1.4.

Izvoarele dreptului mediului

Conform teoriei generale a dreptului, cele două izvoare de drept între care
este necesar a se face distinctie sunt izvoarele materiale si izvoarele formale ale
dreptului.

Izvoarele materiale, denumite si reale, sunt reprezentate de realitatea

exterioară, care determină actiunea legiuitorului. In consecinta, prin izvor de drept,
în sens material, întelegem viata sociala, economica si culturala în complexitatea
ei, progresul social care determina nasterea unor reguli de drept si institutii. Dacă
în alte ramuri de drept acest lucru este mai puţin vizibil, în cazul dreptului mediului
se constată o permanent miscare normativă, determinată de evoluţia şi progresul
social şi de efectele acestei evoluţii.
Din punct de vedere al studiului materiei, ne intereseaza în special izvoarele
formale sau formele de exprimare a normelor de drept. Izvorul formal al dreptului
îl reprezinta regula de conduita prescrisa si exteriorizata, cuprinsa într-o anumita
formă juridica.
Izvorul formal principal al dreptului mediului este legea, ca regulă juridică
scrisă, adoptată de către o autoritate competentă. În sens larg, noţiunea de lege
include: Constituţia, codul, legea propriu-zisă, ordonanţele şi hotărârile de guvern,
hotărâri ale autorităţilor publice locale, tratate şi convenţii internaţionale în materie
etc.
Din perspectiva diferitelor paliere de edictare şi aplicare a reglementărilor
juridice, dreptul mediului apare sub trei ipostaze principale:
- dreptul naţional al mediului, format din totalitatea reglementărilor juridice
naţionale interne ale statelor, vizând protecţia, conservarea şi ameliorarea
mediului.
- dreptul comunitar al mediului, cuprinzând dreptul comunitar originar
şi dreptul derivat (regulamentele, directivele şi deciziile);
- dreptul internaţional al mediului, constituit din tratatele, cutuma şi celelalte
izvoare specifice de drept internaţional public referitoare la această materie.

1.4.1. Izvoare de drept naţionale

 Primul izvor de drept din această categorie îl constituie cu siguranţă
Constituţia României, act normativ ale cărui referinţe în domeniul protecţiei
mediului au fost prezentate anterior.
La nivel naţional actul de reglementare specific este Ordonanţa de urgenţă 195
din 2005 privind protecţia mediului, aprobată cu modificări de Legea 265 din
2006. OUG 195 din 2005 a abrogat actul normativ anterior, Legea protecţiei
mediului nr. 137 din 1995.

Izvoare comunitare primare

Tratatele, precum şi principiile generale sunt în vârful ierarhiei normelor
(dreptul primar); În urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1
decembrie 2009, Carta drepturilor fundamentale are aceeaşi valoare. Acordurile
internaţionale încheiate de Uniunea Europeană sunt subordonate dreptului primar.
La un rang inferior, se situează dreptul derivat: aceste norme sunt valide doar dacă
sunt conforme cu actele şi acordurile care prevalează asupra lor.

Izvoare comunitare secundare

Actele juridice ale Uniunii sunt enumerate la articolul 288 din TFUE. Aceste
acte sunt: regulamentul, directiva, decizia, recomandarea şi avizul. Instituţiile
Uniunii pot adopta astfel de acte juridice doar dacă o dispoziţie a tratatelor le
conferă competenţă în acest sens

