COMPETENŢELE UNIUNII EUROPENE

1. Principii generale privind competenţele

2. Domeniul de aplicare a competenţelor Uniunii Europene
3. Domeniile de acţiune a Uniunii Europene

1. Principii generale privind competenţele

Stabilirea competenţelor în cadrul Comunităţilor/Uniunii Europene apare ca o problemă deosebit

de complexă, motivele fiind bazate atât pe caracterul eterogen al Comunităţilor, în forma lor iniţială, cât şi
pe repartizarea competenţelor între Comunităţi/Uniune şi state. Aceste competenţe nu au fost reglementate
de tratate în mod concret, astfel că jurisprudenţa a trebuit să intervină în numeroase cazuri şi să rezolve
neînţelegerile apărute, statuând totodată şi o practică prin care se pot găsi soluţii altor situaţii asemănătoare.
În vederea stabilirii competenţelor Comunităţilor/Uinunii europene şi a competenţelor statelor
membre trebuie să se pornească de la elementele de bază ale construcţiei comunitare.
Principiile care guvernează repartizarea competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre
au fost prevăzute de Tratatul de la Maastricht în art. 5, care modifica Tratatul CE şi care avea următorul
conţinut: “Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care i-au fost conferite şi a obiectivelor care i-
au fost atribuite prin prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu
intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă, şi în măsura în care, obiectivele activităţii
proiectate nu pot fi realizate de către statele membre într-o manieră satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai
bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau efectelor acţiunii proiectate. Nici o acţiune a
Comunităţii nu va depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat.”
Din conţinutul acestui articol se desprind trei principii care guvernează competenţele
Comunităţilor/Uniunii faţă de competenţele statelor membre:
- principiul specializării;
- principiul subsidiarităţii;
- principiul proporţionalităţii.
Deşi principiile respective au fost proclamate prin T.Ms., trebuie remarcat faptul că ele nu au fost
stabilite pentru prima dată prinacest tratat, întrucăt se regăseau şi în anumite prevederi ale tratatelor
constitutive ale comunităţilor, chiar dacă nu au fost foarte clar exprimate.
1.2. Principiul specializării
Principiul specializării are la bază dispoziţiile tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene,
care au conferit fiecăreia un anumit obiect de activitate şi, în consecinţă, competenţe specifice,
corespunzătoare realizării scopului prevăzut de tratate.
Dispoziţiile art.5 din Tratatul CE, aşa cum a fost introdus prin Tratatul de la Maastricht, statuează
ca principiu general: “Comunitatea acţionează în limitele de competenţă care îi sunt conferite şi a
obiectivelor ca îi sunt atribuite prin prezentul tratat”.
Din activitatea jurisdicţională se constată că interpretarea dispoziţiilor din tratatele iniţiale privind
competenţa nu este restrictivă1. Deşi este vorba de organizaţii specializate, au fost recunoscute şi aşa-
numitele “competenţe implicite”, care nu sunt prevăzute în mod expres de către tratat, dar care pot fi
deduse printr-o interpretare extinctivă, globală şi având în vedere realizarea obiectul tratatului. Această
interpretare poate fi făcută atunci când dispoziţiile tratatului prevăd o enumerare exemplificativă a unor
domenii în care se conferă competenţă Comunităţilor, altele nefiind deci interzise. Se are în vedere, de
exemplu, faptul că dacă în sarcina Comunităţilor revine realizarea unor obiective interne, se poate extinde
competenţa acestora şi în domeniul extern, pentru acele măsuri care sunt necesare bunei îndepliniri a

1
P.Manin, op. cit. pag. 63

1
atribuţiilor pe plan intern2. De asemenea, jurisprudenţa Curţii a statuat că dispoziţiilor tratatelor privind
competenţele Comunităţilor trebuie să li se dea o interpretare mai mult “extinsă” decât “restrânsă” (de
exemplu în domeniul formării profesionale, unde Comunităţile nu au competenţe expres prevăzute) 3.
Extinderea competenţelor comunitare faţă de cele prevăzute în tratate trebuie să se facă însă doar
în limitele care sunt cuprinse în tratate, orice depăşire a acestora fiind supusă anulării.
Tratatul evidenţiază şi o diversitate de competenţe instituţionale, respectiv: - competenţa
normativă; - competenţa executivă; - competenţa de control; - competenţa jurisdicţională. Fiecare dintre
acestea este exercitată prin instituţiile şi organele abilitate prin tratate şi alte acte normative comunitare, sau
de drept intern. Astfel, Uniunea are posibilitatea de a sancţiona persoanele fizice sau agenţii economici
pentru nerespectarea reglementărilor comunitare, dar nu dispune de mijloace pentru aplicarea sancţiunilor,
acestea fiind duse la îndeplinire de către state, prin organele lor competente, aceasta constituind o obligaţie
a statelor în cadrul cooperării comunitare4.

