Competențele Uniunii

Europene

Student: Ulmeanu T. Amalia Maria

An II, Regim ID

Bucuresti
-2019-
Cuprins

Introducere .................................................................................................................................... 3
Principii .......................................................................................................................................... 6
Competenţe .................................................................................................................................... 8
Concluzii ...................................................................................................................................... 11
Bibliografie .................................................................................................................................. 13
Introducere

Tratatele fondatoare ale UE nu conferă instituțiilor Uniunii nicio competență generală de a lua
toate măsurile necesare atingerii obiectivelor tratatelor, însă stabilesc, în fiecare capitol, sfera
competențelor de acțiune. Ca principiu de bază, UE și instituțiile sale nu pot decide asupra
temeiului lor juridic și a competențelor lor. Principiul competenței partajate (articolul 2 din TFUE)
se aplică în continuare. Statele membre au ales această metodă pentru a se asigura că transferul
propriilor competențe poate fi monitorizat și controlat cu mai mare ușurință. Gama de aspecte
acoperite de principiul competențelor partajate variază în funcție de natura sarcinilor atribuite UE.
Competențele care nu au fost transferate Uniunii intră exclusiv în omeniul de competență al statelor
membre. Tratatul UE stipulează explicit că aspectele legate de siguranța națională sunt de
competența exclusivă a statelor membre.
Principiile dreptului Uniunii Europene au drept caracteristică pe aceea potrivit căreia acestea
marchează specificitatea dreptului UE în raport cu alte ordini juridice, la nivel statal sau
internațional. Printre acestea se numără principiul atribuirii de competențe, cu multiple consecințe
în cadrul întregului sistem al UE, dar și principiul subsidiarității, proporționalității ori al cooperării
loiale.
În stabilirea raportului dintre dreptul UE1 și dreptul intern al statelor membre, inclusiv, din punctul
de vedere al priorității, este important de realizat distincția între competențele ce revin, pe de o
parte, Uniunii și, pe de altă parte, statelor membre. În acest sens, Tratatul de la Lisabona stabilește,
în mod clar, repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre.
Sediul materiei îl reprezintă art. 4 și 52 din Tratatul privind Uniunea Europeană, pe de o parte, și
în Titlul I – „Categorii și domenii de competențe ale Uniunii”, art. 2 – 6, din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene, pe de altă parte.
Această situație dă naștere unei întrebări legitime: Care este granița dintre competențele UE și cele
ale statelor membre? Granița este trasată pe baza a trei categorii de competențe:

- competență exclusivă a UE (articolul 3 din TFUE) în domenii în care se poate presupune că o

măsură la nivelul UE va fi mai eficientă decât o măsură necoordonată, luată în oricare dintre statele
membre. Domeniile sunt clar stabilite și includ uniunea vamală, stabilirea normelor privind
concurența necesare funcționării pieței interne, politica monetară pentru statele membre a căror
monedă este euro, politica comercială comună și anumite aspecte ale politicii comune în domeniul
pescuitului. În aceste domenii ale politicii, doar Uniunea Europeană poate legifera și adopta acte
cu forță juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt
abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii [articolul 2 alineatul (1) din
TFUE];