a)Regulamentul
Regulamentele sunt acte juridice definite în articolul 288 din Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). Acestea au aplicabilitate generală, sunt
obligatorii în toate elementele sale şi se aplică direct în toate ţările Uniunii
Europene (UE).
Regulamentul face parte din dreptul secundar al UE. Acesta este adoptat de
instituţiile europene în temeiul tratatelor de bază. Obiectivul regulamentului este de
a asigura aplicarea uniformă a legislaţiei UE în toate ţările UE.
Regulamentul se adresează unor categorii abstracte de persoane, nu unor
persoane identificate. Această caracteristică îl deosebeşte de decizie, definită şi ea
în articolul 288 din TFUE. Regulamentul este obligatoriu în toate elementele sale.
 Regulamentul se aplică direct în toate ţările UE. Cu alte cuvinte, acesta:
- se aplică imediat ca normă în toate ţările UE, fără a necesita transpunerea în
legislaţia naţională
- creează drepturi şi obligaţii pentru persoane, acestea putându-l deci invoca
direct în faţa instanţelor naţionale
- poate fi utilizat ca referinţă de către persoane în relaţia acestora cu alte
persoane, cu ţările UE sau cu autorităţile din UE
Regulamentul se aplică în toate ţările UE de la data intrării sale în vigoare (o
dată stabilită în regulament sau, în absenţa acesteia, la 20 de zile după publicarea
sa în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene). Efectele sale juridice sunt obligatorii
simultan, automat şi uniform în toate legislaţiile naţionale.
b) Directiva
Directiva este unul dintre instrumentele juridice disponibile instituţiilor
Europene pentru punerea în aplicare a politicilor Uniunii Europene (UE). Aceasta
este un instrument flexibil, utilizat în principal ca mijloc de a armoniza legile
naţionale. Directiva le impune ţărilor UE să atingă un anumit rezultat, dar le lasă
libertatea de a alege cum îl vor atinge.
Directiva face parte din dreptul secundar al UE. Prin urmare, ea este adoptată
de instituţiile UE în conformitate cu tratatele de bază. Odată adoptată la nivelul
UE, directiva este transpusă apoi de ţările UE în legislaţia lor naţională în vederea
aplicării.
Articolul 288 din Tratatul privind Funcţionarea UE prevede că directiva este
obligatorie pentru ţările destinatare (una, mai multe sau toate) cu privire la
rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce
priveşte forma şi mijloacele.
Directiva se deosebeşte însă de regulament sau de decizie.
Spre deosebire de regulament, care se aplică imediat în dreptul intern al
ţărilor UE imediat după intrarea sa în vigoare, directiva nu se aplică direct în ţările
UE. Aceasta trebuie transpusă mai întâi în legislaţia naţională înainte ca guvernele,
întreprinderile şi persoanele fizice să poată recurge la ea.
Spre deosebire de decizie, directiva este un text cu aplicabilitate generală în
toate ţările UE.
Pentru ca o directivă să intre în vigoare la nivel naţional, ţările UE trebuie să
adopte o lege pentru a o transpune. Această măsură naţională trebuie să atingă
obiectivele stabilite de directivă. Autorităţile naţionale trebuie să comunice
măsurile respective Comisiei Europene.
Ţările UE beneficiază de spaţiu de manevră în acest proces de transpunere.
Acest lucru le permite să ţină seama de caracteristicile naţionale specifice.
Transpunerea trebuie efectuată în termenul stabilit la momentul adoptării directivei
(în general, în decurs de doi ani).
În cazul în care o ţară nu transpune o directivă, Comisia poate iniţia
proceduri privind încălcarea dreptului UE şi poate introduce o acţiune împotriva
ţării respective în faţa Curţii de Justiţie a UE (neexecutarea hotărârii acesteia poate
duce la o nouă condamnare, aceasta putând genera sancţiuni).
În principiu, directiva produce efecte numai din momentul transpunerii sale. Cu
toate acestea, Curtea de Justiţie a UE consideră că o directivă care nu este
transpusă poate produce anumite efecte în mod direct în cazul în care:
 transpunerea în legislaţia naţională nu a avut loc sau s-a efectuat incorect;
 prevederile directivei sunt necondiţionate şi suficient de clare şi de precise şi
 prevederile directivei acordă drepturi persoanelor fizice.

c) Decizia
Pentru a exercita competenţa UE, instituţiile UE pot adopta cinci tipuri de acte
juridice. Deciziile reprezintă acte juridice cu caracter obligatoriu, cu aplicare
generală sau cu un destinatar specific, fac parte din dreptul secundar al UE.
Acestea sunt adoptate de instituţiile UE în conformitate cu tratatele constitutive.
Conform articolului 288 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
(TFUE), decizia este obligatorie în toate elementele sale. Ca şi regulamentul,
aceasta nu poate fi aplicată incomplet, selectiv sau parţial.
Decizia poate fi un act legislativ sau nelegislativ.
Deciziile sunt acte legislative atunci când sunt adoptate în comun
 de către Parlamentul European şi Consiliu în conformitate cu procedura
legislativă ordinară sau
 de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau
 de către Consiliu cu participarea Parlamentului European în conformitate cu
procedura legislativă specială.
În alte cazuri, deciziile sunt acte nelegislative. Acestea pot fi adoptate, de
exemplu, de către Consiliul European, Consiliu sau Comisie. Deciziile
nelegislative pot să ia şi forma unor acte delegate şi de punere în aplicare.
 De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, deciziile nu trebuie
neapărat să mai specifice destinatarul. În special, articolul 288 al TFUE clarifică
faptul că o decizie poate specifica destinatarul, în timp ce predecesorul său
(articolul 249 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene) făcea referire doar
la deciziile care specifică destinatarul.
Deciziile fără destinatar specificat pot fi adoptate printr-o procedură legislativă.
Deciziile care nu specifică destinatarul şi care nu sunt adoptate printr-o
procedură legislativă sunt acte nelegislative.