1.3. Principiul subsidiarităţii

Subsidiaritatea ca principiu în domeniul competenţelor Comunităţilor/Uniunii Europene înseamnă
că acestea nu intervin în domeniile care nu ţin de competenţa lor exclusivă, decât în măsura în care
obiectivele avute în vedere nu pot fi realizate în mod corespunzător de către statele membre, acestea putând
fi mai bine îndeplinite la nivel comunitar.
Principiul are în vedere faptul că ceea ce poate fi realizat în mod individual, de către fiecare stat,
nu trebuie făcut în comun, dar dacă această realizare individuală nu este posibilă, se impune intervenţia
colectivă.
Competenţa de drept comun revine statelor, iar intervenţia Uniunii, în practică, este de natură să
ducă în suficiente cazuri la situaţii dificile în ceea ce priveşte delimitarea competenţelor, fapt pentru care în
doctrină s-au exprimat opinii controversate în legătură cu această problemă.
În mod concret este vorba de o acceptare din partea statului a limitării competenţelor sale, în
vederea acordării unor competenţe sporite Uniunii Europene. Competenţa naţională constituie regula, iar
competenţa comunitară excepţia.
Acest principiu a fost introdus ca principiu general privind competenţele prin Tratatul de la
Maastricht (art.5 alin.2 din Tratatul CE). El are însă atât precedente doctrinare, cât şi constituţionale. Dintre
sursele doctrinare se impun a fi menţionate acele teorii care încercau să confere o protecţie individului faţă
de intervenţiile publice nejustificate, prin luarea deciziilor la nivelul cel mai scăzut posibil. Acest principiu
a cunoscut o evoluţie în sensul intervenţiei forului superior numai atunci când cel inferior nu reuşea să aibă
eficienţă în acţiunile sale.
Principiul subsidiarităţii reprezintă o formă de control asupra puterilor instituţiilor Uniunii, prin
crearea unei prezumţii în favoarea unei acţiuni în favoarea unui stat membru, în sectoarele în care Uniunea
Europeană nu are competenţă exclusivă.
Acest principiu este perceput ca un instrument pentru descentralizarea puterii politice. În cadrul
Uniunii Europene statele membre au cedat parte din suveranitatea naţională, structurilor comunitare dar în
acelaşi timp, în cadrul fiecărui stat membru există mecanisme guvernamentale pentru administrarea legilor
naţionale. În general, principiul subsidiarităţii înseamnă că deciziile ar trebui luate la cel mai jos nivel de
competenţă în ierarhia politică, iar centrul nu poate interveni decât atunci când este absolut necesar.
Subsidiaritatea este deci un instrument al descentralizării. Democraţia trebuie bazată pe o clară separare
între puterea naţională şi cea supranaţională.
Statele membre trebuie să beneficieze de o cât mai mare putere în sectoarele în care nici Uniunea
europeană şi nici statele membre nu au o competenţă exclusivă. Comisia Europeană se bazează pe
principiul că un domeniu este de competenţă exclusivă a Uniunii Europene atunci când tratatul impune
instituţiilor comunitare obligaţia de a acţiona.

2
CJCE - Hot Kramer (14.07.1976, 3, 4 et 6/76, 1279)
3
CJCE - Hot Casagrande (03.07.1974, 9/74, 773); Granier (13.02.1959; 292/83, p. 606)
4
P.Manin, op. cit,. pag. 65

