Conf.univ.dr.

Felicia Maxim

Tema nr. 3 ORDINEA JURIDICĂ A UNIUNII EUROPENE

Cuprins:

A. Principii ale aplicării ordinii juridice a Uniunii Europene

B. Izvoarele dreptului Uniunii Europene
C. Proceduri utilizate pentru adoptare actelor juridice ale Uniunii
Europene

Obiective specifice:

La sfârşitul temei, vei avea capacitatea:

• să înțelegi principiile care guvernează aplicarea dreptului

Uniunii Europene;
• Să cunoști izvoarele Dreptului Uniunii Europene;
• să înțelegi procedura de adoptare a actelor Uniunii Europene.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore

1
 Conf.univ.dr.Felicia Maxim

A. Principii ale aplicării ordinii juridice a Uniunii Europene

Conform definiţiei date în literatura de specialitate, dreptul Uniunii Europene reprezintă

totalitatea normelor juridice care formează o ramură autonomă şi supranaţională, norme care au
valabilitate în şi între toate statele membre ale UE, care se disting de normele dreptului naţional,
faţă de care au prioritate şi care în marea lor majoritate se aplică direct pe teritoriul statelor
membre.
Din definiţia prezentată rezultă particularităţile dreptului UE care-l diferenţiază în primul rând
de dreptul internaţional prin următoarele trăsături:
- normele dreptului UE se aplică direct, ceea ce înseamnă ca se aplică statelor, dar şi
persoanelor fizice şi juridice;
- UE beneficiază de un sistem coercitiv mixt, internaţional şi naţional;
- UE dispune de un sistem jurisdicțional cu competenţă obligatorie şi caracter permanent;
- în marea lor majoritate, normele de drept UE devin aplicabile fără ca statele să declanşeze
procedura de exprimare a consimţământului pentru fiecare act în parte;
- marea majoritate a normelor UE sunt create prin acte adoptate de instituţiile UE.
De aici rezultă faptul că dreptul UE are o funcţie de integrare şi nu de cooperare. Spre deosebire
de dreptul intern, dreptul UE nu reglementează toate domeniile vieţii sociale şi se aplică şi relaţiilor
interstatale. Prezentarea izvoarelor dreptului Uniunii Europene, trebuie precedată de analiza
principiilor aplicabile dreptului Uniunii Europene, și anume: principiul atribuirii de competențe,
principiul subsidiarității, principiul proporționalității, principiul cooperării loiale, principiul aplicării
imediate, principiul aplicării directe, principiul aplicării prioritare.

a. Principiul atribuirii de competențe

Conform art. 5 din TUE, "delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de principiul
atribuirii. Exercitarea acestor competențe este reglementată de principiile subsidiarității și
proporționalității. (2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele
competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor
stabilite prin aceste tratate. Orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor
membre."

2
 Conf.univ.dr.Felicia Maxim

b. Principiul subsidiarității și principiul proporționalității

În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă,
Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în
mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită
dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii. Instituțiile
Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarității și proporționalității. Parlamentele naționale asigură respectarea principiului
subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol.
În temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu
depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Instituțiile Uniunii aplică
principiul proporționalității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității
și proporționalității.

c. Principiul cooperării loiale

Conform art. 4 din TUE, orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține
statelor membre. Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum și
identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în
ceea ce privește autonomia locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în
special, pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și
apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea exclusivă a
fiecărui stat membru. În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă
și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice
măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care
rezultă din actele instituțiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a
misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
În vederea asigurării echilibrului instituțional, instituțiile Uniunii Europene acționează conform
atribuțiilor stabilite în normele de bază, totodată asigurând și o colaborare corespunzătoare.

d. Principiul aplicării imediate

În ceea ce priveşte raportul dintre dreptul UE şi dreptul intern al statelor membre, acesta
este guvernat de concepţia monistă impunându-se respectarea acestuia de către statele membre.
Monismul decurge şi din însăşi natura Uniunii Europene, sistemul UE nu poate funcţiona decât în
monism, singurul principiu compatibil cu ideea unui sistem de integrare. În aceste condiţii dreptul UE
este integrat în mod firesc în ordinea juridică internă a statelor, fără a fi necesară vreo formulare

3
 Conf.univ.dr.Felicia Maxim

specială de introducere; normele UE îşi ocupă locul în ordinea juridică internă, ca drept al UE, iar
judecătorii naţionali sunt obligaţi să aplice dreptul UE.

