EVOLUŢIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE SUB

ASPECT CALITATIV PÂNĂ LA INSTITUIREA

UNIUNII EUROPENE

Sub aspect calitativ, evoluţia Comunităţilor europene poate fi analizată pe

două coordonate:
 sub aspectul perfecţionării instituţionale;
 sub aspectul aprofundării domeniilor de competenţă.

Evoluţia crizelor şi realizărilor comunitare

Perfecţionarea instituţională a comunităţilor europene este apreciată ca fiind
rezultatul unor crize şi eşecuri, care au dus la un proces de reflecţie, materializat, în
final, în dreptul pozitiv prin adoptarea unor reglementări juridice care au modificat
tratatele iniţiale.
Totuşi, alături de crize şi eşecuri, care desigur nu pot fi neglijate, un rol
important în perfecţionarea instituţională comunitară l-au avut şi rezultatele pozitive
obţinute prin integrare, întrucât mai ales acestea sunt de natură să determine unirea
eforturilor comune pentru a determina evoluţia procesului de integrare.
Principalele evenimente din evoluţia comunităţilor, prezentate în ordine
cronologică - crize, eşecuri sau realizări - care au marcat evoluţia instituţională a
acestora, au fost următoarele:

CRIZELE COMUNITARE ŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA EVOLUŢIEI

COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Marginalizarea CECO

Un prim aspect îl constituie marginalizarea CECO care, deşi a jucat un rol

important în perioada anterioară, a început să fie concurată de creşterea producţiei
petroliere şi afectată de criză siderurgică.
De asemenea, faţă de CEEA, începând din mai 1958, guvernul francez a
început să dea dovadă de o atitudine de neîncredere. Acesta a fost de altfel unul
dintre principalele motive care au condus la adoptarea Tratatului de la Bruxelles
(1965) privind fuzionarea executivului celor trei comunităţi, CEE fiind considerată
componenta de bază, iar celelalte două doar organizaţii de strictă specializare.

Eşecul creării unei uniuni politice

O altă dificultate a fost cea cauzată de eforturile de creare a unei comunităţi

politice, făcute în perioada 1961-1962 de către preşedintele De Gaulle şi cancelarul
Adenauer. în acest sens, şefii de state şi de guverne s-au întâlnit în conferinţele de la
Paris (februarie 1961) şi Bad Godesberg (iulie 1961) şi au încredinţat unui comitet
condus de Christian Fouchet (ministrul francez de exteme) elaborarea proiectului de
statut al unei Uniuni Politice Europene, care a fost prezentat la 2 noiembrie 1961 şi
care prevedea ca principiu de bază respectarea independenţei statelor membre.
A urmat al doilea proiect Fouchet (18 ianuarie 1962), care, de asemenea, prevedea
doar elaborarea în comun a politicii externe a statelor membre,a politicii de apărare
si a celei culturale. La 20 ianuarie 1962, celelalte state membre ale comunităţilor au
prezentat un contraproiect care prevedea că Uniunea Europeană este o uniune de
state şi de popoare. In martie 1962 au avut loc negocieri între Franţa, pe de o parte, şi
celelalte cinci state membre - pe de altă parte - şi pornind de la concepţiile
antifederalistes ale generalului De Gauile, ca şi de la poziţia sa împotriva Marii
Britanii şi a intervenţiei SUA în problemele Europei, proiectele respective nu au fost
adoptate.

„Criza scaunului gol vesus „Compromisul de la Luxemburg".

O altă problemă cu privire la care Franţa s-a situat pe o poziţie diferită a fost cea
privind procedura adoptării deciziilor.
Conform prevederilor tratatelor, după o perioadă de tranziţie, în care deciziile în
Consiliu se luau în unanimitate, acestea trebuiau să fie luate cu votul unanimitatii.
Franţa a susţinut punctul de vedere că orice decizie trebuie să fie consecinţa
unanimităţii de voinţă a membrilor comunităţii, fapt care a provocat aşa-numita
politică a "scaunului gol". In 1965, Guvernul francez şi-a retras reprezentanţii din
grupurile decizionale ale Comunităţii, generând „criza scaunului gol". Motivul
acestei politici a fost conflictul cu privire la procedurile de luare de decizii în
domeniul Politicii Agricole Comune (PAC). Preşedintele Charles de Gauile a insistat
asupra votului unanim, în timp ce tratatele permiteau votul majorităţii
calificate.Criza a durat şase luni şi s-a încheiat prin „compromisul de la Luxemburg"
în ianuarie 1966.
La întrunirea specială a Consiliului de la Luxemburg, s-a decis că fiecare guvern al
statelor membre avea dreptul de veto atunci când „sunt în joc interesele foarte
importante ale unuia sau mai multor parteneri". In baza acestui compromis, s-a
stalitit că atunci când un stat membru consideră că prin votul cu majoritate calificată
i-ar putea fi afectate interesele sale majore, se va căuta o soluţie comună acceptabilă
şi pentru acei stat. Se revenea, astfel, la regula unanimităţii deoarece între 1966 şi
1985 foarte puţine decizii au mai fost luate cu majoritate calificată, statele membre
opunând dreptul de veto ori de câte ori considerau că le sunt afectate interesele.
Efectele „Copromisului de la Luxemburg" au fost eliminate prin adoptarea, în 1986,
a Actului Unic European.

