Căile extraordinare de atac

Secţiunea I. Generalităţi

§1. Natura juridică a căilor de atac extraordinare

Hotărârile definitive sunt prezumate a reflecta adevărul, căpătând autoritate de lucru
judecat, aspect ce dă stabilitate acestora. Autoritatea de lucru judecat împiedică exercitarea
căilor ordinare de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Cu toate acestea, întrucât apar
situaţii din care reiese caracterul nelegal sau greşit al unor hotărâri definitive, se impune cu
necesitate trecerea cauzei printr-o nouă procedură judiciară pentru a le îndrepta. Astfel, au fost
reglementate căile de atac extraordinare, ca remediu procedural, care aduc atingere
stabilităţii hotărârilor definitive, însă principiul aflării adevărului trece înaintea puterii
autorității de lucru judecat.
Căile extraordinare de atac din sistemul procesual românesc sunt: contestaţia în anulare,
recursul în casație și revizuirea. Ele nu se suprapun şi nici nu se exclud în aceeaşi cauză, în
sensul că pot fi incidente atât contestaţia în anulare, cât şi revizuirea, în funcţie de nelegali-
tăţile din hotărâre.
Prin intermediul acestora, procesul penal se reia, repetând un ciclu care a mai fost parcurs.
Fiecare cale extraordinară de atac se situează în afara ciclului ordinar, readucând cauza în faza
judecăţii în primă instanţă sau a apelului. Acestea reprezintă proceduri cu caracter
excepţional, procesul penal netrecând într-o altă fază procesuală.

§2. Comparaţie între calea de atac ordinară şi cele extraordinare

a) Asemănări:
 sunt remedii procesuale, supunând hotărârea controlului jurisdicţional;
 motivele care determină folosirea acestor căi (ordinară sau extraordinare) sunt
asemănătoare, uneori mergând până la identitate.
b) Deosebiri:
 în timp ce calea ordinară de atac este îndreptată împotriva hotărârilor nedefinitive, cele
extraordinare atacă hotărârile definitive;
 calea ordinară de atac face parte din ciclul obişnuit al procesului penal, constituind
doilea grad de jurisdicţie, pe când căile extraordinare de atac nu sunt grade de jurisdicţie,
exced ciclului normal al procesului penal, reprezentând mijloace de reluare a activităţilor
deja efectuate;
 calea ordinară are prioritate faţă de cele extraordinare, în sensul că nu pot fi exercitate
concomitent câtă vreme se menţine posibilitatea atacării hotărârii în cadrul ciclului ordinar;
 în cazul apelului, legea nu enumeră motivele, în timp ce la cele extraordinare, cazurile
de exercitare sunt expres indicate de către legiuitor;

1
  efectul suspensiv al căii ordinare operează ope legis, la căile extraordinare acesta are un
caracter judiciar şi facultativ, instanţa de judecată fiind cea care hotărăşte suspendarea
executării hotărârii;
 sfera persoanelor care pot folosi căile extraordinare de atac este mult mai redusă decât în
cazul căii ordinare;
 cu privire la termenul de exercitare a căilor de atac, în timp ce pentru cele ordinare
acesta este totdeauna precis determinat, în cazul celor extraordinare, de regulă, nu întodeauna
este determinat;
 pe linia competenţei soluţionării cauzei, instanţa ierarhic superioară soluţionează
totdeauna căile ordinare de atac, aceasta fiind regula generală şi absolută care nu se aplică în
cazul căilor extraordinare de atac. Astfel, contestaţia în anulare se soluţionează de instanţa de
apel, revizuirea de către prima instanţă, recursul în casație de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.  