e. Principiul aplicării directe

Dreptul UE are capacitatea de a completa în mod direct patrimoniul juridic al persoanelor
particulare cu noi drepturi şi/sau obligaţii, atât în raporturile lor cu alte persoane, cât şi în relaţiile lor
cu statul căruia îi aparţin.
În mod concret, efectul direct sau aplicabilitatea directă reprezintă dreptul oricărei persoane de a
cere judecătorului să i se aplice tratate, regulamente, directive sau decizii ale UE. Aplicabilitatea directă
însă presupune îndeplinirea unor cerinţe, şi anume: reglementarea trebuie să fie în primul rând clară şi
precisă, altfel judecătorul naţional nu va putea să deducă efectele sale practice în planul aplicării;
reglementarea trebuie să fie completă şi perfectă din punct de vedere juridic, în sensul că trebuie să fie
suficientă, iar în cele din urmă reglementarea trebuie să fie necondiţionată.
Acţiunea practică a principiului aplicabilităţii directe variază în funcţie de diferite categorii de
norme ale UE. Aplicabilitatea directă permite subiectelor de drept intern să solicite judecătorilor
naţionali asigurarea respectării drepturilor conferite de către norma UE ce deţine această calitate. În
concluzie, norma UE creează drepturi pe care jurisdicţiile interne sunt obligate să le protejeze.
Modalităţile concrete de protejare a drepturilor nu decurg din dreptul UE, ci din sistemele juridice ale
statelor membre. Aplicabilitatea directă presupune sancţionarea statelor membre care nu au luat
măsurile de executare necesare aplicării dreptului UE.

DEFINIȚIE: resortisanții statelor membre ar putea să invoce drepturi pe care instanța

națională trebuie să le protejeze (cauza Van Gend en Loos, 1963)
Aplicabilitatea directă reprezintă capacitatea unei norme a Uniunii Europene de a conferi drepturi
particularilor și, prin urmare, de a fi invocate de particulari în fața instanțelor naționale, acestea din
urmă având obligativitatea protejării respectivelor drepturi.
Efectul direct al prevederilor TRATATELOR
- tratatele prezintă particularitatea efectului direct în ordinea juridică națională, acestea fiind mai
mult decât acorduri care ar da naștere unor obligații reciproce între statele contractante (cauza Van
Gend en Loos).
- o dispoziție a tratatului, suficient de clară și necondiționată, conferă particularilor drepturi care
intră în patrimoniul lor juridic, pe care le pot invoca împotriva unui stat membru în fața instanțelor
naționale.
- nu toate dispozițiile din tratat produc efect direct, întrucât nu îndeplinesc condițiile de claritate

4
 Conf.univ.dr.Felicia Maxim

și de lipsă a condiționalităților
Efectul direct al REGULAMENTELOR
- aplicarea directă a unui regulament comunitar înseamnă că intrarea sa în vigoare și aplicarea
acestuia în favoarea sau împotriva celor care îi sunt supuse sunt independente de orice măsură de
transpunere în legislația națională.
Efectul direct al DECIZIILOR
- dispozițiile unei decizii pot produce efecte directe în relațiile dintre statele membre destinatare
ale deciziei și justițiabilii acestora, dacă prin conținutul acestora se creează drepturi pentru particulari,
de care aceștia se pot prevala în justiție.
Efectul direct al DIRECTIVELOR
- conform art. 288 TFUE, directivele sunt indirect aplicabile.
- Curtea Europeană de Justiție a stabilit, în hotărârile sale, că directiva netranspusă la termen
sau transpusă în mod incorect are efect direct vertical ascendent = un particular poate invoca în instanță
împotriva statului un drept individual prevăzut în conținutul unei directive netranspuse sau transpuse
necorespunzător, dacă este necondiționată și suficient de clară și precisă.
O directivă netranspusă nu are efect direct vertical descendent, adică directivele nu pot fi
invocate de stat împotriva unui particular, în cadrul unui proces, întrucât „este necesar ca statul să fie
împiedicat să obțină beneficii de pe urma propriului său eșec de nerespectare a legislației comunitare”
O directivă netranspusă nu produce efect direct orizontal, ceea ce presupune că resortisantul
UE care suferă un prejudiciu din cauza netranspunerii unei directive nu poate să invoce conținutul
acelei directive împotriva unui alt resortisant
Jurisprudența Curții a conturat efectul indirect de interpretare armonioasă a legislației interne
cu prevederile directivei, conform căruia instanțele naționale au obligația de a interpreta legea internă
în conformitate cu directivele care fac obiectul unei cauze pe care o judecă (cauzele Von Colson,
Marleasing și Pfeiffer).

f. Principiul aplicării prioritare (supremației dreptului UE)