1
Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona presupune, între altele, inclusiv, declanșarea demersurilor privind
redenumirea și redefinirea ramurilor de drept incidente (trecerea de la ramurile de drept tradiționale, cum este cazul
dreptului comunitar, al dreptului comunitar european, dreptului instituțional comunitar european sau al dreptului
comunitar al afacerilor, la dreptul Uniunii Europene, dreptul instituțional al Uniunii Europene, respectiv dreptul
afacerilor Uniunii Europene). O astfel de evoluție este subliniată, între altele, și de Curtea de Justiție a Uniunii
Europene, în Comunicatul de presă nr. 108/09 din 10 decembrie 2009 privind hotărârea în cauza C-345/08 Krzysztof
Peśla c./Justizministerium Mecklenburg-Vorpommern, Comunicat în cadrul căruia, prin mențiunea făcută, face
vorbire, pentru prima dată, despre „interpretarea dreptului Uniunii sau (…) validitatea unui act al Uniunii”.
2
Fostul art. 5 TCE
 - competență partajată între UE și statele membre (articolul 4 din TFUE) în domenii în care o
acțiune la nivel european este mai eficientă decât una întreprinsă de un stat membru. Competența
partajată vizează: normele privind piața internă, coeziunea economică, socială și teritorială,
agricultura și pescuitul, mediul, transporturile, rețelele transeuropene, alimentarea cu energie și
spațiul de libertate, securitate și justiție, precum și obiectivele comune de securitate în materie de
sănătate publică, cercetare și dezvoltare tehnologică, spațiul, cooperarea pentru dezvoltare și
ajutorul umanitar. În toate aceste domenii, UE își poate exercita cu prioritate competența, însă doar
în ceea ce privește aspectele stabilite în instrumentul relevant al Uniunii, nu în cazul întregului
domeniu al politicii. Statele membre își exercită competența în măsura în care Uniunea nu și-a
exercitat competența sau a hotărât să înceteze să și-o mai exercite [articolul 2 alineatul (2) din
TFUE]. Această din urmă situație apare atunci când instituțiile relevante ale UE decid să abroge
un act legislativ, în special pentru a respecta principiul subsidiarității și al proporționalității.
Consiliul poate, la inițiativa unuia sau a mai multor membri, să solicite Comisiei să prezinte
propuneri de abrogare a unui act legislativ;

- competența de a desfășura acțiuni de sprijin3 (articolul 6 din TFUE).

Competența UE de a desfășura acțiuni de sprijin se limitează la coordonarea sau completarea

acțiunii statelor membre; UE nu poate armoniza actele cu putere de lege în domeniile vizate
[articolul 2 alineatul (5) din 041 TFUE]. Prin urmare, responsabilitatea de elaborare a legislației
revine în continuare statelor membre, care se bucură de o libertate de acțiune semnificativă.
Domeniile cuprinse în această categorie de competență sunt protecția și îmbunătățirea sănătății
umane, industria, cultura, turismul, educația, formarea profesională, tineretul și sportul, protecția
civilă și cooperarea administrativă. În domeniul ocupării forței de muncă și al politicii economice,
statele membre recunosc în mod explicit nevoia unei coordonări în cadrul UE a măsurilor adoptate
la nivel național. Trebuie reținut în ceea ce privește competențele UE în domeniul coordonării
politicii economice și de ocupare a forței de muncă și a politicii externe și de securitate comune că
acestea nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii și nu fac parte din această listă de
competențe. Cu toate acestea, o declarație precizează că politica externă și de securitate comună
nu va aduce atingere competențelor statelor membre cu privire la propria lor politică externă și la
imaginea țării la nivel mondial.

În plus față de aceste competențe specifice, tratatele Uniunii conferă instituțiilor competența de a
acționa atunci când acest lucru este esențial pentru funcționarea pieței interne și pentru asigurarea
unei concurențe nedenaturate (a se vedea articolul 352 din TFUE sau clauza de flexibilitate).
Totuși, aceste articole nu conferă instituțiilor competențe generale care să le permită să își asume
sarcini care depășesc obiectivele stabilite prin tratate. Instituțiile Uniunii nu își pot extinde
competențele în detrimentul statelor membre. În practică, s-a făcut adesea uz de posibilitățile
oferite de această competență deoarece, de-a lungul timpului, UE s-a confruntat în mod repetat cu
noi sarcini care nu fuseseră prevăzute la momentul semnării tratatelor fondatoare și în legătură cu
care în tratate nu fuseseră conferite competențe corespunzătoare. Exemplele includ protecția
mediului și a consumatorilor sau instituirea Fondului european de dezvoltare regională ca mijloc
de acoperire a discrepanțelor dintre regiunile dezvoltate și cele subdezvoltate din UE. Totuși, la
ora actuală, s-au stabilit reglementări juridice specifice pentru domeniile menționate mai sus.
3
articolul 6 din TFUE
Aceste dispoziții specifice au diminuat considerabil importanța clauzei privind competențele
decizionale. Exercitarea acestor competențe necesită aprobarea Parlamentului European.