EVOLUŢIA REALIZĂRILOR COMUNITARE

Un moment important în evoluţia Comunităţilor europene îl constituie adoptarea la
8 aprilie 1965 a Tratatului de la Bruxelles privind fuziunea instituţiilor
comunitare, (Comisia şi Consiliul) care a avut ulterior un rol important în adoptarea
altor măsuri deosebit de importante în ceea ce priveşte perfecţionarea activităţii
comunităţilor.
Alte evenimente notabile din evoluţia comunităţilor europene au vizat:
-finanţarea comunităţilor prin resurse proprii (decizia din 21 aprilie 1970,
intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971);
- creşterea atribuţiilor Parlamentului european în ceea ce priveşte adoptarea
bugetului (tratatul din 22 aprilie 1970 şi cel din 22 iulie 1975);
- crearea Curţii de Conturi (Tratatul din 22 iulie 1975);
- alegerea Parlamentului european prin vot universal, direct (20 septembrie
1976);
- crearea celei de-a doua trepte de jurisdicţie comunitară, prin înfiinţarea
Tribunalului de Primă instanţă;
- instituţionalizarea Consiliului European;
 - extinderea domeniilor de competenţă comunitară prin Actul Unic European
la noi domenii.
In paralel cu aceste acţiuni au continuat şi activităţile în direcţia unificării
politice. Astfel, în decembrie 1969 s-a desfăşurat ia Haga întâlnirea şefilor de state şi
guverne, care au reluat în studiu această problemă, astfel încât la 27 octombrie 1970
este aprobată de către miniştri afacerilor externe o declaraţie care este cunoscută sub
numele de "Raportul Davignon" (după numele secretarului general al ministerului
belgian al afacerilor externe) şi care reprezenta o continuare a planului Fouchet din
1962. Urmărind un obiectiv de integrare politică, el nu reuşeşte însă decât o
concertare în politica externă a statelor membre. Cu toate acestea el va constitui
documentul de bază al tendinţei de unificare politică, până la adoptarea Actului
Unic European.
In vederea atingerii aceluiaşi scop a fost iniţiate şi alte acţiuni la nivel de şefi
de state şi guverne ca de exemplu, întâlnirea de la Paris din octombrie 1972, în
cadrul căreia şefii de state şi guverne şi-au propus ca până la sfârşitul deceniului să
realizeze o uniune europeană, care s-a concretizat în ""Raportul Comisiei asupra
Uniunii Europene", în care se prezintă trei variante de cooperare a instituţiilor
legislative şi executive: de tip statal, de tip federal, iar la treilea în cadrul comunitar,
existent, dar cu mici modificări.
In urma întâlnirii de la Paris din decembrie 1974, primul ministru belgian
Leon Tindemans a primit sarcina de a întocmi un raport privind Uniunea
Europeană. Acest raport a fost prezentat un an mai târziu, dar nu a cuprins
propuneri importante, limitându-se la îmbunătăţirea activităţii unor mecanisme
comunitare şi "la unele probleme ale politicii comunitare externe, care nu necesitau
revizuirea generală a tratatelor.
In iunie 1983 a avut loc la Stuttgart o reuniune a Consiliului European, când
s-a adoptat "Declaraţia solemnă asupra Uniunii Europene", care nu precizează
exact ce urmează să fie Uniunea Europeană, ea constituind mai mult o declaraţie de
intenţii a şefilor de state şi guverne, mai ales în problema confirmării dreptului la
informare al Parlamentului European în toate domeniile şi care trebuie garantat de
către Consiliu.
Un alt moment îl constituie "Raportul Vedel" din 1972, care a fost
redactat de către un grup ad-hoc, constituit în vederea examinării creşterii
competenţelor Parlamentului European în domeniul stabilirii resurselor proprii,
prezidat de către decanul Facultăţii de drept de la Paris, dar care a cuprins în final şi
o analiză critică cu privire la funcţionarea sistemului instituţional comunitar, multe
aspecte dovedindu-şi valabilitatea în decursul timpului (extinderea puterilor
Parlamentului în domeniul controlului bugetar, învestitura preşedintelui Comisiei şi
întărirea rolului acestuia etc).
Un alt document a fost "Raportul celor trei înţelepţi,, (B.Biesheuvel,
E.Dell şi R.Marjolin) care au fost însărcinaţi de către Consiliul European (Bruxelles,
decembrie 1978) să prezinte un raport general privind funcţionarea instituţiilor
comunitare şi care în final nu a cuprins propuneri deosebit de radicale. Ele se
refereau la întărirea autorităţii preşedintelui Comisiei, întărirea cooperării acesteia cu
Consiliul European şi stabilirea unor relaţii mai armonioase între Comisie, Consiliu
şi Parlament.

TRATATUL DE FUZIUNE DE LA BRUXELLES

Constituirea celor trei comunităţi cu domenii de activitate specifice, dar cu
structură instituţională identică, deşi distinctă, avea în esenţă acelaşi obiectiv general:
constituirea unei pieţe comune care avea în vedere aceleaşi state membre, cu sisteme
politice, economice şi juridice asemănătoare şi cu culturi apropiate.
O primă măsură în vederea realizării acestui obiectiv a fost unificarea
instituţiilor comunitare, această măsură având la bază şi considerente de eficienţă a
activităţii acestora şi de reducere a costurilor funcţionării lor.
Primele măsuri luate în acest sens au fost, stabilirea în 1957 a Curţii de
Justiţie ca instituţie comună a celor trei comunităţi, precum şi adoptarea în 1958 a
denumirii comune de "Adunare parlamentară ".
La 8 aprilie 1965 a fost adoptat Tratatul de la Bruxelles, prin care se
instituia un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru cele trei comunităţi. Tratatul a
intrat în vigoare la 1 iulie 1967 şi este cunoscut sub denumirea de "Tratatul de
fuziune a executivului comunităţilor".
Acest tratat nu a unificat competenţele instituţiilor comunitare, acestea
rămânând cele atribuite prin fiecare tratat în parte.
Unificarea Comisiei a reprezentat o chestiune deosebit de importantă, având
în vedere rolul acesteia în activităţile comunităţilor. Tratatul a realizat unificarea
serviciilor acesteia, a comisiilor de control, a bugetelor şi administraţiilor. De
asemenea, a stabilit proceduri uniforme de desemnare a comisarilor prin acordul
comun al statelor, reprezentarea fiecărui stat în Comisie şi durata mandatului.
Prin Tratatul de fuziune s-a creat entitatea conceptuală "Comunităţile
europene " . Prin aceasta nu au fost absorbite cele trei comunităţi iniţiale, pentru că
această entitate nu apare decât în cadrul şi în limitele realizării funcţiunilor comune.
De asemenea, funcţionarii nu mai sunt legaţi de o anumită comunitate, ci de
"Comunităţile europene". Această entitate permite ca atât în sistemul juridic intern al
statelor cât şi în ceea ce priveşte privilegiile şi imunităţile diplomatice să se încheie
acte şi să se antameze acţiuni în numele Comunităţilor europene, iar pe plan
internaţional, acreditarea unor reprezentanţi diplomatici să se facă, de asemenea, în
numele acestei entităţi.