DEFINIȚIE: în caz de conflict între dreptul național și dreptul UE, dreptul Uniunii
Europene se impune în raport cu normele contrare din legislația națională.
Aplicabilitatea directă şi imediată în ordinea juridică internă a statelor membre, presupune
contactul dintre dreptul UE cu dreptul naţional. Impactul va fi diferit după cum inevitabilele conflicte
vor fi rezolvate în favoarea unuia sau a celuilalt. Dreptul UE nu conţinea, până la Tratatul de la
Lisabona, nici o reglementare expresă prin care să se confirme prioritatea dreptului UE asupra dreptului

5
 Conf.univ.dr.Felicia Maxim

intern al statelor membre, dar conflictul dintre acestea nu putea fi rezolvat decât prin recunoaşterea
supremaţiei primului asupra celui de-al doilea.
Declarația nr. 17 atașată la Tratatul de la Lisabona
"Conferinţa reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu
dreptul statelor membre, în condiţiile prevăzute de jurisprudenţa menţionată anterior.
În plus, Conferinţa a hotărât ca Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum figurează
în documentul 11197/07 (JUR 260), să fie anexat prezentului act final:
„Avizul Serviciului juridic al Consiliului
din 22 iunie 2007
Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie reiese că supremaţia dreptului comunitar este un
principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform Curţii, acest principiu este inerent naturii
specifice a Comunităţii Europene. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudenţe consacrate
(hotărârea din 15 iulie 1964, în cauza 6/64, Costa/ENEL1), supremaţia nu era menţionată în tratat.
Situaţia nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremaţiei nu va fi inclus în viitorul tratat
nu va schimba în niciun fel existenţa principiului şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie.”
1 „Reiese (...) că, izvorând dintr-o sursă independentă, dreptului născut din tratat nu ar
putea, dată fiind natura sa specifică originală, să i se opună din punct de vedere juridic un text intern,
indiferent de natura acestuia, fără a-şi pierde caracterul comunitar şi fără a fi pus în discuţie
fundamentul juridic al Comunităţii înseşi.”
În concluzie, supremația reprezintă o condiţie esenţială a dreptului UE, realizarea unei Pieţe
interne impunând aplicarea uniformă a dreptului UE, fără de care nu se produce integrarea.
În ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a eventualului conflict dintre dreptul UE şi cel
naţional, Curtea îşi radicalizează poziţia şi nu lasă sistemelor juridice naţionale nici o posibilitate de
opţiune. Astfel judecătorul naţional însărcinat să aplice dispoziţiile dreptului UE, are obligaţia să
asigure efectul deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, neaplicată, prin propria sa autoritate, orice
dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără ca el să fie nevoit să solicite sau să
aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin procedeu constituţional.
Jurisprudența relevantă a Curții de Justiție privitoare la principiul supremației dreptului UE
cuprinde hotărârile în următoarele cauze istorice:
- Van Gend en Loos (C.J.C.E., cauza 26-62, NV Algemene Transport- en Expeditie
Onderneming van Gend & Loos v Netherlands Inland Revenue Administration, Hotărârea din 5
februarie 1963)
- Costa c. ENEL (C.J.C.E., cauza 6-64, Flaminio Costa v E.N.E.L., Hotărârea din 15 iulie
1964)

6
 Conf.univ.dr.Felicia Maxim

- Simmenthal (C.J.C.E., cauza 106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato c.

Simmenthal SpA, Hotărârea din 9 martie 1978).

Sarcina de lucru 1

Pe Prezentați principiile care stau la baza aplicării Dreptului Uniunii

Europene.

B. Izvoarele dreptului Uniunii Europene

Dacă în domeniul dreptului internaţional avem un text legal care furnizează în mod
indirect o listă a izvoarelor dreptului internaţional, în domeniul dreptului UE regimul izvoarelor
rezultă nu numai din Tratatele institutive, ci şi din practica instituţiilor şi a statelor membre,
precum şi din sistematizarea realizată chiar de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Dacă ne
raportăm la noţiunea de drept al Uniunii Europene, în sens restrâns, vom face referire la
Tratatele institutive, ca izvoare primare, precum şi la regulile conţinute în actele adoptate de
către instituţiile UE pentru aplicarea Tratatelor institutive. În sens larg, prin dreptul Uniunii
Europene înţelegem totalitatea regulilor aplicabile în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Astfel, putem menţiona izvoarele nescrise, precum principiile generale de drept sau
jurisprudenţa Curţii ori izvoare care îşi au originea în afara ordinii juridice a Uniunii Europene,
precum dreptul izvorât din relaţiile externe ale Uniunii Europene.
Conform art. 288 TFUE, pentru exercitarea competențelor Uniunii instituțiile adoptă
regulamente, decizii, directive, recomandări și avize. Regulamentul, directiva, decizia, avizul și
recomandarea dau naștere în dreptul Uniunii Europene dreptului derivat. Astfel, în dreptul
Uniunii Europene identificăm izvoarelor primare ale dreptului UE în care se includ cele trei
Tratate care au pus bazele Comunităţilor Europene, precum şi Tratatele şi actele care le modifică,
completează şi adaptează, dar și izvoarele derivate în care se includ regulamentul, directiva,