În sfârșit, există și alte competențe pentru adoptarea unor măsuri indispensabile pentru punerea în
aplicare eficientă și semnificativă a competențelor deja conferite în mod expres (competențe
implicite). Aceste competențe au dobândit o semnificație specială pentru gestionarea relațiilor
externe. Ele permit Uniunii să își asume obligații față de țări terțe sau alte organizații internaționale
în domenii incluse în lista de sarcini atribuite UE. Un exemplu ilustrativ în acest sens este cauza
Kramer, soluționată de Curtea de Justiție. Această cauză viza capacitatea UE de a colabora cu
organizații internaționale pentru a stabili cote de pescuit și, atunci când se consideră adecvat,
pentru asumarea unor obligații în acest domeniu, în temeiul dreptului internațional. În lipsa unor
prevederi specifice în tratat, Curtea de Justiție a dedus competența externă necesară pe baza
competențelor interne specifice politicii în domeniul pescuitului, în conformitate cu politica
agricolă comună.

În exercitarea acestor competențe, UE se supune principiului subsidiarității, preluat din doctrina

socială romano-catolică, care a dobândit practic statut constituțional prin includerea în Tratatul UE
[articolul 5 alineatul (3)]. Acest principiu are două fațete: pe de o parte, declarația pozitivă potrivit
căreia UE trebuie să acționeze atunci când obiectivele pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii,
ceea ce îi extinde competențele, iar pe de altă parte, declarația negativă potrivit căreia aceasta nu
trebuie să acționeze în cazul în care obiectivele pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele
membre pe cont propriu, ceea ce îi restrânge competențele. În practică, acest lucru înseamnă că
toate instituțiile Uniunii, dar mai ales Comisia, trebuie să demonstreze întotdeauna că există o
nevoie reală de norme și acțiuni comune. Pentru a-l parafraza pe Montesquieu, atunci când nu este
necesar ca UE să intervină, este necesar ca aceasta să nu intervină. Dacă nevoia unor reglementări
la nivelul Uniunii este demonstrată, următoarea întrebare care se conturează vizează intensitatea
și natura acestora. Răspunsul decurge din principiul proporționalității, care a pătruns în dreptul
Uniunii prin hotărâri ale Curții de Justiție a Uniunii Europene și care este stabilit în Tratatul UE în
coroborare cu dispozițiile privind competențele 4 [articolul 5 alineatul (4)]. Se impune deci ca
necesitatea unui instrument juridic specific să fie analizată cu atenție pentru a se stabili dacă nu
există alte metode mai puțin restrictive de a obține același rezultat. În termeni generali, principala
concluzie este că legislația-cadru, standardele minimale și recunoașterea reciprocă a standardelor
existente în statele membre trebuie să aibă întâietate față de dispoziții juridice excesiv de detaliate.

4
articolul 5 alineatul (4) TUE
Principii
Există trei principii pornind de la care se stabilesc domeniile în care are voie să acționeze UE și
cum anume o poate face:

 principiul atribuirii de competențe – Uniunea Europeană are doar competențele conferite

de tratatele UE, tratate care au fost ratificate de toate statele membre
 principiul proporționalității – acțiunile UE trebuie să se limiteze la ceea ce este necesar
pentru îndeplinirea obiectivelor tratatelor UE
 principiul subsidiarității – în domeniile în care pot acționa atât guvernele statelor membre,
cât și Uniunea Europeană, UE poate interveni doar dacă acțiunile sale ar fi mai eficiente
decât cele naționale.

