NOŢIUNEA, OBIECTUL, PRINCIPIILE ŞI IZVOARELE DREPTULUI

COMUNITAR

1. Noţiunea şi obiectul dreptului comunitar

2. Principiile dreptului comunitar
3. Izvoarele dreptului comunitar

1. NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI COMUNITAR

Dreptul comunitar constituie ansamblul normelor juridice aplicabile ]n ordinea

juridică comunitară.
Problema definirii dreptului comunitar cuprinde unele aspecte controversate,
având în vedere caracterul deosebit de complex, inedit şi specificitatea acestuia.
Dreptul comunitar poate fi definit atât în termeni pozitivi, cât şi negativi, adică
ceea ce este şi ceea ce nu este.
În termeni pozitivi, dreptul comunitar poate fi definit ca totalitatea regulilor
care, indiferent de izvor, guvernează activitatea şi politicile UE. În cel mai strict sens,
acesta se regăseşte sub formă de:
- Tratatele institutive (CECO,CEE şi CEEA), convenţiile şi protocoalele anexate
lor;
- tratatele comunitare subsecvente;
- actele de aderare de noi state membre;
- regulile conţinute în actele adoptate de instituţiile comunitare de-a lungul
timpului.
De altfel, aceste reguli de drept constituie o parte din ceea ce numim acquis
comunitar.
Într-o interpretare mai largă, dreptul comunitar include şi:
- principii generale de drept comune sistemelor de drept ale statelor membre;
 - jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene;
- decizii ale instituţiilor juridice, atât la nivel naţional, cât la cel comunitar, care
aplică legislaţia UE;
- instrumentele care nu sunt obligatorii, cum sunt recomandările şi opiniile;
- reguli interne ale instituţiilor;
- dezbateri ale Parlamentului European;
- diferite comunicări, mai mult sau mai puţin oficiale, între instituţiile UE şi
terţe;
- principii de drept internaţional aplicabile Comunităţii.
Privit în ansamblul său, dreptul comunitar a fost, de-a lungul evoluţiei
Comunităţilor, dezvoltat şi interpretat în sens constructivde Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene pentru a permite tocmai realizarea obiectivelor comunitare.
Prin conţinutul său, sistemul dreptului comunitar a atins, în constanta sa
evoluţie, numeroase domenii juridice naţionale ce aparţin atât dreptului privat, cât şi
dreptului public.
Mai mult chiar, dreptul comunitar realizează o armonizare între multiple ramuri
de drept naţional, indiferent că este vorba despre dreptul comercial, bancar, social,
vamal sau fiscal.
În acelaşi timp, normele de drept comunitar nu acoperă toate domeniile de
reglementare juridică caracteristice unui sistem naţional de drept. Şi astfel, în
domeniile în care dreptul comunitar nu are vocaţie de a se impune regulilor juridice
naţionale (cum este dreptul penal), prioritate şi efectul său direct pot determina totuşi
judecătorul naţional să lase inaplicabilă una sau alta dintre normele legale interne,
dacă aceasta ar fi în contradicţie cu prevederile dreptului comunitar.
Normele dreptului comunitar pot fi clasificate după atare criterii:
1. în funcţie de sursele sale, dreptul comunitar se divide în:
 drept originar sau primar (creat de Tratatele institutive ale
Comunităţilor Europene, împreună cu convenţiile şi protocoalele
 ce le sunt ataşate şi tratatele comunitare subsecvente lor, inclusiv
tratatele privind aderarea de state);
 dreptul derivat sau secundar (rezultat prin activitatea instituţiilor
comunitare în aplicarea tratatelor comunitare);
2. în funcţie de conţinutul său, dreptul comunitar se împarte în:
 drept comunitar general;
 drept instituţional comunitar;
 drept comunitar material.
Dreptul instituţional comunitar este format din ansamblul normelor juridice
cuprinse în tratatele constitutive, în tratatele de modificare a acestora şi în alte tratate
internaţionale, care au ca scop înfiinţarea comunităţilor europene, stabilirea structurii
instituţionale a acestora, a competenţelor instituţiilor comunitare şi a raporturilor
dintre acestea, precum şi dintre acetea şi alte subiecte de drept internaţional.
Dreptul comunitar general este format din ansamblul de norme juridice care
formează dreptul instituţional comunitar, precum şi din norme juridice elaborate de
instituţiile competente şi ordonate conform unor principii de ierarhie precise şi
riguroase, formând ordinea juridică comunitară.
Referitor la dreptul comunitar material, autorii Louis Dubois şi Claude
Blumann în lucrarea „Drept comunitar material” indică faptul că exprsia „drept
material” are sensul că obiectul de studiu îl constituie conţinutul regulilor aplicabile
activităţilor reglementate de către dreptul comunitar. Deoarece relevă din dreptul
instituţional, dreptul material exclude regimul juridic al acestor reguli – procedura de
elaborare, natura, autoritatea – şi instituţiile care le creează. Întru elucidarea
delimitării date, autorii pornesc de la faptul că dreptul comunitar reprezintă Dreptul
Comunităţilor Europene. „Dreptul integrării”, conform formulei judecătorului
Pescatore, se deosebeşte de dreptul cooperării interguvernamentale, care se dezvoltă
