Disciplina: DREPT INSTITUȚIONAL EUROPEAN

Curs 3

Izvoarele dreptului Uniunii Europene

În doctrină, izvoarele Uniunii Europene au fost definite ca fiind instrumentele juridice

care dau formă exterioară normelor europene sau ca modalităţi specifice prin care regulile de
conduită considerate necesare în structurile europene devin norme de drept prin acordul de
voinţă al statelor membre. Pot fi clasificate în:
a) izvoare primare:
- tratatele institutive ale Comunităţilor europene, semnate la Paris şi Roma, cu
protocoalele şi convenţiile anexate lor;
- tratatele ce au modificat tratatele institutive - Tratatul privind fuziunea executivelor,
Actul Unic European, Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, de
asemenea cu anexele acestora;
- tratatele de aderare a noilor membri;
- Tratatul de la Lisabona;
- alte tratate, cum ar fi Actul privind alegerile directe în Parlamentul European, Actul de
exceptare privind Groenlanda, tratatele bugetare;
b) izvoare derivate: regulamentele, directivele şi deciziile adoptate de instituţiile Uniunii
Europene;
c) principiile generale de drept aplicabile în sistemele judiciare din statele membre;
d) jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se constituie, de asemenea, într-
un izvor important de dreptul Uniunii Europene, unele decizii ale acestei instanţe configurând
modul corect de interpretare a unor dispoziţii din tratate sau din actele comunitare;
e) acordurile internaţionale - sunt izvoare ale dreptului Uniunii Europene, în măsura în
care instituie anumite obligaţii sau conferă drepturi instituţiilor comunitare, statelor membre sau
resortisanţilor acestora;
f) regulamentele de ordine interioară, actele interinstituţionale, declaraţiile şi
rezoluţiile instituţiilor UE, considerate ca fiind „izvoare complementare" ale dreptului european.
În doctrină se mai precizează că izvoarele dreptului Uniunii Europene sunt izvoare de
drept originar, derivat, rezultat din acorduri externe, complementar şi nescris.

a) Izvoarele primare (originare) ale dreptului Uniunii Europene

Doctrina de specialitate consideră ca făcând parte din dreptul comunitar primar sau originar:
1. tratatele institutive;
2. tratatele modificatoare şi tratatele de aderare a noilor membri;
3. alte tratate importante în ansamblul „corpus"-ului constituţional al Uniunii Europene.
Aceste izvoare primare au:
- forţă juridică superioară tuturor celorlalte izvoare comunitare;
- prezumţie absolută de legalitate.
Tratatele institutive (C.E.C.O., C.E.E. şi Euratom) sunt construite pe baze diferite, pentru
a servi unor scopuri diferite, însă totodată ele alcătuiesc un ansamblu unitar şi integrat.
 Disciplina: DREPT INSTITUȚIONAL EUROPEAN

Potrivit doctrinei, în afara celor trei tratate, dreptul instituţional comunitar originar mai
este format din normele cuprinse în alte tratate precum:
-Tratatul de fuziune de la Bruxelles, care a constituit un Consiliu şi o Comisie unice pentru toate
cele trei Comunităţi (8 aprilie 1965);
-Tratatul de la Luxemburg privitor la prerogativele bugetare ale Parlamentului European (intrat
în vigoare la 1 ianuarie 1971);
- Tratatul de la Bruxelles privitor la creşterea prerogativelor bugetare ale Parlamentului (intrat în
vigoare la 1 iunie 1977);
- Tratatul de modificare a statutelor Băncii Europene de Investiţii (10 iulie 1975) etc.

a) Izvoarele derivate ale dreptului Uniunii Europene: actele comunitare și

actele non-legislative
În sens larg, anterior intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, conceptul de act
comunitar însemna orice manifestare de voinţă provenită de la instituţiile comunitare, iar în sens
restrâns numai manifestările de voinţă realizate în scopul producerii de efecte juridice în spaţiul
comunitar, în sensul conferirii unor drepturi sau al impunerii unor obligaţii.
După adoptarea Tratatului de la Lisabona, analiza actelor juridice ale UE are în prezent
la bază prevederile art. 288 din TFUE, potrivit căruia, pentru exercitarea competenţelor Uniunii,
instituţiile adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize.
Prin coroborarea art. 297 cu art. 288 şi 289 din TFUE rezultă că la acest nivel se adoptă:
- acte legislative: regulamente, directive, decizii, recomandări şi avize;
- actele fără caracter legislativ, a căror competenţă de adoptare se poate delega
Comisiei printr-un act legislativ, având domeniu de aplicare general, care
completează sau modifică anumite elemente neesenţiale ale actului legislativ.