1.4.4. Specificul normelor cuprinse în izvoarele de dreptul mediului

Deoarece protecţia mediului este, aşa cum prevede art. 1 din O.U.G. nr.
195/2005, obiectiv de interes public major, statul intervine în mod direct în relaţiile
sociale din această materie, astfel că normele juridice sunt predominant imperative
– onerative sau prohibitive. Cercetându-le putem observa că normele de dreptul
mediului au un caracter preponderent tehnic, adică sunt norme specifice anumitor
activităţi tehnice, industriale sancţionate pe cale juridică.
În acest sens, normele de mediu pot fi:
-norme de calitate a mediului, care stabilesc nivelul maxim de poluanţi în mediile
receptoare: aer, apă, sol, subsol;
-norme de emisie, ce reglementează cantitatea sau concentraţia de substanţe
poluante emise de o anumită sursă fixă sau mobilă;
-norme de procedeu (tehnologice), ce stabilesc fie tehnologiile de producere fie
etapele, procedurile sistematic prezentate pentru efectuarea sau producerea unui
lucru;
-norme de produs, ce definesc caracteristicile obligatorii ale unui anumit produs,
dar şi condiţiile de ambalare, transport sau prezentare.
Ca atare, dreptul mediului se distinge prin strânsa interdependenţă cu
ştiinţele naturii (chimia, fizica, biologia), dar şi cu stiinţele inginereşti. Înţelegerea
normelor sale implică un minimum de cunoştinţe tehnice şi o abordare
multidisciplinară.
Caracterul tehnic al normelor, axat pe datele tehnice şi ştiinţifice, prezintă
însă un avantaj în ceea ce priveşte posibilitatea de armonizare şi chiar de
uniformizare a lor la nivel international şi regional. Acest lucru este extrem de
important cât priveşte prevenirea, reducerea poluării şi protecţia mediului, care nu
se pot realiza în mod eficient decât printr-o abordare integrată şiglobală şi prin
aplicarea aceloraşi norme şi standarde.
Având în vedere clasificarea izvoarelor de drept al mediului în naţionale,
comunitare şi internaţionale, se poate realiza în mod identic o clasificare a
principiilor de drept.
Prima trimitere legislativă la nivel naţional, la principiile aplicabile dreptului
mediului se regăsesc în OUG 195/2005 la art. 3. Acestea sunt:
a) principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale
b) principiul precauţiei în luarea deciziei;
c) principiul acţiunii preventive;
d) principiul reţinerii poluanţilor la sursă;
e) principiul "poluatorul plăteşte";
f) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului
biogeografic natural;
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h) informarea şi participarea publicului la luarea deciziilor, precum şi accesul
la justiţie în probleme de mediu;
i) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia mediului.
Pe lângă aceste principii cu caracter general, în diferitele subdomenii de
reglementare se regăsesc şi alte principii specifice cum ar fi:
- principiul proximităţii
- principiul aplicării celor mai bune tehnici (BAT)
- principiul celei mai bune tehnologii dar cu preţurile cele mai puţin excesive
(BATNEEC)
- principiul prevenirii, ş.a.

1.6. Raportul juridic de dreptul mediului

Raportul juridic de dreptul mediului este relaţia socială, reglementată de

normele juridice specifice care iau naştere în procesul de protecţie, conservare
utilizare raţională a resurselor şi dezvoltare a mediului. Acest raport are caracter
social, voliţional, de subordonare sau supraordonare a părţilor.
 Subiectele raportului juridic de dreptul mediului sunt, aşa cum rezultă şi din
prevederile OUG 195/2005, persoanele fizice şi juridice, statul, organele şi
instituţiile de stat, precum şi organizaţii şi asociaţii cu caracter ecologist (ONG-
uri).
Statul este garantul şi apărătorul intereselor generale ale societăţii, inclusiv
ale celor ce privesc ocrotirea mediului, care este o problemă de interes general.
Aşa cum am precizat, OUG nr. 195/2005 stipulează în art. 6 că „protecţia mediului
constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale,
precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice“.
Conţinutul raportului juridic de dreptul mediului este constituit din drepturile
şi obligaţiile părţilor raportului juridic specific identificat.
Obiectul raportului juridic îl constituie conduita părţilor, adică acţiunile pe
care titularul dreptului subiectiv le întreprinde sau solicită în cadrul raportului
juridic.
O clasificare a raporturilor juridice de dreptul mediului este aproape
imposibilă, având în vedere caracterul globalizant şi intersectorialitatea acestui
drept. O clasificare a raporturilor juridice de dreptul mediului poate fi făcută în
funcţie de felul activităţii de conservare, dezvoltare şi protecţie a mediului, astfel:
1) raporturile juridice de conservare a mediului, cum sunt, de exemplu, cele
privitoare la folosirea raţională, potrivit destinaţiei lor economice a
resurselor naturale,
2) raporturile juridice de prevenire a poluării mediului cum sunt cele născute în
legătură cu emiterea acordurilor şi autorizaţiilor de mediu intervenite între
autoritatea pentru protecţia mediului şi titularul unei noi investiţii ori unor
obiective la punerea în funcţiune.
3) raporturi juridice născute în procesul de îmbunătăţire a condiţiilor de mediu,
care iau naştere între autoritatea pentru protecţia mediului şi persoanele care
participă la această acţiune.
4) raporturi juridice născute în procesul refacerii factorilor de mediu, care
intervin între organul de stat competent sau deţinătorul factorului de mediu,
pe de o parte, şi poluatorul, pe de altă parte.
5) raporturi juridice de drept internaţional al mediului, care apar între
organisme internaţionale de specialitate sau state, pe de o parte, state sau
persoane juridice naţionale, pe de altă parte, atunci când intervine un
element de extraneitate (poluatorul se află pe teritoriul unui stat, iar
consecinţele negative se produc pe teritoriul altui stat etc.).
Precizăm că această enumerare este exemplificativă.
 2.3.2. Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului

Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, instituţie publică cu

personalitate juridică, finanţată de la bugetul de stat, este organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea
Ministerului de resort, cu competenţe în implementarea politicilor şi legislaţiei în
domeniul protecţiei mediului.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului exercită, în condiţiile legii,
atribuţii privind planificarea strategică, monitorizarea factorilor de mediu,
autorizarea activităţilor cu impact asupra mediului, implementarea legislaţiei şi
politicilor de mediu la nivel naţional, regional şi local, stabilite de către Ministerul
Mediului şi Gospodăririi Apelor prin regulamentele de organizare şi funcţionare.
Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului are în subordine 42 de agenţii
judeţene pentru protecţia mediului, instituţii publice cu personalitate juridică, cu
statut de servicii publice deconcentrate, finanţate de la bugetul de stat.
Agenţiile judeţene pentru protecţia mediului îndeplinesc atribuţiile Agenţiei
Naţionale pentru Protecţia Mediului de implementare a politicilor, strategiilor şi
legislaţiei în domeniul protecţiei mediului la nivel judeţean, precum şi la nivelul
municipiului Bucureşti.