7
 Conf.univ.dr.Felicia Maxim

decizia, avizul și recomandarea. Actele UE sunt încadrate în piramida legislativă după Tratatele
institutive.
Conform art. 289 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, actele juridice
adoptate prin procedura legislativă constituie acte legislative. Prin dispozițiile Tratatului de la
Lisabona se stabilesc două proceduri legislative: procedura legislativă ordinară și procedura
legislativă specială. Procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun de către
Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la
propunerea Comisiei. În ceea ce privește procedura legislativă specială, din dispozițiile Tratatului
de la Lisabona rezultă că în cazuri specifice prevăzute de tratate, adoptarea unui regulament, a
unei directive sau a unei decizii se poate realiza de către Parlamentul European cu participarea
Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European.
Actele legislative sunt actele cu forță juridică obligatorie, cum ar fi: regulamentul,
directiva, decizia. Printr-un act legislativ se poate delega Comisiei competența de a adopta acte
fără caracter legislativ prin care se completează sau modifică anumite elemente neesențiale ale
actului legislativ. Prin urmare, așa cum se precizează în literatura de specialitate, în categoria
actelor fără caracter legislativ intră actele delegate (art. 290 TFUE) și actele de punere în aplicare
(art. 291 TFUE).

a. Izvoarele primare ale dreptului UE

În categoria izvoarelor primare ale dreptului comunitar intră cele trei tratate care
au pus bazele Comunităţilor Europene, tratatele şi actele care le modifică, completează şi
adaptează, precum și tratatele de aderare. De asemenea, în dreptul primar al UE este inclusă și
Carta Drepturilor Fundamentale a UE, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor
(art. 6 TUE). Normele din Tratatele UE se găsesc în vârful ierarhiei ordinii juridice a Uniunii
Europene (conținutul acestor acte a fost prezentat în tema nr. 2).

Tratatele fondatoare sau institutive:

a) Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (semnat la 18 aprilie

1951 și intrat în vigoare la 23 iulie 1952);

b) Tratatele de la Roma(semnate la 25 martie 1957 și intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958):

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice și Tratatul de instituire a
Comunității Economice Europene.

Tratatele modificatoare:

8
 Conf.univ.dr.Felicia Maxim

a) Convenția privind anumite instituții comune Comunităților Europene (semnată la 25

martie 1957 și intrată în vigoare la 1 ianuarie 1958);

b) Tratatul de Fuziune de la Bruxelles (semnat la 8 aprilie 1965 și intrat în vigoare la 1 iulie

1967);

c) Tratatul de la Luxembourg de modificare a anumitor dispoziții bugetare (semnat la 22

aprilie 1970 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971);

d) Tratatul de la Bruxelles de modificare a anumitor dispoziții financiare (semnat la 22 iulie

1975 și intrat în vigoare la 1 iunie 1977);

e) Actul Unic European (semnat la 17 și 28 februarie 1986 și intrat în vigoare la 1 iulie

1987);

f) Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană (semnat la 7 februarie 1992 și intrat

în vigoare la 1 noiembrie 1993);

g) Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999);

h) Tratatul de la Nisa (semnat la 26 februarie 2001 și intrat în vigoare la 1 februarie 2003);

i) Tratatul de la Lisabona (semnat la 13 decembrie 2007 și intrat în vigoare la 1 decembrie

2009).