în cadrul pilonilor doi şi trei, printr-o profundă specificitate, care se manifestă prin
caracteristicile de ordin juridic comunitar şi prin conţinutul normelor juridice cărora
le-a dat naştere. În rest, la ora actuală numai dreptul comunitar constituie un veritabil
corp de reguli, care ar fi susceptibil să fondeze o disciplină juridică. Totuşi între
pilonii UE există o complementaritate de natură să justifice de ce uneori e nevoie să
se facă referinţă la regfulile adoptate în cadrul politicii externe şi de securitate comună
sau de cooperare poliţienască şi judiciară în materie penală.
Analizând dreptul comunitar prin prisma tuturor acelor trăsături enunţate mai
sus putem conchide că suntem în prezenţa unui tip de drept deosebit, care nu se
confundă cu dreptul intern al statelor membre şi nici cu sistemul juridic internaţional.
Fiind un sistem juridic separat, dreptul comunitar, totuşi, nu este izolat complet
şi ocupă o poziţie între dreptul naţional şi cel internaţional, precum în cadrul unei
federaţii, dreptul federal se află între cel internaţional şi cel naţional.
În pofida faptului că se bazează pe tratate încheiate conform dreptului
internaţional, dreptul comunitar s-a distanţat mult de cel internaţional. Motivul de
bază al acestei diferenţe îşi găsete explicaţia în faptul existenţei a două obiecte diferite
ale acestor sisteme de drept:
1. în timp ce dreptul internaţional se referă la soluţionarea conflictelor de norme
dintre state;
2. dreptul comunitar este conceput pentru promovarea integrării dintre statele
membre.
Dreptul comunitar se diferenţiază de dreptul internaţional public prin:
1. conţinutul său;
2. instrumentele de drept şi
3. sursele de drept pe care le foloseşte.
Din punct de vedere formal, dreptul comunitar aparţine dreptului internaţional
public, fiind parţial constituit şi baza t pe tratate încheiate între state suverane. Dreptul
comunitar prezintă însă anumite trăsături, ce sunt străine dreptului internaţional public
sau care nici măcar nu se întâlnesc cu aceeaşi intensitate în conţinutul acestuia din
urmă.
 Referindu-ne la conţinutul său, dreptul comunitar este un „drept intern, comun”
al statelor membre, mai mult decât un drept al acestor state.
O trăsătură caracteristică dreptului internaţional public rezultă din instrumentele
pe care le foloseşte: crearea, aplicarea şi menţinerea regulilor de drept internaţional
public ţin predominant de voinţa statelor, privite în mod colectiv sau individual.
O altă trăsătură a dreptului internaţional public este rolul modest al elementului
jurisdicţional în funcţionarea organizaţiilor interguvernamentale.
Din acest punct de vedere, trăsăturile caracteristice dreptului comunitar sunt
concretizate în prevederi organizatorice şi procedurale extinse şi în definirea
instrumentelor legale menite să completeze, să pună în mişcare, să aplice şi să
menţină aceste norme legale.
Prin sursele sale, dreptul comunitar prezintă de asemenea un tablou neobişnuit
dreptului internaţional public.
Astfel, de regulă, dreptul internaţional public îşi are originea în special în
tratatele încheiate între state suverane, dar şi în practica statală general acceptată ca
regulă de drept.
Pentru dreptul comunitar însă, sursa formală de drept o reprezintă, în afara
Tratatelor institutive, convenţiile, declaraţiile şi protocoalele anexate lor, tratatele
subsecvente, actele de adeziune, actele instituţiilor comunitare şi principiile generale
de drept. Drepturile fundamentale ale omului fac parte integrantă din dreptul
comunitar, şi din acest punct de vedere acest drept oferă resortisanţilor statelor
membre o protecţie comparabilă cu cea pe care legea lor naţională le-o poate asigura.
De aceea, dreptul comuitar este, corespunzător naturii sale, un drept intern,
comun statelor membre.
Mai mult ca atât, este o ordine juridică mai dezvoltată decât cea a dreptului
internaţional, unul din aspectele ei fiind faptul că tratatele comunitare se extind pe o
scară mai largădecât cele tradiţionale ale dreptului internaţional şi creează efecte
directe prin conferirea drepturilor indivizilor şi întreprinderilor din statele membre,
precum şi impunerea obligaţiilor.
Cele menţionate mai sus au dus Curtea Europeană de Justiţie la concluzia că
dreptul comunitar este un sistem nou de reguli cu un caracter ce creează o nouă ordine
juridică, separată şi distinctă de dreptul internaţional.
În fine, pe baza celor enunţate mai sus putem defini dreptul comunitar ca fiind
ansamblul normelor juridice care se consacră structurile, rolul şi funcţiile instituţiilor
europene, precum şi raporturile acestora cu instituţiile naţionale în îndeplinirea
obiectivelor de progres ale popoarelor Continentului.
Obiectul dreptului comunitar sunt tratatele, ca rezultat al cooperării
interstatale, legislaţia comunitară, adică ceea ce defineşte cadrul pieţei, politicilor şi
acţiunilor comune şi o ultimă categorie, dispoziţiile comunitare, care urmăresc
armonizarea normelor, regulilor la cele trei nivele: naţional, supranaţional si
interstatal.

