EVOLUȚIA COMPETENŢELOR UNIUNII EUROPENE

ȘI REPARTIZAREA ACESTORA ÎNTRE UE ȘI STATELE MEMBRE

1. Principii generale privind competenţele

Stabilirea competenţelor în cadrul Comunităţilor/Uniunii Europene apare ca o

problemă deosebit de complexă, motivele fiind bazate atât pe caracterul eterogen al
Comunităţilor, în forma lor iniţială, cât şi pe repartizarea competenţelor între
Comunităţi/Uniune şi state. Aceste competenţe nu au fost reglementate de tratate în mod
concret, astfel că jurisprudenţa a trebuit să intervină în numeroase cazuri şi să rezolve
neînţelegerile apărute, statuând totodată şi o practică prin care se pot găsi soluţii altor
situaţii asemănătoare.
În vederea stabilirii competenţelor Comunităţilor/Uinunii europene şi a competen-
ţelor statelor membre trebuie să se pornească de la elementele de bază ale construcţiei
comunitare.
Principiile care guvernează repartizarea competenţelor între Uniunea Europeană şi
statele membre au fost prevăzute de Tratatul de la Maastricht în art. 5, care modifica
Tratatul CE şi care avea următorul conţinut: “Comunitatea acţionează în limitele
competenţelor care i-au fost conferite şi a obiectivelor care i-au fost atribuite prin
prezentul tratat. În domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu
intervine, conform principiului subsidiarităţii, decât dacă, şi în măsura în care, obiectivele
activităţii proiectate nu pot fi realizate de către statele membre într-o manieră
satisfăcătoare, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau
efectelor acţiunii proiectate. Nici o acţiune a Comunităţii nu va depăşi ceea ce este
necesar pentru atingerea obiectivelor prezentului tratat.”
Din conţinutul acestui articol se desprind trei principii care guvernează
competenţele Comunităţilor/Uniunii faţă de competenţele statelor membre:
- principiul specializării;
- principiul subsidiarităţii;
- principiul proporţionalităţii.
Deşi principiile respective au fost proclamate prin T.Ms., trebuie remarcat faptul
că ele nu au fost stabilite pentru prima dată prinacest tratat, întrucăt se regăseau şi în
anumite prevederi ale tratatelor constitutive ale comunităţilor, chiar dacă nu au fost foarte
clar exprimate.
1.2. Principiul specializării
Principiul specializării are la bază dispoziţiile tratatelor constitutive ale
Comunităţilor Europene, care au conferit fiecăreia un anumit obiect de activitate şi, în
consecinţă, competenţe specifice, corespunzătoare realizării scopului prevăzut de tratate.
Dispoziţiile art.5 din Tratatul CE, aşa cum a fost introdus prin Tratatul de la
Maastricht, statuează ca principiu general: “Comunitatea acţionează în limitele de
competenţă care îi sunt conferite şi a obiectivelor ca îi sunt atribuite prin prezentul
tratat”.

1
 Din activitatea jurisdicţională se constată că interpretarea dispoziţiilor din tratatele
iniţiale privind competenţa nu este restrictivă1. Deşi este vorba de organizaţii specializate,
au fost recunoscute şi aşa-numitele “competenţe implicite”, care nu sunt prevăzute în
mod expres de către tratat, dar care pot fi deduse printr-o interpretare extinctivă, globală
şi având în vedere realizarea obiectul tratatului. Această interpretare poate fi făcută atunci
când dispoziţiile tratatului prevăd o enumerare exemplificativă a unor domenii în care se
conferă competenţă Comunităţilor, altele nefiind deci interzise. Se are în vedere, de
exemplu, faptul că dacă în sarcina Comunităţilor revine realizarea unor obiective interne,
se poate extinde competenţa acestora şi în domeniul extern, pentru acele măsuri care sunt
necesare bunei îndepliniri a atribuţiilor pe plan intern 2. De asemenea, jurisprudenţa Curţii
a statuat că dispoziţiilor tratatelor privind competenţele Comunităţilor trebuie să li se dea
o interpretare mai mult “extinsă” decât “restrânsă” (de exemplu în domeniul formării
profesionale, unde Comunităţile nu au competenţe expres prevăzute)3.
Extinderea competenţelor comunitare faţă de cele prevăzute în tratate trebuie să se
facă însă doar în limitele care sunt cuprinse în tratate, orice depăşire a acestora fiind
supusă anulării.
Tratatul evidenţiază şi o diversitate de competenţe instituţionale, respectiv: -
competenţa normativă; - competenţa executivă; - competenţa de control; - competenţa
jurisdicţională. Fiecare dintre acestea este exercitată prin instituţiile şi organele abilitate
prin tratate şi alte acte normative comunitare, sau de drept intern. Astfel, Uniunea are
posibilitatea de a sancţiona persoanele fizice sau agenţii economici pentru nerespectarea
reglementărilor comunitare, dar nu dispune de mijloace pentru aplicarea sancţiunilor,
acestea fiind duse la îndeplinire de către state, prin organele lor competente, aceasta
constituind o obligaţie a statelor în cadrul cooperării comunitare4.