Secţiunea a II-a. Contestaţia în anulare

§1. Natura juridică
Instituţia, ca atare, a funcţionat în condiţiile Codului din 1864, prin intermediul
suplimentului analogic, având ca bază reglementările din Codul de procedură civilă.
Contestaţia în anulare a fost reglementată expres pentru prima dată în Codul de
procedură penală din 1936, unde a fost consacrată sub o dublă formă privind atât hotărârea,
cât şi executarea acesteia.
În actualul Cod de procedură penală, contestaţia în anulare este reglementată într-un
capitol separat (Capitolul V) ce face parte din Titlul III, consacrat în genere judecății, în
viziunea legiuitorului urmărindu-se o sistematizare a activităților jurisdicționale în funcție de
categoria organelor judiciare implicate (urmărire penală, cameră preliminară, judecată).
Ca și natură juridică contestaţia în anulare are un caracter mixt. Astfel, caracterul de
anulare al acesteia reiese din faptul că se urmăreşte desfiinţarea hotărârii definitive atacate, pe
motiv de îndeplinire a unor acte procedurale în mod nelegal.
Efectul este de repunere a cauzei în aceeaşi etapă a judecăţii în care s-a aflat înainte
de rămânerea definitivă a hotărârii, aceeaşi instanţă care a dat hotărârea desfiinţată şi- o
verifică prin prisma respectării cerinţelor legale, în cadrul autocontrolului judecătoresc.
Verificarea priveşte numai aspectele de formă şi, ca atare, instanţa nu-şi va putea extinde
autocontrolul asupra temeiniciei sau legalităţii hotărârii, din acest punct de vedere ea fiind o
cale de retractare.
Calea de atac are în vedere numai erori judiciare de natură procesuală şi procedurală.

§2. Cazurile de contestaţie în anulare

Legiuitorul a prestabilit cinci cazuri de contestaţie în anulare, în afara acestora
neadmiţându-se alte situaţii de incidenţă a acestei căi extraordinare de atac.
a) Potrivit art. 426 lit. a), se poate face contestaţie în anulare atunci când judecata în apel
a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în
imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; 
După cum se constată două sunt împrejurările care impun posibilitatea exercitării
acestei căi extraordinare de atac și anume:

2
 - lipsa cu desăvârșire a citării inculpatului, părții civile sau a părții responsabile
civilmente sau vicierea – în orice fel – a procedurii de citare a acestor părți;
- deși procedura de citare a fost îndeplinită cu respectarea cerințelor legale, partea s-a
aflat în imposibilitate obiectivă de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această
imposibilitate.
Referitor la condiţia neîndeplinirii procedurii legale de citare este necesar ca aceasta să
se fi avut loc cu ocazia judecării apelului sau rejudecării după casare, dar tot la instanţa de
apel.
În ipoteza în care – deşi procedura de citare a fost viciată – apelantul sau inculpatul a
fost prezent la judecată, nu se poate introduce contestaţie în anulare.
Condiția citării legale fiind îndeplinită dar partea s-a aflat în imposibilitate de a se
prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această imposibilitate, este necesar ca
împiedicarea să fie dovedită de către aceasta și să nu-i fie imputabilă absența.
Împiedicarea trebuie să fie imprevizibilă şi de neînvins, cum ar fi: calamităţi naturale,
accident, boală gravă, care nu permit deplasarea la sediul instanţei, epidemie urmată de
carantină, catastrofă de cale ferată, stare de urgență, starea de deţinere etc.
b) Constituie motiv de contestaţie în anulare împrejurarea că inculpatul a fost condamnat,
deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; 
Cazurile de încetare a procesului penal sunt cele prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-i)
iar instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestora în contrar probelor existente la dosarul
cauzei [art. 426 lit. b)].
Acest motiv evidenţiază caracterul de retractare al căii extraordinare de atac, deoarece
instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la unul din cazurile de încetare a procesului penal
(lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent
ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale; intervenţia amnistiei, prescripţiei ori decesului suspectului sau al inculpatului
persoană fizică ori s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;
retragerea plângerii prealabile ori împăcarea părţilor în cazul infracţiunilor pentru care
retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală plângerea prealabilă, a
fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii 1; există o cauză de nepedepsire prevăzută
de lege; există autoritate de lucru judecat).
Este necesar ca la dosar să existe probele doveditoare ale uneia din situaţiile de încetare,
numai aşa lipsa analizării cazului incident fiind imputabil instanţei de apel, întrucât a prejudiciat
interesele legale ale părţii.