Trăsăturile dreptului comunitar

1. Relaţia dintre drept comunitar şi drept naţional nu este stipulată expres în
Tratatul de la Roma. Cu toate acestea, încă de la începuturile Comunităţii,
supremaţi adreptului comunitar s-a afirmat în raport cu dreptul naţional al
statelor membre. Concluzia: în situaţii de conflict între dispoziţiile dreptului
naţional al statelor membre ale Comunităţii şi dreptul comunitar, aplicarea
acestuia din urmă va prevala.
2. O altă trăsătură ce ţine de esenţa dreptului comunitar este cea a efectului direct
al normelor comunitare în statele membre. Curtea Europeană de Justiţie a
stabilit principiul potrivit căruia Comunitatea Europeană reprezintă o nouă
ordine de drept internaţional, în favoarea căreia statele membre au renunţat la o
parte din suveranitatea lor.
 Aceste două trăsături fundamentale ale dreptului comunitar – supremaţia faţă de
dreptul naţional şi efectul direct în statele membre ale Comunităţii – asigură
funcţionarea acestui sistem de drept inedit.

2. PRINCIPIILE DREPTULUI COMUNITAR

Principiile („principiu” – idee generală, cale diriguitoare care stau la baza

întregului sistem de drept, orientând reglementările juridice şi aplicarea dreptului)
dreptului comunitar se referă – în lumina obiectului dreptului comunitar – pe de o
parte, la raporturile dintre instituţiile europene şi, pe de altă parte, la raporturile dintre
aceste instituţii şi organismele statelor membre. Astfel, distingem:
1. principiul democraţiei reprezentative;
2. principiul respectării drepturilor omului;
3. principiul egalităţii;
4. principiul justiţiei sociale;
5. principiul diversităţii culturale;
6. principiul reprezentării intereselor;
7. principiul echilibrului instituţional;
8. principiul autonomiei instituţiilor;
9. principiul loialităţii;
10.principiul cooperării;
11.principiul subsidiarităţii.
Principiul democraţiei reprezentative. Democraţia reprezentativă este
consacrată în toate actele constitutive ale Comunităţilor Europene şi ale Uniunii
Europene.
Principiul democraţiei reprezentative se află – în mod firesc – la temelia
oricărei structuri democratice. Restrângerea rolului organelor reprezentative şi
„transferul deciziei la organele executive demonstrează opţiunea spre autoritarism şi
dictatură”, opţiune respinsă de statele Uniunii. Aşa se explică stipularea expresă a
„principiului democraţiei în funcţionarea Uniunii Europene”.
Principiul respectării drepturilor omului. Dreptul comunitar – prin diferite
reglementări – situează „respectarea drepturilor omului” între principii care
structurează Uniunea Europeană. Obligaţia de a respecta drepturile omului revine
tuturor autorităţilor publice.
Respectarea drepturilor omului implică principiul nediscriminării şi principiul
liberei prestări a serviciilor. Toţi resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene
sunt trataţi cu respect, având acces egal în instituţiile comunitare, precum şi la toate
formele de cooperare instituite. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a statuat
că „respectarea drepturilor omului face parte integrantă din principiile de drept, a
căror aplicare este obligatorie.”
Principiul egalităţii, derivând din natura dreptului comunitar, presupune, în
primul rand, excluderea discriminării, adică un tratament egal al părţilor în situaţii
identice şi comparabile. El este prevăzut în textile tratatelor comunitare. Se interzice
discriminarea între sexe prin aplicarea principiului că femeile şi bărbaţii trebuie să
primească plata egală pentru munac egală, se interzice discriminarea pe motive de
naţionalitate. Principiul nediscriminăii se aplică tuturor relaţiilor juridice care pot fi
statornice în cadrul teritoriului comunitar.
Principiul justiţiei sociale. Acordând importanţă principiului justiţiei sociale,
Comisia Europeană a elaborat o Cartă Comunitară a Drepturilor Sociale ale
lucrătorilor, care a fost adoptată de Consiliul European de la Strasbourg.
Tratatul de la Amsterdam a inclus Carta Comunitară a Drepturilor Sociale în
textele sale, dispoziţiile Cartei devenind obligatorii în toate statele membre ale
Uniunii Europene. Carta stipulează drepturile fundamentale privind libera circulaţie a
persoanelor, egalitatea de tratament, protecţia socială şi „garantarea unui nivel de trai
corespunzător pentru toţi resortisanţii Uniunii Europene”.
 Principiul diversităţii culturale. Având în vedere accentul pus de
Comunităţile Europene pe problematica economică, din perspectiva liberei circulaţii a