Tratatele de aderare:
a) Tratatul de aderare a Danemarcei, Irlandei și Regatului Unit (semnat la 22 ianuarie 1972
și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1973);

b) Tratatul de aderare a Greciei (semnat la 28 mai 1979 și intrat în vigoare la 1 ianuarie

1981);

c) Tratatul de aderare a Spaniei și Portugaliei (semnat la 12 iunie 1985 și intrat în vigoare

la 1 ianuarie 1986);

d) Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei și Suediei (semnat la 24 iunie 1994 și intrat în

vigoare la 1 ianuarie 1995);

e) Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei,

Maltei, Poloniei, Sloveniei și Slovaciei (semnat la 16 aprilie 2003 și intrat în vigoare la 1
mai 2004);

f) Tratatul de aderare a Republicii Bulgariei și a României (semnat la 25 aprilie 2005 și

intrat în vigoare la 1 ianuarie 2007);

g) Tratatul de aderare a Croației (semnat la 11 decembrie 2011 și intrat în vigoare la 1 iulie

2013).

b. Izvoarele derivate

9
 Conf.univ.dr.Felicia Maxim

Categoria izvoarelor derivate ale dreptului Uniunii Europene este formată din ansamblul
actelor unilaterale ale instituţiilor, fiind deci în prezenţa unui drept ,,legiferat”. Reglementarea
izvoarelor derivate se găseşte în art. 288 TFUE. Astfel, pentru exercitarea competențelor
Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări și avize.

Conform art. 288 din TFUE, regulamentul are aplicabilitate generală. Acesta este
obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru. Deci, regulamentul
este principalul izvor de drept al Uniunii Europene, având o influenţă generală. Acesta conţine
prevederi generale şi impersonale. Regulamentul este obligatoriu în toate dispoziţiile sale,
aplicarea acestuia incompletă fiind interzisă. Așadar, prin regulament nu se impune numai
rezultatul ce trebuie atins, ci se impun şi modalităţile de aplicare. Regulamentul se aplică în
ordinea juridică internă a statelor membre fără să fie nevoie de parcurgerea vreunei proceduri
specifice de introducere a dispozițiilor acestuia în dreptul intern, ca în cazul tratatelor sau
directivelor. Statele membre sunt obligate să aplice regulamentele în integralitate, fără să
intervină în conținutul acestora sau să determine o modificare a efectelor acestora. Având efect
direct, regulamentul determină nașterea de drepturi și obligații în favoarea sau în sarcina
subiectelor de drept cărora se adresează. Conform art. 297 alin. (1) din TFUE, regulamentele
se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, intrând în vigoare la data prevăzută în
conținutul acestuia, iar în cazul în care aceasta nu este prevăzută, în a douăzecea zi de la
publicare.

Conform art. 288 din TFUE, directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru
destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în
ceea ce privește forma și mijloacele. Directiva leagă statul membru destinatar în privinţa
rezultatului ce trebuie atins, lăsând instanţelor naţionale competenţa în ceea ce priveşte formele
şi mijloacele de realizare. Directiva nu are o influenţă generală spre deosebire de regulament,
adresându-se, ca regulă anumitor state membre. Conform celor menționate în literatura de
specialitate, directiva creează obligația de legiferare pentru statele destinatare.

Statele destinatare au obligația de a transpune dispozițiile directivelor în termenele

stabilite, astfel acestea trebuie să identifice modalitățile concrete de transpunere prin care să se
asigure rezultatul stabilit prin intermediul directivei. Statele destinatare comunică Uniunii
Europene măsurile luate pentru transpunerea directivelor. Directiva nu beneficiază de aplicare
directă, nici de efect direct. În consecință, ca regulă, așa cum se precizează în literatura de
specialitate, particularii nu pot invoca dispozițiile directivelor în fața instanțelor naționale. Prin
excepție, Curtea de Justiție de la Luxemburg a recunoscut efectul direct vertical ascendent al
10
 Conf.univ.dr.Felicia Maxim

directivelor, adică posibilitatea unui particular de a invoca în instanță împotriva statului un drept
individual prevăzut în conținutul unei directive netranspuse sau transpuse necorespunzător,
dacă directiva este necondiționată și suficient de clară și precisă.

Directivele, care au ca destinatare toate statele membre, se publică în Jurnalul Oficial al

Uniunii Europene, intrând în vigoare la data prevăzută în conținutul acesteia, iar în cazul în care
aceasta nu este prevăzută, în a douăzecea zi de la publicare. Celelalte directive trebuie notificate
destinatarilor pentru a putea fi opozabile.

Conform art. 288 din TFUE, decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul
în care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia. Decizia este un act
obligatoriu în toate elementele sale pentru destinatarii desemnaţi. Decizia, spre deosebire de
regulament, nu are caracter general, ci individual, vizând o stare de fapt concretă. Contrar
directivei, decizia este obligatorie în toate elementele ei, adică atât în ceea ce priveşte rezultatul
care trebui atins, cât şi în privința mijloacelor de realizare a rezultatului. Prin urmare, decizia
are caracter obligatoriu și conținut normativ complet. Se adresează statelor și particularilor,
subiecte de drept care sunt individualizate sau individualizabile în textul deciziei. Efectul direct
recunoscut directivei, creează posibilitatea nașterii de drepturi în favoarea particularilor.
Deciziile se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, intrând în vigoare la data prevăzută
în conținutul acestora, iar în cazul în care aceasta nu este prevăzută, în a douăzecea zi de la
publicare. Deciziile trebuie notificate destinatarilor pentru a putea fi opozabile.