Principiul atribuirii de competențe Potrivit Art.5 TUE (ex-articolul 5 TCE), delimitarea

competențelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. Art.5 TUE (2) În temeiul principiului
atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele
membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competență
care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.

În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele competenţelor care i-au
fost atribuite de statele membre prin tratate, pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste
tratate (art. 5 TUE). Prin urmare, statele prin voinţa lor transferă competenţe Uniunii pentru
realizarea obiectivelor. În continuare, acelaşi articol prevede că ,orice competenţă care nu este
atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor membre”5 (art. 5 TUE). Din această ultimă dispoziţie
rezultă un alt principiu, potrivit căruia competenţa care nu este atribuită Uniunii prin tratate revine
statelor membre ca şi o competenţă reziduală. Cu referire expresă la competenţa de atribuţie a
instituţiilor Uniunii sunt dispoziţiile art. 13 TUE, care prevăd că ,,fiecare instituţie acţionează în
limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi
scopurile prevăzute de acestea”. În opinia Curţii de Justiţie, atribuirea de competenţă – potrivit art.
5 TCE (art. 5 TUE) – are natura juridică a unui transfer ireversibil, precizându-se în continuare că
este vorba despre „o comunitate dotată cu atribuţii propria” şi mai precis cu puteri reale născute
dintr-o limitare de competenţă sau transfer de atribuţii de la state la Comunitate; transferul ce se
realizează de la state, din ordinea lor juridică, internă, în profitul ordinii juridice comunitare
priveşte drepturile şi obligaţiile ce corespund dispoziţiilor tratatului şi antrenează (…) o limitare
definitivă a drepturilor lor suverane”4 . Transferul ireversibil, în concepţia Tratatului de la
Lisabona, însă, trebuie privit sub rezerva prevederilor potrivit cărora ,,orice stat membru poate
hotărî (...) să se retragă din Uniune” (art. 50 TUE). Prin urmare, transferul este ireversibil, eventual,
pe durata în care statul are calitatea de membru al Uniunii.
Principiul subsidiarității Articolul 5 TUE (ex-articolul 5 TCE) precizează că exercitarea acestor
competențe este reglementată de principiile subsidiarității și proporționalității. Conform Art.5(3)
TUE, în temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă,
Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi
realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local,

5
art. 5 TUE
dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul
Uniunii. Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității. Parlamentele naționale asigură
respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul
protocol.
Principiul proporționalității Articolul 5 (4) TUE (ex-articolul 5 TCE)6 reglementează principiul
proporționalității. Astfel, în temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut și
formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Instituțiile
Uniunii aplică principiul proporționalității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea
principiilor subsidiarității și proporționalității. Spre deosebire de principiul subsidiaritatii,
introducerea in tratat a principiului proportionalitatii nu constituie o noutate in masura in care,
Curtea de Justitie il considera, de mult timp, ca element de apreciere al legalitatii actiunilor
europene.
Principiul cooperării cu bună credință Temeiul juridic al principiului cooperării cu bună
credință este art. 4 TUE7. Potrivit acestuia, Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport
cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și
constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională. Aceasta respectă
funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale
teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea
națională rămâne responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru. În temeiul principiului
cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea
misiunilor care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială
pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele
instituțiilor Uniunii.
Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice
măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.