2
 Văzut de sus în jos, principiul subsidiarităţii este perceput ca fiind delegarea puterii de la nivelul
central al Uniunii Europene, la nivelul naţional al statelor membre. Astfel, nu trebuie să se impună o prea
mare greutate asupra instituţiilor Uniunii.
Văzut de jos în sus, statele membre, prin intermediul acestui principiu, îşi aduc contribuţia pentru
buna funcţionare a sistemului comunitar în ansamblu. Acest lucru este evidenţiat şi de faptul că statele
membre percep problemele dintr-o perspectivă regională, şi sunt aproape de nevoile locale. În acest
context, Uniunea Europeană intervine pentru a aduce elementul de uniformitate şi armonizare a sistemelor
naţionale.
Principiul subsidiarităţii a stârnit discuţii şi pe planul politicii comunitare, fiind disputat cu ocazia
unor reuniuni ale Consiliului European. Astfel, la Birmingham (16 octombrie 1992) şi Edinburgh (11-12
decembrie) s-au examinat implicaţiile practice ale acestui principiu şi s-au stabilit liniile directoare, de
natură să aprecieze în mod corect, de la caz la caz, dacă o măsură luată de o instituţie a Uniunii este
conformă acestui principiu. S-a stabilit astfel că , în vederea aplicării acestuia, trebuie să se respecte
identitatea naţională a statelor membre şi competenţele naţionale ale acestora.
Îmbinarea interesului comunitar cu principiul subsidiarităţii îşi găseşte reflectarea în modul de
acţiune al instituţiilor în vederea elaborării dreptului derivat, precum şi în jurisprudenţa Curţii.

1.4. Principiul proporţionalităţii

Conţinutul principiului proporţionalităţii constă în faptul că acţiunile Uniunii Europene nu vor
depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prevăzute în tratat. Acest principiu a fost aplicat în
jurisprudenţa Curţii de Justiţie încă din anul 19565, fiind considerat unul dintre principiile care rezultă din
natura comunităţilor şi care sunt inerente noţiunii de piaţă comună şi doctrinei neo-liberale pe care aceasta
se bazează.
Potrivit acestui principiu, instituţiile Uniunii vor trebui să acţioneze în aşa fel încât să nu
depăşească în exercitarea competenţelor ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor comunitare.
Atunci când instituţia poate să aleagă între mai multe variante de rezolvare a atribuţiilor sale, în baza
acestui principiu, va trebui să o aleagă pe cea mai puţin constrângătoare pentru cel care urmează să o
execute, iar în cazurile în care se impun unele sarcini, acestea să nu fie disproporţionate în raport cu
scopurile vizate.
Acest principiu îşi găseşte reflectarea mai ales în aplicarea unor măsuri de sancţionare de natură
administrativă sau penală, precum şi în domeniul protecţiei consumatorilor interni din statele membre, sau
în cel al liberei circulaţii a persoanelor. Principiul se aplică atât în ceea ce priveşte măsurile comunitare, cât
şi măsurilor naţionale care prevăd sancţionarea încălcărilor normelor dreptului comunitar.
Principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii au reprezentat domenii de interes în cadrul
reglementărilor intervenite prin tratatele ulterioare Tratatului de la Maastricht. În acest sens, Tratatul de la
Amsterdam a cuprins în axexe şi Protocolul privind principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii, care
stabilea reguli noi cu privire la aplicarea acestor principii.
Pe parcursul evoluţiei Uniunii Europene, în paralel cu preocupările de integrare, statele membre au
acordat o importanţă deosebită aplicării principiului subsidiarităţii în exercitarea competenţelor.
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, anexat Tratatului de la
Lisabona, subliniază necesitatea implicării autorităţilor naţionale în adoptarea reglementărilor Uniunii
Europene. Prin dispoziţiile protocolului se urmăreşte realizarea unei cooperări loiale între autorităţile
naţionale şi instituţiile Uniunii în adoptarea şi aplicarea dreptului comunitar european.
Privind retrospectiv, constatăm că iniţial, autorităţile naţionale au avut un rol limitat în adoptarea
reglementărilor comunitare ce ţineau de competenţa exclusivă a Comunităţii/Uniunii, acestea fiind
implicate doar în aplicarea dreptului comunitar. Treptat, nevoia de democratizare a condus la implicarea
autorităţilor naţionale şi în procesul de adoptare a dreptului Uniunii Europene.

5
CJCE, 25.11.1956, Fédération charbonière de Belgique, 8/55 pag.199. A se vedea şi Jean Boulouis - Droit
institutionel de l’Union européenne, Montchrestien, 5-eme édition,1995, pag. 128-129.