 Regulamentul
Conform art. 288 TFUE, regulamentul are aplicabilitate generală, este obligatoriu în
toate elementele sale şi este direct aplicabil în orice stat membru. De aici rezultă că
regulamentul are următoarele trei caracteristici:
• Aplicabilitatea generală desemnează trăsătura caracteristică a regulamentului de a fi
formulat în abstract, în vederea aplicării sale la ui număr nedeterminat de persoane, fiind
corespondentul actului normativ din dreptul intern al statelor membre;
• Obligativitatea regulamentului în întregul său este o caracteristică a acestuia menită să-
l diferenţieze de directivă, care este obligatorie numai în ceea ce priveşte rezultatul de obţinut, nu
şi în privinţa mjloacelor de realizare a acestuia;
• Aplicabilitatea directă a regulamentului se referă la două aspecte:
a) aplicarea sa în dreptul intern al statelor membre se face direct, fără a fi receptat prin
norme naţionale. Este interzisă preluarea dispoziţiilor regulamentului în norme juridice interne,
deoarece în acest fel aplicarea regulamentului nu ar fi uniformă în toate statele membre, actele
normative interne având forţă juridică diferită de la un sistem de drept la altul;
b) regulamentul are efect direct, adică este susceptibil de a conferi drepturi şi de a impune
obligaţii celor vizaţi prin dispoziţiile sale, drepturi şi obligaţii ce pot fi invocate de cei interesaţi
în faţa jurisdicţiilor naţionale sau comunitare, şi de care acestea vor ţine seama;
• Supremaţia regulamentului faţă de actele normative interne: statele membre nu pot
adopta măsuri naţionale care să fie contrare regulamentului sau să deroge de la acesta, cu
excepţia cazului când chiar regulamentul prevede această posibilitate. Este vorba de aplicarea în
 Disciplina: DREPT INSTITUȚIONAL EUROPEAN

concret a principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene. În conformitate cu art. 297 TFUE,
regulamentele trebuie publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), urmând a intra
în vigoare la data prevăzută în textul lor sau, în cazul în care aceasta nu este indicată în mod
expres, în a douăzecea zi de la publicare.

 Directiva
Este un act specific comunitar, emis de regulă de către Consiliul Uniunii Europene, dar şi
de Comisia Europeană; se poate aplica oricărui stat membru îi privinţa rezultatului ce trebuie
atins, lăsând organelor statale alegerea mijloacelor şi a formei de realizare efectivă.
Ca şi regulamentul, directiva are forţă obligatorie pentru statele membre, dar, în ceea ce
priveşte rezultatul ce trebuie obţinut, lasă instanţelor naţionale competenţele legate de forma şi
mijloacele utilizate în acest scop.
Din definiţia dată de art. 288 TFUE reiese că directiva are următoarele caracteristici:
a) are forţă obligatorie în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins; deşi nu stabileşte
forma şi mijloacele necesare atingerii unui rezultat, directiva fixează anumite termene
destinatarilor săi pentru atingerea rezultatelor urmărite, iar statele membre au obligaţia să
comunice Comisiei măsurile luate în aplicarea directive.
b) statele membre sunt libere să aleagă forma şi mijloacele necesare implementării unei
directive (acestea trebuie alese într-o manieră care să asigure funcţionarea efectivă a directivei,
dispoziţiile trebuind să fie aplicate „cu o forţă constrângătoare incontestabilă, cu specificitatea,
şi Cooperare în Europa şi cu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.
c) directiva are efect direct Astfel, chiar dacă nu este direct aplicabilă, din moment ce
creează drepturi şi obligaţii de care resortisanţii statelor membre se pot prevala în faţa instanţelor
naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut efectul direct al directivei între
statele membre şi resortisanţii lor. Intervenţia Curţii a fost determinată de întârzierea cu care
statele implementau directivele.
d) aplicabilitatea imediată a directivelor comportă aceleaşi discuţii ca şi aplicabilitatea
directă a acestora, în partea referitoare la lipsa unor măsuri de receptare a directivei în dreptul
intern al statului membru.
e) supremaţia directivelor în faţa dreptului naţional a fost confirmată prin deciziile Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene, în sensul existenţei unei obligaţii pentru administraţia şi justiţia
statelor membre de a interpreta legislaţia naţională în conformitate cu dispoziţiile directivelor,
după intrarea lor în vigoare. Potrivit art. 297 TFUE, actele fără caracter legislativ adoptate sub
formă de directive, în cazul în care acestea din urmă nu indică destinatarii, se semnează de
preşedintele instituţiei care le-a adoptat şi se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau, în absenţa acesteia, în a douăzecea zi
de la data publicării. Celelalte directive care se adresează unui destinatar se notifică destinatarilor
lor şi produc efecte prin această notificare.

 Decizia
Deciziile nu cuprind reguli generale care să fie valabile erga omnes, ele fiind doar acte
administrative individuale prin care este aplicat dreptul european. Decizia este un act legislativ
care se aplică unui anumit stat membru, unei anumite companii sau unui anumit cetăţean (sau
mai multor subiecte de drept individual determinate).
Potrivit art. 288 TFUE, decizia este obligatorie în toate elementele sale, iar în cazul în
care se indică destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceştia. De asemenea, conform
 Disciplina: DREPT INSTITUȚIONAL EUROPEAN

art. 297 TFUE, deciziile care se adresează tuturor statelor membre, în cazul în care acestea nu
indică destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene şi intră în vigoare la data
prevăzută de textul lor sau, în absenţa acesteia, în a douăzecea zi de la data publicării. Deciziile
care se adresează unui destinatar se notifică destinatarilor lor şi produc efecte prin această
notificare. Ca urmare:
a) decizia este obligatorie în întregime, din acest punct de vedere asemănându-se cu
regulamentul, însă îndepărtându-se de directivă.
b) decizia are aplicabilitate imediată şi directă. Această trăsătură a deciziei se regăseşte în
toate componentele sale: decizia se integrează în dreptul intern din momentul adoptării ei, fără a
fi necesare măsuri naţionale de receptare, şi are efect direct în persoana destinatarilor ei şi a
terţilor care se pot prevala de ea.