Recomandarea şi avizul nu au forţă juridică obligatorie, dar pot constitui mijloace

eficiente de orientare a legislaţiilor statelor membre.

c. Normele care provin din angajamentele externe ale Uniunii Europene

Conform art. 216 din TFUE, Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai multe țări
terțe sau organizații internaționale, în cazul în care se prevede astfel în tratate sau în cazul în
care încheierea unui acord fie este necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a
unuia dintre obiectivele stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic obligatoriu
al Uniunii, fie poate influența normele comune ori poate modifica domeniul de aplicare a
acestora. Acordurile încheiate de Uniune sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și pentru
statele membre. Conform art. 217 din TFUE, Uniunea poate încheia acorduri cu una sau mai
multe țări terțe sau organizații internaționale, pentru a crea o asociere caracterizată de drepturi
și obligații reciproce, de acțiuni comune și proceduri speciale.

11
 Conf.univ.dr.Felicia Maxim

d. Izvoare complementare

În categoria izvoarelor complementare, literatura de specialitate elaborată în

domeniu include: acordurile încheiate de statele membre cu statele terțe anterior creării
Comunităților sau anterior aderării; acordurile complementare tratatelor de înființare etc..

Izvoarelor prezentate mai sus se adaugă: cutuma, principiile generale de drept

și jurisprudenţa Curţii Europene de la Luxemburg.

Sarcina de lucru 2

Prezentați izvoarele Uniunii Europene

C. Proceduri utilizate pentru adoptare actelor juridice ale Uniunii

Europene
Conform art. 289 din TFUE, procedura legislativă ordinară constă în adoptarea
în comun de către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a
unei decizii, la propunerea Comisiei. Această procedură este definită la articolul 294 TFUE.

Actele juridice adoptate prin procedură legislativă, ordinară sau specială, constituie acte
legislative. În cazurile specifice prevăzute în tratate, actele legislative se pot adopta la inițiativa
unui grup de state membre sau a Parlamentului European, la recomandarea Băncii Centrale
Europene sau la solicitarea Curții de Justiție sau a Băncii Europene de Investiții.

Actele fără caracter legislativ, adoptate sub formă de regulamente, directive și decizii,
în cazul în care acestea din urmă nu indică destinatarii, se semnează de președintele instituției
care le-a adoptat. Regulamentele și directivele care se adresează tuturor statelor membre,
precum și deciziile, în cazul în care acestea nu indică destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial

12
 Conf.univ.dr.Felicia Maxim

al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absența
acesteia, în a douăzecea zi de la data publicării. Celelalte directive, precum și deciziile care se
adresează unui destinatar se notifică destinatarilor lor și produc efecte prin această notificare.

Procedura legislativă ordinară

În cazul în care, în tratate, se face trimitere la procedura legislativă ordinară pentru

adoptarea unui act, Comisia prezintă o propunere Parlamentului European și Consiliului.

Prima lectură

Parlamentul European adoptă poziția sa în primă lectură și o transmite Consiliului. În

cazul în care poziția Parlamentului European este aprobată de Consiliu, actul respectiv se adoptă
cu formularea care corespunde poziției Parlamentului European.

În cazul în care poziția Parlamentului European nu este aprobată de Consiliu, acesta

adoptă poziția sa în primă lectură și o transmite Parlamentului European. Consiliul informează
pe deplin Parlamentul asupra motivelor care l-au condus la adoptarea poziției sale în primă
lectură. Comisia informează pe deplin Parlamentul European cu privire la poziția sa.

A doua lectură

În cazul în care, în termen de trei luni de la data transmiterii, Parlamentul European:

- aprobă poziția Consiliului din prima lectură sau nu s-a pronunțat, actul respectiv se
consideră adoptat cu formularea care corespunde poziției Consiliului;

- respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, poziția Consiliului din prima

lectură, actul propus este considerat ca nefiind adoptat;

- propune, cu majoritatea membrilor care îl compun, modificări la poziția Consiliului

din prima lectură, textul astfel modificat se transmite Consiliului și Comisiei, care emite un aviz
cu privire la aceste modificări.