1.3. Principiul subsidiarităţii

Subsidiaritatea ca principiu în domeniul competenţelor Comunităţilor/Uniunii
Europene înseamnă că acestea nu intervin în domeniile care nu ţin de competenţa lor
exclusivă, decât în măsura în care obiectivele avute în vedere nu pot fi realizate în mod
corespunzător de către statele membre, acestea putând fi mai bine îndeplinite la nivel
comunitar.
Principiul are în vedere faptul că ceea ce poate fi realizat în mod individual, de
către fiecare stat, nu trebuie făcut în comun, dar dacă această realizare individuală nu este
posibilă, se impune intervenţia colectivă.
Competenţa de drept comun revine statelor, iar intervenţia Uniunii, în practică,
este de natură să ducă în suficiente cazuri la situaţii dificile în ceea ce priveşte delimitarea
competenţelor, fapt pentru care în doctrină s-au exprimat opinii controversate în legătură
cu această problemă.

1
P.Manin, op. cit. pag. 63
2
CJCE - Hot Kramer (14.07.1976, 3, 4 et 6/76, 1279)
3
CJCE - Hot Casagrande (03.07.1974, 9/74, 773); Granier (13.02.1959; 292/83, p. 606)
4
P.Manin, op. cit,. pag. 65

2
 În mod concret este vorba de o acceptare din partea statului a limitării
competenţelor sale, în vederea acordării unor competenţe sporite Uniunii Europene.
Competenţa naţională constituie regula, iar competenţa comunitară excepţia.
Acest principiu a fost introdus ca principiu general privind competenţele prin
Tratatul de la Maastricht (art.5 alin.2 din Tratatul CE). El are însă atât precedente
doctrinare, cât şi constituţionale. Dintre sursele doctrinare se impun a fi menţionate acele
teorii care încercau să confere o protecţie individului faţă de intervenţiile publice
nejustificate, prin luarea deciziilor la nivelul cel mai scăzut posibil. Acest principiu a
cunoscut o evoluţie în sensul intervenţiei forului superior numai atunci când cel inferior
nu reuşea să aibă eficienţă în acţiunile sale.
Principiul subsidiarităţii reprezintă o formă de control asupra puterilor instituţiilor
Uniunii, prin crearea unei prezumţii în favoarea unei acţiuni în favoarea unui stat
membru, în sectoarele în care Uniunea Europeană nu are competenţă exclusivă.
Acest principiu este perceput ca un instrument pentru descentralizarea puterii
politice. În cadrul Uniunii Europene statele membre au cedat parte din suveranitatea
naţională, structurilor comunitare dar în acelaşi timp, în cadrul fiecărui stat membru
există mecanisme guvernamentale pentru administrarea legilor naţionale. În general,
principiul subsidiarităţii înseamnă că deciziile ar trebui luate la cel mai jos nivel de
competenţă în ierarhia politică, iar centrul nu poate interveni decât atunci când este
absolut necesar. Subsidiaritatea este deci un instrument al descentralizării. Democraţia
trebuie bazată pe o clară separare între puterea naţională şi cea supranaţională.
Statele membre trebuie să beneficieze de o cât mai mare putere în sectoarele în
care nici Uniunea europeană şi nici statele membre nu au o competenţă exclusivă.
Comisia Europeană se bazează pe principiul că un domeniu este de competenţă exclusivă
a Uniunii Europene atunci când tratatul impune instituţiilor comunitare obligaţia de a
acţiona.
Văzut de sus în jos, principiul subsidiarităţii este perceput ca fiind delegarea
puterii de la nivelul central al Uniunii Europene, la nivelul naţional al statelor membre.
Astfel, nu trebuie să se impună o prea mare greutate asupra instituţiilor Uniunii.
Văzut de jos în sus, statele membre, prin intermediul acestui principiu, îşi aduc
contribuţia pentru buna funcţionare a sistemului comunitar în ansamblu. Acest lucru este
evidenţiat şi de faptul că statele membre percep problemele dintr-o perspectivă regională,
şi sunt aproape de nevoile locale. În acest context, Uniunea Europeană intervine pentru a
aduce elementul de uniformitate şi armonizare a sistemelor naţionale.
Principiul subsidiarităţii a stârnit discuţii şi pe planul politicii comunitare, fiind
disputat cu ocazia unor reuniuni ale Consiliului European. Astfel, la Birmingham (16
octombrie 1992) şi Edinburgh (11-12 decembrie) s-au examinat implicaţiile practice ale
acestui principiu şi s-au stabilit liniile directoare, de natură să aprecieze în mod corect, de
la caz la caz, dacă o măsură luată de o instituţie a Uniunii este conformă acestui principiu.
S-a stabilit astfel că , în vederea aplicării acestuia, trebuie să se respecte identitatea
naţională a statelor membre şi competenţele naţionale ale acestora.