2.3.3. Garda Naţională de Mediu

Garda Naţională de Mediu, denumită în continuare GNM, este instituţie

publică şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale,
cu personalitate juridică, finanţată integral de la bugetul de stat, în subordinea
autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
GNM este un corp specializat de inspecţie şi control, iar comisarii sunt
funcţionari publici numiţi în funcţii publice specifice, în condiţiile legii, care pot
lua măsuri de sancţionare, de suspendare/încetare a activităţii ca urmare a
poluării şi deteriorării mediului sau pentru nerespectarea condiţiilor impuse prin
actele de reglementare emise de autoritatea competentă pentru protecţia mediului
şi a măsurilor stabilite în notele de constatare şi în rapoartele de inspecţie şi
control.
Personalul GNM cu atribuţii de control este învestit cu autoritatea publică a
statului, pe timpul şi în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor, precum şi a
obligaţiilor de serviciu.
Comisarul este funcţionar public cu statut specific ce îşi desfăşoară
activitatea profesională în interesul şi în scopul protecţiei mediului, exclusiv pe
baza şi în aplicarea prevederilor legale în domeniu, cu respectarea principiilor
prevenţiei, imparţialităţii, nediscriminării, proporţionalităţii şi gradualităţii.
Comisariatul General al GNM are în subordine 41 de comisariate judeţene,
Comisariatul Municipiului Bucureşti şi Comisariatul Rezervaţiei Biosferei "Delta
Dunării", organizate ca structuri fără personalitate juridică, la nivel de serviciu.
Comisarii din cadrul comisariatelor judeţene, al Comisariatului
Municipiului Bucureşti şi al Comisariatului Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării"
au atribuţii de inspecţie şi control, precum şi de constatare şi sancţionare a
contravenţiilor în domeniul de activitate, pe teritoriul judeţului în care
funcţionează, al municipiului Bucureşti, respectiv pe teritoriul Rezervaţiei
Biosferei "Delta Dunării". Prin decizie a comisarului general, comisarii din
structura GNM pot exercita atribuţii de inspecţie şi control, precum şi de
constatare şi sancţionare a contravenţiilor în domeniul de activitate, pe întreg
teritoriul ţării.
Personalul GNM beneficiază de protecţia legii şi este apărat de orice
ingerinţă sau amestec în activitatea sa, de natură să îi influenţeze libertatea de
apreciere, de execuţie, de decizie sau de control.
Comisarii GNM, în exercitarea atribuţiilor proprii, încheie acte de control
pe baza tematicilor, sesizărilor, autosesizărilor sau inopinat, constată prin proces-
verbal contravenţiile săvârşite şi aplică sancţiunile legale.

3.1. Introducere
 Autorităţile competente pentru protecţia mediului, cu excepţia Gărzii
Naţionale de Mediu şi a structurilor subordonate acesteia, conduc procedura de
reglementare şi emit, după caz, acte de reglementare, în condiţiile legii.
Actele de reglementare sunt: avizul de mediu, acordul de mediu, avizul
Natura 2000, autorizaţia de mediu, autorizaţia integrată de mediu, autorizaţia
privind emisiile de gaze cu efect de seră, autorizaţia privind activităţi cu organisme
modificate genetic.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului, împreună cu celelalte
autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, după caz, asigură informarea,
participarea publicului la deciziile privind activităţi specifice şi accesul la justiţie,
în conformitate cu prevederile Convenţiei privind accesul la informaţie,
participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de mediu,
semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată prin Legea 86 din 2000. Cunoaşterea
mecanismelor, a etapelor şi a documentelor specifice fiecărui act de reglementare
este una din cerinţele necesare realizării unei bune protecţii a mediului şi evitare a
conflictelor administrative în vedrea obţinerii acestora.

3.3. Avizele de mediu

Avizele de mediu emise de autoritatea competentă pentru protecţia mediului

sunt:
a) aviz de mediu - actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia mediului
în planul sau programul supus adoptării;
b) avizul de mediu pentru produse de protecţie a plantelor, respectiv pentru
autorizarea îngrăşămintelor - act administrativ emis de autoritatea competentă de
implementare pentruprotecţia mediului, prin compartimentul cu atribuţii în
domeniul respectiv, necesar în procedura de omologare a produselor de protecţie a
plantelor şi, respectiv, de autorizare a îngrăşămintelor
c) aviz Natura 2000 - actul administrativ emis de autoritatea competentă
pentru protecţia mediului, care conţine concluziile evaluării adecvate şi prin care se
stabilesc condiţiile de realizare a planului sau proiectului din punctul de vedere al
impactului asupra ariilor naturale protejate de interes comunitar, incluse sau care
urmează să fie incluse în reţeaua ecologică Natura 2000;
Scopul acestor acte de reglementare este de a asigura un nivel înalt de
protecţie a mediului şi de a contribui la integrarea consideraţiilor cu privire la
mediu în pregătirea şi adoptarea anumitor planuri şi programe, în scopul
promovării dezvoltării durabile, prin efectuarea unei evaluări de mediu a planurilor
şi programelor care pot avea efecte semnificative asupra mediului.