În cazul în care, în termen de trei luni de la primirea modificărilor Parlamentului

European, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată:

- aprobă toate aceste modificări, actul respectiv este considerat aprobat;

- nu aprobă toate modificările, președintele Consiliului, în consens cu președintele

Parlamentului European, convoacă comitetul de conciliere, într-un termen de șase săptămâni.

13
 Conf.univ.dr.Felicia Maxim

Consiliul hotărăște în unanimitate cu privire la modificările care au făcut obiectul

unui aviz negativ din partea Comisiei.

Concilierea

Comitetul de conciliere, care reunește membrii Consiliului sau reprezentanții lor și tot
atâția membri care reprezintă Parlamentul European, are misiunea de a ajunge la un acord
asupra unui proiect comun, cu majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a
reprezentanților acestora și cu majoritatea membrilor care reprezintă Parlamentul European, în
termen de șase săptămâni de la data convocării, pe baza pozițiilor Parlamentului și ale
Consiliului din a doua lectură. Comisia participă la lucrările comitetului de conciliere și ia toate
inițiativele necesare pentru promovarea unei apropieri între pozițiile Parlamentului European și
ale Consiliului. În cazul în care, în termen de șase săptămâni de la convocare, comitetul de
conciliere nu aprobă niciun proiect comun, actul propus este considerat neadoptat.

A treia lectură

În cazul în care, în acest termen, comitetul de conciliere aprobă un proiect comun,

Parlamentul European și Consiliul dispun fiecare de un termen de șase săptămâni de la această
aprobare, pentru a adopta actul respectiv în conformitate cu acest proiect, Parlamentul European
hotărând cu majoritatea voturilor exprimate iar Consiliul cu majoritate calificată. În caz contrar,
actul propus este considerat neadoptat. Termenele de trei luni și șase săptămâni prevăzute la
prezentul articol sunt prelungite cu cel mult o lună și, respectiv, două săptămâni, la inițiativa
Parlamentului European sau a Consiliului.

Aceste prevederi se completează cu o serie de dispoziții speciale prevăzute în Tratatul

de la Lisabona. În cazul în care tratatele nu prevăd tipul actului care trebuie adoptat, instituțiile
îl aleg de la caz la caz, cu respectarea procedurilor aplicabile și a principiului proporționalității.

Actele juridice se motivează și fac trimitere la propunerile, inițiativele, recomandările,

cererile sau avizele prevăzute în tratate. În cazul în care examinează un proiect de act legislativ,
Parlamentul European și Consiliul se abțin de la adoptarea de acte care nu au fost prevăzute de
procedura legislativă aplicabilă domeniului respectiv.

Actele legislative adoptate în conformitate cu procedura legislativă ordinară se

semnează de președintele Parlamentului European și de președintele Consiliului. Actele
legislative se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data

14
 Conf.univ.dr.Felicia Maxim

prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la publicare. Regulamentele

și directivele care se adresează tuturor statelor membre, precum și deciziile, în cazul în care
acestea nu indică destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră
în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la data
publicării. Celelalte directive, precum și deciziile care se adresează unui destinatar se notifică
destinatarilor lor și produc efecte juridice prin această notificare.

Procedura legislativă specială

Conform art. 289 alin. (2) din TFUE, în cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea
unui regulament, a unei directive sau a unei decizii de către Parlamentul European cu
participarea Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie
o procedură legislativă specială. Actele legislative adoptate în conformitate cu o procedură
legislativă specială se semnează de președintele instituției care le-a adoptat. Actele legislative
se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de
textul lor sau, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la publicare.

Sarcina de lucru 3

Prezentați procedurile de adoptare a actelor juridice ale Uniunii Europene.

Rezumat

Prezentarea izvoarelor dreptului Uniunii Europene, trebuie precedată de analiza

principiilor aplicabile dreptului Uniunii Europene, și anume: principiul atribuirii de competențe,
principiul subsidiarității, principiul proporționalității, principiul cooperării loiale, principiul