3
 Îmbinarea interesului comunitar cu principiul subsidiarităţii îşi găseşte reflectarea
în modul de acţiune al instituţiilor în vederea elaborării dreptului derivat, precum şi în
jurisprudenţa Curţii.

1.4. Principiul proporţionalităţii

Conţinutul principiului proporţionalităţii constă în faptul că acţiunile Uniunii
Europene nu vor depăşi ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor prevăzute în
tratat. Acest principiu a fost aplicat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie încă din anul 1956 5,
fiind considerat unul dintre principiile care rezultă din natura comunităţilor şi care sunt
inerente noţiunii de piaţă comună şi doctrinei neo-liberale pe care aceasta se bazează.
Potrivit acestui principiu, instituţiile Uniunii vor trebui să acţioneze în aşa fel
încât să nu depăşească în exercitarea competenţelor ceea ce este necesar pentru realizarea
obiectivelor comunitare. Atunci când instituţia poate să aleagă între mai multe variante de
rezolvare a atribuţiilor sale, în baza acestui principiu, va trebui să o aleagă pe cea mai
puţin constrângătoare pentru cel care urmează să o execute, iar în cazurile în care se
impun unele sarcini, acestea să nu fie disproporţionate în raport cu scopurile vizate.
Acest principiu îşi găseşte reflectarea mai ales în aplicarea unor măsuri de
sancţionare de natură administrativă sau penală, precum şi în domeniul protecţiei
consumatorilor interni din statele membre, sau în cel al liberei circulaţii a persoanelor.
Principiul se aplică atât în ceea ce priveşte măsurile comunitare, cât şi măsurilor naţionale
care prevăd sancţionarea încălcărilor normelor dreptului comunitar.
Principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii au reprezentat domenii de interes în
cadrul reglementărilor intervenite prin tratatele ulterioare Tratatului de la Maastricht. În
acest sens, Tratatul de la Amsterdam a cuprins în axexe şi Protocolul privind principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii, care stabilea reguli noi cu privire la aplicarea acestor
principii.
Pe parcursul evoluţiei Uniunii Europene, în paralel cu preocupările de integrare,
statele membre au acordat o importanţă deosebită aplicării principiului subsidiarităţii în
exercitarea competenţelor.
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii, anexat
Tratatului de la Lisabona, subliniază necesitatea implicării autorităţilor naţionale în
adoptarea reglementărilor Uniunii Europene. Prin dispoziţiile protocolului se urmăreşte
realizarea unei cooperări loiale între autorităţile naţionale şi instituţiile Uniunii în
adoptarea şi aplicarea dreptului comunitar european.
Privind retrospectiv, constatăm că iniţial, autorităţile naţionale au avut un rol
limitat în adoptarea reglementărilor comunitare ce ţineau de competenţa exclusivă a
Comunităţii/Uniunii, acestea fiind implicate doar în aplicarea dreptului comunitar.
Treptat, nevoia de democratizare a condus la implicarea autorităţilor naţionale şi în
procesul de adoptare a dreptului Uniunii Europene.

5
CJCE, 25.11.1956, Fédération charbonière de Belgique, 8/55 pag.199. A se vedea şi Jean Boulouis - Droit
institutionel de l’Union européenne, Montchrestien, 5-eme édition,1995, pag. 128-129.