 Recomandările şi avizele
În conformitate cu art. 288 TFUE, recomandările şi avizele se disting faţă de actele
examinate anterior prin faptul că nu sunt obligatorii.
Recomandările constituie un mijloc pentru instituţiile Uniunii pentru: a-şi exprima o
opinie; a da o informaţie; a anunţa anumite texte cu caracter de constrângere.
Deşi nu are efecte juridice, ea poate fi folosită de judecătorul european sau naţional
pentru interpretarea unor dispoziţii din actele obligatorii, sau din legislaţia naţională.
Avizul, la fel ca şi recomandarea, nu are forţă juridică obligatorie, fiind o simplă opinie
emisă de instituţia UE, pentru a-şi face cunoscut punctul de vedere în legătură cu anumite
aspecte concrete.
Avizele pot fi emise din oficiu sau la cererea persoanelor fizice sau juridice interesate, a
statului membru sau a altor instituţii comunitare, şi nu produc efecte juridice.
Potrivit doctrinei, atât recomandarea cât şi avizul pot fi utile pentru clarificarea unor
probleme de drept, în mod formal.

c)Principiile generale de drept şi drepturile omului - izvoare ale dreptului UE

Au fost instituite prin:
a) Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aceasta instituind ca izvoare unele
principii: respectarea dreptului la apărare, principiu legalităţii, al bunei credinţe, al echităţii, al
dreptului la recurs, al ierarhie normelor juridice, principiul autorităţii de lucru judecat etc.
b) Conferinţa interguvernamentală de la Nisa (2000), la care s-a adoptat Carta drepturilor
fundamentale din Uniunea Europeană, prin proclamarea acesteia punându-se la dispoziţia Curţii
de Justiţie un instrument pentru analiza compatibilităţii actelor comunitare sau statale cu
drepturile fundamentale. Printre drepturile fundamentale sunt: inviolabilitatea domiciliului,
dreptul de a forma sindicate, dreptul la respectarea vieţii private, dreptul de a alege şi de a fi-ales
etc.

d) Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este un izvor important de drept,
întrucât în numeroase probleme Curtea de Justiţie completează şi interpretează dispoziţiile
tratatelor concomitent cu garantarea respectării lor.
Calitatea de izvor de drept al Uniunii a fost recunoscută jurisprudenţei Curţii de Justiţie în
cuprinsul art. 136 Tratatul CEEA şi art. 220 TCE, potrivit cărora misiunea Curţii de Justiţie este
 Disciplina: DREPT INSTITUȚIONAL EUROPEAN

aceea de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Competenţele

Curţii de Justiţie au fost de folos în interpretarea uniformă a dreptului Uniunii, mai ales că în
numeroase cazuri tratatele sau legislaţia adoptată de instituţiile Uniunii conţineau formulări cu un
înalt grad de generalitate sau chiar incomplete.

f) Izvoarele „complementare" ale dreptului Uniunii Europene

Izvoarele complementare ale dreptului Uniunii Europene sunt acordurile internaţionale,
încheiate fie de Uniune, fie de statele membre.
Prin acord internaţional se înţelege actul sau mai multe acte guvernate de normele de
drept internaţional şi care presupun ca părţile, subiecte de drept internaţional, să participe în mod
voluntar. Curtea de Justiţie a definit acordul internaţional ca fiind "orice angajament luat de
subiecte de drept internaţional, care are forţă obligatorie, oricare ar fi calificarea formală".
Acordurile internaţionale sunt:
a) acordurile încheiate de Uniunea Europeană cu alte state, care devin parte a dreptului
Uniunii Europene din momentul intrării lor în vigoare. Ele au forţă juridică superioară dreptului
comunitar derivat sau altor surse de drept, însă inferioară dreptului comunitar primar şi
principiilor generale de drept.
b) acordurile încheiate între statele membre, pentru anumite obiective determinate în
tratate, sau chiar în lipsa unor astfel de prevederi; la aceste acorduri pot participa şi state
nemembre, cum ar fi cazul Acordurilor de la Schengen privind trecerea liberă a frontierelor
interne şi întărirea controlului la frontierele externe.
Acordurile internaţionale pot fi de mai multe feluri:
- acorduri de asociere cu state care se pregătesc pentru aderarea la Uniune;
- acorduri de cooperare cu state nemembre, încheiate de instituţiile Uniunii Europene;
- acorduri comerciale cu grupări sau organizaţii internaţionale (ex: cu GATT - Acordul
General pentru Tarife şi Comerţ).