3
 2. Repartizarea competenţelor
între statele membre şi Uniunea Europeană

3.1. Exercitarea competenţelor

din perspectiva dispoziţiilor tratatelor iniţiale

Caracterul unic al construcţiei europene este conferit, printre altele, şi de caracterul specific al
exercitării competenţelor de către Uniunea Europeană cu privire la politicile comunitare. Astfel, cu privire
la unele domenii, statele membre au transferat către Uniune o serie de competenţe exercitate în mod
exclusiv de către aceasta, iar în alte domenii au fost păstrate competenţe le nivel naţional.
Politicile comune au fost elaborate de instituţiile Uniunii, având aplicabilitate pe teritoriul tuturor
statelor membre. Noţiunea de „politică comună” nu a beneficiat de o calificare legală prin dispoziţiile
tratatelor comunitare, această noţiune fiind interpretată de Curtea de Justiţie, având în vedere domeniul
concret al speţei în cadrul căreia s-a impus necesitatea calificării.
În mod generic, politicile comune au fost caracterizate ca acordând Comunităţilor competenţa de a
acţiona în mod exclusiv, lipsind statele de posibilitatea de a întreprinde măsuri specifice în aceste domenii 6.
În domeniul politicilor comune, Comunităţile/Uniunea au avut competenţa exclusivă de a acţiona,
statele membre fiind lipsite de competenţa proprie.
Existenţa politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene şi demonstrează acceptarea
cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene 7.
Prin dispoziţiile Tratatului CE au fost prevăzute politicile comune în domeniul comercial,
domeniul transporturilor, domeniul agriculturii şi pescuitului.
Conform dispoziţiilor cuprinse în redactarea art.3 8 din Tratatul CE (după modificările aduse prin
Tratatul de la Maastricht) acţiunile Uniunii au vizat mai multe domenii, cum ar fi: politica comercială
comună, o politică comună în domeniul transporturilor, agriculturii şi pescuitului, politica socială, politica
în domeniul mediului înconjurător, în domeniul coeziunii economice şi sociale, în domeniul promovării
cercetării şi dezvoltării tehnologice, în domeniul întăriri competitivităţii industriale, în domeniul cooperării
pentru dezvoltare şi altele.
Deşi în Tratatul CE sunt menţionate mai multe domenii de acţiune comunitară, totuşi transferul
competenţelor naţionale către Uniune nu s-a realizat cu privire la toate aceste domenii.
In funcţie de modalitatea de exercitare a competenţelor comunitare, politicile comunitare au fost
încadrate în categorii diferite.
Sub acest aspect distingem două categorii de politici comunitare:
a) politicile comune (în realizarea cărora competenţele naţionale au fost transferate către
Comunitate):
- politica comercială comună;
- politica comună a transporturilor;
- politica comună în domeniul agriculturii şi pescuitului;
- politica economică şi monetară (nu a fost iniţial calificată ca politică comună prin
dispoziţiile tratatului, însă a dobândit trăsăturile caracteristice ale unei politici comune
după introducerea monedei unice).
 Noţiunea de „politică comună” nu a beneficiat de o calificare legală prin textul
tratatului, Curţii de Justiţie revenindu-i sarcina de a interpreta această noţiune.
În literatura de specialitate, noţiunea de politică comună a fost interpretată ca fiind acel
domeniu în cadrul căruia competenţa de acţiona a fost transferată în mod exclusiv către
Comunitate, lipsind statele de posibilitatea de a întreprinde măsuri specifice în acel
domeniu.9

6
P.Manin, Les communautes europeennes. L’Union europeenne. Droit institutionnel, Paris, Ed. A.Pedone, 1993, p. 81.
7
Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.13-14.
8
În prezent modificat prin dispoziţiile Tratatului de la Lisabona.
9
P. Manin, Les communautes europeennes. L,Uniuon europeenne, Paris, Ed. A.Pedone, 1993, p.81.

4
 b) politicile de coordonare sau de stimulare comunitară (în realizarea cărora nu a operat transferul
de competenţe naţionale către Comunitate):
- politica socială;
- politica în domeniul mediului;
- politica în domeniul protecţiei consumatorilor;
- politica industrială;
- politica în domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice;
- politica în domeniul coeziunii economice şi sociale;
- politica în domeniul cooperării intensificate;
- politica privind cooperarea pentru dezvoltare;
- politica privind cultura;
- politica privind sănătatea.