4
 2. Repartizarea competenţelor
între statele membre şi Uniunea Europeană

3.1. Exercitarea competenţelor

din perspectiva dispoziţiilor tratatelor iniţiale

Caracterul unic al construcţiei europene este conferit, printre altele, şi de

caracterul specific al exercitării competenţelor de către Uniunea Europeană cu privire la
politicile comunitare. Astfel, cu privire la unele domenii, statele membre au transferat
către Uniune o serie de competenţe exercitate în mod exclusiv de către aceasta, iar în alte
domenii au fost păstrate competenţe le nivel naţional.
Politicile comune au fost elaborate de instituţiile Uniunii, având aplicabilitate pe
teritoriul tuturor statelor membre. Noţiunea de „politică comună” nu a beneficiat de o
calificare legală prin dispoziţiile tratatelor comunitare, această noţiune fiind interpretată
de Curtea de Justiţie, având în vedere domeniul concret al speţei în cadrul căreia s-a
impus necesitatea calificării.
În mod generic, politicile comune au fost caracterizate ca acordând Comunităţilor
competenţa de a acţiona în mod exclusiv, lipsind statele de posibilitatea de a întreprinde
măsuri specifice în aceste domenii6.
În domeniul politicilor comune, Comunităţile/Uniunea au avut competenţa
exclusivă de a acţiona, statele membre fiind lipsite de competenţa proprie.
Existenţa politicilor comune conferă unicitate Uniunii Europene şi demonstrează
acceptarea cedării unei părţi a suveranităţii statelor membre către instituţiile europene 7.
Prin dispoziţiile Tratatului CE au fost prevăzute politicile comune în domeniul
comercial, domeniul transporturilor, domeniul agriculturii şi pescuitului.
Conform dispoziţiilor cuprinse în redactarea art.38 din Tratatul CE (după
modificările aduse prin Tratatul de la Maastricht) acţiunile Uniunii au vizat mai multe
domenii, cum ar fi: politica comercială comună, o politică comună în domeniul
transporturilor, agriculturii şi pescuitului, politica socială, politica în domeniul mediului
înconjurător, în domeniul coeziunii economice şi sociale, în domeniul promovării
cercetării şi dezvoltării tehnologice, în domeniul întăriri competitivităţii industriale, în
domeniul cooperării pentru dezvoltare şi altele.
Deşi în Tratatul CE sunt menţionate mai multe domenii de acţiune comunitară,
totuşi transferul competenţelor naţionale către Uniune nu s-a realizat cu privire la toate
aceste domenii.
In funcţie de modalitatea de exercitare a competenţelor comunitare, politicile
comunitare au fost încadrate în categorii diferite.
Sub acest aspect distingem două categorii de politici comunitare:
a) politicile comune (în realizarea cărora competenţele naţionale au fost
transferate către Comunitate):
- politica comercială comună;
- politica comună a transporturilor;
- politica comună în domeniul agriculturii şi pescuitului;
6
P.Manin, Les communautes europeennes. L’Union europeenne. Droit institutionnel, Paris, Ed. A.Pedone, 1993, p. 81.
7
Marius Profiroiu, Irina Popescu, Politici europene, Editura Economică, Bucureşti, 2003, p.13-14.
8
În prezent modificat prin dispoziţiile Tratatului de la Lisabona.

5
 - politica economică şi monetară (nu a fost iniţial calificată ca politică
comună prin dispoziţiile tratatului, însă a dobândit trăsăturile caracteristice
ale unei politici comune după introducerea monedei unice).
 Noţiunea de „politică comună” nu a beneficiat de o calificare legală
prin textul tratatului, Curţii de Justiţie revenindu-i sarcina de a interpreta
această noţiune.
În literatura de specialitate, noţiunea de politică comună a fost interpretată
ca fiind acel domeniu în cadrul căruia competenţa de acţiona a fost
transferată în mod exclusiv către Comunitate, lipsind statele de
posibilitatea de a întreprinde măsuri specifice în acel domeniu.9
b) politicile de coordonare sau de stimulare comunitară (în realizarea cărora nu a
operat transferul de competenţe naţionale către Comunitate):
- politica socială;
- politica în domeniul mediului;
- politica în domeniul protecţiei consumatorilor;
- politica industrială;
- politica în domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice;
- politica în domeniul coeziunii economice şi sociale;
- politica în domeniul cooperării intensificate;
- politica privind cooperarea pentru dezvoltare;
- politica privind cultura;
- politica privind sănătatea.

3.2. Exercitarea competenţelor

din perspectiva dispoziţiilor Tratatului de la Lisabona

3.2.1. Aspecte generale

Prin dispoziţiile Tratatului de la Lisabona se stabilesc foarte clar domeniile de
competenţă exclusivă a Uniunii, domeniile de competenţă partajată şi domeniile de
coordonare sau de sprijinire a acţiunii statelor membre. Dispoziţiile tratatului depăşesc
neajunsul reglementărilor anterioare, care nu prezentau foarte clar domeniile de
competenţă comunitară, stabilind doar caracteristicile generale ale acţiunii comunitare în
raport de acţiunea statelor membre în unele domenii.
Categoriile şi domeniile de competenţă ale Uniunii sunt reglementate prin
dispoziţiile cuprinse în art.2-6 TFUE.
Delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii. Exercitarea
competenţelor Uniunii are la bază principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce
i-au ost atribuite de către statele membre în vederea atingerii obiectivelor stabilite. Orice
altă competenţă neatribuită Uniunii aparţine statelor membre.
În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile ce nu ţin de competenţa sa
exclusivă, Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate
nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la

9
P. Manin, Les communautes europeennes. L,Uniuon europeenne, Paris, Ed. A.Pedone, 1993, p.81.

6
nivel regional şi local, dar pot fi, datorită dimensiunilor şi efectelor preconizate, mai bine
atinse la nivelul Uniunii.