15
 Conf.univ.dr.Felicia Maxim

aplicării imediate, principiul aplicării directe, principiul aplicării prioritare (supremației

dreptului).
Dacă în domeniul dreptului internaţional avem un text legal care furnizează în mod
indirect o listă a izvoarelor dreptului internaţional, în domeniul dreptului UE regimul izvoarelor
rezultă nu numai din Tratatele institutive, ci şi din practica instituţiilor şi a statelor membre,
precum şi din sistematizarea realizată chiar de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Dacă ne
raportăm la noţiunea de drept al Uniunii Europene, în sens restrâns, vom face referire la Tratatele
institutive, ca izvoare primare, precum şi la regulile conţinute în actele adoptate de către
instituţiile UE pentru aplicarea Tratatelor institutive. În sens larg, prin dreptul Uniunii Europene
înţelegem totalitatea regulilor aplicabile în ordinea juridică a Uniunii Europene. Astfel, putem
menţiona izvoarele nescrise, precum principiile generale de drept sau jurisprudenţa Curţii ori
izvoare care îşi au originea în afara ordinii juridice a Uniunii Europene, precum dreptul izvorât
din relaţiile externe ale Uniunii Europene.
Pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente, decizii,
directive, recomandări și avize. Regulamentul, directiva, decizia, avizul și recomandarea definesc
în dreptul Uniunii Europene dreptului derivat. Astfel, în dreptul Uniunii Europene identificăm:
izvoarele primare ale dreptului UE, în care includem Carta Drepturilor Fundamentale a UE, cele
trei tratate care au pus bazele Comunităţilor Europene, tratatele modificatoare și tratatele de
aderare; și izvoarele derivate, în care includem regulamentul, directiva, decizia, avizul și
recomandarea. Actele derivate ale UE sunt subordonate din punct de vedere ierarhic dreptului
primar.
Conform art. 289 din TFUE, procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în
comun de către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei
decizii, la propunerea Comisiei. Această procedură este definită la articolul 294 TFUE. Conform
art. 289 alin. (2) din TFUE, în cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui regulament,
a unei directive sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau
de către Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie o procedură legislativă
specială.
Conform art. 298 TFUE, actele juridice adoptate prin procedura legislativă constituie
acte legislative. Actele legislative sunt actele cu forță juridică obligatorie, cum ar fi:
regulamentul, directiva, decizia. Printr-un act legislativ se poate delega Comisiei competența de
a adopta acte fără caracter legislativ prin care se completează sau modifică anumite elemente
neesențiale ale actului legislativ. Prin urmare, așa cum se precizează în literatura de specialitate,

16
 Conf.univ.dr.Felicia Maxim

în categoria actelor fără caracter legislativ intră actele delegate (art. 290 TFUE) și actele de
punere în aplicare (art. 291 TFUE).

Lucrare de verificare

1. Explicați principiile aplicabile dreptului UE.

2. Prezentați izvoarele UE.
3. Explicați procedurile de adoptare a actelor Uniunii Europene.

Bibliografie minimală

➢ G. L. Ispas, D. Panc, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ediția a II-a revizuită și

adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2021.
➢ A.Fuerea, Dreptul Uniunii Europene-principii, acțiuni, libertăți-, Editura Universul
Juridic,București, 2016,
➢ G. L. Ispas, Uniunea Europeană. Evoluție, instituții, mecanisme, Editura Universul
Juridic, 2012;
➢ G. Fábián, Drept instituţional al Uniunii Europene. Ed. Hamangiu Bucureşti, 2012,
➢ Ion Gâlea, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2012,
➢ Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul
de la Lisabona,Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011,
➢ Roxana-Maria Popescu, Augustina Dumitrașcu, Dreptul Uniunii Europene-Sinteze ți
aplicații, Editura Universul Juridic, București, 2011,
➢ Mircea Duţu, Andrei Duţu, Dreptul contenciosului european, Editura Universul Juridic,
Bucureşti 2010,
➢ Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona, Editura Nomina Lex,Bucureşti,
2009,
➢ Fuerea, „Drept comunitar al afacerilor”, ediţia a III-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2008,
➢ R. Bercea, Drept comunitar. Principii, Editura C.H Beck,Bucureşti, 2007,
➢ N. Diaconu,Dreptul Uniunii Europene-partea specială-, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2007,
➢ Marin Voicu,Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2007,

17
 Conf.univ.dr.Felicia Maxim

➢ A.Fuerea, Drept comunitar al afacerilor, ediţia a –II-a revăzută şi adăugită, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2006,
➢ Augustin Fuerea, Instituţiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2002,
➢ Iordan Gheorghe Bărbulescu, De la Comunităţile Europene la Uniunea Europeană,
Editura Trei,Bucureşti, 2001,
➢ N. Voiculescu, Drept comunitar al muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005,
➢ Dragomir Claudia Elena, Suveranitatea statelor membre în Uniunea Europeană, Editura
REFACOS G.A.-MORENI, 2005,
➢ Augustin Fuerea, Drept comunitar european.Partea generală, Editura All Beck, 2003,
➢ Camelia Stoica, Libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 2001,
➢ Tratatul de la Lisabona (2007).

18