bunurilor şi serviciilor, s-au formulat mai multe critici cu privire la „subaprecierea
dimensiunii culturale”. În ultimii ani, în procesul elaborării reglementărilor
comunitare s-a manifestat preocuparea de promovare a unui cadru juridic adecvat
respectării diversităţii culturale. Pornindu-se de la realităţile Continentului,
caracterizat printr-o multitudine de tradiţii artistice şi culturale, Uniunea Europeană a
ajuns la concluzia că „între măsurile comunitare trebuie incluse cele privind
dezvolatarea culturii”.
Pluralismul cultural este inclus şi în programele de aderare a ţărilor candidate
din Europa Centrală şi de Est. Astfel, s-au structurat asemenea programe ca Ariane,
Raphael, Kaleidoscop, menite să încurajeze diversitatea culturală. În acest fel,
Uniunea Europeană adaugă dimensiunea culturală celorlalte dimensiuni, care au luat
deja o dezvoltare deosebită.
Principiul reprezentării intereselor potrivit structurii mecanismelor
comunitare. Reprezentarea intereselor se face în baza structurării organelor
comunitare. La nivel comunitar s-a adoptat acest principiu, care este similar
principiului separaţiei puterilor la nivel naţional. Tratatele constitutive ale
Comunităţilor Europene consacră „o repartizare a răspunderilor fiecărei instituţii
europene”, definind „rolul ce le revine în reprezentarea intereselor comunitare”.
Principiul echilibrului în exercitarea competenţelor instituţiilor europene.
Echilibrul instituţional este un principiu fundamental al „structurilor europene”.
Reglementările comunitare – precizând rolul fiecărei structuri constituite – nu
permit transferul de atribuţii de la un organism la altul pentru a nu se modifica
„echilibrul instituţional”.
Principiul autonomiei. Autonomia este un principiu care dă posibilitatea
instituţiilor să se organizeze în mod liber, fără a se modifica „echilibrul instituţional”
sau „repartizarea competenţelor între organismele comunitare şi statele membre”.
 Principiul loialităţii. Potrivit acestui principiu, statele membre vor lua toate
măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, de a asigura
îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratat sau din acţiunea întreprinsă de instituţiile
comunităţii.
Principiul cooperării. Între Uniunea Europeană şi statele membre, cooperarea
se realizează pe multiple planuri: prin furnizarea informaţiilor economice, comerciale,
administrative sau de altă natură; prin îndeplinirea unor atribuţii complementare în
finalizarea rolului statelor naţionale şi a celui ce revine Comunităţii; printr-o
delimitare a competenţelor, având în vedere obiectivele de ansamblu urmărite de
Uniune.
Principiul subsidiarităţii. („subsidiaritate” – cuv. latin „subsidium” – trupă de
rezervă, dar a fost folosit mai mult în sensul de asistenţă, sprijin). În literatura de
specialitate, Aristotel şi Thomas d´Aquino sunt consideraţi marii precursori ai ideii de
subsidiaritate1.
Subsidiaritatea se înfăţişează ca un sprijin pe care colectivităţile superioare îl
acordau colectivităţilor inferioare, fără a le înlocui însă pe acestea din punctul de
vedere al competenţelor şi atribuţiilor.
O a doua fază a evoluţiei recunoaşterii principiului subsidiarităţii are loc după
Tratatul de la Amsterdam.
Uniunea Europeană nu este o federaţie şi nici nu întruneşte elementele
definitorii care ar putea duce spre o asemenea structură, având în vedere opţiunile
părinţilor fondatori.
Analizele efectuate de organismele Uniunii Europene au dus la concluzia
că „în conformitate cu principiul subsidiarităţii, vor fi atribuite Uniunii sarcinile
pe care statele membre le vor putea îndeplini în mod eficace”.
Principiul proporţionalităţii presupune ca legalitatea regulilor comunitare să
fie supusă condiţiei ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului legitim
1
V. Duculescu, Principiul subsidiarităţii – principiu fundamental al Tratatului Constituţional European, Revista de drept
comercial, nr. 1, 2004, p. 47
urmărit de aceste reguli şi nu trebie să depăşească, iar când există posibilitate de
alegere între măsuri corespunzătoare, trebuie să fie aleasă cea mai puţin oneroasă.
Potrivit principiul proporţionalităţii, mijloacele folosite de autorităţi trebuie să fie
proporţionale cu scopul lor.
Pentru înţelegerea semnificaţiei corecte a principiului subsidiarităţii o
însemnătate aparte o prezintă Protocolul cu privire la aplicarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

3. IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

Izvoarele (forma de exprimare a normelor juridice) dreptului comunitar.

Izvoarele dreptului comunitar sunt definite ca modalităţi specifice prin care regulile
de conduită considerate necesare în structurile europene devin norme de drept prin
acordul de voinţă al statelor membre.
În sens material, realităţile europene, cerinţele dezvoltării economice şi sociale
configurează voinţa statelor de a stipula anumite norme juridice. În sens formal,
regulile de conduită considerate necesare în structurile europene pot fi exprimate în
tratate, acorduri, directive, regulamente, decizii.
Unii autori disting – după modalităţile de exprimare a regulilor de conduită din
structurile europene:
 izvoare originare şi izvoare derivate, iar alţii în:
 izvoare primare şi izvoare auxiliare,
alţii în:
 izvoare fundamentale şi secundare. Dreptul comunitar
îsi are izvorul în următoarele surse: (clasificare ce
aparţine lui Louis Cartou, în "L’Union europeenne",
Paris, 1994):
 Izvoarele primare sunt actele juridice consultative ale Comunităţilor
Europene, având un caracter fundamental (mulţi autori definesc aceste acte ca
fiind constituţionale):
1. Tratatul stabilind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului,
semnat la Paris la 18 aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 25 iulie 1952;
2. Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană, semnat la Roma
la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958;
3. Tratatul stabilind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, semnat la
Roma la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958;
4. Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică pentru
Comunităţile Europene, semnat la 8 aprile 1965 şi intrat în vigoare la 1
iulie 1967;
5. Tratatele bugetare ale Comunităţilor Europene (Tratatul de la
Luxemburg de la 22 aprilie 1970 şi Tratatul de la Bruxelles de la 22 iulie
1975, intrat în vigoare la 1 iunie 1977), care au dus modificări tratatelor
constitutive, îndeosebi în privinţa procedurii bugetare, competenţei
Parlamentului şi controlului bugetar (în vederea efectuării controlului
bugetar s-a constituit Curtea de Conturi a Comunităţilor Europene).
6. Actul Unic European (a fost negociat în cadrul unei Conferinţe
Interguvernamentale desfăşurată în perioada 9 septembrie 1985-17
februarie 1986. AUE a intrat în vigoare la 1 iulie 1987) are o importanţă
deosebită pentru structurarea Uniunii Europene, deoarece a stipulat:

- extinderea votului cu majoritate caliicată;

- recunoaşterea oficială a Consiliului European;
- crearea Tribunalului de Primă Instanţă – ceea ce a reprezentat un pas
important în reforma instituţiilor europene
 7. Tratatul privind instituirea unei Uniuni Europene de la Maastricht,
adoptat la 10 decembrie 1991, semnat la 7 februarie 1992, intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993, în cursulmConferinţei Interguvernamentale
de la Maastricht s-a convenit includerea celor două tratate: TUE (Tratatul
de Uniune Europeană) şi TCE (Tratatul Comunităţii Europene,
cuprinzând Tratatele originare, semnate la Paris şi Roma);
8. Tratatul de la Amsterdam prin care se modifică Tratatul de Uniune
Europeană, semnat la 2 octombrie 1997 şi intra în vigoare la 1 mai 1999;
9. Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1
februarie 2003.
10.Tratatele şi acordurile de aderare care au adus unele modificări actelor
constitutive.

 Izvoare secundare sunt regulamentele, directivele, deciziile, avizele şi

recomandările, pe care instituţiile europene sunt abilitate
să le adopte.

a) Regulamentele. Un regulament trebuie să întrunească trei caracteristici:

- să fie de aplicabiliotate generală, ceea ce presupune caracterul

nedeterminat, neindividualizat al situaţiilor la care se aplică şi al
efectelor produse sub raportul subiectelor juridice cărora li se adresează,
personae fizice şi juridice şi statele membr. Regulamentele se atribuie
unor categorii înfăţişate abstract şi în ansamblul lor;
- să fie obligatorii în toate elementele lor, fapt care le deosebeşte de
directive. Regulamentele obligă nu numai statele, ci şi întreprinderile,
fiind creatoare de drepturi subiective în beneficial particularilor;
- să fie direct aplicabile în fiecare stat membru. Aplicabilitatea directă
înseamnă că nu este necesară vreo acţiune legislativă formală din partea
 statelor member pentru ca ele să intre în vigoare, neimpunându-se de
ex. un act legislative de ratificare, nici nu pot f adoptate măsuri prin
care să le modifice domeniul lor de aplicare sau formulate dispoziţii
suplimentare.

Regulamentele se pot clasifica în două categorii:

1. regulamente de bază;
2. egulamente executorii.

Această distincţie a fost introdusă prin practica instituţiilor şi confirmată de

Curte. Regulamentele de executare pot fi adoptate de către Consiliu sau de către
Comisie şi ele sunt subordonate, din punct de vedere al interpretării şi validităţii
regulamentului de bază faţă de care trebuie să fie conform. Regulamentele se publică
obligatoriu în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. Data intrării lor în vigoare
este menţionată în chiar textul lor. În absenţa acestei precizări, ele intră în vigoare în a
20-cea zi de la data acelei publicări. În privinţa condiţiilor de fond, un regulament
trebuie să indice temeiul legal al adoptării sale, avizele care trebuie să fie obţinute şi
îndeplinirea procedurilor formale prevăzute pentru adoptarea actului în cauză. În
preambulul său mai trebuie avută în vedre şi o motivare în fapt şi în drept pentru
hotărârile luate.