3.2.2. Categoriile de competenţe

 În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un domeniu
determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie,
statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune
sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii.
 În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele
membre într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta
acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită
competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa. Statele membre îşi
exercită din nou competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai
exercite.
 Statele membre îşi coordonează politicile economice şi de ocupare a forţei de
muncă în conformitate cu condiţiile prevăzute în prezentul tratat, pentru definirea cărora
Uniunea dispune de competenţă.
Uniunea este competentă, în conformitate cu dispoziţiile Tratatului privind
Uniunea Europeană, să definească şi să pună în aplicare o politică externă şi de securitate
comună, inclusiv să definească treptat o politică de apărare comună.
În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute în tratate, Uniunea este competenta
să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor membre,
fără a înlocui însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii.
Actele Uniunii obligatorii din punct de vedere juridic, adoptate pe baza
dispoziţiilor tratatelor referitoare la aceste domenii, nu pot implica armonizarea actelor cu
putere de lege şi a normelor administrative ale statelor membre.
Întinderea şi condiţiile exercitării competenţelor Uniunii sunt stabilite prin
dispoziţiile tratatelor referitoare la fiecare domeniu.

3.2.3. Competenţele exclusive

Conform dispoz.art.3 TFUE, competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele

domenii:
a) uniunea vamală;
b) stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne;
c) politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
d) conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind
pescuitul;
e) politica comercială comună.
De asemenea, competenţa Uniunii este exclusivă în ceea ce priveşte încheierea
unui acord internaţional în cazul în care această încheiere este prevăzută de un act
legislativ al Uniunii, ori este necesară pentru a permite Uniunii să îşi exercite competenţa
internă, sau în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar
putea modifica domeniul de aplicare a acestora.

3.2.4. Domeniile de competenţă partajată

7
 Uniunea dispune de competenţă comună cu statele membre atunci când tratatul îi
atribuie o competenţă care nu se referă la domeniile de competenţă exclusivă sau de
coordonare.
Competenţa Uniunii este partajată cu statele membre în cazul în care tratatele îi
atribuie o competenţă exclusivă.
Competenţele partajate între Uniune şi statele membre, stabilite prin dispoz.art.4
TFUE, se aplică în următoarele domenii principale:
a) piaţa internă;
b) politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;
c) coeziunea economică, socială şi teritorială;
d) agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării;
e) mediul;
f) protecţia consumatorului;
g) transporturile;
h) reţelele transeuropene;
i) energia;
j) spaţiul de libertate, securitate şi justiţie;
k) obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru
aspectele definite în prezentul tratat.
În domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi spaţiului, Uniunea dispune de
competenţă pentru a desfăşura acţiuni şi, în special, pentru definirea şi punerea în aplicare
a programelor, fără ca exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect împiedicarea
statelor membre de a-şi exercita propria competenţă.
În domeniile cooperării pentru dezvoltare şi ajutorului umanitar, Uniunea dispune
de competenţă pentru a întreprinde acţiuni şi pentru a duce o politică comună, fără ca
exercitarea acestei competenţe să poată avea ca efect lipsirea statelor membre de
posibilitatea de a-şi exercita propria competenţă.

3.2.5. Domeniile acţiunii de sprijinire, de coordonare sau complementare

Uniunea are competenţa să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare sau

complementare. Statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii.
În acest scop, Consiliul adoptă măsuri şi, în special, orientările generale ale acestor
politici. Statelor membre a căror monedă este euro li se aplică dispoziţii speciale.
Uniunea ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor de ocupare a forţei de
muncă ale statelor membre şi, în special, prin definirea orientărilor acestor politici.
Uniunea poate adopta iniţiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale
statelor membre.
Domeniile în care se desfăşoară acţiuni de sprijinire, de coordonare sau
completare a acţiunii statelor membre, conform art.6 TFUE, sunt următoarele:
a) protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane;
b) industria;
c) cultura;
d) turismul;
e) educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul;
f) protecţia civilă;
g) cooperarea administrativă.

8
9