c) Poate fi exercitată calea extraordinară atunci când hotărârea din apel a fost pronunțată
de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;
Situația poate apare atunci când pronunțarea hotărârii de către instanța de apel nu a
avut loc la aceeași dată în care au avut loc dezbaterile, iar în intervalul de timp scurs între
dezbatere și pronunțare, un membru al completului de judecată a decedat, s-a luat împotriva
lui o măsură preventivă privativă de libertate sau datorită unei boli grave se află în
imposibilitate de a participa la deliberare.
În oricare din ipotezele de mai sus, dacă nu a fost repusă cauza pe rol și reluate
dezbaterile într-o nouă compunere a completului de judecată, poate fi incident acest caz de
contestație în anulare.

3
 d) De asemenea, când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz
de incompatibilitate, se poate promova contestație în anulare; 
Un astfel de caz de contestație în anulare poate fi invocat atunci când unul din membrii
completului de judecată din apel s-a aflat în una din situațiile de incompatibilitate
reglementate de art. 64 și 65 alin. (2), (3) și (4).
e) Un alt caz de contestație în anulare subzistă când judecata în apel a avut loc fără
participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit
legii; 

Potrivit art. 420 alin. (2) și (3), judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenţa
inculpatului, când acesta se află în stare de deținere, iar participarea procurorului la judecarea
apelului este obligatorie. 

f)    Și când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, deși asistența juridică a
inculpatului era obligatorie, potrivit legii, poate fi exercitată calea extraordinară de
atac;

Art. 420  alin. (11) arată că „La judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în
fond, în măsura în care în prezentul titlu nu există dispoziții contrare.” 
În acest sens, art. 361 alin. (4) ce reglementează judecata în primă instanță stipulează că
„În cazurile în care asistența juridică este obligatorie, președintele completului va lua măsuri
pentru desemnarea avocatului din oficiu.” 
Altfel spus, cazurile de asistență juridică obligatorie indicate în Partea generală a
codului de procedură penală sunt valabile pentru judecata în primă instanță.
Potrivit dispozițiilor art. 90, situațiile de asistență juridică obligatorie în cursul judecății
în apel sunt: 
   1. când inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ,
când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de
siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; 
   2. în cazul în care organul judiciar apreciază că inculpatul nu şi-ar putea face singur
apărarea; 
   3. în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. 

g)     Un alt motiv de contestație în anulare rezidă în împrejurarea că ședința de judecată

în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; 

Regula la judecata în fond a cauzei este publicitatea ședinței de judecată.

Conform prevederilor art. 352 -  „(1) Şedinţa de judecată este publică, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege. Şedinţa desfăşurată în camera de consiliu nu este publică. 
   (2) Nu pot asista la şedinţa de judecată minorii sub 18 ani, cu excepţia situaţiei în care
aceştia au calitatea de părţi sau martori, precum şi persoanele înarmate, cu excepţia
personalului care asigură paza şi ordinea. 
   (3) Dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei,
demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale justiţiei, instanţa, la
cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţă nepublică pentru tot cursul
sau pentru o anumită parte a judecării cauzei. 
   (4) Instanţa poate de asemenea să declare şedinţă nepublică la cererea unui martor, dacă prin
audierea sa în şedinţă publică s-ar aduce atingere siguranţei ori demnităţii sau vieţii intime a
acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a
4
părţilor, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidenţialitatea unor
informaţii.” 