b) Directivele – au forţă obligatorie pentru fiecare stat membru căruia i se

adresează numai în ce priveşte rezultatul de atins, lăsându-se autorităţilor
naţionale competenţa alegerii formelor şi mijloacelor de aplicare a lor.
Directivele se adresează numai statelor membre şi ca atare numai acestora le
pot fi impuse obligaţii, efectul lor fiind limitat. Directivele nu pot fi invocate în
raporturile dintre particulari, ci n umai contra unui stat membru căruia îi sunt
adresate , ele neputând să impună obligaţii persoanelor. Directivele sunt
destinate să promoveze coordonarea legislaţiilor naţionale, tinzând să
 îngrădească anumite domenii autoritatea statelor în materie de reglementare
juridică prinn stabilirea în sarcina lor a unor obligaţii de a face, a unor restricţii
sau unor interdicţii (este cazul directivelor pe care Consiliul le adoptă în
materia liberei circulaţii a lucrătorilor). Directivele fac necesară modificarea
legislaţiilor naţionale sau adoptarea de prevederi legale în domeniile ce fac
obiectul lor. Un stat mambru care nu a adoptat măsurile de implementare
pretinse de directivă, în termenele stabilite sau nu a implementat corect, nu
poate invoca împotriva persoanelor propria îndeplinire a obligaţiei pe care o
presupune directiva. În cazul în care o directivă nu este transpusă în legislaţia
naţională de către un stat membru, persoanele vătămate prin faptul
netrnspunerii pot să permită repararea daunelor încercate, statul în cauză având
obligaţia de despăgubire potrivit criteriilor stabilite în dreptul său intern în
măsura în care sunt îndrituite trei condiţii:

- rezultatul prevăzut de directivă să comporte atribuirea de drepturi în

beneficiul persoanelor;
- conţinutul acestor drepturi să fie identificabil pe baza dispoziţiei
directivei;
- existenţa unei legături cauzale între încălcarea obligaţiei ce include
statului şi daunele suferite de persoana lezată.

c) Deciziile – sunt obligatorii în întregul lor pentru cei cărora li se adresează. Ele
sun tnumai acte administrative individuale. Ele nu cuprind reguli generale care
să fie valabile erga omnes, nu au caracter normativ.
d) Recomandările şi avizele – nu au forţă obligatorie, nici pentru autorul lor, nici
pentru destintarul lor. Ele nu pot fi contestate în justiţie. Ele sunt instrumente de
orientare invitând pe destinatar să adopte o linie de conduită determinată.

Principiile generale ale dreptului

 Recurgerea la principiile generale ale dreptului ca izvoare juridice se impune în
mod deosebit datorită caracterului de noutate a dreptului comunitar care se află încă
în etapa consolidării sale, spre deosebire de ordinea internă a fiecărui stat care
cunoaşte o lungă perioadă în care ea s-a sedimentat.
S-ar putea distinge trei categorii de principii:4
- principii juridice obligatorii care sunt o moştenire juridică ce este comună
vestului Europei ca o formă a dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă
sunt încorporate în reglementările comunitare, caracterul lor obligatoriu este de
netăgăduit;

- reguli de reglementare comune legislaţiei statelor membre, cu sau fără

elemente de echitate şi imparţialitate; ele îşi au originea în apropierea sistemelor
lor juridice produsă de-a lungul anilor şi în nivelul lor de dezvoltare economică,
socială şi culturală sensibil egal (o astfel de situaţie este, în fapt, o condiţie a
dobândirii calităţii de membru al Uniunii europene);
- reguli generale inerente ordinei juridice comunitare care sunt promovate
independent de ordinea juridică naţională; ele sunt o creaţie a instituţiilor
comunitare (inclusiv a Curţii de Justiţie) ca urmare a interpretărilor şi motivărilor
legale, care sunt repetabile, pot lua conturul unor principii generale.

Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie

În general jurisprudenţa nu este acceptată ca izvor de drept în sistemul juridic

continental. Hotărârile judecătoreşti nu sunt obligatorii pentru cazurile ce ar surveni
în viitor. Cu toate acestea, se consideră că fiecare aplicare a dreptului necesită
interpretare, care înseamnă că, într-un fel sau altul, regulile sunt perfecţionate. În
concret, în unele domenii ale dreptului comunitar jurispudenţa Curţii a putut fi
considerată ca un important izvor de drept, având în vedere lipsa reglementării sau
reglementarea lacunară.
Dreptul internaţional
Deoarece o mare parte din regulile de drept internaţional nu au o natură
obligatorie, ele sunt aplicate ca reguli de drept cutumiar sau ca principii generale de
drept.

Dreptul naţional
Uneori, dreptul naţional poate constitui izvor al dreptului comunitar prin
referiri fie exprese, fie implicite.
Referirile implicite sunt făcute, în special, de curţile comunitare de justiţie în
cazurile ce le sunt deduse.