codificarea. Această etapă are ca scop eliminarea informaţiilor nesemnificative şi păstrarea celor
importante. Presupune examinarea atentă şi reformularea informaţiilor prezente în materialul de bază. Se păstrează
sub formă de coduri doar informaţiile esenţiale. Cuvintele folosite pentru codificare trebuie să fie relativ apropiate ca
nivel de abstractizare şi generalizare cu cele din textul analizat. Pentru a codifica un material se pun întrebări de
genul: despre ce este vorba? ce este? ce se întîmplă aici? etc.
3. Categorizarea. Conceptul sau categoria desemnează un nivel superior de abstractizare. Categorizearea
reprezintă punctul de plecare din care conceptele se vor rafina şi vor fi tot mai adecvate realităţii empirice. Orice
categorie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- o definire concisă şi adecvată;
- să se precizeze elementele distinctive;
- să se identifice elementele necesare ale conţinutului său;
- să se identifice formele de manifestare.
Întrebarea tipică pentru a stabili o categorie este: „Ce fenomen are loc aici?”
4. Relaţionarea. Presupune determinarea relaţiilor existente între informaţiile prezente la nivelul
categoriilor fixate în etapa anterioară. Relaţionarea presupune o activitate de sistematizare. Se lucrează simultan la
două niveluri: un nivel mai concret, care presupune analiza datelor de bază pentru a vedea dacă există o legătură
între acea categorie şi fenomenele pe care le desemnează, şi un nivel mai abstract, prin care se urmăreşte să se
determine dacă există legături între conceptele sau categoriile deja delimitate.
5. Integrarea. Permite definirea obiectului principal pe care se va axa raportul de cercetare. Este o fază de
sinteză, care trebuie parcursă deoarece într-o analiză de conţinut calitativă există riscul ca, avînd multe concepte şi
relaţii între ele, explicaţiile să fie prea complicate. Nu trebuie pierdută din vedere, în această etapă, întrebarea: care
este problema principală, care este scopul studiului.
6. Modelarea. Activitatea principală de este cea de reproducere cît mai fidelă a relaţiilor structurale şi
funcţionale dintre elementele care definesc fenomenul studiat. În această etapă, întrebarea de bază este: care sunt
proprietăţile fenomenului, antecedentele şi consecinţele sale.
7. Teoretizarea. Înseamnă concret scrierea raportului de cercetare şi obligă la trei activităţi:
- eşantionarea teoretică, presupunînd reţinerea categoriilor care s-au repetat pe parcursul analizei de
conţinut ca fiind caracteristice fenomenului studiat;
- inducţia analitică, presupunînd căutarea cazului negativ (adică dacă, pornind de la aceleaşi elemente,
ajungem la o altă categorie, atunci demersul este nul);
- verificarea implicaţiilor teoretice; aceasta este tot o strategie de evaluare, şi constă în determinarea, la
nivelul unui fenomen, a validităţii teoriei concepute. Se verifică teoria prin aplicarea ei asupra unei alte baze de date.