Izvoarele 

derivate ale dreptului comunitar european.

Lect.univ.dr. Pau Livia Claudia Masterand Ghiară Lavinia

Mădălina

Reșița
-2021-
 Dreptul este format dintr-un sistem de norme, care după ce primesc un înveliş juridic
dobândesc acea înfăţişare ce le face posibile de a fi aduse la cunoştinţa unei populaţii.
Această formă juridică a normelor prin care dreptul este perceput de cei cărora le este
adresat poartă denumirea de izvor al dreptului.
Curtea de Justiţie, fără a avea pretenţia realizării unei ierarhizări absolute, a stabilit o
ordonare logică a sistemului izvoarelor dreptului comunitar în funcţie de baza juridică a adoptării
lor şi de relaţia dintre ele. Sunt, astfel, enumerate următoarele izvoare:
 tratatele constitutive şi cele subsecvente (dreptul primar), acordurile internaţionale
încheiate de CE,
 dreptul comunitar derivat,
 sursele complementare.
Se poate face de asemenea, o impartire in surse scrise şi surse nescrise ale dreptului
comunitar. Sursele scrise cuprind, pe de o parte, sursele fundamentale, adică dreptul comunitar
primar şi dreptul comunitar convenţional, şi, pe de altă parte, dreptul comunitar derivat. Articolul
care conţine nomenclatura oficială a actelor comunitare derivate este art. 249 TCE (regulament,
directivă, decizie, recomandare, aviz).

Dreptul comunitar derivat (legislaţia secundară). În conformitate cu art. 189 din Tratatul de
constituire a C.E.E., izvoarele derivate sunt: regulamentul, directiva, decizia, recomandările şi
avizele.
Regulamentele sunt principalul izvor al dreptului derivat. Regulamentele au un caracter
general, forţă obligatorie şi aplicabilitate directă. Ele devin în mod automat valide în ordinea
juridică a statelor membre, fără a mai fi nevoie de măsuri speciale ca publicarea sau încorporarea
în dreptul naţional. Rolul regulamentelor e de a stabili un drept uniform pentru toată
comunitatea. Deşi neprevăzută de art. 249 TCE, practica instituţiilor confirmată de Curte a făcut
o distincţie între regulamentele de bază (drept derivat de nivelul I) şi regulamentele
administrative (drept derivat de nivelul II), de executare. Regulamentele de executare pot fi
adoptate de către Consiliu sau de către Comisie, cu abilitarea dată de acesta, şi ele sunt
subordonate, din punct de vedere al interpretării şi validităţii, regulamentului de baza faţă de care
trebuie să fie conforme. Regulamentele de executare par a fi veritabile acte administrative cu
caracter normativ.
Regulamentele de bază pot impune, de asemenea reguli obligatorii pentru activitatea
administrativă. Aşa este de exemplu Regulamentul nr. 3664/93 privind aplicarea interdicţiei
accesului privilegiat din partea autorităţilor publice la instituţiile publice comunitare şi
naţionale prevăzute de art. 104 A din Tratatul Comunităţilor Europene (în prezent art. 102 TCE).
Directivele sunt acte normative de drept comunitar care stabilesc obiective sau un
rezultat de atins, lăsând la îndemâna Statelor Membre alegerea mijloacelor şi formelor pe care le
vor utiliza.
Directiva se întemeiază pe împărţirea sarcinilor, pe colaborarea dintre autorităţile
comunitare şi cele naţionale. Se observă că directiva reprezintă o metodă de legiferare cu două
etaje: la nivelul Uniunii se stabileşte modelul legislativ (obiectivul); în a doua fază, statele
membre sunt obligate să adapteze acest model la specificul dreptului naţional, în termenul fixat.
Directiva e mai flexibilă decât regulamentul, respectând particularităţile naţionale. Ea
vizează apropierea şi armonizarea legislaţiilor naţionale (în timp ce regulamentul e un instrument
de uniformizare).
Dispoziţiile unei directive nu înlocuiesc automat normele naţionale, dar impun statelor
obligaţia de a adapta dreptul naţional la regulile Uniunii.
Autorii directivelor: instituţiile politice – Consiliul, Parlamentul European, Comisia.
Clasificare: Similar regulamentelor, distingem directivele ce constituie acte legislative de
directivele de aplicare.

Întinderea efectelor
Este mai greu de încadrat directivele în tipologia clasică: act normativ – act individual.
Actul normativ are prin definiţie un caracter general şi abstract. La o primă citire a textului
tratatului, ar reieşi că directivele produc efecte doar pentru statele vizate, astfel încât ele par acte
individuale. Dar când transpunerea în dreptul naţional se face prin acte normative, directivele
capătă, la nivelul final, efecte normative. În plus, când sunt adresate tuturor statelor (cazul
obişnuit), ele se prezintă ca o procedură de legiferare indirectă.
Jurisdicţia Uniunii le-a recunoscut calitatea de acte cu întindere generală şi chiar caracterul
normativ.