ACTUL UNIC EUROPEAN

A . Etapele adoptării Actului Unic European
Premisele adoptării Actului Unic European (AUE) se regăsesc într-o serie de
documente care au fost elaborate începând din anul 1981. Astfel, în noiembrie,
miniştrii afacerilor externe ai Germaniei şi Italiei (Gensher şi Colombo) întocmesc
proiectul unei declaraţii de principii în vederea supunerii ei spre adoptare Consiliului
European.
Elementele din cuprinsul acestui plan sunt reluate în "Declaraţia solemnă
asupra Uniunii Europene"**1 adoptată la Stuttgart.
La 14 septembrie 1984 Parlamentul European a adoptat un anteproiect de tratat
privind "Uniunea Europeană", care avea în vedere crearea unei "Uniuni Europene"
cu competenţe mult lărgite faţă de cele ale Comunităţilor şi modificarea sistemului
instituţional, în special prin acordarea unor puteri sporite Parlamentului, fapt care a
avut un efect important în rândul parlamentarilor.
In iunie 1984, Consiliul European reunit la Fontainbleau înscrie în preocupările sale
perfecţionarea instituţională a comunităţilor şi instituie "Comitetul Dooge" (după
numele preşedintelui său), care avea sarcina să analizeze această problemă şi să facă
propuneri. Raportul comitetului (martie 1985) propunea să se iniţieze procedura de
revizuire a tratatelor de instituire a comunităţilor şi se pronunţă pentru crearea unei
"entităţi veritabile'', perfecţionarea mecanismelor instituţionale şi realizarea unei
pieţe comune veritabile.
In baza acestui raport, Consiliul European de la Milano (28-29 iunie 1985) a
decis să se convoace o conferinţă interguvemamentală care urma să elaboreze un
tratat asupra politicii externe şi de securitate comună şi să modifice tratatele
comunitare. In aceeaşi lună Comisia europeană a publicat un raport intitulat "Cartea
alba", în care se arătau în mod clar obstacolele care existau în calea înfăptuirii unei
reale circulaţii libere in cadrul comunităţilor şi măsurile pentru înlăturarea lor.
Conferinţa interguvemamentală şi-a desfăşurat lucrările la Luxemburg (9
septembrie 1985 - 17 febr.1986) şi a elaborat textul "Actului Unic European " care a
fost semnat în două etape: 17 februarie 1986 de către nouă state membre, iar în 28
februarie 1986 la Haga de către celelalte trei: Italia, Danemarca şi Grecia. Ratificarea
Actului Unic s-a făcut în cursul anului 1986 de către unsprezece state, Irlanda
considerând că trebuie sa /şi modifice întâi Constituţia, din cauza unor referiri
privind securitatea în cadrul politicii externe a comunităţilor. Din acest considerent,
Actul Unic European a intrat în vigoare doar la 1 iulie 1987 (în loc de 1 ianuarie
1987).

B.Analiza structurală a Actului Unic European

Sub aspect structural AUE cuprinde un preambul şi patru titluri.

C. Principalele reglementări ale Actului Unic European

Pe plan instituţional, Actul Unic European conţine reglementări privind:
- extinderea domeniilor în care Consiliul votează cu majoritate calificată;
- instituţionalizarea oficială a Consiliului European;
- asocierea Parlamentului European în procesul legislativ, instituindu-se
procedura cooperării;
- extinderea şi întărirea competenţelor Comisiei în domeniul executiv;
crearea Tribunalului de Primă Instanţă, ca o nouă treaptă de jurisdicţie
comunitară.
In privinţa fundamentelor şi politicilor comunitare, AUE conţine dispoziţii
privind:
- realizarea pieţei fară frontiere;
- politica europeană de cercetare şi tehnologie;
- întărirea sistemului monetar european;
- lărgirea câmpului de acţiune comunitar în domeniul social şi în domeniul
mediului;
Prin dispoziţiile sale, AUE deschide noi domenii de activitate comunitară: cercetare,
economie, finanţe, mediu, politică socială.
Sub aspect terminologic, noile texte definesc obiectivele şi mijloacele de acţiune,
precum şi procedurile de adoptare a deciziilor.
Noţiunea de .piaţă comună" este înlocuită ca noţiune cu "piaţa internă".
„Piaţa internă" este definită ca fiind un spaţiu fără frontiere interne în care
libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor este asigurată
potrivit dispoziţiilor tratatului. In afara dispoziţiilor care definesc obiectivul central
al stabilirii pieţei interne, AUE aduce modificări şi cu privire la procedurile
prevăzute pentru suprimarea obstacolelor în calea schimburilor dintre statele
membre, referitoare la:
- instaurarea unei proceduri de armonizare a legislaţiilor prin decizie a
Consiliului adoptată cu majoritate calificată;
 - posibilitatea Consiliului de a hotărî cu majoritate calificată că dispoziţiile
în vigoare într-un stat membru trebuie considerate ca echivalente cu cele aplicate de
un alt stat membru.
Trecerea de la expresia „piaţă comună", menţionată în tratatele iniţiale, la
expresia „piaţă internă", nu a reprezentat o simplă modificare terminologică, ci un
obiectiv care a implicat adoptarea unui mare număr de directive de armonizare a
legislaţiilor în vederea realizării pieţei interne prin suprimarea obstacolelor fiscale şi
tehnice din calea liberei circulaţii a persoanelor, mărfurilor, serviciilor şi
capitalurilor.
In domeniul politicii externe, Actul Unic preia o serie de elemente
anterioare (Acordul de la Davignon 1970) în titlul Iii, care deşi nu este integrat din
punct de vedere juridic în Tratatul CEE, totuşi el reprezintă o premisă importantă
pentru constituirea viitoarei Uniuni Europene prin Tratatul de la Maastricht. Se
prevede, de asemenea, intrarea în vigoare până la 31 decembrie 1992 a pieţei interne
unice.
D. Caracterizarea generală a Actului Unic European
Actul Unic European este cel mai important document adoptat imediat după
semnarea tratatelor de instituire a comunităţilor. El reuneşte într-un singur document
(de aici şi denumirea sa) dispoziţiile privind reforma instituţiilor europene şi extinde
domeniul de competenţă comunitară, conţinând şi reglementări privind cooperarea în
domeniul politicii externe şi în domeniul protecţiei mediului.
El este considerat ca reprezentând un moment important de relansare
instituţională, cu efect psihologic deosebit şi constituind suportul juridic pentru
realizarea Uniunii Europene în 1992.
Unicitatea Actului rezultă din conţinutul său în sensul că în acelaşi
document sunt reunite atât dispoziţii relative la revizuirea tratatelor comunitare, cât
şi la cooperarea europeană în derularea politicii externe.
Unicitatea AUE are valoare simbolică în sensul că statele membre au înţeles
să continue opera începută prin semnarea tratatelor iniţiale şi „să transforme
ansamblul relaţiilor dintre ele intr-o Uniune Europeană, conform declaraţiei solemne
de la Stuttgart din 19 iunie 1983", aşa cum se arată în preambul.
Prin ratificarea AUE statele membre au acceptat să se angajeze în procesul
ireversibil ce a condus la transformarea relaţiilor dintre ele într-o Unitate Europeană.
A.U.E nu reglementează instituirea UE, ci se limitează la definirea
obiectivelor şi la crearea mijloacelor necesare pentru a determina progresul
comunitar în scopul instituirii UE. Astfel AUE reprezintă doar o etapă în procesul
evoluţiei privind construirea progresivă a UE.