Incidența acestui caz de contestație în anulare este posibilă numai în situația când
prevederile legale expuse sunt încălcate la judecata în apel a cauzei.

h)    când instanța de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea

era legal posibilă, constituie motiv de contestație în anulare; 

În această ipoteză, se are în vedere garantarea dreptului la apărare al inculpatului,

căruia nu i s-a dat posibilitatea să-și prezinte personal și direct, în fața instanței de apel,
propria versiune și strategie de apărare cu privire la fapta imputată.
Prevederile art. 420  alin. (4) obligă instanța de apel să procedeze la ascultarea
inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond. 
Art. 378-379 detaliază procedura de audiere a inculpatului/inculpaților la judecata în
primă instanță.

i)     Și în sfârșit, când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive
pentru aceeași faptă, se poate declanșa contestația în anulare. 

Acest caz are la bază autoritatea de lucru judecat, prevăzută de art. 16 lit. i), care
împiedică exercitarea acțiunii penale. Condițiile necesare constă în existența a cel puțin două
hotărâri definitive, ambele să fie de natură penală și să se refere la aceeași faptă și persoană.

§3. Titularii contestației în anulare

Potrivit art. 427 alin. (1) și (2), cererea poate fi introdusă de oricare parte din proces,
persoana vătămată sau procuror. Ea se poate introduce personal, prin apărător sau
reprezentant legal, atunci când în discuție sunt părțile sau persoana vătămată.
Cererea de contestație în anulare se introduce în scris și trebuie să arate motivele
invocate în sprijinul acestora. 

§4. Termenul de introducere a contestației în anulare

În raport de dispozițiile art. 428 alin. (1) „Contestația în anulare pentru motivele
prevăzute la art. 426 lit. a) și c) - h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data
comunicării deciziei instanței de apel.” 
    Alin. (2) al aceluiași text normativ stabilește că „Contestația în anulare pentru motivele
prevăzute la art. 426 lit. b) și i) poate fi introdusă oricând.” 
Din interpretarea textului legal, se deduce că persoana împotriva căreia se face
executarea hotărârii definitive poate introduce contestația în anulare în orice moment, chiar și
înainte de începerea executării.
Procurorul nu beneficiază de acest termen nelimitat de timp decât în situația existenței
a două hotărâri definitive pentru aceeași faptă și cu privire la aceeași persoană, în rest el
putând introduce contestație cu respectarea celor 30 de zile de la data pronunțării deciziei din
apel, întrucât, participând întotdeauna la judecata în primă instanță și în apel, nu i se mai
comunică hotărârea definitivă.

5
 §5. Competența de judecată
Dispozițiile art. 429 alin. prevăd că, contestația în anulare se introduce la instanța care
a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, iar pentru cazul în care se invocă autoritatea de
lucru judecat se introduce la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre.  
Prin urmare completul de judecată trebuie să aibă aceeași componență ca cel care a
pronunțat hotărârea atacată.
Conform art. 430, până la soluționarea contestației în anulare, instanța sesizată, luând
concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere.
Suspendarea poate fi dispusă atât la cerere, cât și din oficiu, chiar și în condițiile în
care încă nu a început executarea hotărârii.

§6. Admisibilitatea în principiu

Contestația în anulare cunoaște două etape.

Prima etapă are în vedere admisibilitatea în principiu

În cadrul acestei prime etape se verifică îndeplinirea condițiilor de formă ale
contestației în anulare și anume:
 dacă cererea de contestație este făcută cu respectarea termenului prevăzut de lege;
 dacă motivul pe care se sprijină contestația se încadrează în cele expres și limitativ
reglementate de dispozițiile art. 426.
 dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi deja existente la dosarul
cauzei.
Verificarea are loc cu citarea obligatorie a părților şi cu participarea procurorului, în
procedură contencioasă.
Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în
principiu. 
În cazul îndeplinirii condiţiilor formale, contestaţia în anulare se admite în principiu
dispunând citarea părţilor interesate pentru termenul fixat în vederea judecării acesteia pe
fond[art. 431 alin. (2)].
Pe cale de consecinţă – în raport cu modul actual de reglementare a instituţiei – în
ipoteza neîndeplinirii condiţiilor de formă, instanţa va respinge ca inadmisibilă în principiu
contestaţia în anulare.
Soluţia de respingere ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac are în vedere
neîndeplinirea condiţiilor de formă, iar nu inadmisibilitatea căii de atac în sine. Mai mult, o
asemenea soluţie nu închide posibilitatea persoanei interesate de a repeta cererea, întrucât nu
ne regăsim în situaţia autorităţii de lucru judecat, pentru că nu s-a intrat în analiza fondului
căii extraordinare de atac.