6
Articolul 5 TUE
7 art. 4 TUE
Competenţe

Cea mai mare parte a competentelor Uniunii sunt de natura concurenta (comuna), facand posibila
astfel exercitarea competentelor nationale in masura in care Uniunea nu s-a exercitat propria
competenta.
Aceasta partajare corespunde filosofiei sistemului normative european care se bazeaza pe
complementaritatea dintre dreptul national si cel european.
Competentele exclusive constituie exceptia. Chiar si in domeniul in care exercitarea competentelor
exclusive ale Uniunii este admisa, statele member pot adopta reguli complementare necesare
punerii in practica a reglementarilor europene.
In anumite situatii, ele sunt abilitate sa actioneze “in interesul si in contul Comunitatii, conform
obligatiilor pe care le incumba potrivit art. 10 al tratatului”8.
Pe de alta parte, o eventuala lipsa de reglementare din partea Comunitatii nu inseamna, in principiu,
restituirea catre statul membru a competentei de a actiona unilateral intr-un domeniu care este de
competenta exclusive a Uniunii9.
In materia relatiilor externe, mai putin domeniile in care Uniunea are competenta exclusiva, Curtea
de Justitie a subliniat despre competenta externa exclusiva a Comunitatii ca aceasta nu reiese ipso
facto din puterea sa de a edicta reguli pe plan intern si ca statele member nu isi pierd dreptul de a
contracta obligatii cu tarile terte pe masur ace sunt instaurate reguli commune susceptibile de a fi
afectate de catre aceste obligatii.

Competențe exclusive.Competenţele Uniunii sunt definite în Tratatele UE (articolele 2-6 din

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene – TFUE).
Înțelesul noțiunii de competențe exclusive își are temeiul juridic în art. 2 TFUE10. Potrivit acestuia,
în cazul în care tratatele atribuie Uniunii competență exclusivă întrun domeniu determinat, numai
Uniunea poate legifera și adopta acte cu forță juridică obligatorie, statele membre putând să facă
acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor
Uniunii. În conformitate cu art. 3 TFUE, Competența Uniunii este exclusivă în următoarele
domenii:
uniunea vamală;
stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne;
politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul;

8
CJCE, aff jtes.22/70 AETR, Rec 1971, 263.
9
CJCE, aff jtes. 3,4,6/76 Kramer. 1976, 1279.
10
art. 2 TFUE
politica comercială comună.
De asemenea, potrivit aceluiași temei juridic, competența Uniunii este exclusivă în ceea ce privește
încheierea unui acord internațional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act
legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă,
sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica
domeniul de aplicare a acestora.

Competențe partajate. Comisia Europeana nu da o definitie competentelor partajate, aceasta fiind

inutila in masura in care toate competentele care nu sunt exclusive sunt, in mod necesar, partajate
sau nationale (sub rezerva respectarii primatului dreptului comunitar).
Ele au un character tranzitoriu, statele membre putandu-si exercita competenta in situatia in care
institutiile comunitare nu si-au exercitat drepturile conferite de catre Tratate in vederea indeplinirii
obiectivelor care le-au fost incredintate. Cu toate acestea, Comunitatea va putea interveni oricand
in masura in care obiectivele activitatii proiectate nu au fost realizate de o maniera satisfacatoare.
Potrivit art. 2 (2) TFUE, în cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competență partajată cu statele
membre într-un domeniu determinat, Uniunea și statele membre pot legifera și adopta acte
obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre își exercită competența
în măsura în care Uniunea nu și-a exercitat competența. Statele membre își exercită din nou
competența în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să și-o mai exercite. Competența
Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi atribuie o competență care nu
se referă la domeniile de competență exclusive și în cazul când Uniunea este competentă să
desfășoare acțiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acțiunii statelor membre. Astfel,
competențele partajate între Uniune și statele membre se aplică în următoarele domenii principale,
stabilite prin art.4TFUE11:
- piața internă;
- politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;
- coeziunea economică, socială și teritorială;
- agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării;
- mediul;
- protecția consumatorului;
- transporturile;
- rețelele transeuropene;
- energia;
- spațiul de libertate, securitate și justiție;