INSTITUIREA UNIUNII EUROPENE

Adoptarea Tratatului de la Maastricht reprezintă rezultatul evoluţiei ideilor

de unitate europeană pe două planuri:
a) realizarea uniunii economice şi monetare;
b) realizarea uniunii politice.
Tratatul a fost semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht, de către
miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de finanţe ai celor douăsprezece state.

ANALIZA STRUCTURALĂ A TRATATULUI

Tratatul de la Maastricht este structurat pe şapte titluri, în cadrul cărora,
numerotarea articolelor este făcută prin litere de la A la S.
 La rândul lor, titlurile sunt divizate în părţi.
De exemplu, Titlul II al tratatului, care se referă la modif.tratatului privind instituirea
Comunităţii Europene, este divizat pe 6 părţi, fiecare parte fiind structurată la rândul
său pe titluri. Având în vedere această structură este necesar să se facă distincţie între
titlurile Tratatului de la Maastricht şi titlurile Tratatului de la Roma.
Tratatul asupra Uniunii Europene este completat cu 17 protocoale anexate
şi cu 33 de declaraţii.
Din cele 16 protocoale, 11 protocoale conţin dispoziţii de aplicare a
reglementărilor din Tratatul CE privind Uniunea economică şi monetară. In cadrul
acestora sunt 6 protocoale generale şi cinci protocoale speciale.
Protocoalele generale conţin dispoziţii cu privire la:
- statutele Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) şi al Băncii
Centrale Europene (BCE);
- statutele Institutului Monetar European (IME);
- privilegiile şi imunităţile BCE şi IME;
- procedura privind deficitele bugetare excesive;
- criteriile de convergenţă pentru trecerea la faza a treia a Uniunii Economice
şi Monetare,
- ireversibilitatea trecerii la faza a treia IME.
Protocoalele speciale conţin dispoziţii referitoare la unele state membre:
- Danemarca (privind realizarea Uniunii monetare şi competenţa Băncii
Naţionale a acestui stat faţă de teritoriile sale ce nu aparţin Comunităţii Europene);
- Marea Britanie şi Irlanda de Nord (privind trecerea la faza a treia a UEM);
- Portugalia (privind regiunile autonome din insulele Azore şi Modera);
- Franţa (privind teritoriile de peste mări).
Alte protocoale vizează domenii de interes general cum ar fi:
-Protocolul asupra politicii sociale care conţine în anexă Acordul asupra politicii
sociale încheiat între statele membre ale Comunităţii Europene cu excepţia Marii
Britanii;
- Protocolul asupra coeziunii economice şi sociale;
- Protocolul asupra Comitetului Economic şi Social şi asupra Comitetului
Regiunilor;
Protocoalele fac parte integrantă din Tratatul asupra UE, având aceeaşi
valoare juridică, în timp ce declaraţiile nu au caracter normativ, ci numai o valoare
declarativă.
Cele 33 de declaraţii anexate Tratatului asupra UE au un conţinut variat,
unele din acestea prezentând numai un interes politici, altele având o valoare practică
privind interpretarea şi precizarea noţiunilor utilizate în tratat.
Dintre cele 33 de declaraţii anexate tratatului, cele mai importante se referă
la rolul Uniunii Europei Occidentale şi relaţiile dintre aceasta pe de o parte şi
Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică pe de altă parte, precum şi cea
referitoare la cooperarea în domeniul poliţienesc.

ANALIZA DISPOZIŢIILOR TRATATULUI

Uniunea Europeană instituită prin Tratatul Maastricht nu se substituie
Comunităţilor, ci le înglobează la un nivel superior, acestea fiind menţinute şi chiar
dezvoltate prin dispoziţiile tratatului.
Uniunea Europeană, privită ca sinteză a celor trei comunităţi, nu are
personalitate juridică, reprezentând mai mult un concept politic.
 Comunităţile europene îşi păstrează personalitatea juridică putând să se
angajeze şi să angajeze statele membre în plan internaţional, Uniunea Europeană
putându-se angaja numai în plan politic.
In Tratat se arată că Uniunea se bazează pe Comunităţile Europene completate cu
politicile şi formele de cooperare instaurate de tratat.

A. Noua arhitectură comunitară instituită prin dispoziţiile tratatului

In concepţia tratatului, Uniunea Europeană este o construcţie care se sprijină pe
trei piloni:
- Comunităţile (primul pilon);
- Politica externă şi de securitate comună - PESC - (ai doilea pilon);
- Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne - JAI- (al treilea
pilon).
Această structură este diferită şi evoluată faţă de structura instaurată prin
Actul
Unic European, care cuprinde doar două componente:
- comunităţile;
- cooperarea politică.
Prin Tratatul de la Maastrcht, structura Uniunii a devenit mai unitară având
în vedere faptul că cei trei piloni sunt indisolubil legaţi în ansamblul ce constituie
Uniunea. Dispoziţiile comune cuprinse în primul titlu al tratatului prezintă o
importanţă deosebită, având rolul de a descrie Uniunea Europeană, introducând un
ansamblu de elemente comune celor trei piloni ai acesteia.