3.2. Exercitarea competenţelor

din perspectiva dispoziţiilor Tratatului de la Lisabona

3.2.1. Aspecte generale

Prin dispoziţiile Tratatului de la Lisabona se stabilesc foarte clar domeniile de competenţă
exclusivă a Uniunii, domeniile de competenţă partajată şi domeniile de coordonare sau de sprijinire a
acţiunii statelor membre. Dispoziţiile tratatului depăşesc neajunsul reglementărilor anterioare, care nu
prezentau foarte clar domeniile de competenţă comunitară, stabilind doar caracteristicile generale ale
acţiunii comunitare în raport de acţiunea statelor membre în unele domenii.
Categoriile şi domeniile de competenţă ale Uniunii sunt reglementate prin dispoziţiile cuprinse în
art.2-6 TFUE.
Delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii. Exercitarea competenţelor
Uniunii are la bază principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce i-au ost atribuite
de către statele membre în vederea atingerii obiectivelor stabilite. Orice altă competenţă neatribuită Uniunii
aparţine statelor membre.
În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivă, Uniunea
intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de
către statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi, datorită dimensiunilor şi
efectelor preconizate, mai bine atinse la nivelul Uniunii.

3.2.2. Categoriile de competenţe

 În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un domeniu determinat,
numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele membre putând s ă fac ă
acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii.
 În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajat ă cu statele membre într-un
domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere
juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită competen ţa în m ăsura în care Uniunea nu şi-a
exercitat competenţa. Statele membre îşi exercită din nou competenţa în m ăsura în care Uniunea a hot ărât
să înceteze să şi-o mai exercite.
 Statele membre îşi coordonează politicile economice şi de ocupare a forţei de munc ă în
conformitate cu condiţiile prevăzute în prezentul tratat, pentru definirea cărora Uniunea dispune de
competenţă.
Uniunea este competentă, în conformitate cu dispoziţiile Tratatului privind Uniunea European ă, s ă
definească şi să pună în aplicare o politică externă şi de securitate comun ă, inclusiv s ă defineasc ă treptat o
politică de apărare comună.
În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute în tratate, Uniunea este competenta s ă întreprind ă
acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre, f ăr ă a înlocui îns ă prin aceasta
competenţa lor în aceste domenii.

5
 Actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic, adoptate pe baza dispozi ţiilor tratatelor
referitoare la aceste domenii, nu pot implica armonizarea actelor cu putere de lege şi a normelor
administrative ale statelor membre.
Întinderea şi condiţiile exercitării competenţelor Uniunii sunt stabilite prin dispoziţiile tratatelor
referitoare la fiecare domeniu.

3.2.3. Competenţele exclusive

Conform dispoz.art.3 TFUE, competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele domenii:

a) uniunea vamală;
b) stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne;
c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul;
e) politica comercială comună.
De asemenea, competenţa Uniunii este exclusivă în ceea ce priveşte încheierea unui acord
internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii, ori este
necesară pentru a permite Uniunii să îşi exercite competenţa internă, sau în măsura în care aceasta ar putea
aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora.

3.2.4. Domeniile de competenţă partajată

Uniunea dispune de competenţă comună cu statele membre atunci când tratatul îi atribuie o
competenţă care nu se referă la domeniile de competenţă exclusivă sau de coordonare.
Competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi atribuie o
competenţă exclusivă.
Competenţele partajate între Uniune şi statele membre, stabilite prin dispoz.art.4 TFUE, se aplic ă
în următoarele domenii principale:
a) piaţa internă;
b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;
c) coeziunea economică, socială şi teritorială;
d) agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării;
e) mediul;
f) protecţia consumatorului;
g) transporturile;
h) reţelele transeuropene;
i) energia;
j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate public ă, pentru aspectele definite în
prezentul tratat.
În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de competen ţă pentru
a desfăşura acţiuni şi, în special, pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor, f ăr ă ca exercitarea
acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competen ţă.
În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar, Uniunea dispune de competen ţă
pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună, fără ca exercitarea acestei competen ţe s ă
poată avea ca efect lipsirea statelor membre de posibilitatea de a- şi exercita propria competen ţă.

3.2.5. Domeniile acţiunii de sprijinire, de coordonare sau complementare

Uniunea are competenţa să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare sau complementare.

Statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii. În acest scop, Consiliul adopt ă
măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor politici. Statelor membre a c ăror moned ă este euro li se
aplică dispoziţii speciale.
Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a for ţei de munc ă ale
statelor membre şi, în special, prin definirea orientărilor acestor politici.
Uniunea poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor
membre.

6
 Domeniile în care se desfăşoară acţiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a ac ţiunii
statelor membre, conform art.6 TFUE, sunt următoarele:
a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;
b) industria;
c) cultura;
d) turismul;
e) educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul;
f) protecţia civilă;
g) cooperarea administrativă.