11
art.4TFUE
- obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în
prezentul tratat.
Potrivit art. 4 (3) TFUE12, în domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice și spațiului, Uniunea
dispune de competență pentru a desfășura acțiuni și, în special, pentru definirea și punerea în
aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei competențe să poată avea ca efect împiedicarea
statelor membre de a-și exercita propria competență. De asemenea, în domeniile cooperării pentru
dezvoltare și ajutorului umanitar, Uniunea dispune de competență pentru a întreprinde acțiuni și
pentru a duce o politică comună, fără ca exercitarea acestei competențe să poată avea ca efect
lipsirea statelor membre de posibilitatea de a-și exercita propria competență.
Competenţa exclusivă a statelor membre (sau rezervată) se exercită în domeniul ,,formelor de
cooperare consolidată”. Potrivit art. 20 TUE şi 329 TFUE, statele membre care doresc să
stabilească între ele o formă de cooperare consolidată în cadrul competenţelor neexclusive ale
Uniunii pot recurge la instituţiile acesteia şi îşi pot exercita aceste competenţe prin aplicarea
dispoziţiilor corespunzătoare tratatelor. Formele de cooperare consolidată urmăresc să favorizeze
realizarea obiectivelor Uniunii, să apere interesele acesteia, fiind deschise în orice moment tuturor
statelor membre.

Competențe de sprijinire. Potrivit art 6 TFUE13, Uniunea este competentă să desfășoare acțiuni
de sprijinire, de coordonare sau completare a acțiunii statelor membre. Prin finalitatea lor
europeană, aceste acțiuni au următoarele domenii:
protecția și îmbunătățirea sănătății umane;
industria;
cultura;
turismul;
educația, formarea profesională, tineretul și sportul;
protecția civilă;
cooperarea administrative.
Prevederile referitoare la aspectele economice ocupa o parte insemnata, Constitutia consacrand un
capitol pentru piata interna, altul pentru politica economica si monetara si in sfarsit in capitolul III
pentru politica referitoare la forta de munca, coeziunea economica, sociala si teritoriala, agricultura
si pescuitul, politica sociala, mediu, protectia consumatorilor, transporturile, retelele
transeuropene, cercetarea si dezvoltarea tehnologiei, spatial si energia.

12 Potrivit art. 4 (3) TFUE

13
Potrivit art 6 TFUE
Concluzii
Există trei principii pornind de la care se stabilesc domeniile în care are voie să acționeze UE și
cum anume o poate face:

principiul atribuirii de competențe – Uniunea Europeană are doar competențele conferite


de tratatele UE, tratate care au fost ratificate de toate statele membre
 principiul proporționalității – acțiunile UE trebuie să se limiteze la ceea ce este necesar
pentru îndeplinirea obiectivelor tratatelor UE
 principiul subsidiarității – în domeniile în care pot acționa atât guvernele statelor membre,
cât și Uniunea Europeană, UE poate interveni doar dacă acțiunile sale ar fi mai eficiente
decât cele naționale.
Competența Uniunii este exclusivă în următoarele domenii:
- uniunea vamală;
- stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne;
- politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
- conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul;
- politica comercială comună.
Competențele partajate între Uniune și statele membre se aplică în următoarele domenii principale,
stabilite prin art.4TFUE14:
- piața internă;
- politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;
- coeziunea economică, socială și teritorială;
- agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării;
- mediul;
- protecția consumatorului;
- transporturile;
- rețelele transeuropene;
- energia;
- spațiul de libertate, securitate și justiție;
- obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite
în prezentul tratat.
Uniunea este competentă să desfășoare acțiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a
acțiunii statelor membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste acțiuni au următoarele domenii:
- protecția și îmbunătățirea sănătății umane;
- industria;
- cultura;

14
art.4 TFUE
- turismul;
- educația, formarea profesională, tineretul și sportul;
- protecția civilă;
- cooperarea administrative.
Bibliografie

- Augustin Fuerea, „Dreptul Uniunii Europene. Principii, acțiuni, libertăți”, Editura Universul
Juridic, București, 2016;
- Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, ediția a VI-a, revăzută și adăugită, Editura
Universul Juridic, București, 2016;
- Constituția României, republicată (2003);
- Tratatul privind Uniunea Europeană;
- Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.