Analizarea celor trei piloni comunitari

a)Tratatul de la Maastricht reprezintă modificarea cea mai profundă a Tratatului de la

Roma, dând expresie primului pilon pe care se sprijină Uniunea - şi anume Noua
Comunitate Europeană. Cu privire la aceasta, tratatul cuprinde reglementări detaliate
privind:
- definirea principiului subsidiarităţii în exercitarea competenţelor
comunităţii;
- definirea cetăţeniei UE;
- noile competenţe conferite comunităţii în domeniile: cultură, sănătate
publică, protecţia consumatorilor, educaţie, formare profesională şi tineret.
- întărirea unor competenţe anterioare: mediu, cercetare, politică socială;
- realizarea Uniunii Economice şi Monetare.
Componenţa primului pilon privind Comunităţile Europene CE:- uniunea vamală
şi piaţa internă;- politica agricolă;- politica structurală;- politica comercială.
Dispoziţii noi sau modificate privind:- cetăţenia Uniunii;- educaţia şi
cultura;-reţelele transeuropene;- protecţia consumatorilor; - sănătatea;- cercetarea şi
mediul;-politica socială;

b)Cel de al doilea pilon al Tratatului instituie o politică externă şi de securitate

comună (PESC) reglementată prin dispoziţiile cuprinse în Titlul V
Dispoziţiile referitoare la acest pilon comunitar se referă la:
- obiectivele PESC şi metodele sale;
- domeniile în care se instituie "poziţii comune" precum şi pe cele care fac
obiectul unor "acţiuni comune" mai constrângătoare;
- reprezentarea externă a UE;
- procedurile şi competenţele în domeniul reprezentării externe a UE
Includerea în Tratat a unor dispoziţii privind problemele de securitate şi apărare
reprezintă o inovaţie majoră a Tratatului de la Maastricht faţă de reglementările
anterioare.
Componenţa celui de-al doilea pilon privind PESC:
- Politica externă- cooperare, poziţii şi acţiuni comune;- menţinerea păcii;-
drepturile omului;- democraţie;- ajutor acordat ţărilor terţe.
- Politica de securitate - aspecte privind securitatea UE (cu sprijinul UEO);-
dezarmare;- aspectele financiare ale apărării;- cadrul european de securitate
(pe termen lung).
c) Al treilea pilon al UE reglementat prin dispoziţiile cuprinse în Titlul VI instituie
cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI).
In legătură cu acest domeniu Tratatul cuprinde dispoziţii privind:
- procedurile de cooperarea interguvernamentală "întărite" faţă de practicile
ineficiente de până atunci;
- problema vizelor la care resortisanţii ţărilor terţe pot fi supuşi la intrarea în
comunităţi;
-obiectivele avute în vedere de UE în acest domeniu;
-regulile generale ale cooperării interguvernamentale în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne;
-mijloacele juridice şi procedurile de realizare a acestor cooperări.
Componenţa celui de-al treilea pilon privind cooperarae în materie de justiţie şi
afaceri interne- cooperare judiciară în materie civilă şi penală;- cooperare
poliţienească;-combaterea rasismului şi a xenofobiei;- combaterea traficului de
droguri;- combaterea traficului de arme;- combaterea criminalităţii organizate;-
combaterea terorismului;-combaterea infracţiunilor împotriva minorilor şi a
traficului de persoane.

B. Caracteristicile esenţiale ale Uniunii sunt precizate prin dispoz. art. A al

tratatului, conform cărora:
- tratatul marchează o etapă nouă în procesul de creare a unei uniuni din ce
în ce mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape
posibil de cetăţean.
- Uniunea se bazează pe Comunităţile Europene completate cu politicile şi
formele de cooperare instaurate de tratat;
- Uniunea are ca misiune organizarea într-un mod coerent şi solidar a
relaţiilor dintre statele membre şi dintre popoarele lor.

C. Obiectivele Uniunii Europene sunt prezentate în art. B din tratat, acestea

fiind
următoarele:
- promovarea progresului economic şi social echilibrat şi durabil, în special
prin crearea unui spaţiu lipsit de frontiere naţionale, prin întărirea coeziunii
economice şi sociale şi prin instituirea unei uniuni economice şi monetare bazată pe
o monedă unică;
- afirmarea identităţii acesteia pe plan internaţional, în special promovarea
unei politică externe şi de securitate comun, inclusiv prin definirea unei politici de
apărare comună;
- întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin
instituirea unei cetăţenii unionale;
- dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
- menţinerea integrală a realizărilor comunitare şi dezvoltarea acestora.
-
D.Sistemul instituţional unic este reglementat prin dispoz. art C, D şi Conform
dispoziţiilor art. C, Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic care
asigură coerenţa şi continuitatea acţiunilor întreprinse în vederea atingerii
obiectivelor sale,respectând şi dezvoltând acquis-ul comunitar.
In art.D este prezentat Consiliul European, ca organ ce dă Uniunii impulsurile
necesare dezvoltării sale şi îi defineşte orientările politice generale, menţionându-se
componenţa acestuia, modul de lucru şi raporturile sale cu Parlamentul european.
In art.E sunt prezentate celelalte instituţii comunitare, care împreună cu Consiliul
European dau expresie cadrului instituţional unic menţionat în art.C. Din analiza
coroborată a art.C-D-E rezultă că sistemul instituţional unic este format din Consiliul
European şi celelalte instituţii comunitare.
- importanţa cadrului instituţional unic este pusă în valoare prin
dispoziţiilor alin.2-art.C, conform căruia Uniunea veghează în special la coerenţa de
ansamblu a acţiunii sale externe în cadrul politicilor sale de relaţii externe, securitate,
economie şi dezvoltare. Consiliul şi Comisia poartă răspunderea pentru asigurarea
acestei coerenţe. Ele asigură fiecare, conform competenţelor care le revin, realizarea
acestor politici.
E. Principiile pe care se întemeiază Uniunea sunt prezentate în art - F- din
dispoziţiile comune. Astfel:
- Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre, ale căror
sisteme de guvernământ sunt bazate pe principii democratice.
-Uniunea respectă drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate de Convenţia
europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale fundamentale,
semnată la 4 noiembrie 1950 şi astfel cum rezultă din dispoziţiile constituţionale
comune statelor membre ca principii generale ale dreptului comunitar.
F.Dispoziţiile finale au importanţa de
a prezenta caracterul unitar al Uniunii, bazată pe tratate şi piloni diferiţi. Astfel
pentru întreg ansamblul UE este prevăzută o procedură de revizuire unică (art. N)
precum şi o procedură unică de aderare (art. Q).
Tratatul asupra UE a reprezentat un salt fundamental în construcţia europeană, dând
expresie unor progrese remarcabile la nivel comunitar.
De asemenea, tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în următorii ani a dispoziţiilor
privind modificarea instituţională în funcţie de creşterea numărului statelor membre,
precum şi o eventuală întărire a rolului Parlamentului european. Totodată se prevede
posibilitatea instaurării unei politici de apărare europeană comună.
Probleme importante au apărut şi în legătură cu procesul de extindere a Uniunii
Europene, prin creşterea numărului statelor membre, precum şi privind relaţiile cu
alte organizaţii de pe continentul european sau din alte zone geografice (America,
Asia, Africa).
TRATATUL DE LA AMSTERDAM
A. Adoptarea tratatului
In procesul evolutiv al integrării europene, adoptarea Tratatului de la
Amsterdam se înscrie ca un moment important, care aduce elemente semnificative
în reforma instituţiilor comunitare şi în adâncirea integrării, în perspectiva
extinderii Uniunii prin primirea de noi state, în special din centrul şi estul Europei.
La fel ca şi în cazul Tratatului de la Maastricht şi al celorlalte tratate
anterioare, nici acesta nu reprezintă faza ultimă în evoluţia comunităţilor, ci un nou
pas care are rolul de a adapta construcţia comunitară la cerinţele perioadei în care a
fost adoptat şi a celor de perspectivă.
Tratatul de la Amsterdam a fost rezultatul unor activităţi intense şi nu lipsite
de dificultăţi. Astfel, instituţiile comunitare au depus eforturi importante pentru
analizarea şi găsirea de soluţii care să corespundă cel mai bine obiectivelor avute în
vedere. Rezultatul acestor demersuri au stat la baza rezoluţiilor care au fost
adoptate de Conferinţele interguvernamentale din 1995 şi 1996 (Torino şi Dublin)
şi finalizate prin reuniunea de la Amsterdam din 18 iunie 1997, când s-a
redactat textul tratatului, care a fost semnat la 2 octombrie l997de Consiliu în
compunerea miniştrilor de externe ai statelor membre. După ratificare,
tratatul a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
In vederea redactării textului tratatului s-au depus eforturi considerabile de
către toţi factorii implicaţi în acest proces: reprezentanţi ai statelor membre,
instituţiile comunitare şi alte organisme ale acestora, fiind solicitate chiar şi unele
organizaţii neguvernamentale pentru a înainta unele avize.