Avizul de mediu şi acordul de mediu îşi păstrează valabilitatea pe toată

perioada punerii în aplicare a planului sau programului, respectiv proiectului.

3.4. Acordul de mediu

Acord de mediu este actul administrativ emis de autoritatea competentă

pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi, după caz, măsurile
pentru protecţia mediului, care trebuie respectate în cazul realizării unui proiect.
În categoria acordurilor intră şi acord de import pentru organisme modificate
genetic care este actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului, care dă dreptul titularului să realizeze activitatea de import de
organisme/microorganisme modificate genetic şi stabileşte condiţiile în care
aceasta se poate desfăşura, conform legislaţiei în vigoare.
Solicitarea şi obţinerea acordului de mediu sunt obligatorii pentru proiecte
publice ori private sau pentru modificarea ori extinderea activităţilor existente, care
pot avea impact semnificativ asupra mediului.
Pentru obţinerea acordului de mediu, proiectele publice sau private care pot
avea impact semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau localizarea
lor, sunt supuse, la decizia autorităţii competente pentru protecţia mediului,
evaluării impactului asupra mediului.

3.5. Autorizaţiile de mediu

 În această categorie de acte de reglementare intră:
-autorizaţia de mediu ce preprezintă actul administrativ emis de autoritatea
competentă pentru protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau
parametrii de funcţionare ai unei activităţi existente sau ai unei activităţi noi cu
posibil impact semnificativ asupra mediului, obligatoriu la punerea în funcţiune;
-autorizaţie integrată de mediu care este actul administrativ emis de
autoritatea competentă pentru protecţia mediului, cu informarea prealabilă a
Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului, care acordă dreptul de a exploata în
totalitate sau în parte o instalaţie, în anumite condiţii, care să garanteze că instalaţia
corespunde prevederilor privind prevenirea şi controlul integrat al poluării;
autorizaţia poate fi emisă pentru una sau mai multe instalaţii ori părţi ale acesteia,
situate pe acelaşi amplasament şi exploatate de acelaşi operator;
Desfăşurarea activităţilor existente precum şi începerea activităţilor noi cu posibil
impact semnificativ asupra mediului se realizează numai în baza
autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu.

Autorizaţia integrată de mediu este valabilă 10 ani.

5.3. Cadrul legislativ naţional; principii; definire.

Actul normativ cadru este OUG 92 din 2021 privin regimul deşeurilor, act
normativ care stabileşte măsurile necesare pentru protecţia mediului şi a sănătăţii
populaţiei, prin prevenirea sau reducerea efectelor adverse determinate de
generarea şi gestionarea deşeurilor şi prin reducerea efectelor generale ale folosirii
resurselor şi creşterea eficienţei folosirii acestora. Legea reprezintă transpunerea
Directivei 98 din 2008.
 Din economia prevederilor art. 4 din OUG 92/2021 care prevede că ordine
de prioritate în cadrul legislaţiei şi politicii de prevenire a generării şi de gestionare
a deşeurilor este:
a) prevenirea și reducerea cantităților de deșeuri;
b) pregătirea pentru reutilizare;
c) reciclarea;
d) alte operaţiuni de valorificare, de exemplu valorificarea energetică;
e) eliminarea,
rezultă că principiul dominant al acestui regim este cel al prevenirii, cu
aplicabilitate specială a prevenirii la sursă.

Noţiune de deşeu cuprinde orice substanţă sau obiect pe care deţinătorul îl aruncă
ori are intenţia sau obligaţia să îl arunce.

5.4. Reglementările aplicabile obligaţiei de încadrare în coduri a

deşeurilor

Obligatia legala ce apartine producatorilor și detinatorilor de deșeuri

persoane juridice, prevazuta in articolul nr. 8 din OUG 92 din 2021 privind regimul
deșeurilor, de a incadra fiecare tip de deșeu generat din propria activitate in lista
deșeurilor prevazuta la art. 7 alin. (1) din lege, pare la prima vedere o obligatie
relativ usoara și simplu de indeplinit.
Art. 7 alin. (1) din OUG 92 din 2021 arata: “Clasificarea și codificarea
deșeurilor, inclusiv a deșeurilor periculoase, se realizează potrivit:
„a) Deciziei Comisiei 2000/532/CE din 3 mai 2000 de înlocuire a Deciziei
94/3/CE de stabilire a unei liste de deșeuri în temeiul art. 1 lit. (a) din Directiva
75/442/CEE a Consiliului privind deșeurile și a Directivei 94/904/CE a Consiliului
de stabilire a unei liste de deșeuri periculoase în temeiul art. 1 alin. (4) din
Directiva 91/689/CEE a Consiliului privind deșeurile periculoase, cu modificările
ulterioare;
 Pentru încadrarea corectă a unui deşeu în categoriile reglementate și
asigurarea unui management corespunzător, agentii economici au obligaţia
codificarii acestora cu 6 cifre, dupa urmatoarea procedura:

Prin uleiuri uzate se înțeleg toate uleiurile minerale sau lubrifianţii sintetici
ori uleiurile industriale care au devenit improprii folosinţei pentru care au fost
destinate iniţial, cum ar fi uleiurile utilizate de la motoarele cu combustie şi de la
sistemele de transmisie, uleiurile lubrifiante, uleiurile pentru turbine şi cele pentru
sistemele hidraulice. Uleiurile provenite din gospodării sau industria alimentară nu
intră sub aceste reglementări.
Persoanele implicate în respectarea acestui regim sunt:
-Generatorii de uleiuri uzate
-Deţinătorii de uleiuri uzate
-Operatorii economici autorizaţi sa desfăşoare activităţi de colectare a uleiurilor
uzate
-Staţiile de distribuţie a produselor petroliere şi alţi operatori economici care
comercializează uleiuri de motor şi de transmisie
-Producătorii şi importatorii de uleiuri.
Principiul de bază al acestui regim este cel al valorificării. Valorificarea
uleiurilor uzate se realizează cu prioritate prin regenerare, în cazul în care uleiurile
uzate se preteaza acestei operaţii. În cazul în care condiţiile tehnice şi economice
fac neviabila regenerarea, valorificarea uleiurilor uzate se realizează prin
coincinerare şi prin alte operaţii de valorificare. Doar în cazul în care procedeele
prevăzute anterior nu sunt aplicabile, se realizează eliminarea prin incinerare, cu
respectarea valorilor limita de emisie prevăzute în Legea 278 din 2013 cu
modificările şi completările ulterioare.
 Sunt supuse prevederilor acestei legi toate ambalajele introduse pe piaţă,
indiferent de materialul din care au fost realizate şi de modul lor de utilizare în
activităţile economice, comerciale, în gospodăriile populaţiei sau în orice alte
activităţi, precum şi toate deşeurile de ambalaje, indiferent de modul de generare.
Prin ambalaj se înţelege orice obiect, indiferent de materialul din care este
confecţionat ori de natura acestuia, destinat reţinerii, protejării, manipulării,
distribuţiei şi prezentării produselor, de la materii prime la produse procesate, de la
producător până la utilizator sau consumator. Obiectul nereturnabil destinat
aceloraşi scopuri este, de asemenea, considerat ambalaj.
În acest scop se admite introducerea pe piaţă numai a ambalajelor care
îndeplinesc anumite cerinţe considerate a fi esenţiale. Acestea pot fi clasificate în:
1. Cerinţe esenţiale specifice privind fabricarea şi compoziţia ambalajului:
 ambalajul va fi fabricat astfel încât volumul şi greutatea acestuia să fie
limitate la minimum necesar pentru a asigura nivelul cerut de siguranţă,
igienă şi acceptabilitate atât pentru produsul ambalat, cât şi pentru
consumator;
 ambalajul va fi conceput, fabricat şi comercializat într-un mod care să
permită reutilizarea sau valorificarea sa, inclusiv reciclarea, şi să reducă la
minimum impactul negativ asupra mediului;
 ambalajul va fi fabricat urmărindu-se reducerea la minimum a conţinutului
de substanţe şi materiale toxice şi de alte substanţe periculoase în materialul
de ambalare şi în elementele sale, substanţe care se pot regăsi în emisiile,
cenuşa sau levigatul care rezultă din procesele de eliminare a deşeurilor de
ambalaje.
2. Cerinţe esenţiale specifice privind caracterul reutilizabil al unui ambalaj:
 proprietăţile fizice şi caracteristicile ambalajului trebuie să permită mai
multe rotaţii în condiţii normale de utilizare preconizate;
 ambalajul reutilizat trebuie pregătit, după caz, pentru a satisface exigenţele
în materie de sănătate şi de securitate;
 ambalajul care nu mai poate fi reutilizat trebuie să devină deşeu de ambalaj
valorificabil.
3. Cerinţe esenţiale specifice privind caracterul valorificabil al unui ambalaj:
  ambalajul trebuie să fie astfel fabricat încât să permită, atunci când devine
deşeu de ambalaj, ca un anumit procent din greutatea materialelor folosite să
fie reciclat. Fixarea acestui procent poate diferi în funcţie de tipul
materialului folosit la fabricarea ambalajului;
 ambalajul trebuie să fie astfel fabricat încât să permită, atunci când devine
deşeu de ambalaj, ca deşeurile de ambalaj tratate în vederea valorificării
energetice să aibă o valoare calorică minimă ce să permită optimizarea
recuperării de energie;
 ambalajul trebuie să fie astfel fabricat încât să permită, atunci când devine
deşeu de ambalaj, ca deşeurile de ambalaje tratate în vederea compostării să
fie suficient de biodegradabile;
 ambalajul biodegradabil trebuie să fie astfel fabricat încât să permită, atunci
când devine deşeu de ambalaj, o descompunere fizică, chimică, termică sau
biologică, astfel încât cea mai mare parte a materialului să se transforme în
bioxid de carbon, biomasă şi apă.
Având în vedere şi caracterul periculozităţii, operatorii economici sunt obligaţi
să introducă pe piaţă numai ambalaje la care suma nivelurilor concentraţiilor de
plumb, cadmiu, mercur şi crom hexavalent prezente în ambalaj sau în
componentele acestuia nu depăşeşte 100 de părţi/milion raportat la greutate, cu
excepția ambalajelor realizate numai din sticlă, cristal cu conţinut de plumb.