Limitele libertăţii de acţiune a statelor

A transpune directivele în dreptul intern înseamnă a le pune în aplicare prin intermediul
unor măsuri interne. Statele sunt libere să aleagă actele de drept naţional oportune, dar acestea
trebuie să aibă caracter coercitiv. O simplă practică administrativă folosită în cadrul instituţiilor
naţionale nu constituie o modalitate satisfăcătoare de transpunere. Drepturile şi obligaţiile ce
decurg din directive trebuie să fie determinate clar şi precis, pentru ca cetăţenii să aibă
posibilitatea de a le cunoaşte şi a se prevala de ele, inclusiv în faţa tribunalelor naţionale. Atunci
când directiva este detaliată, libertatea statelor este minimă, caz în care se atenuează diferenţa
faţă de regulament.
Modul de transpunere a directivelor este evaluat potrivit criteriilor UE. Comisia verifică
permanent modul cum statele îşi îndeplinesc această obligaţie.

Termenul de transpunere
Statele membre trebuie să respecte termenul până la care trebuie să transpună directiva,
termen stabilit prin directivă. Întârzierea în transpunerea directivelor poate atrage condamnarea
statului de către Curtea de Justiţie, inclusiv obligarea la plata de penalităţi.
Efectul direct al directivelor netranspuse
Dacă statul nu a transpus directiva până la expirarea termenului sau dacă a transpus-o în
mod nesatisfăcător, aceasta poate produce efecte directe (prin urmare, poate fi invocată şi în faţa
instanţelor). În principiu, nu i se recunoaşte decât efectul direct vertical (între stat şi cetăţeni) şi
doar dacă efectul direct este în favoarea cetăţeanului. Asta înseamnă că doar persoana fizică sau
juridică este cea care poate invoca directiva împotriva statului. Nu operează efectul direct
orizontal (care se referă la relaţiile dintre particulari). Aşadar, în principiu, directiva netranspusă
nu poate fi invocată pentru a fi aplicată într-un proces ale cărui părţi sunt particulari. Aşa cum se
va observa însă la prezentarea efectului direct, Curtea de Justiţie a lărgit sfera celor împotriva
cărora se poate invoca directiva netranspusă. Pe de altă parte, Curtea a admis că directivele ce nu
au efect direct produc un efect indirect Directivele pot fi directive cadru şi directive de
executare (administrative). Directivele de executare sunt adoptate de Comisie şi pun în aplicare
un regulament sau directivă cadru adoptată de Consiliu.
Deciziile reprezintă acte cu forţă obligatorie (art. 189 din Tratatul C.E.E.) pentru cei
cărora le sunt destinate, ele neavând o influenţă generală. Decizia vizează, în mod deosebit,
aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii particulare, ea fiind echivalentă actelor administrative
individuale din dreptul intern. Decizia reprezintă un instrument de excepţie comunitar. Se face
deseori distincţie în literatura de specialitate între deciziile cu caracter comercial, referitoare la
concurenţa, şi deciziile administrative, care sunt pur de executare, fiind adoptate cu deosebire în
contextul politicilor comunitare şi în materie de numire şi promovare a funcţionarilor. O decizie
importantă pentru configurarea dreptului administrativ european este Decizia Consiliului Nr.
1999/468 din iunie 1999 cu privire la stabilirea modalităţilor de exercitare a competentelor de
execuţie conferite Comisiei1.
Recomandările şi avizele nu au forţă obligatorie deoarece ele solicită numai adoptarea
unei anumite conduite de către statele comunitare. Ele îndeplinesc un rol de apropiere a
legislaţiilor naţionale, reprezentând instrumente utile de orientare a legislaţiilor interne. Putem
menţiona Recomandarea nr. 85/612 din 20 decembrie 1985 a Consiliului privind coordonarea
prevederilor legale şi administrative în legătură cu întreprinderile pentru investiţii colective îh
documente transferabile sau Avizul Comisiei nr. 95/532 din 30 noiembrie 1995 adresat
guvernului belgian privind proiectele de ordine ministeriale relative la procedurile de navlosire,
pentru transportul de mărfuri în navigaţia interioară (J. Of. L. 302/39 din 15 dec. 1995).
Neavând forţă obligatorie, aceste acte nu pot fi atacate in justiţie.

1
J. Of. L. 184/23 din 17.7.1999