B. Analiza structurală a tratatului

Sub aspect structural, Tratatul de la Amsterdam este divizat pe trei părţi:
- Partea I - Modificări aduse tratatelor (conţine art. 1 -5)
- Partea a I i -a - Simplificare (conţine art.6-11);
- Partea a IlI-a - Prevederi Generale şi finale (conţine art. 12-15);
urmează:
a)Protocoale anexate Tratatului instituind Uniunea Europeană:
- Protocolul privind colaborarea cu UEO.
b) Protocoale anexate Tratatului instituind Uniunea Europeană şi Tratatului
instituind CE;

- Protocol încorporând acquis-ul Schengen în cadrul Uniunii Europene

acesta conţinând în anexă Acquis-ul Shengen;
- Protocol asupra'aplicării anumitor aspecte privind controlul la frontieră de
eătfe Marea Britanie;
- Protocol asupra poziţiei Marii Britanii;
- Protocol asupra poziţiei Danemarcei;
 Alte protocoale anexate Tratatului CE privesc:
- dreptul de azil pentru resortisanţii statelor membre;
- aplicarea principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
- serviciul public de radiodifuziune;
- protecţia şi bunăstarea animalelor.
c) Protocoale anexate Tratatului instituind CE
- Protocol asupra relaţiilor exterioare ale sttatelor membre în ceea ce
priveşte trecerea frontierelor exterioare.
d) Protocoale anexate Tratatului UE, Tratatelor CE, CECO, CEEA:
- Protocol asupra instituţiilor în perspectiva extinderii UE;
- Protocol asupra fixării sediilor instituţiilor şi anumitor organisme şi
servicii ale Comunităţii Europene;
- Protocol privind rolul parlamentelor naţionale în UE.
In cadrul Conferinţei interguvernamentale de la Amsterdam a fost adoptat
şi un Act final precum şi un număr de 51 de declaraţii. Se constată ponderea foarte
mare a declaraţiilor în raport cu volumul textelor obligatorii sub raport juridic.
Tratatul conţine şi o anexă privind tabelele de echivalenţă între
numerotarea anterioară a articolelor tratatelor şi noua numerotare, ceea ce
constituie un pas înainte în direcţia unificării tratatelor comunitare.

C.PRINCIPALELE DISPOZIŢII ALE TRATATULUI

Tratatul de la Amsterdam a înscris astfel în prevederile sale chestiuni

deosebit de importante pentru perfecţionarea integrării europene şi evoluţia
construcţiei comunitare, dintre care menţionăm:
- o mai mare flexibilitate în ceea ce priveşte conceperea procesului de
integrare a noilor state candidate în funcţie de nivelul lor de dezvoltare;
- posibilitatea oferită Consiliului Uniunii Europene ca prin unanimitate de
voturi, la propunerea Comisiei sau a unei treimi din statele membre şi cu avizul
Parlamentului european să poată dispune suspendarea unor drepturi ale statului
care a violat grav şi persistent drepturile omului;
- creşterea competenţelor Uniunii în unele domenii (ex. protecţia mediului
înconjurător);
- precizarea raportului dintre cetăţenia naţională şi cea a Uniunii, în sensul
că ultima o completează pe cea naţională şi nu o înlocuieşte;
- precizări privind componenţa unor instituţii comunitare în perspectiva
extinderii Uniunii (maxim 700 de parlamentari) şi în ceea ce priveşte votul cu
majoritate calificată;
- reglementări noi privind regimul de vize, libera circulaţie a persoanelor şi
regimul vamal (o parte din domeniul JAI a fost transferată din pilonul 111 în
pilonul 1 -respectiv, dispoziţiile privind politica de vize, azil, imigraţie şi alte
politici legate de libera circulaţie a persoanelor. In mod general, cooperarea
judiciară în materie civilă şi cooperarea administrativă au trecut în pilonul I,
pilonul III cuprinzând doar cooperarea poliţiilor şi cooperarea judiciară în
domeniul penal);
- noi reglementări în ceea ce priveşte politica socială şi forţa de muncă;
- afirmarea principiului flexibilităţii în exercitarea competenţelor
comunitare. Tratatul de la Amsterdam nu a reuşit să răspundă tuturor
cerinţelor şi dorinţelor
statelor membre, fiind criticat pentru faptul că nu a oferit soluţii de rezolvare a
unor importante probleme sociale legate de ocuparea forţei de muncă şi scădere a
ratei şomajului, de armonizare fiscală, de suprimare a barierelor pentru investiţiile
care se bucură de garanţii guvernamentale, precum şi de reformarea sistemului
bugetar comunitar prin identificarea unor noi surse de finanţare a investiţiilor.
Dar Tratatul de la Amsterdam reprezintă o nouă etapă în procesul complex
de integrare europeană, care va continua să fie perfecţionat prin noi măsuri
politice, economice, legislative şi de altă natură.