8.4. Domeniu şi terminologie

Sistemul de management al mediului poate fi aplicat acelor activităţi şi

aspecte de mediu pe care organizaţia le poate controla şi influenţa. Acesta trebuie
să îndeplinească o serie de cerinţe astfel încât să permită organizaţiei care-l aplică
să-şi formuleze politica şi obiectivele de mediu în contextul respectării
prevederilor legislative, ţinând seama în acelaşi timp de impactul activităţii sale
asupra mediului. Sistemul de management al mediului este aplicabil acelor
organizaţii care au următoarele obiective:
–          să transpună în practică, să menţină şi să îmbunătăţească un sistem de
management de mediu (SMM);
–          conformitatea cu politica de mediu adoptată;
–          certificarea/înregistrarea sistemul management de mediu de către un
organism exterior;
–          autoevaluarea şi declararea conformităţii cu Standardul Internaţional ISO
14001.
Termenii utilizaţi frecvent în acest context pot fi definiţi în felul următor:
-Sistemul de management de mediu, este componentă a sistemului de
management general care include structura organizatorică, activităţile de
planificare, responsabilităţile, practicile, procedurile, procesele şi resursele
necesare pentru elaborarea, transpunerea în practică, realizarea, analizarea şi
menţinerea politicii de mediu.
-Performanţa de mediu, este dată de rezultatele măsurabile ale sistemului de
management de mediu, legate de controlul organizaţiei asupra aspectelor sale de
mediu, bazate pe politica, pe obiectivele şi ţintele de mediu ale acesteia.
-Politica de mediu, o reprezintă totalitatea intenţiilor şi principiilor declarate
de către organizaţie cu privire la performanţa globală de mediu şi care constituie
cadrul de acţiune şi de stabilire a obiectivelor şi ţintelor de mediu ale organizaţiei
respective.
-Aspectul de mediu, este acel element al activităţilor, produselor sau
serviciilor unei organizaţii care poate interacţiona cu mediul.
-Impactul asupra mediului, îl reprezintă orice modificare a mediului
(dăunătoare sau benefică, totală sau parţială), care rezultă din activităţile, produsele
sau serviciile unei organizaţii.
-Obiectivul de mediu, îl reprezintă ţelul general de mediu, rezultat din
politica de mediu, pe care o organizaţie îşi propune să-l atingă şi care, de regulă,
este cuantificat, acolo unde acest lucru este posibil.
-Ţinta de mediu, o constituie cerinţa de performanţă cuantificată, aplicabilă
ansamblului sau unei părţi a organizaţiei, ce rezultă din obiectivele de mediu şi
care trebuie stabilită şi îndeplinită pentru atingerea acestor obiective.
-Auditul sistemului de management de mediu, este acel proces de verificare
sistematică şi documentată ce permite obţinerea şi evaluarea dovezile obiective
necesare pentru a evidenţia dacă sistemul de management de mediu al unei
organizaţii este în conformitate cu criteriile sistemului de management de mediu de
această organizaţie inclusiv comunicarea rezultatelor acestui proces conducerii
organizaţiei.
-Îmbunătăţirea continuă, reprezintă procesul de dezvoltare, extindere a
sistemului de management al mediului pentru obţinerea îmbunătăţirii performanţei
globale în domeniul mediului, în acord cu politica de mediu a organizaţiei.
           Sistemul Managementului Mediului (EMS) este un mecanism care se
adreseaza unor teme ecologice majore prin alocarea de resurse, desemnarea
responsabilitatilor, si o evaluare continua a practicilor, procedurilor si proceselor,
care sunt organizate intr-un mod sistematic. De aceea, EMS se distinge ca un
instrument puternic care permite organizatiei sa realizeze si sa controleze nivelul
performantei ecologice pe care si-o stabileste. Astfel, devine parte integranta a
sistemului managerial al unei organizatii si este necesar sa fie coordonat cu
eforturile sistemelor manageriale din alte domenii.

9.4. Taxele de mediu. Noţiunea de taxă de mediu şi taxe financiare

Termenul generic utilizat în plan economic este de taxă de mediu, adică

taxă ce are o influenţă favorabilă asupra mediului. Acest termen general

înglobează de fapt două categorii de taxe şi anume:

- o primă categorie ce are ca obiectiv alocarea optimală a resurselor prin

internalizarea externalităţilor într-o manieră optimală.

Aceste taxe sunt denumite taxe pigouviene, fiind destinate corectării

preţurilor prin luarea în calcul a costurilor externe.

Obiectivul taxelor pigouviene este de a incita consumatorul sau

producătorul să adopte un comportament care să ţină seama de ansamblul
costurilor ocazionate sa activitatea desfăşurată.
 - a doua categorie are ca obiectiv finanţarea activităţii de protecţie a
mediului.

Acestea sunt taxele financiare sau redevenţele.

Elementul principal al taxelor financiare este încasarea sumelor, efectul de

protecţie fiind secundar.