§7. Judecarea contestaţiei în anulare

    În a doua etapă, la termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa,
ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează
prin decizie hotărârea a cărei anulare se solicită şi procedează fie de îndată, fie acordând un
nou termen, după caz, la rejudecarea apelului [art. 432 alin. (1)]. Cu alte cuvinte, dacă păşeşte
6
de îndată la judecarea apelului, prin aceeaşi decizie desființează și hotărârea atacată și se
pronunță și pe fondul acestuia.
Dacă însă nu procedează la judecarea fondului apelului în aceeaşi şedinţă de judecată,
amânând-o pentru un alt termen de judecată, prin decizie va desfiinţa hotărârea atacată, iar la
termenul stabilit va trece la judecata pe fond a apelului, pronunțând o nouă decizie. Într-o
astfel de ipoteză, ne vom găsi în prezența a două decizii, una de desființare a hotărârii
pronunțate în apel – ce a fost atacată prin calea extraordinară de atac – şi cealaltă, de rezolvare
a fondului apelului.
În cazul în care condamnatul se află în stare de deţinere, judecarea contestaţiei are loc
numai în prezenţa acestuia [art. 432 alin. (3)].
Soluţia ce se va da în rejudecarea apelului nu poate crea contestatorului o situaţie mai
grea decât cea din hotărârea desființată, deoarece s-ar încălca principiul non reformatio in
peius.
În ipoteza în care contestaţia în anulare se întemeiază pe cazul prevăzut de art. 426
lit. i), judecata are loc cu citarea părţilor din ultima hotărâre atacată. Reiese că nu se citează
părţile din prima hotărâre definitivă, întrucât aceasta nu poate fi atacată cu contestaţie în
anulare.
Instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia înte-
meiată, desfiinţează prin decizie sau, după caz, prin sentinţă (în funcție de modul în care a
rămas definitivă soluția atacată, prin exercitarea sau neatacarea cu apel a acesteia), ultima
hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat
[art. 426 lit. i)].
Dacă ultima hotărâre a rămas definitivă prin neapelare atunci se va adopta o sentinţa în
contestaţie, care este supusă apelului.
Dacă însă ultima hotărâre a rămas definitivă la instanța de apel, atunci contestația va fi
soluționată printr-o decizie, care este definitivă, nemaiputând fi atacată printr-o altă cale
ordinară.
Considerăm că legiuitorul român a îngreunat procedura de soluţionare a acestei căi
extraordinare de atac în detrimentul simplificării şi eliminării oricărei posibilităţi de
interpretare. Astfel, nu trebuiau introduse cele două etape, procedura admisibilităţii în
principiu negăsindu-şi o justificare practică. Este posibil ca un titular al căii de atac să indice
un anumit caz de contestaţie, iar probele să fie pentru un alt caz de contestaţie, situaţie ce
conduce automat la inadmisibilitatea în principiu. Introducerea unei noi contestaţii în anulare
corecte nu face decât să întârzie actul de justiţie. Mai mult, nu se ţine cont de legislaţia şi
jurisprudenţa europeană, care urmăreşte o cercetare şi o analiză pe fondul cererilor, evitând pe
cât se poate formalismul excesiv, specific acestei căi extraordinare de atac, de respingere în
peincipiu, întemeiată pe motive absolut formale.