TRATATUL DE LA NISA
Un alt moment important în procesul de perfecţionare instituţională a
Uniunii Europene 1-a constritui reuniunea şefilor de state şi guverne de la Nisa din
decembrie 2000.
Negocierile, concretizate într-un proiect de tratat, semnat la 25 februarie la
Nisa. Tratatul a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
Dispoziţiile tratatului au vizat modificări instituţionale, însă şi
aprofundarea domeniilor de competenţă comunitară.
A. Analiza structurală a tratatului
Tratatul este structurat pe două părţi cuprinzând 13 articole, fiind precedat
de un Preambul şi finalizat cu 4 protocoale şi un Act final care~cuprinde două
categorii de declaraţii.
Actul final include un număr de 24 de declaraţii adoptate de către
conferinăţă, precum şi un număr de 4 declaraţii de care conferinţa a luat notă.

B. Sub aspect instituţional, dispoziţiile tratatului au avut în vedere următoarele:

Componenţa Comisiei europene.

- S-a convenit ca statele mari să renunţe la cel de-al doilea comisar până în anul
2005 în favoarea statelor nou primite, dar numărul comisarilor să nu depăşească 27
de membri;
-Redistribuirea voturilor în Consiliu. S-a prevăzut o nouă scală de repartizare a
voturilor de la 3 la 29. Romîniei i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce va face ca să
ocupe o poziţie importantă în procesul de adoptare a deciziilor.
-Extinderea, în unele domenii, a votului cu majoritate calificată în locul
unanimităţii, măsură luată pentru a se evita blocajul procesului decizional ca
urmare a creşterii numărului statelor membre.
- Componenţa Parlamentului european, limitată la732 de membri, spre
deosebire de numărul maxim de 700 prevăzut de Tratatul de la Amsterdam. In
acelaşi timp, va avea loc şi o redistribuire a numărului de locuri, îndeosebi prin
reducerea numărului parlamentarilor ţărilor mari în favoarea celor mici şi mijlocii.
- Reorganizarea Curţii de Conturi, prin crearea unei camere în cadrul ei şi
o mai bună cooperare cu instituţiile similare din statele membre.
C. Sub aspectul domeniilor competenţei comunitare, dispoziţiile tratatului au
vizat:
- îmbunătăţirea sistemului cooperării intensificate. Prevăzută prin Tratatul
de la Amsterdam, cooperarea intensificată are în vedere posibilitatea unui număr
limitat de state de a avansa mai repede decât altele în anumite domenii. La Nisa s-a
vizat facilitarea acestei cooperări intensificate.
- Dezvoltarea unor prevederi privind libera circulaţie a persoanelorşi a
bunurilor, precum şi privind acordarea vizelor.

TRATATUL INSTITUIND O CONSTITUŢIE PENTRU EUROPA

Tratatul instituind Constituţia Europeană a fost conceput ca un act constitutiv
al unei organizaţii internaţionale - Uniunea Europeană - fiind considerat actul
fundamental de legitimare a existenţei şi funcţionării unei asociaţii de state care
depăşesc forma clasică de organizare a statelor reunite, dar şi al organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale.
După eşecul întregistrat în Franţa şi Olanda cu privire la ratificatea
tratatului, statele membre au renunţat la încercarea de a găsi o soluţie pentru
intrarea acestuia în vigoare şi au adoptat un nou Tratat de reformă - Tratatul de la
Lisabona.

TRATATUL DE LA LISABONA

Tratatul de la Lisabona, numit oficial Tratatul de la Lisabona de amendare

a Tratatului privind Uniunea Europeană şi Tratatului instituind Comunitatea
Europeană, a fost semnat la 13 decembrie 2007 la summitul de la Lisabona,
Portugalia.

A. Analiza structurală a Tratatului

Tratatul de la Lisabona cuprinde modificările operate asupra celor două

tratate de bază ale Uniunii Europene, respectiv asupratTratatului privind Uniunea
Europeană şi asupra Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, fiind
completat cu o serie de protocoale şi declaraţii anexate tratatelor.
Consiliul European reunit la Bruxelles în iunie 2007 a hotărât redactarea unui
nou tratat care să înlocuiască textul Constituţiei respinse. Tratatul de la
Lisabona a intrat în vigoare la data de 1 decembrie 2009.
Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) cuprinde 55 de articole,
structurale pe 6 titluri precedate de un preambul. Dispoziţiile tratatului se referă la
aspecte privind:
- principiile democratice;
- instituţiile;
- formele de cooperare consolidată;
- acţiunea externă a Uniunii şi politica externă şi de securitate comună;
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) cuprinde 358 de
articole structurate pe_7 părţi, după cum urmează:
- Partea I - Principiile;
- Partea a II-a - Nediscriminarea şi cetăţenia Uniunii;
- Partea a IlI-a Politicile şi acţiunile interne ale Uniunii;
- Partea a IV-a -Asocierea ţărilor şi teritoriilor de peste mări;
- Partea a V-a - Acţiunea externă a Uniunii;
- Partea a Vl-a - Dispoziţii instituţionale şi financiare;
- Partea a VÎI-a - Dispoziţii generale şi finale.
Tratatul de la Lisabona este completat cu 36 de protocoale anexă, care se referă la
aspecte inportante privind funcţionare Uniunii Europene, ca de exemplu:
- rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană;
- aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
- statutul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Băncii Centrale Europene;
- stabilirea sediilor instituţiilor Uniunii Europene;
- privilegiile şi imunităţile Uniunii Europene;
- aderarea Uniunii Europene la CEDO;
- criteriile de convergenţă în cadrul UEM;
- procedura aplicabilă deficitelor excesive;
- poziţia anumitor state privind anumite domenii specifice Uniunii;
- acquis-ul schengen integrat Uniunii Europene.
De asemenea, Tratatul mai cuprinde şi 65 de declaraţii anexă, grupate pe trei
categorii, după cum urmează:
a)Declaraţiile cu privire la dispoziţiile tratatelor (cele mai numeroase - în număr
de 33), dintre care exemplificăm:
- Declaraţia cu privire la Carta Drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene;
- Declaraţia cu privire la componenţa Parlamentului European;
- Declaraţia cu privire la supremaţie;
- Declaraţia cu privire la delimitarea competenţelor;
 - Declaraţia cu privire la protecţia datelor cu caracter personal în domeniul
cooperării judiciare în materie penală şi al cooperării poliţieneşti.
b) Declaraţiile cu privire la protocoalele anexate tratatelor;
c) Declaraţiile statelor membre.
In final, tratatul cuprinde şi un tabel de corespondenţă privind numerotarea
articolelor Tratatului privind Uniunea Europeană şi al Tratatului privind
funcţionarea Uniunii Europene.
B. Modificări instituţionale
Principalele modificări instituţionale intervenite prin Tratatul de la
Lisabona se referă la următoarele aspecte:
- înfiinţarea funcţiei de Preşedinte al Uniunii Europene
Conform dispoziţiilor Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană va
avea un preşedinte, Preşedintele Uniunii Europene va fi Preşedintele Consiliului,
doar că va fi aleasă o anumită persoană, care va deţine această funcţie timp de 30
de luni. Această persoană va fi o personalitate politică marcantă, ales în
unanimitate de prim-ministrii şi de preşedinţii statelor membre. Vechiul sistem de
preşedinţie rotativă a Consiliului se schimbă. Noul tratat prevede o nouă formă de
exercitare a preşedinţiei, compusă din trei state care vor prezida împreună
reuniunile Consiliului.
- Redimensionarea numărului membrilor Comisiei Europene
Tratatul dispune micşorarea numărului de comisari. Astfel, din 2014,
numărul comisarilor se va reduce la două treimi din numărul statelor membre, cu o
regulă de rotaţie corespunzătoare. Noul sistem presupune că pentru o perioadă de 5
ani (pe mandatul Comisiei Europene) într-un ciclu de 15 ani, fiecare stat membru
nu va fi reprezentat în Comisie.
- Reditribuirea numărului de locuri din Parlamentul European
Tratatul de la Lisabona redistribuie locurile din Parlamentul European
conform unei formule proporţionale -„proporţionalitate regresivă", adică un
parlamentar dintr-o ţară cu o populaţie mai mare va reprezenta mai mulţi oameni
decât un parlamentar dintr-un stat cu o populaţie mai mică.
Niciun stat membru nu va putea avea mai mult de 96 locuri sau mai puţin
de şase. Numărul maxim de deputaţi europeni va fi 750. Parlamentul European va
avea puteri legislative sporite în domeniul adoptării bugetului şi a aprobării
acordurilor internaţionale.
- înfiinţarea funcţiei de înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru
afaceri externe şi politica de securitate
In urma negocierilor dintre statele membre a fost înfiinţată funcţia de
„Inalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politica de
Securitate". Tratatul de la Lisabona prevede că postul "nu va interfera cu
responsabilităţile statelor membre în ceea ce priveşte formularea şi implementarea
politicilor lor externe. - Investirea Uniunii Europene cu personalitate juridică
Una dintre cele mai importante reglementări ale Tratatului de ia Lisabona
constă în faptul că Uniunea Europeană este investită cu personalitate juridică.
 - Introducerea clauzei de retragere voluntară a statelor membre
Orice stat poate să hotărască cu privire la posibilitatea de retragere
voluntară din Uniunea Europeană Deşi exista un precedent în care un teritoriu a
încetat să mai facă parte din Comunitatea Europeană (Groenlanda în 1985), până în
prezent nu exista nicio dispoziţie legală care să stabilească posibilitatea de
retragere voluntară din Uniune.
C. Modificări legislative
- Implicarea parlamentelor naţionale în procedura legislativă
Tratatul de la Lisabona acordă parlamentelor naţionale un rol mai mare în
adoptarea deciziilor europene. Instituţiile Uniunii Europene vor avea obligaţia să
notifice parlamentelor naţionale toate propunerile legislative făcute la nivel
european, acestea putând să formuleze contestaţii la proiectele legislative.
- Instituirea procedurii legislative ordinare prin care urmează să fie
adoptate majoritatea reglementărilor derivate ale Uniunii Europene, procedură care
înlocuieşte vechea procedură a codeciziei.
- Redistribuirea numărului de voturi în Consiliu
Statele membre au convenit pentru o redistribuire a voturilor statelor
membre în consiliu, care va fi realizată in mai multe faze în perioada 2014 - 2017.
Tratatul introduce un nou sistem de vot în Consiliu. O reglementare comunitară va
fi adoptată dacă 55% din statele membre (15 din 27) votează în favoarea ei sau
dacă statele care votează în favoarea ei formează 65% din populaţia UE. în prezent
statele membre beneficiază fiecare de un anumit număr de voturi în Consiliu, în
cuantum direct proporţional cu numărul de cetăţeni. Astfel, o decizie este aprobată
dacă 255 din 345 de voturi sunt voturi favorabile adoptării reglementării vizate.
-Introducerea dreptului de iniţiativă legislativă a cetăţenilor
Tratatul conferă iniţiativă legislativă cetăţenilor europeni, dacă propunerea
este susţinută de un milion de cetăţeni provenind din mai multe state membre.
-Obligativitatea respectării drepturilor fundamentale ale omului
Tratatul de la Lisabona conferă obligativitate Cartei Europene a
Drepturilor Fundamentale, aceasta fiind inclusă într-o anexă a tratatului şi deschide
oportunitatea pentru Uniunea Europeana de a adera la Convenţia Europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Tratatul introduce un nou drept pentru cetăţenii europeni - dreptul de
iniţiativă legislativă, conform căruia o petiţie cu 1 milion de semnături din mai
multe state membre poate fi trimisă Comisiei pentru a demara o iniţiativă
legislativă.
-Delimitarea competenţelor comunitare
Tratatul identifică trei categorii de competenţe ale Uniunii Europene:
- Competenţe exclusive, transferate în exclusivitate către Uniune;
- Competenţe partajate între Uniune şi statele membre;
- Competenţe de sprijinire, coordonare şi complementare a acţiunii
statelor membre.