Două sectoare se pretează cel mai mult la stabilirea taxelor financiare:

traficul motorizat şi deşeurile, posibilităţile fiind numeroase:

- taxă pe pubelă: este destinată pe de o parte finanţării cheltuielilor

generate de eliminarea resturilor menajere din staţiile de incinerare, iar pe de altă
parte, incitării la o triere a resturilor menajere;

- taxe anticipate pentru eliminarea deşeurilor: sunt percepute la

cumpărarea produselor, fiind utilizate pentru finanţarea eliminării următoarelor
produselor: carcase de automobile, tipuri de baterii, frigidere, aparate electronice;

- taxe asupra apelor uzate: sunt stabilite în sume forfetare pentru

menaje, pentru consumatorii industriali existând diferite sisteme de stabilire a
taxelor;

- taxe pe carburanţi: se utilizează pentru finanţarea construcţiei şi a

întreţinerii şoselelor, autostrăzilor, etc.

9.5. Eco-etichetarea
 Eticheta ecologică a Uniunii Europene (Floarea Europeană), creată de
Comisia Europeană în 1992, este o schemă unică de certificare pentru a ajuta
consumatorii să distingă produsele şi serviciile verzi, care nu afectează mediul.
Eticheta ecologică comunitară nu se acordă pentru alimente şi produse medicale.
Este o schemă facultativă, concepută să încurajeze afacerile să
comercializeze bunuri şi servicii cu un impact redus asupra mediului şi pentru
consumatorii europeni – inclusiv cumpărătorii publici şi privaţi – să le identifice
uşor.

Ecoetichetarea este o activitate care are ca scop stabilirea unui sistem

voluntar de acordare a etichetei ecologice pentru produse cu impact minim asupra
sănătăţii umane şi a mediului, pe parcursul întregului ciclu de viaţă al produsului.
Eticheta ecologică este un simbol grafic, şi /sau un text descriptiv aplicat pe
produs sau ambalaj, într-o broşură sau alt document informativ care însoţeşte
produsul şi care oferă informaţiile necesare cu privire la criteriile ecologice ale
produselor oferite pe piaţă.
Scopul introducerii etichetei ecologice este de a promova produsele care au
un impact redus asupra mediului, etichetarea ecologica fiind o acţiune voluntara.
Schema este deschisă tuturor produselor / serviciilor cu excepţia:
a) substanţelor sau preparatelor clasificate ca fiind foarte toxice, toxice,
dăunătoare mediului, cancerigene, toxice pentru reproducere sau mutagene,
precum şi bunurilor fabricate prin procedee dăunătoare pentru om sau pentru
mediu şi care pot dăuna consumatorului în condiţii normale de utilizare;
b) produselor alimentare, băuturilor, produselor farmaceutice;
c) aparaturii medicale destinate utilizării în scopuri profesionale sau care este
prescrisă ori utilizată de către personal medical calificat, în conformitate cu
legislaţia în vigoare.
 9.7. Fondul pentru mediu

Fondul pentru mediu este un instrument economico-financiar destinat

susţinerii şi realizării proiectelor şi programelor pentru protecţia mediului şi pentru
atingerea obiectivelor Uniunii Europene în domeniul mediului şi schimbărilor
climatice, în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare.

9.7.2. Destinaţia fondului de mediu

Fondul pentru mediu se utilizează pentru finanţarea proiectelor şi

programelor-pilot şi a următoarelor categorii de proiecte şi programe pentru
protecţia mediului

9.7.3. Autoritatea competentă

Unitatea care răspunde de gestionarea Fondului pentru mediu este

Administraţia Fondului pentru Mediu, denumită în continuare Administraţia
Fondului, instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată integral din venituri
proprii, în coordonarea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.

10.3.1. Autorităţi competente

Agenţia judeţeană pentru protecţia mediului este autoritatea competentă pentru

stabilirea şi luarea măsurilor preventive şi reparatorii, precum şi pentru evaluarea
caracterului semnificativ al prejudiciului asupra mediului. 

10.3.2. Repararea prejudiciului de mediu

 Repararea prejudiciului adus apelor sau speciilor ori habitatelor naturale
protejate se realizează prin readucerea acestora la starea iniţială, printr-o reparare
primară, complementară şi compensatorie, unde:

a) Reparare „primară“ înseamnă orice măsură de remediere care readuce

resursele naturale prejudiciate şi/sau serviciile afectate la starea iniţială sau la o
stare apropiată de aceasta. 

b) Reparare „complementară“ înseamnă orice măsură de remediere întreprinsă

cu privire la resursele naturale şi/sau serviciile pentru a compensa faptul că
repararea primară nu a condus la refacerea completă a resurselor naturale şi/sau a
serviciilor prejudiciate;

c) Reparare „compensatorie” înseamnă orice măsură întreprinsă pentru a

compensa pierderile interimare de resurse naturale şi/sau de servicii care au loc
între data producerii prejudiciului şi momentul în care repararea primară îşi
produce pe deplin efectul;

10.3.3. Stabilirea domeniului de răspundere obiectivă

Conform art. 95 din OUG 195 din 2005 şi a OUG 68 din 2007, răspunderea pentru
prejudiciul adus mediului are caracter obiectiv, independent de culpă. In cazul
pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară.