SECŢIUNEA I

DREPTURILE CETĂŢENILOR UNIUNII EUROPENE

§1. Introducere

Evoluţia Uniunii Europene de la începuturile sale (faza organizaţiilor sectoriale) şi până

în prezent a dus la formarea unui patrimoniu juridic care cuprinde toate instrumentele juridice
de-a lungul timpului în evoluţia lor succesivă.
Acest patrimoniu juridic trebuia să fie administrat într-un anumit fel, conservat şi folosit
ca bază pentru apariţia de noi instrumente juridice, astfel că s-a impus apariţia dreptului
european ca ramură de drept în cadrul Uniunii Europene.
Multă vreme, ideea de uniune a Europei s-a confundat cu cea de organizare a lumii. 1
Analizată din perspectiva apariţiei, în timp, a ideii de unitate în spaţiul european este de
observat că aceasta este plasată în mod diferit de către jurişti, economişti, filosofi, sociologi şi
de către istorici, istorici care nici ei nu sunt unanimi cu privire la originile unei astfel de idei,
respectiv a unui astfel de demers. În ceea ce priveşte dimensiunea istorică a Uniunii Europene,
istoricii vorbesc despre ideea de unitate la nivel european încă din Antichitate. 2
Dreptul Uniunii Europene constituie un important corp legislativ care se inserează în
ramurile cele mai diverse ale dreptului.
În raport de organizarea actuală, precum şi de cerinţele acquis-ului comunitar,
denumirea de drept european desemnează normele juridice care se aplică în ordinea juridică a
Uniunii Europene, cuprinse în tratatele institutive ale comunităţilor europene, în tratatele care
au adus modificări tratatelor institutive – Tratatul de fuziune, Actul Unic European, Tratatul de
la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, precum şi actele comunitare
adoptate de instituţiile comunitare – decizii, directive, regulamente.
Unele tratate cuprind şi protocoale anexe, care fac parte integrantă din aceste acte, aşa
cum se precizează în chiar cuprinsul lor.
Tratatele constitutive formează dreptul primar al Uniunii Europene. Aşadar tratatele
definesc elementele fundamentale ale Uniunii şi precizează competenţa intituţiilor din sistemul
1
Charles Zorgbibe, Construcţia Europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, Bucureşti, 1998, pag.5;
2
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediţia aVI-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, pag.1;
comunitar care participă la procesul de luare a deciziilor, procedurile legislative, precum şi
puterile de prerogative care sunt recunoscute acestor instituţii.
Mai mult decât atât, tratatele formează obiectul negocierilor directe între guvernele
statelor membre care trebuie să fie ratificate după procedura prevăzută la nivel naţional pentru
fiecare stat în parte.
Pe lângă cele două tratate considerate fundamentale, Tratatul instituind o comunitate
europeană şi Tratatul asupra Uniunii Europene sunt avute în vedere şi Tratatul Euratom,
tratatele de aderare ale altor state decât cele fondatoare şi alte tratate şi protocoale.
Tratatul de la Lisabona este un tratat de amendare a tratatelor existente. La intrarea sa în
vigoare (1 decembrie 2009), Tratatul de la Lisabona a modificat cele două tratate majore ale
Uniunii: Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE, Maastricht,1992), precum şi Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene (Roma, 1957). Acesta din urmă a fost redenumit „Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene” (TFUE) Tratatului îi sunt ataşate o serie de Protocoale
şi Declaraţii.
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, personalitatea juridică aparţinea,
la nivelul Uniunii Europene Comunităţilor Europene şi aceasta în condiţiile în care Tratatul de
la Maastricht privind Uniunea Europeană nu a recunoscut, în mod expres personalitatea juridică
pentru UE.3
Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 şi intrat în vigoare în data de 1
decembrie 2009 este cel care conferă expres personalitate juridică Uniunii Europene.
Până la 1decembrie 2009 Uniunea Europeană era definită ca fiind o entitate sui generis,
având personalitate juridică emergentă, în existenţa sa sprijinindu-se pe cei trei piloni instituiţi
prin Tratatul de la Maastricht, şi anume Comunităţile Europene, politica externă şi de securitate
comună, respectiv judtiţia şi afacerile interne.4
Recunoaşterea expresă a personalităţii juridice a Uniunii Europene reprezintă fără
îndoială un important pas înainte în consolidarea poziţiei de actor global al acesteia în relaţiile
internaţionale, dar mai există multe de lămurit în ceea ce priveşte raportarea Uniunii Europene
la alte forme de cooperare, precum şi structura înspre care se îndreaptă sau se va transforma în
viitor.

3
Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene-pricipii, acţiuni, libertăţi-, Editura Universul Juridic Bucureşti, 2016,
pag.19;
4
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, op. cit., pag. 319;
 În sensul strict al termenului, dreptul comunitar este reprezentat de tratatele constitutive
(drept primar), precum şi de regulile conţinute de actele emise de instituţiile comunitare în
aplicarea acestor tratate (drept derivat).
Dreptul primar originar îşi are izvoarele, mai întâi în tratatele constitutive – cel de la
Paris şi tratatele de la Roma, apoi în tratatele şi acordurile care au modificat sau adaptat pe cele
constitutive şi, în sfârşit, în protocoalele şi convenţiile pe care Curtea de Justiţie le defineşte ca
având forţă imperativă.5
Din categoria actelor de drept derivat fac parte o serie de acte care au la bază Tratatul,
care indică faptul că adoptarea lor se fundamentează pe dreptul primar.
Clasificarea actelor derivate are ca temei art. 249 din Tratatul de Constituire al
Comunităţii Europene: „Pentru îndeplinirea misiunii lor şi în condiţiile prevăzute de prezentul
tratat, Parlamentul European împreună cu Consiliul şi Comisia adoptă regulamente şi directive,
iau decizii şi formulează recomandări sau avize.”6
În afara actelor derivate cu caracter obligatoriu există o categorie de acte adoptate de
către instituţiile sau organele comunitare care nu au caracter obligatoriu în sensul pe care îl
cunoaştem în cazul regulamentelor, deciziilor şi directivelor. Este vorba despre recomandări şi
avize.
Acordurile încheiate de C.E. cu statele terţe sau cu organizaţii internaţionale fac parte
integrantă din ordinea juridică comunitară din momentul intrării lor în vigoare. Rezultă faptul
că sistemul pe care se bazează C.E. este cel monist, ceea ce înseamnă că acordurile
internaţionale fac parte din ordinea juridică comunitară fără a fi necesară vreo măsură internă
de transformare a sa.
Influenţa jurisprudenţei asupra dezvoltării dreptului comunitar este considerabilă,
datorită faptului că judecătorul comunitar se confruntă cu un sistem de drept în formare.
Jurisprudenţa C.J.C.E. nu reprezintă un izvor de drept comunitar în sensul cunoscut de
sistemul de drept common law, hotărârile judecătoreşti neavând efect erga omnes. Soluţiile date
de Curtea de Justiţie de la Luxemburg sunt obligatorii în ceea ce priveşte modul în care
interpretează dispoziţiile dreptului comunitar.

5
Nicolae Popa, Teoria Generală a Dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996,pag.90;
6
Art. 249 din Tratatul de Constituire al Comunităţii Europene.
 Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a putut fi considerată izvor de drept în lipsa
reglementărilor sau unor reglementări lacunare.7
În ceea ce priveşte metoda de interpretare utilizată de Curte, aceasta este una dinamică
şi recurge deseori la principiile generale de drept.
Fără a exclude recurgerea la metodele clasice de interpretare, Curtea nu ezită să prefere
anumite metode „constructive” de interpretare. Este vorba în primul rând, de interpretarea
sistemică, care constă în plasarea normei interpretate în contextul general şi interpretarea
teleologică ce ia în considerare scopul şi obiectul dispoziţiei, metodă cel mai frecvent utilizată
de Curte.8
În sens larg, dreptul comunitar înglobează ansamblul regulilor de drept aplicabile în
ordinea juridică comunitară. Aşadar, este vorba în egală măsură de principii generale de drept,
de jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, de dreptul rezultat din relaţiile externe ale
Comunităţilor şi chiar dreptul complementar rezultat din actele convenţionale încheiate între
statele membre pentru aplicarea tratatelor.

§2. Cetățenia Uniunii Europene

Cetăţenia europeană a fost prevăzută în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene

(TFUE) şi Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE).
Cetăţenia europeană reprezintă un element esenţial în procesul de formare a identităţii
europene. Aceasta se adaugă cetăţeniei statelor membre. Ceea ce diferenţiază cetăţenia
europeană de cetăţenia statelor membre sunt drepturile conferite de cetăţenia europeană,
acestea nefiind însoţite de îndatoriri.
Libera circulaţie a persoanelor presupune absenţa oricărei discriminări bazate pe
cetăţenie originară între lucrătorii statelor membre în ceea ce priveşte angajarea, remunerarea şi
alte condiţii.9

7
Dumitru Mazilu, Integrare Europeană –Drept Comunitar şi Instituţii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1995, pag.80;
8
Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beack, Bucureşti, 2003, pag. 126;
9
Andrei Popescu, Nicolae Voiculescu, Dreptul social european, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti,
2003, pag. 211;
 Încă de la instituirea sa prin Tratatul de la Maastricht 10 , cetăţenia europeană dobândeşte
un rol esenţial în dezvoltarea actuală a procesului de integrare europeană. Potrivit dispoziţiilor
comunitare, cetăţenia europeană, ca obiectiv, se constituie într-o „nouă etapă a procesului de
realizare a unei Uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”11 .
Aşa cum o defineşte Tratatul de la Maastricht, cetăţenia europeană constă în
posibilitatea oferită oricărui individ care are cetăţenia unui stat membru de a fi considerat
cetăţean al Uniunii Europene. Prin introducerea cetăţeniei europene, semnatarii Tratatului
asupra Uniunii Europene şi-au dorit, între altele, promovarea şi consolidarea identităţii
europene, implicând, în acest fel, cetăţenii în procesul de integrare europeană. Ca urmare a
dezvoltării Pieţei unice, cetăţenii beneficiază de o serie de drepturi generale în domenii dintre
cele mai diverse, precum libera circulaţie a bunurilor şi a serviciilor, protecţia consumatorilor şi
sănătatea publică, egalitatea de şanse şi de tratament, accesul la ocuparea locurilor de muncă şi
la protecţia socială ş.a. Primul paragraf al articolului 1718 din Tratatul instituind CE19
defineşte cetăţeanul european ca fiind „aceea persoană care are naţionalitatea (n.n.20 cetăţenia)
unui stat membru”. Cu toate acestea, printr-o Declaraţie 12 anexată în anul 1992 Tratatului de la
Maastricht, cu ocazia Conferinţei Interguvernamentale, se reaminteşte faptul că, de fiecare dată
13
când se face referire la cetăţenii statelor membre, problema de a şti dacă o persoană are
cetăţenia unui stat membru sau a altuia nu se va rezolva decât făcându-se referire la dreptul
naţional al statului membru în cauză.14
În Declaraţie s-a subliniat faptul că cetăţenia Uniunii este un concept politic şi juridic
diferit de cel al cetăţeniei în sensul Constituţiei Regatului Danemarcei şi a sistemului juridic
danez şi că nici o dispoziţie a Tratatului asupra Uniunii Europene nu implică angajamentul de a
crea o cetăţenie a Uniunii în sensul cetăţeniei unui stat membru. Tot atunci, s-a adăugat şi
faptul că cetăţenia Uniunii nu conferă nici unui cetăţean dintr-un alt stat membru dreptul de a
obţine cetăţenia daneză sau alte drepturi, obligaţii ori avantaje proprii cetăţenilor danezi în

10
Articolele 17 – 22, partea a II-a din Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE – semnat la 7 februarie 1992 şi
intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993), aşa cum a fost modificat de Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2
octombrie 1997 şi intrat în vigoare la 1 mai 1999 (fostul art. 8, partea a II-a, Tratatul de la Maastricht);
11
Articolul 1 din Tratatul asupra Uniunii Europene, modificat prin Tratatul de la Amsterdam (fostul art. A din
Tratatul de la Maastricht);
12
Declaraţia a fost solicitată, în special, de către Danemarca, în Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene,
Editura Universităţii “Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2013, op.cit.;
13
Augustin Fuerea, Dreptul comunitar al afacerilor, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, pag. 44-55;
14
Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene,Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”, Bucureşti, 2013, pag. 15;
temeiul normelor constituţionale, juridice şi administrative din această ţară. Articolele 17 - 22
din Tratatul instituind CE (fostul art. 8 din Tratatul de la Maastricht) 15 fac referire, pe de o
parte, la distincţia între naţionalitate şi cetăţenie şi, pe de altă parte, la subordonarea
cetăţeanului Uniunii cetăţeanului unui stat membru. Potrivit Curţii de justiţie a Comunităţilor
europene (CJCE), naţionalitatea se întemeiază pe „existenţa unui raport special de solidaritate
faţă de un stat, ca şi pe reciprocitatea drepturilor şi a obligaţiilor”. Rămânând în spaţiul
comunitar, se poate observa că acest gen de raport nu este susceptibil să existe între un rezident
comunitar şi un stat membru. Însă, în cadrul comunitar, se poate constata că naţionalităţii unui
stat membru, căruia îi corespunde, firesc, recunoaşterea unei cetăţenii în adevăratul sens al
termenului, i se adaugă, acum, recunoaşterea unei naţionalităţi, respectiv cetăţenii, supra-
statale. Din acest motiv, cetăţenia europeană îmbracă un caracter dual, în sensul în care
recunoaşterea sa este condiţionată de existenţa cetăţeniei unui stat membru al Uniunii.
Cetăţenia Uniunii a fost pentru prima dată inclusă de TUE (Tratatul de la Maastricht) în
TCE unde s-a prevăzut în mod expres că „se instituie o cetăţenie a Uniunii” 16. În continuare se
precizează că „este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană care are cetăţenia unui stat
membru”17.
Tratatul de la Amsterdam (TA), intrat în vigoare în 1999 se reafirmă - ca o garanţie a
recunoaşterii cetăţeniei Uniunii – că Uniunea Europeană este întemeiată pe principiile libertăţii,
respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi ale statului de drept, aceste principii fiind
comune tuturor statelor membre. Respectarea drepturilor omului reprezintă o condiţie a
apartenenţei unui stat la Uniune. Principiile enunţate formează patrimoniul comun de valori
enunţat de statutul Consiliului Europei şi de Convenţia europeană a drepturilor omului. 18
Prin Tratatul de la Amsterdam se recunoaşte cetăţenilor Uniunii dreptul la informaţie,
adică este recunoscut oricărui ceteţean european, persoană fizică sau persoană juridică ce are
sediul într-un stat membru, dreptul la accesul documentelor Parlamentului European şi ale
Consiliului Uniunii Europene, Comisia Europeană înfiinţând şi un serviciu de informare a
cetăţenilor cu privire la drepturile conferite lor prin cetăţenia europeană.

15
Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene, op.cit,. pag.16;
16
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene;
17
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene;
18
Eduard Dragomir, Dan Niţă, Cetăţenia europeană, Editura Nomina Lex, Bucureşti, 2010, op. cit.,pag. 106;
 Tot acest Tratat instituie sancţiuni pentru nerespectarea acestor drepturi. Astfel, în
situaţia în care un stat membru al Uniunii încalcă în mod grav şi repetat principiile, Consiliul
poate să dispună suspendarea anumitor drepturi care decurg TUE modificat prin TA, inclusiv
dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat.
La data de 7 decembrie 2000 a fost proclamată oficial Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene de către Parlamentul European, Consiliu şi Comisia, ceea ce presupune că
nicio autoritate Comunitară nu are dreptul să încalce drepturile resortisanţilor Uniunii
Europene, obligaţia de a respecta drepturile omului revine tuturor autorităţilor publice. 19
Tratatul de la Lisabona din 2007 consacră o serie de principii pe care Uniunea le
respectă şi care vizează cetăţenii Uniunii: principiul egalităţii cetăţenilor Uniunii, principiul
democraţiei reprezentative potrivit căruia cetăţenii sunt reprezentaţi în Parlamentul European.
Cetăţenia europeană instituită prin dispoziţiile Tratatului de la Maastricht din anul 1993
reprezintă astfel o reală pârghie de formare a identităţii europene.
Tratatul de la Maanstricht, introducând conceptul de cetăţenie europeană, a avut în
vedere acordarea dreptului de liberă circulaţie şi liberă rezidenţă în interiorul Uniunii Europene
tuturor cetăţenilor statelor membre. Prin acest Tratat a fost introdusă şi politica referitoare la
azil, trecerea frontierelor externe şi politica referitoare la imigraţie în sarcina statelor membre.
De observat este faptul că dispoziţiile Tratatelor UE fac referire la cetăţenie şi nu la
naţionalitate şi condiţionează cetăţenia Uniunii Europene de existenţa cetăţeniei unui stat
membru.20

§3.Detalii conceptuale privind cetațenia Uniunii Europene

Aşa cum este firesc, una din multele probleme care apar, adesea, este aceea de a şti
cum se califică cetăţenia Uniunii Europene, deoarece este evident faptul că aceasta, în stadiul
actual al procesului de integrare, nu poate fi considerată ca aceea a unui stat, chiar federal, în
sensul doctrinei constituţionale tradiţionale21.
Statul este subiectul originar, direct şi nemijlocit al dreptului internaţional, având
capacitatea deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional.
19
Dumitru Mazilu, Integrare Europeană –Drept Comunitar şi Instituţii Europene, op. cit., pag.60;
20
A. Fuerea, Dreptul Uniunii Europene – principii, acţiuni, libertăţi, op. cit., pag.193;
21
Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene, op. cit., pag.18;
Statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de întindere, populaţie, dezvoltare sau
forţă militară.
Populaţia unui stat cuprinde cetăţenii stalului (resortisanţi) faţă de care statul îşi
exercită jurisdicţia sa deplină, precum şi protecţia sa diplomatică, când ei se află în
străinătate; străinii, persoane care au cetăţenia altor state; persoanele cu dublă cetăţenie
(bipatrizii): persoanele fără cetăţenie (apatrizii); persoanele strămutate (refugiaţii) şi
persoanele aparţinând unor minorităţi etnice, religioase sau lingvistice, cetăţeni ai statului
respectiv care beneficiază de o anumită protecţie internaţională referitoare la drepturile
fundamentale ale omului22. Regula generală în materia populaţiei statelor este că statul îşi
exercită jurisdicţia sa asupra tuturor oamenilor aflaţi pe teritoriul său.
Faptul că reglementarea statutului juridic al populaţiei este de competenţa internă a
fiecărui stat nu exclude însă colaborarea internaţională între state, în anumite probleme legate
de acest statut, precum drepturile omului, problema refugiaţilor şi emigranţilor, regimul
juridic al străinilor, combaterea pe plan internaţional a criminalităţii23.
În dreptul internaţional public cetăţenia este obiect de reglementare numai sub aspectul
apartenenţei unei persoane la un stat determinat şi sub cel al menţinerii legăturii persoanei
fizice cu statutul ei şi în situaţia când se află pe teritoriul altui stat sau într-o zonă spaţială
nesupusă suveranităţii vreunui stat. Dreptul internaţional recunoaşte că statul îşi exercită
jurisdicţia sa asupra cetăţenilor săi oriunde s-ar afla aceştia. De asemenea, el recunoaşte statelor
dreptul la protecţia diplomatică şi consulară faţă de cetăţenii săi când se află în străinătate.
În principiu, statul are competenţă exclusivă în edificarea legilor şi reglementărilor privind
cetăţenia. Cetăţenia este deci în exclusivitate o chestiune de drept intern. Statul determină, de
sine stătător, criteriile şi modalităţile de obţinere sau pierdere a cetăţeniei sale, precum şi
drepturile şi obligaţiile ce revin cetăţenilor săi în baza acestei calităţii.
Cercetătorii în domeniu examinează noţiunea de cetăţenie din perspectiva a două
accepţiuni24, sensuri25 a) instituţie juridică şi b) condiţie juridică (un stat)26.
22
Marţian Niciu, Drept internaţional public, vol.II, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, pag. 6;
23
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public. – Ed. ALL, Bucureşti,
1997, pag. 147;

24
I.Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, –Bucureşti, Editura ACTAMI, 1997, pag. 153; I. Deleanu,
Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, Editura Nova, Bucureşti, 1996, voi.2, pag. 24;
25
T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, Editura Lumina LEX, 2000, vol.I, pag. 131;
26
I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, op. cit., pag. 24; T. Drăganu, Drept constituţional şi instituţii
politice,op. cit., pag. 131;
 Aceste două accepţiuni sunt strâns legate între ele, drepturile subiective ale unei persoane
derivând tocmai din normele pe care le consacră sau le reglementează. Cetăţenia în sens de
instituţie juridică ţine de dreptul obiectiv, pe când cetăţenia în sens de condiţie juridică se
include sferei drepturilor subiective, axându-se pe ideea de subiect de drept.
În prima accepţiune cetăţenia reprezintă un ansamblu de norme juridice ce reglementează
raporturi sociale grupate în jurul necesităţii de a asigura plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor
prevăzute de Constituţie şi legi acelor persoane care, prin sentimentele şi interesele lor, sunt
strâns legate de destinele27 statului respectiv. Din acest punct de vedere cetăţenia constituie o
categorie legată de dreptul obiectiv.
Cetăţenia se poate dobândi, în principal, prin două modalităţi: prin naştere şi prin
naturalizare.
Prin naştere, cetăţenia se poate dobândi fie urmând principiul “dreptului sângelui” - jus
sanguinis - copilul având cetăţenia părinţilor, fie cel al “dreptului solului” - jus soli - potrivit
căruia copilul capătă cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a născut, indiferent de cetăţenia
părinţilor28.
Prin naturalizare, dobândirea cetăţeniei are loc la cererea persoanei interesate, pe baza
deciziei autorităţilor competente ale statului solicitat.
Legislaţiile naţionale prevăd o serie de condiţii pentru acordarea cetăţeniei la cererea
persoanei29, precum: reşedinţa solicitantului pe o perioadă de timp (între 3 şi l0 ani) pe teritoriul
statului respectiv (excepţiile sunt prevăzute expres de lege), buna moralitate, cunoaşterea limbii
naţionale, îndeplinirea unui serviciu guvernamental, cerinţa de a dispune de mijloace de
existenţă.
Potrivit art. 9 TUE şi art. 20 alin.1 tezele 2 şi 3 TFUE „este cetăţean al Uniunii orice
persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia
naţională, ci se adaugă acesteia”
Sub aspect strict constituţional, cetăţenia Uniunii, instituită prin Tratatul de la
Maastricht din anul 1992 şi dezvoltată prin Tratatul de la Lisabona din anul 2007 nu este

27
I. Deleanu, op. cit., pag. 24; T. Drăganu, op.cit., pag. 132;
28
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internaţional public, Editura Şansa, Bucureşti, 1994,
pag. 130;
29
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internaţional public, op.cit., pag. 130;
comparabilă cu cea atribuită unui cetăţean al unuia dintre cele 28 de state membre. Cetăţenia
Uniunii Europene plasează cetăţenii sub protecţia dreptului Uniunii Europene. 30
Cum cetăţenia Uniunii Europene nu poate fi considerată similară cu cea de la nivelul
unui stat apar probleme în a şti cum se califică această cetăţenie.
Având în vedere libertatea de circulaţie a persoanelor care a fost prevăzută în Tratate
încă din anii 1960 s-a impus a se institui o cetăţenie europeană care să prevadă în mod expres
drepturi şi obligaţii.
În aceste condiţii, pe baza unor lucrări pregătitoare întocmite la mijlocul anilor 1970,
Tratatul privind Uniunea Europeană de la Maastricht menţionează ca obiectiv al Uniunii
Europene „consolidarea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor (statelor membre)
prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii Europene.” Astfel, fostele articole 17-22 sunt consacrate
de Tratatul privind Uniunea Europeană cetăţeniei europene.
Articolele 17 – 22 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană definesc limitele
statutului de cetăţeni europeni şi imprimă o mai mare dinamică situaţiilor juridice de care
indivizii se bucură, deja. În parte, substanţa drepturilor conexe cetăţeniei europene a consacrat,
în mod oficial, un anumit acquis comunitar31 şi a consolidat drepturi, deja, prezente în dreptul
derivat sau în practică (de exemplu, dreptul la libera circulaţie sau dreptul de petiţie la
Parlamentul european). O noutate absolută constă în aceea că cetăţenilor li s-au recunoscut
drepturi politice importante, precum dreptul de vot şi de a fi aleşi pentru alegerile europene şi
municipale. 31
Cetăţenia Uniunii Europene desemnează un raport între cetăţean şi Uniune care are în
vedere drepturi, datorii şi participare la viaţa politică. Acest raport trebuie să permită
estomparea separării pentru cetăţenii Comunităţii interesaţi din ce în ce mai mult de măsurile
comunitare. Se urmăreşte ca cetăţenii să se identifice cu Uniunea Europeană pentru o identitate
europeană, opinie publică şi conştiinţă politică comune.
Tratatul CE prevede că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană care are
naţionalitatea unui stat membru, care reiese din aplicarea dispoziţiilor proprii statului respectiv.
Printre modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam se numără şi consacrarea unei
norme negative, cu privire la principiul nediscriminării pe bază de cetăţenie/naţionalitate,
potrivit căreia Consiliul, hotărând cu unanimitate de voturi, pe baza unei propuneri din partea
30
A. Fuerea, Dreptul Uniunii Europene – principii, acţiuni, libertăţi, op. cit,. pag. 193;
31
A. Fuerea, Dreptul Uniunii Europene, op. cit., pag. .26;
Comisiei şi cu consultarea prealabilă a Parlamentului european, poate lua deciziile necesare cu
privire la lupta împotriva discriminării întemeiate pe sex, rasă sau origine etnică, religie ori
convingeri personale, handicap, vârstă sau orientări sexuale. Este vorba aici despre un alt temei
juridic prin care Curtea de justiţie, pe de o parte, şi celelalte instituţii comunitare, pe de altă
parte, vor putea să combată discriminarea, încă prezentă, între persoanele de cetăţenii/
naţionalităţi diferite.32
Tratatul de la Lisabona a dispus introducerea acestei definiţii în articolul 8 din Tratatul
privind Uniunea Europeană.33
Cetăţenia Uniunii completează cetăţenia naţională, fără să o înlocuiască, aceasta fiind
alcătuită dintr-un ansamblu de drepturi şi obligaţii, care se adăugă drepturilor şi obligaţiilor
legate de cetăţenia unui stat membru.
Deci, trebuie ca o persoană să aibă cetăţenia unui stat membru ca să poată să
beneficieze de cetăţenia Uniunii, care va completa şi se adaugă cetăţeniei naţionale.
În literatura de specialitate, cetăţenia a fost concepută fie ca o simplă legătură între
individ şi un anumit stat, fie ca o legătură politică şi juridică, ori ca o apartenenţă juridică sau
ca un statut al persoanei.34
A mai fost definită cetăţenia ca fiind legătura politică şi juridică permanentă dintre o
persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor şi a
obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărei cetăţean este şi, mai mult, este o
legătură juridică specială reflectată pe plan extern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi
persoana, în statul său de origine, în alt stat, pe mare, în cer sau în cosmos.35
Deci, cetăţenia europeană, potrivit definiţiei Tratatului de la Maastricht reprezintă
posibilitatea dată oricărui individ care are cetăţenia unui stat membru să fie considerat cetăţean
al Uniunii Europene.
Cum Piaţa Unică este în continuă dezvoltare, cetăţenii dobândesc drepturi generale în
domenii ca libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor, protecţia consumatorului şi sănătatea

32
A. Fuerea, Dreptul Uniunii Europene, op. cit., pag. 26;
33
Art.8 din Trtatul privind Uniunea Europeană introdus în conformitate cu dispoziţiile art.17 din Tratatul CE;
34
A. Fuerea, Dreptul Uniunii Europene – principii, acţiuni, libertăţi, op. cit., pag. 192;

35
Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a, Editura C.H. Beck, 2008,
pag. 115;
publică, egalitatea de şanse şi de tratament, accesul la ocuparea locurilor de muncă şi la
protecţie socială.
Se poate spune că noţiunea de cetăţenie, în general, are o latură politică, datorită
modalităţii de stabilire şi cadrului legal de instituire care reprezintă în realitate expresia voinţei
unui popor.
O a doua latură este civilă, deoarece are în vedere drepturile privind libertatea
individuală.
A treia latură a cetăţeniei este cea socială, deoarece are în vedere drepturile cetăţenilor
la sănătate, educaţie, locuinţă, un standard decent de viaţă.
Cele menţionate apreciem a fi valabile şi pentru cetăţenia europeană, care reprezintă
ansamblul drepturilor şi libertăţilor pe care Uniunea Europeană le conferă cetăţenilor celor 27
de state membre.
Din punct de vedere politic cetăţenia europeană reprezintă toate procesele politice sau
de negociere interguvernamentale, a interpretărilor, impulsurilor comunitare şi a mobilizărilor
sociale.

§4. Conținutul cetățeniei Uniunii Europene

Pentru orice cetăţean al Uniunii statutul cetăţeniei Uniunii Europene înseamnă 36:
- dreptul la libera circulaţie şi dreptul la şedere pe teritoriul statelor membre (articolul
21 din TFUE);
- dreptul de vot şi eligibilitate la alegerile Parlamentului European, precum şi la
alegerile locale în statul membru de reşedinţă (articolul 22 alineatul 1 din TFUE) în
aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat 37. În acest sens, edificatoare sunt
Directiva 94/80/CE din 19.12.1994 pentru normele privind participarea la alegerile
locale şi Directiva 93/109/CE din 6.12.1993 pentru normele privind alegerile în
Parlamentul European;
- dreptul de a primi, pe teritoriul unei ţări terţe (care nu aparţine Uniunii Europene),
protecţie diplomatică sau consulară din partea autorităţilor unui alt stat membru,
36
Potrivit art. 21 alin 2 lit. a-d din TFUE;

37
Potrivit art. 22 alin. 1 din TFUE;
 dacă ţara acestuia nu este reprezentată acolo, în aceeaşi măsură ca şi resortisanţii
statului membru în cauză;
- dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, precum şi dreptul de a se adresa
Ombudsmanului European desemnat de Parlamentul European să analizeze cazurile
de administrare necorespunzătoare a instituţiilor şi organismelor comunitare
(articolul 24 alineat 3 din TFUE);
- dreptul de a se adresa în scris oricărei instituţii sau organism al Comunităţii într-una
din limbile statelor membre şi să primească un răspuns în aceeaşi limbă (articolul 24
din TFUE);
- dreptul de a avea acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului şi
ale Comisiei sub anumite condiţii (articolul 15.3 din TFUE);
În Tratatul de la Lisabona sunt enumerate principalele drepturi ale cetăţenilor Uniunii
Europene.
În ceea ce priveşte libera circulaţie a persoanelor, aceasta trebuie să aibă un suport de
măsuri de securitate şi justiţie care să creeze un cadru favorabil în interesul şi beneficiul
cetăţenilor.
Prin Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene semnată în cadrul Consiliului
European de la Nisa de Parlamentul European, Consiliu şi Comisia Europeană sunt reunite într-
un cadru unic drepturile civile, politice, economice şi sociale printr-o serie de documente
internaţionale, europene şi naţionale.
Carta nu face nicio deosebire între cetăţenii care se află în mod legal pe teritoriul
comunitar, fiind reglementat dreptul oricărui cetăţean al Uniunii de a avea libertatea să caute
loc de muncă, să se stabilească şi să furnizeze servicii în orice stat membru, cu dreptul de a
dispune de condiţii de muncă echivalente.
 SECŢIUNEA A II-A
CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE OMULUI ÎN
UNIUNEA EUROPEANĂ

§1. Aspecte generale

 Dreptul comunitar nu conţine un catalog scris al drepturilor fundamentale, însă situează
respectarea drepturilor omului între principiile care structurează Uniunea Europeană. 38 Articolul
141 din Tratatul CE conţine interdicţia remunerării diferite pentru barbaţi şi femei pentru
aceeaşi muncă prestată. Acest articol statuează un drept fundamental, care guvernează întregul
drept comunitar. Libertăţile fundamentale conţinute de dreptul comunitar nu pot fi considerate
ca un înlocuitor al drepturilor fundamentale, finalitatea lor fiind alta decât cea a drepturilor
fundamentale. Libertăţile fundamentale au ca interdicţii adresate statelor de a limita activităţile
în cadrul Comunităţii, o altă finalitate decât drepturile fundamentale, care obligă pe cei care
exercită atribute ale puterii publice, în acest caz organe ale Comunităţii şi ale statelor membre,
să nu restrângă libertăţile individuale decât în cazurile prevăzute de lege. 39
Însă, principiul respectării drepturilor fundamentale îl regăsim în foarte multe acte
comunitare: Declaraţia Comună a Parlamentului, Consiliului şi Comisiei, Preambulul Actului
Unic European, Declaraţia Parlamentului privind drepturile şi libertăţile fundamentale.
Curtea de Justiţie a ridicat drepturile fundamentale la rang de principiu în dreptul
comunitar, tocmai pentru ca acestea să nu fie lezate prin acte ale Comunităţii.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost adoptată în mod solemn la 7
decembrie 2000 la Nisa. Aceasta a fost adaptată la 12 decembrie 2007 la Strasbourg, iar prin
Tratatul de la Lisabona s-a prevăzut expres că „Uniunea recunoaşte drepturile, libertăţile şi
principiile prevăzute în Cartă, aceasta având aceeaşi valoare juridică cu tratatele.
Ansamblul drepturilor sociale, economice, civile şi politice sunt cuprinse într-un singur
text al Cartei.
În Cartă, drepturile sunt cuprinse în şase capitole:
- Capitolul I - Demnitatea prevede articole care se referă la demnitatea umană, dreptul
la viaţă, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea torturii şi a tratamentelor sau a
pedepselor inumane sau degradante, interzicerea sclaviei şi a muncii forţate;
- Capitolul II – Libertăţile- cuprinde articole care privesc dreptul la libertate şi
securitate, respectul vieţii private şi de familie, protecţia datelor personale, dreptul la
căsătorie şi dreptul la întemeierea familiei, libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei,
libertatea expresiei şi informării, libertatea de întrunire şi de asociere, libertatea

38
Dumitru Mazilu, Integrare Europeană. Drept Comunitar şi Instituţii Europene, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2005, pag. 60;
39
Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu, Dreptul Uniunii Europene, 2006, op. cit., pag. 105;
 artelor şi ştiinţelor, dreptul la educaţie, libertatea alegerii ocupaţiei şi dreptul de
angajare în muncă, libertatea de a conduce afaceri, dreptul de proprietate, dreptul de
azil, protecţia faţă de eventualitatea strămutării, expulzării sau extrădării;
- Capitolul III – Egalitatea se referă la egalitatea în faţa legii, nediscriminarea,
diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică, egalitatea între bărbaţi şi femei,
drepturile copilului, drepturile persoanelor vârstnice, integritatea persoanelor cu
handicap;
- Capitolul IV - Solidaritatea cuprinde articole care se referă la dreptul lucrătorilor la
informare şi consultare în cadrul intreprinderilor, dreptul de negociere şi acţiune
colectivă, dreptul de acces la serviciile de plasament, protecţia împotriva concedierii
nejustificate, condiţii de muncă egale şi juste, interzicerea muncii copiilor şi
protecţia tinerilor la locul de muncă, viaţa de familie şi profesională, securitatea
socială şi asistenţă socială, asistenţă sanitară, accesul la serviciile de interes
economic general, protecţia consumatorului;
- Capitolul V – Drepturile cetăţeneşti este capitolul care cuprinde articole care se
referă la dreptul de vot şi de a candida la alegerile pentru Parlamentul European,
dreptul de a vota şi de a candida la alegerile municipale, dreptul la o bună
administrare, dreptul de acces la documente, avocatul poporului, libertatea de
circulaţie şi de reşedinţă, protecţia diplomatică şi consulară;
- Capitolul VI – Justiţia articolele se referă la dreptul la căi de atac efective şi la o
judecată corectă, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare, principiul legalităţii
şi proporţionalităţii faptelor penale şi a sancţiunilor, dreptul de a nu fi judecat şi
pedepsit de două ori în procedurile penale pentru aceeaşi faptă;
- Capitolul VII – Dispoziţii generale cuprinde articole referitoare la domeniul de
aplicabilitate, domeniul de aplicabilitate a drepturilor garantate, nivelul de protecţie,
interzicerea abuzului de drepturi.
Carta drepturilor fundamentale îşi are izvorul în Convenţia europeană a drepturilor
omului şi reprezintă un adevarat compendiu al drepturilor de care beneficiază cetăţenii
Uniunii.40

40
Dan Vătăman, Dreptul Uniunii Europene, op. cit., pag. 59;
 Aceasta cuprinde atât drepturile şi libertăţile fundamentale conţinute în general în
Convenţia europeană, dar şi drepturi sociale inspirate de Carta socială europeană adoptată sub
egida Consiliului Europei, precum şi drepturi noi, care ţin de evoluţia societăţilor europene în
diverse domenii, precum bioetică, mediul înconjurător sau drepturile copilului.41
Cu respectarea principiului subsidiarităţii şi a competenţelor şi sarcinilor Uniunii, Carta
reafirmă în preambulul său drepturile care rezultă din tradiţiile constituţionale, din obligaţiile
internaţionale comune statelor membre, din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune şi de către
Consiliul Europei, din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a
Drepturilor Omului.
În concluzie, temeiul juridic al drepturilor fundamentale este Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale la care face referire Tratatul
UE. Carta drepturilor fundamentale, din punct de vedere juridic a avut caracter obligatoriu după
intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Şi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a
avut o contribuţie considerabilă la respectarea drepturilor omului în cadrul UE.
Potrivit Cartei, care reprezintă „un catalog al drepturilor omului” 42 drepturile ce decurg
din calitatea de cetăţean european se împart în trei categorii :
- drepturi civile , adică drepturile omului şi drepturile aplicabile în cadrul procedurii
judiciare aşa cum au fost garantate prin convenţia europeană pentru apărarea
drepturilor omului ce a fost adoptată de Consiliul Europei;
- drepturi politice ce sunt proprii cetăţeniei europene ce au fost create prin tratate;
- drepturi economice şi sociale care sunt drepturile enumerate în Cartă fiind
reprezentate de drepturile sociale fundamentale ale lucrătorilor.
Carta, reuneşte drepturile fundamentale recunoscute deja prin Tratatele comunitare,
principiile constituţionale comune ale statelor membre, cuprinzând pentru prima dată în istoria
UE ansamblul drepturilor politice, civile, economice şi sociale ale cetăţenilor statelor membre
ale Uniunii Europene.43

41
Corneliu Bârsan, citat de Eduard Dragomir, Dan Niţă, Cetăţenia Europeană, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007,
pag. 115;
42
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, op. cit., pag. 93;
43
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, op.cit., pag. 93
 Din categoria drepturilor politice fac parte dreptul la vot şi dreptul de a candida la
alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale în statul de rezidenţă.
Din categoria drepturilor şi libertăţilor cu caracter economic fac parte dreptul la libera
circulaţie în celelalte state membre ale Uniunii Europene, libera circulaţie a lucrătorilor şi
accesul liber la locurile de muncă salariale, libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat
membru care presupune accesul la activităţile nesalariate, precum şi înfiinţarea şi administrarea
întreprinderilor.
Din categoria drepturilor garanţii fac parte dreptul de petiţie în faţa Parlamentului
European, dreptul de apelare la mediatorul european, dreptul de a benficia, pe teritoriul unui
stat terţ de protecţie consulară din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt stat membru, în
cazul în care statul din care provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul terţ
respectiv.44

§2. Dreptul de a alege și dreptul de a fi ales la alegerile locale

Cetăţenii europeni au dreptul să candideze şi să voteze la alegerile locale în statul de

rezidenţă.45
Conform dispoziţiilor Tratatului CE „ orice cetăţean al Uniunii rezidând dintr-un stat
membru fără să fie resortisantul satului respectiv are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul
alegerilor municipale din statul din care rezidă. Acest drept va fi exercitat sub rezerva
modalităţilor adoptate de către Consiliu şi după consultarea Parlamentului European. Când
problemele specifice ale unui stat membru justifică, modalităţile prezentate pot prevedea
dispoziţii derogatorii.
Directiva 94/80/CE a Consiliului din 19 decembrie 1994 stabileşte care sunt normele în
baza cărora cetăţenii Uniunii Europene pot să-şi exercite dreptul de a alege şi de a fi aleşi la
alegerile locale în orice ţară a Uniunii Europene.

44
Articolele 9-12 din TUE, articolele 18-25 din TFUE și articolele 39-46 din Carta drepturilor fundamentale a UE
(1.1.6)
45
cetatenie.just.ro/index.php/ro/drepturi-cetatean-european;
 Deci, Directiva 94/80/CE este o directivă ce stabileşte normele care stau la baza
exercitării dreptului de a alege şi de a fi ales la alegerile locale pentru cetăţenii Uniunii care au
reşedinţa într-un stat membru a cărui cetăţenie nu o deţin.
Deci, orice persoană cetăţean al Uniunii Europene, chiar dacă nu are cetăţenia ţării
aparţinând Uniunii Europene, dar locuieşte în una dintre aceste ţări are dreptul de a alege şi a fi
ales la alegerile locale din ţara respectivă în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelei ţări.
Ca să poată lua parte la alegeri, cetăţenii Uniunii Europene trebuie să solicite a fi
înscrişi pe listele electorale din ţara de reşedinţă îndeplinind aceleaşi condiţii şi prezentând
aceleaşi dovezi ca şi alegătorii resortisanţi. Dacă într-o ţară votul este obligatoriu, este
obligatoriu şi pentru ei să participe la vot.
În cazul în care, pentru a vota sau a putea candida, resortisanții țării UE de reședință
trebuie să fi fost rezidenți pe o durată minimă, cetățenii UE din afara țării respective pot lua în
calcul o perioadă echivalentă petrecută în alte țări ale UE pentru a satisface această cerință.
Dreptul de a candida poate fi refuzat de către ţările Uniunii Europene în următoarele
situaţii:
- nu pot prezenta documente de identitate, declaraţie privind cetăţenia, adresa de
reşedinţă sau orice act solicitat;
- în situaţia în care, în baza unei hotărâri judecătoreşti pronunţată în materie civilă sau
penală în temeiul legislaţiei din ţara Uniunii Europene şi-a pierdut acest drept;
- atunci când ţările Uniunii europene pot hotărî că deţinerea funcţiei de ales local în
ţara de reşedinţă este incompatibilă cu deţinerea de funcţii în alte ţări ale Uniunii
Europene.
- atunci când ţări ale Uniunii pot să rezerve anumite funcţii ale executivului pentru
resortisanţii proprii sau dacă s-a dispus ca cetăţenii altor ţări ale Uniunii Europene
să nu poată participa la desemnarea alegătorilor unei adunări parlamentare, nici la
alegerea membrilor acestei adunări.46
Se poartă discuţii cu privire la dreptul resortisanţilor ţărilor terţe de a vota.
De la apariţia Tratatului de la Maastricht au coexistat două situaţii: ţările în care le este
recunoscut resortisanţilor ţărilor terţe dreptul de a alege la alegerile locale (Irlanda, Danemarca,

46
eur-lex.europa.eu › EUROPA › EU law and publications › EUR-Lex;
Finlanda, Ţările de Jos, Suedia) şi ţările în care acest drept nu este recunoscut (Austria, Belgia,
Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Portugalia, Spania, Regatul Unit).

§3. Dreptul de a aleget și dreptul de a fi ales în Parlamentul European

Acest drept este prevăzut de dispoziţiile Tratatului CE care prevăd că orice cetăţean al
Uniunii ce aparţine unui stat membru are dreptul de a alege şi a fi ales în cadrul alegerilor
pentru Parlamentul European ale statului din care provine. Dreptul menţionat poate fi exercitat
cu anumite rezerve care sunt stabilite de Consiliu care statuează în unanimitate pe baza
propunerii Comisiei după ce este consultat Parlamentul European. Pot fi prevăzute derogări
atunci când problemele specifice ale unui stat membru justifică.
Oportunitatea ca un cetaţean al unui stat membru al Uniunii să-şi exercite dreptul de a
alege şi a fi ales în Parlamentul European este prevăzută de Directiva 93/109/CE din 6
decembrie 1993.
Participarea la alegerile pentru Parlamentul European în statul de rezidenţă este
guvernată de aceleaşi reguli care se aplică cetăţenilor care deţin naţionalitatea acelui stat.
Statele membre pot să invoce şi anumite derogări pentru situaţia în care proporţia
persoanelor care nu deţin cetăţenia UE este cu mult deasupra mediei, situaţie în care se poate
solicita o perioadă de rezidenţă mai lungă pentru resortisanţi.
Cetăţenii Uniunii Europene exercită unul dintre drepturile cele mai importante prin
alegerea Parlamentului European prin sufragiu direct, decizia politică în Europa fiind una
democratică.
S-a solicitat de către Parlamentul European să fie instituit un sistem electoral uniform
pentru toate statele membre.
Dispoziţiile care permit alegerea membrilor prin vot universal direct sunt elaborate de
către Parlament în cadrul unui proiect prevăzându-se o procedură uniformă în toate statele
membre, care să prevadă principii comune tuturor statelor membre. TFUE este cel care impune
Parlamentului elaborarea proiectului amintit.
Consiliul, în continuare, este cel care va lua dispoziţiile necesare. Aceste dispoziţii vor
intra în vigoare numai după ce au fost aprobate de statele membre potrivit cu normele lor
constituţionale.
 Pentru a beneficia de un statut specific, Parlamentul European a statuat ca cetăţenia
Uniunii să fie definită în mod autonom de Comunitate.
Cu foarte mult timp în urmă, prin Rezoluţia din 21 noiembrie 1991, Parlamentul
European a solicitat ca drepturile omului şi drepturile fundamentale să fie înscrise în legislaţia
primară, Curtea de Justiţie să poată să fie sesizată de către cetăţenii Uniunii Europene atunci
când le sunt încălcate aceste drepturi de către instituţii sau de statele membre.
Faptul că tratatul nu a progresat semnificativ în privinţa conţinutului Uniunii, în
domeniul drepturilor individuale şi a celor colective, a fost criticat de Parlamentul European,
care în timpul negocierilor privind Tratatul de la Amsterdam a reiterat solicitarea de extindere a
drepturilor legate de cetăţenia Uniunii Europene.
La solicitarea Parlamentului European, TFUE a prevăzut că „orice persoană fizică sau
juridică poate formula o acţiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc
direct şi individual, precum şi împotriva actelor normative care o privesc direct şi care nu
presupun măsuri de executare.”
Parlamentul European a adoptat în 17 decembrie 2009 o rezoluţie cu privire la dreptul
de acces la documente. Această rezoluţie are în vedere îmbunătăţirile care se impun pentru un
cadru juridic referitor la documente după ce a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona. Se
solicită extinderea domeniului de aplicare a Regulamentului CE nr. 1049/2001 cu privire la
toate instituţiile şi organele care nu au fost avute în vedere în textul iniţial. 47
Libertatea de circulaţie a persoanelor apare în una din următoarele forme:
- dreptul la libera circulaţie şi dreptul de sejur pe teritoriul celorlalte state membre;
- dreptul de liberă circulaţie , a lucrătorilor şi accesul liber la locurile de muncă;
- libertatea de stabilire pe teritoriul oricărui stat membru, care presupune accesul la
activităţile nesalariate, la constituirea şi gestionarea întreprinderilor. 48
Domeniul de aplicare a liberei circulaţii a persoanelor a fost extins în timp.
În interiorul Comunităţii Europene este asigurată libera circulaţie a forţei de muncă,
fiind eliminată orice discriminare bazată pe naţionalitate a forţei de muncă din statele membre
în ceea ce priveşte angajarea, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă, singura condiţie fiind
ca lucrătorul să aibă naţionalitatea unui dintre statele membre.

47
Regulamentului CE nr. 1049/2001;
48
Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene – principii, acţiuni, libertăţi, op.cit., pag.193;
 Convenţia de la Schegen a fost semnată de 13 dintre cele 15 state membre, Irlanda şi
Marea Britanie nefiind membre ale Convenţiei, însă ele au putut opta pentru aplicarea anumitor
părţi din legislaţia Schengen. Ea reprezintă rezultatul dezbaterilor organizate ce au urmărit
definirea liberei circulaţii.49
Încă de la data intrării în vigoare a Convenţiei au fost eliminate controalele la frontierele
interne pentru Italia şi Austria.

§4. Libera circulație a persoanelor, consecință a drepturilor cetațenilor Uniunii Europene

Dreptul la libera circulaţie este reglementat prin acordurile Schengen, care sunt incluse
în Tratatul CE şi prin Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29
aprilie 2004 şi presupune eliminarea controalelor la frontierele interne. 50
Această directivă priveşte dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor
membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, modifică Regulamentul CEE
nr. 1612/68 şi abrogă Directivele 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE,
75/34/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE.
Măsurile prevăzute prin această Directivă au scopul să-i determine pe cetăţenii Uniunii
să-şi exerseze dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, să
minimalizeze formalităţile administrative, să ofere o definiţie mai coerentă statutului membrilor
familiei şi să se limiteze situaţiile refuzului intrării în statele membre sau încetării dreptului de
şedere.
Această directivă are menirea de a extinde definiţia asupra conceptului de familie, de
aşa manieră ca acesta să includă şi partenerii necăsătoriţi.
Directiva a fost pusă în aplicare de către statele membre începând cu 30 aprilie 2006
Regimul juridic aplicabil cetăţenilor ţărilor terţe este guvernat de mai multe directive.
La început, conceptul de liberă circulaţie se referea doar la libera circulaţie a
persoanelor considerate agenţi economici, angajaţi sau furnizori de servicii.

49
Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, op.cit., pag.50;
50
Directiva 2004/38/CE;
 În timp acest concept s-a extins, în prezent fiind cuprinşi toţi cetăţenii Uniunii
Europene, fără să aibă importanţă activitatea economică a acestora, dar şi cetăţenii ţărilor terţe,
având în vedere că persoanele nu mai pot fi controlate la graniţe pentru verificarea cetăţeniei.
Având în vedere piaţa internă, care presupune un concept larg, ce presupune că nu pot
exista frontiere interne, iar circulaţia persoanelor nu poate fi împiedicată, libera circulaţie a
persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne fac parte din acest concept larg. 51
Cea mai reprezentativă etapă de formare a pieţei interne care să nu blocheze libera
circulaţie a persoanelor este reprezentată de încheierea celor două acorduri Schengen : Acordul
Schengen din 14 iunie 1985 şi Convenţia privind punerea în aplicare a Acordului Schengen din
19 iunie 1990, care a intrat în vigoare la 26 martie 1995.
La început, Convenţia nu făcea parte din dreptul comunitar, reprezentând doar o
cooperare interguvernamentală în domeniul justiţiei şi afacerilor interne în cadrul Uniunii
Europene. Protocolul la Tratatul de la Amsterdam prevede transferul „acquis-ului Schengen
către un nou titlu IV, cuprinzând articolul 61 şi următoarele din TCE privind „vizele, azilul,
imigrarea şi alte politici privind libera circulaţie a persoanelor.” Prin urmare, multe dintre
aspectele acoperite de Acordul Schengen au fost transferate în sfera de activitate a Comunităţii.
Întrucât marea majoritate a prevederilor acordurilor Schengen fac parte din acquis-ul UE, la
momentul ultimei extinderi UE, la 1 mai 2004 ţările în curs de aderare nu au mai avut opţiunea
de neparticipare, potrivit articolului 8 din Protocolul Schengen.
Cele 25 state membre ale spaţiului Schengen sunt: Austria, Belgia, Cehia, Danemarca,
Elveţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Islanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia,
Ungaria.
Controalele la frontierele interne terestre şi maritime au fost eliminate pentru statele
membre care au aderat începând cu anul 2007, pentru cele nouă state membre care au aderat în
anul 2004.
Nu toate statele membre ale spaţiului Schengen sunt şi ţări membre ale Uniunii
Europene.

51
Articolul 3 alineatul (2) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE); articolul 21 din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene (TFUE); titlurile IV și V din TFUE; articolul 45 din Carta drepturilor fundamentale
a Uniunii Europene;
 De exemplu, România şi Bulgaria la data de 1 ianuarie 2007 au devenit ţări membre ale
Uniunii Europene, fără să devină automat membri operaţionali cu drepturi depline ai cooperării
Schengen.
Pentru a dobândi statutul de membru al cooperării Schengen trebuie parcurse două
etape: noile state membre au acceptat acquis-ul comunitar şi pentru a se putea elimina controlul
la frontieră se face o verificare separată, fiind nevoie de o decizie specifică a Consiliului
European.
În aceste condiţii pot pătrunde în spaţiul Schengen toţi cetăţenii Uniunii Europene doar
prin simpla prezentare a cărţii de identitate, fiind eliminate controalele la frontierele interne
pentru toate persoanele.
S-a instituit o politică comună privind vizele, în sensul că cetăţenii ţărilor terţe care sunt
incluse în lista comună a statelor nemembre şi care necesită pentru cetăţenii lor urmează să
primească o singură viză valabilă pentru tot spaţiul Schengen.
Convenţia de la Dublin, intrată în vigoare la 1 septembrie 1997 pentru cei doisprezece
semnatari iniţiali, la 1 octombrie 1997 pentru Austria şi Suedia şi la 1 ianuarie 1998 pentru
Finlanda a reuşit armonizarea tratamentului solicitanţilor de azil.
Temeiul juridic pentru elaborarea criteriilor şi mecanismului de determinare a statului
responsabil cu examinarea unei solicitări de azil în unele dintre statele membre ale Uniunii
Europene din partea unui cetăţean al unei ţări terţe îl constituie Regulamentul Dublin II.
Forţele poliţieneşti cooperează în scopul de a detecta şi a combate infracţiunile şi au
dreptul de a urmări infractorii fugari pe teritoriul unui stat vecin membru al spaţiului Schengen.
Serviciul de informaţii SIS furnizează informaţii despre cetăţenii ţărilor terţe ce intră pe
teritoriul unui stat membru, despre vize şi cooperarea poliţienească.52
Pentru că în primii ani baza de date a SIS dispunea de o capacitate limitată , începând cu
anul 2008 a fost pus în aplicare un nou sistem, punându-i-se chiar la dispoziţie de către
Portugalia o versiune modificată a propriului sistem, în mod temporar, pentru a permite statelor
membre Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia şi Ungaria să se alăture
sistemului Schengen.53
Există dispoziţii cu caracter fondator constitutiv (Tratatele şi Acquis-ul Schengen),
dispoziţii referitoare la modalităţile generale de cooperare ,referitoare la modalităţile generale
52
http://www.europarl.europa.eu;
53
http://www.europarl.europa.eu;
de cooperare (cooperarea organelor de poliţie, de ordine şi securitate publică, cooperare
judiciară penală, cooperare vamală), dispoziţii privind anumite infracţiuni care interesează
comunitatea internaţională (crimă organizată,terorism, traficul de droguri, traficul de fiinţe
umane, exploatarea sexuală a copiilor, frauda şi corupţia, spălarea banilor, criminalitatea prin
computer, infracţiuni contra mediului, rasismului şi xenofobia, genocidul, crimele împotriva
umanităţii, crimele de război), dispoziţii privind lărgirea cooperării între statele membre ale
Uniunii Europene şi statele candidate, a cooperării cu statele terţe şi a cooperării cu diferite
organisme internaţionale.
Tratatul asupra Uniunii Europene încheiat la Maastricht la 7 februarie 1992 şi versiunea
consolidată a acestui Tratat54, conţin numeroase dispoziţii referitoare la perfecţionarea
colaborării organelor de poliţie şi a celor judiciare din ţările membre, cât şi cu privire la
apropierea legislaţiilor penale ale acestora.
Astfel, în art. 29 al Tratatului se arată că Uniunea Europeană are ca obiectiv să ofere
cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin
realizarea unor activităţi comune de către statele membre în domeniul cooperării organelor de
poliţie şi judiciare în materie penală pentru a se preveni rasismul şi xenofobia, criminalitatea
organizată, terorismul, traficul de fiinţe umane, crimele contra copiilor, traficul de droguri,
traficul de arme, corupţia şi frauda.
Cooperarea între forţele de poliţie, autorităţilor vamale şi alte autorităţi competente se
va realiza în mod direct sau prin intermediul Oficiului European de Poliţie (EUROPOL), iar
cooperarea între organele judiciare şi alte autorităţi competente ale statelor prin intermediul
EUROJUST.
În articolul 30 al Tratatului asupra Uniunii Europene sunt prezentate amănunţit
obiectivele cooperării între organele de poliţie, care vor realiza acţiuni comune pentru
prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, pentru anchetarea infractorilor, pentru scoaterea,
analiza şi schimbul de date şi informaţii, pentru formarea şi schimbul de ofiţeri de legătură, cât
şi pentru efectuarea de anchete, mai ales în cazul unor forme grave de criminalitate.
Totodată în articolul 30 indice 1 din Tratatul asupra Uniunii Europene sunt prezentate
obiectivele cooperării organelor judiciare în domeniul penal, în scopul înlesnirii executării
hotărârilor definitive pronunţate în statele membre, a efectuării comisiilor rogatorii şi
54
Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene C115 din 9 mai 2008;
extrădării, pentru prevenirea conflictelor de competenţă, cât şi pentru elaborarea de reguli
minime referitoare la elementele constitutive şi la sancţiunile aplicabile infracţiunilor din
domeniul criminalităţii organizate, a terorismului şi a traficului de droguri. 55
Această cooperare în cadrul Uniunii Europene are ca efect şi apropierea dispoziţiilor de
drept penal substanţial, prin unificarea pe cât posibil a conţinuturilor şi sancţiunilor pentru
unele infracţiuni grave, prin apropierea dispoziţiilor de drept procesual penal în vederea evitării
conflictelor de competenţă, desfăşurarea anchetei în bune condiţii, rezolvarea comisiilor
rogatorii, etc., cât şi în domeniul dreptului execuţional penal pentru executarea hotărârilor
penale de condamnare pronunţate de alt stat comunitar.
Prin art.36 din Tratatul asupra Uniunii Europene s-a instituit şi un Comitet de
coordonare format din înalţi funcţionari care au rolul de a formula avize, la cererea Consiliului
European ori din proprie iniţiativă, cât şi să contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului
European în domeniul cooperării organelor de poliţie şi în ce priveşte cooperarea organelor
judiciare.
În articolul 40 al Tratatului asupra Uniunii Europene sunt arătate condiţiile în care
statele membre pot să decidă o cooperare mai strânsă între organele de poliţie, cât şi între
organele judiciare, pentru ca Uniunea Europeană să devină mai rapid un spaţiu de libertate,
securitate şi justiţie. Statele care doresc o cooperare mai strânsă în domeniile arătate se vor
adresa Comisiei Europene care va înainta cererea Consiliului European (ori vor sesiza direct
Consiliul), care va decide asupra autorizării acestei cooperări mai strânse.
În cadrul Tratatului de la Lisabona56, cooperarea forţelor de poliţie la nivelul uniunii
Europene este prevăzută în capitolul „Cooperarea poliţienească” ( cap.5).
Potrivit prevederilor Tratatului , la nivelul Uniunii Europene, în cadrul cooperării
poliţieneşti vor fi incluse toate autorităţile competente din statele membre, respectiv serviciile
de poliţie, serviciile vamale şi alte servicii specializate în aplicarea legii, în domeniul prevenirii
sau al depistării şi al cercetării infracţiunilor.
În scopul realizării obiectivelor menţionate mai sus Parlamentul European şi Consiliul
pot stabili măsuri referitoare la colectarea, stocarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor în

55
G. Antoniu, Activitatea normativă penală a Uniunii Europene (I), Revista de Drept Penal nr. 1/2007, pag. 14;
56
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului pentru Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene, semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, a fost ratificat de România prin Legea nr.
13/2008;
domeniu, precum şi schimbul de informaţii, tehnicile comune de investigare privind depistarea
unor forme grave de criminalitate organizată.
Consiliul poate stabili măsuri privind cooperarea operativă dintre autorităţile menţionate
mai sus, în legătură cu care acesta va hotărî în unanimitate, după consultarea Parlamentului
European.
Procedura specifică prevăzută în al doilea şi al treilea paragraf nu se aplică actelor care
constituie o dezvoltare a acquis-ului Schengen.
În Tratat se menţionează că Europol are misiunea de a susţine şi consolida acţiunea
autorităţilor poliţieneşti şi a altor servicii de aplicare a legii din statele membre, precum şi
cooperarea acestora pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii grave care afectează două
sau mai multe state membre, a terorismului şi a formelor de criminalitate care aduc atingere
unui interes comun care face obiectul unei politici a Uniunii.
Parlamentul European şi Consiliul stabileşte prin regulamente structura, funcţionarea,
domeniul de acţiune şi atribuţiile Europol.
Aceste atribuţii pot include: coordonarea, organizarea şi realizarea de acţiuni de
cercetare şi operative, desfăşurate împreună cu autorităţile competente ale statelor membre sau
în cadrul unor echipe comune de cercetare şi, după caz, în colaborare cu Eurojust, precum şi
stocarea, colectarea, prelucrarea şi analizarea informaţiilor şi schimbul de informaţii transmise
în special de autorităţile statelor membre sau de ţări ori autorităţi terţe.
Tratatul prevede că orice acţiune cu caracter operativ a Europol trebuie desfăşurată în
cooperare cu autorităţile statului sau ale statelor membre al căror teritoriu este implicat şi cu
acordul acestora. Aplicarea măsurilor coercitive este în sarcina exclusivă a autorităţilor
naţionale competente.
Dintre actele fondatoare ale Uniunii Europene fac parte şi acte normative cunoscute sub
numele de Acquis-ul Schengen.57
Primul asemenea act normativ a fost Acordul privind eliminarea graduală a controalelor
la frontierele comune (numit şi Acordul Schengen), semnat la Schengen la 14 iunie 1985 de
către guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Germania şi Franţa. Începând cu 15 iunie
1995 s-a instituit un control de simplă supraveghere vizuală a vehiculelor de turism care trec
frontiera comună cu viteză redusă, fără a opri. Prin sondaj se pot realiza controale în locuri

57
http://eur-lex.europa.eu;
special amenajate, fără să se întrerupă circulaţia celorlalte vehicule. Referitor la circulaţia
persoanelor s-a stabilit că resortisanţii statelor membre ale Uniunii Europene, domiciliaţi în
apropierea frontierelor pot să treacă frontiera în afara orelor de deschidere ori prin alte puncte
neautorizate.
Pe termen lung, Acordul prevede suprimarea controlului circulaţiei persoanelor la
frontierele comune, colaborarea organelor de poliţie pentru prevenirea delincvenţei, încheierea
de acorduri de întrajutorare juridică şi de extrădare, armonizarea legislaţiilor în materie de trafic
de stupefiante, trafic de arme şi materiale explozive, stabilirea unor mijloace de luptă comună
contra criminalităţii şi recunoaşterea unui drept de urmărire pentru poliţişti pe teritoriul altui
stat.58
Aşa cum am arătat, la data de 19 iunie 1990 statele membre au încheiat Convenţia de
Aplicare a Acordului de la Schengen.
Potrivit capitolului III al Convenţiei, intitulat „Cooperarea organelor de poliţie”, părţile
contractante se angajează, în limitele competenţelor şi cu respectarea legislaţiei naţionale să-şi
acorde asistenţă în domeniul serviciilor de poliţie, în scopul prevenirii şi descoperirii faptelor
susceptibile de a fi pedepsite, în măsura în care legea naţională nu rezervă o atare solicitare
autorităţilor judiciare, iar cererea sau executarea acesteia nu implică măsuri de constrângere din
partea părţii contractante solicitate.59
Partea solicitantă nu poate folosi ca mijloc de probă informaţiile scrise procurate de
partea solicitată, decât cu acordul autorităţilor judiciare ale acesteia.
O altă formă de asistenţă juridică între organele de poliţie prevăzută în Convenţie o
continuă continuarea observării unei persoane suspecte pe teritoriul altei ţări, în cazul în care
este vorba de o infracţiune care ar putea face obiectul extrădării şi pe baza unei autorizaţii de
observare transfrontalieră, acordată urmare unei cereri de întrajutorare judiciară adresată
autorităţii desemnate de fiecare parte contractantă şi competentă să acordă sau să transmită
autorizaţia solicitată. În art. 40 al Convenţiei sunt prevăzute obligaţiile pe care le au agenţii
observatori pe teritoriul altui stat, precum şi infracţiunile care pot face obiectul observării
(asasinat, omor, viol, incendieri intenţionate, furt, falsificare de monedă,extorsiune, răpire şi
luare de ostatici, trafic de fiinţe umane, trafic ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope,

58
http://www.europarl.europa.eu;
59
http://www.schengen.mai.gov.ro;
infracţiuni privitoare la arme şi explozii, distrugere prin explozie, transport ilicit de deşeuri
toxice şi vătămătoare).
Potrivit Convenţiei, în situaţia în care agenţii de poliţie ai unui stat membru al Uniunii
Europene urmăresc o persoană surprinsă în flagrant delict de comiterea vreuneia din
infracţiunile prevăzute în Convenţie sau să participe la vreuna din aceste infracţiuni, iar
persoana se află pe teritoriul altui stat membru, organele de poliţie sunt autorizate să continue
urmărirea pe teritoriul statului străin fără o autorizaţie specială prealabilă.
Aceeaşi regulă se aplică şi în situaţia în care persoana urmărită a evadat din locul de
deţinere unde se afla ca urmare a arestării provizorii sau în executarea unei pedepse privative de
libertate.
Imediat după ce trecerea frontierei, agenţii care execută urmărirea au însă obligaţia să
anunţe autorităţile statului pe teritoriul căruia se află. Urmărirea va înceta la cererea părţii
contractante.
Convenţia acordă un rol important întrajutorării judiciare în materie penală. Astfel,
părţile contractante se angajează să-şi acorde reciproc sprijin în chestiunile de procedură pentru
urmărirea şi judecarea faptelor care constituie infracţiuni după legislaţia lor naţională, pentru
soluţionarea problemelor legate de indemnizarea persoanelor urmărite pe nedrept, în cazurile de
graţiere, de rezolvarea acţiunii civile exercitate odată cu acţiunea penală, de notificarea
comunicărilor judiciare, etc.60
Convenţia mai cuprinde şi unele dispoziţii derogatorii, care completează unele convenţii
europene anterioare cum ar fi: Convenţia europeană de extrădare, Convenţia Consiliului
European asupra transferului persoanelor condamnate.
În vederea obţinerii de informaţii şi date asupra persoanelor care desfăşoară activităţi
ilegale, infracţionale, părţile contractante au creat un sistem de informaţii denumit Sistemul de
informaţii Schengen care este format dintr-o parte naţională realizată de fiecare ţară
contractantă şi dintr-un sistem tehnic comun care permite obţinerea tuturor informaţiilor stocate
în sistem. În art. 95-119 ale Convenţiei este reglementat amănunţit modul de exploatare şi
utilizare a Sistemului de informaţii Schengen.
În legătură cu acquis-ul Schengen s-a încheiat un Protocol 61 prin care acesta a fost
integrat în cadrul Uniunii Europene. Potrivit acestui Protocol, dispoziţiile Acordului de la
60
G. Antoniu, Dreptul penal şi integrarea europeană, Revista de Drept Penal nr.3/2001, pag.11;
61
Protocol publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene 340/10 noiembrie 1997;
Schengen şi ale Convenţiei pentru aplicarea Acordului au fost anexate Tratatului asupra
Uniunii Europene şi Tratatului instituind Comunitatea Europeană.
Crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, deziderat declarat şi asumat de
Uniunea Europeană nu se poate realiza decât în contextul perfecţionării cooperării judiciare în
materie penală între statele membre.62
Consiliul garantează dreptul de şedere următoarelor categorii de persoane:
-conform Directivei 90/365/CEE pensionarilor, persoane angajate sau care exercită
activităţi independente şi care şi-au încetat activitatea profesională;
-conform Directivei 90/336/CEE studenţilor care îşi exercită dreptul de formare
profesională;
-conform Directivei 90/364/CEE persoanelor care nu beneficiază încă de dreptul de
şedere;
-conform Directivelor 73/148/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE, 93/96/CEE şi
regulamentului CEE nr. 1612/68 membrii familiei (soţul/soţia şi copiii sub 21 de ani indiferent
de cetăţenie) au dreptul de a locui împreună cu un cetăţean al oricărui stat membru care este
angajat pe teritoriul altui stat membru;63
Este adevărat că aceste Directive cer statelor membre să conferă dreptul categoriilor de
persoane enumerate la şedere, inclusiv unor membri ai familiilor acestora, dar numai dacă
acestea dispun de resurse corespunzătoare, pentru a nu împovăra sistemele de asistenţă socială
ale statelor membre şi să aibă asigurare medicală.
Drepturile membrilor de familie depind de drepturile cetăţeanului Uniunii Europene,
care trebuie să îşi fi exercitat efectiv dreptul la libera circulaţie.
În cazul în care membrii familiei nu sunt cetăţeni ai Uniunii Europene, acestora li s-ar
putea solicita să deţină o viză de intrare în statul membru unde îşi au reşedinţa.
Din prevederile art. 45 TFUE coroborate cu dispoziţiile art. 48 ali.1 din TFUE rezultă
că prima categorie a beneficiarilor liberei circulaţii a persoanelor este cea a lucrătorilor
salariaţi,64 lucrătorii migranţi care desfăşoară o activitate independentă, societăţile constituite în
conformitate cu dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, cu excepţia celor fără scop

62
Al.Boroi, I.Rusu, Cooperare judiciară internaţională în materie penală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008,
pag.3;
63
eur-lex.europa.eu;
64
Augustin Fuerea,Dreptul Uniunii Europene –principii,acţiuni, libertăţi, op.cit., pag. 195;
lucrativ, persoanele aflate în întreţinerea lucrătorilor migranţi salariaţi sau care desfăşoară o
activitate independentă.
Nu intră în categoria beneficiarilor liberei circulaţii a persoanelor şi a dreptului de
stabilire cei care doresc să lucreze în administraţia publică ori să exercite activităţi care sunt
asociate în statul de primire exercitării autorităţii publice.65
Pentru lucrătorii salariaţi, libera circulaţie în cadrul Uniunii Europene este garantată,
acestora recunoscându-li-se libera circulaţie şi dreptul de a se stabili în orice stat membru.
Dispoziţiile Tratatului se completează cu Regulamentul UE nr. 492/2011 şi Directiva
2004/38/CE.66
Libera circulaţie a persoanelor este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a două
cerinţe: persoana trebuie să fie cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene şi să exercite
o activitate profesională sau economică.
În literatura de specialitate se precizează că „o activitate profesională poate consta în
desfăşurarea unei activităţi salarizate, în timp ce activitatea economică se referă la activitatea
productivă, generatoare de venituri.(...) În timp, sintagma activitate economică a dobândit un
înţeles mai larg, incluzând membrii unor profesii liberale, precum medicii, avocaţii, arhitecţii,
sub rezerva echivalării studiilor lor.67
Curtea de Justiţie de la Luxemburg a hotărât că jucătorilor profesionişti de fotbal li se
pot aplica fie prevederile legale consacrate lucrătorilor salariaţi, fie dispoziţiile referitoare la
libera prestare a serviciilor.
Autorităţile naţionale trebuie să aibă în vedere atunci când sunt puse în situaţia de a
acorda unui cetăţean membru al UE care se deplasează pe teritoriul altui stat membru, calitatea
de lucrător următoarele elemente: remunerarea, existenţa unui raport de subordonare şi munca
reală, efectivă.
În schimbul serviciilor sale, lucrătorul trebuie sa fie remunerat. Prestaţiile în natură sunt
şi ele considerate o remuneraţie. Munca voluntară nu este remunerată.
Raportul de subordonare face diferenţierea lucrătorilor de cei care desfăşoară activităţi
independente.
65
Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene – principii,acţiuni, libertăţi, op.cit., pag. 194;
66
eur-lex.europa.eu ;
67
Irina Moroianu Zlătescu, Dreptul la libera circulaţie a persoanelor în statele membre ale Uniunii Europene, în
Drepturile omului nr.3/2003, citată de Augustin Fuerea în Dreptul Uniunii Europene – principii,acţiuni, libertăţi,
op.cit,. pag. 195;
 Criteriul cel mai important este acela de a se stabili dacă o persoană este sau nu un
lucrător, este natura muncii. Persoana trebuie să desfăşoare o activitate cu valoare economică
efectivă şi reală. Chiar şi ocuparea unui loc de muncă de scurtă durată, program de lucru limitat
nu constituie motive ca cetăţeanul să nu fie considerat lucrător migrant. Lucrătorii cu fracţiune
de normă, stagiarii sunt consideraţi lucrători atâta vreme cât munca este reală şi efectivă.
O persoană care desfăşoară o altă activitate în acelaşi timp, cum ar fi studii sau
activitate independentă poate invoca statutul său de lucrător al Uniunii Europene.
Şi sportul este considerat o activitate atâta vreme cât constituie o activitate economică.
În literatura de specialitate se precizează faptul că o activitate profesională poate consta
din desfăşurarea unei activităţi salarizate, dar poate îmbrăca şi forma unei activităţi
independente, care poate fi exercitată de persoana independentă fie prin stabilirea, de o manieră
durabilă pe teritoriul altui stat membru, fie prin oferirea de servicii în alt stat membru prin
realizarea de acte profesionale izolate.68
Potrivit Curţii, atunci când libertatea de stabilire poate fi asigurată într-un stat membru
în temeiul fie al actelor cu putere de lege şi al actelor administrative în vigoare, fie în temeiul
practicilor administraţiei publice sau ale unor organisme profesionale, beneficiul efectiv al
acestei libertăţi nu ar putea fi refuzat unei persoane care intră sub incidenţa dreptului
comunitar.69
Tot Curtea a venit cu lămuriri potrivit cărora statele membre nu puteau refuza pur şi
simplu accesul unei persoane într-o profesie pe motiv că îi lipseşte calificarea internă, chiar şi
în cazul în care nu există, încă, o recunoaştere internă a echivalenţei calificărilor străine.
Articolul 54 TFUE prevede faptul că „societăţile constituite în conformitate cu legislaţia
unui stat membru şi având sediul social, administraţia centrală sau locul principal de
desfăşurare a activităţii în cadrul Uniunii sunt asimilate persoanelor fizice resortisante ale
statelor membre.” Deci, potrivit tratatului societăţile trebuie tratate în acelasi fel ca si
persoanele fizice, cetăţeni ai statelor membre ale UE.
În accepţiunea Tratatului, societăţile sunt acele entităţi constituite în conformitate cu
dispoziţiile legislaţiei civile sau comerciale, inclusiv societăţile cooperative şi alte persoane
juridice de drept public sau privat, cu excepţia celor fără scop lucrativ.

68
Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene – principii,acţiuni, libertăţi, op.cit., pag. 194;

69
Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene – principii,acţiuni, libertăţi, op.cit., pag. 203;
 O societate, ca să poată beneficia de prevederile art.54 TFUE, trebuie să fie constituită
în conformitate cu legislaţia unui stat membru, adică trebuie „să aibă sediul social pe teritoriul
acestuia şi locul principal de desfăşurare a activităţii undeva în Uniune.”
Regulamentul UE nr. 492/2011 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Uniunii
prevede o serie de drepturi pe care un resortisant al unui stat membru le poate obţine ca
lucrător.70
Astfel, acesta are dreptul să nu fie tratat diferit pe teritoriul celorlalte state membre faţă
de lucrătorii naţionali având în vedere criterii de cetăţenie, condiţiile de încadrare în muncă şi
de muncă, remunerarea, concedierea, reintegrarea profesională şi reangajarea.
În calitatea sa de lucrător beneficiază de aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca şi
lucrătorii naţionali, are acces la formare în şcoli profesionale şi centre de recalificare în aceleaşi
condiţii ca şi lucrătorii naţionali, beneficiază de egalitate de tratament în ceea ce priveşte
afilierea la organizaţii sindicale şi exercitarea drepturilor sindicale, inclusiv a dreptului de vot ,
beneficiază de dreptul de a fi ales în organele reprezentative ale lucrătorilor din cadrul
întreprinderii, au aceleaşi drepturi ca şi lucrătorii naţionali în ceea ce priveşte locuinţele,
inclusiv dreptul de proprietate asupra locuinţei.
Copiii resortisantului unui stat membru care are loc de muncă pe teritoriul unui alt stat
membru sunt admişi în sistemul de învăţământ general, la cursuri de ucenici şi formare
profesională ca şi resortisanţii statului respectiv.
În temeiul Directivei 2004/38/CE cetăţenii statelor membre şi membrii familiilor
acestora au recunoscute o serie de drepturi cum ar fi: dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe
teritoriul statelor membre, drept de şedere permanentă pe teritoriul statelor membre, drept de
intrare şi ieşire în/din orice stat membru al UE, dreptul de a obţine permis de şedere. 71
Directiva mai cuprinde ca drepturi şi avantaje păstrarea dreptului la şedere de către
membrii de familie în eventualitatea decesului sau plecării cetăţeanului Uniunii, păstrarea
dreptului de şedere de către membrii de familie în caz de divorţ, de anulare a căsătoriei sau de
încetare a parteneriatului înregistrat.
Cetăţenii Uniunii care au avut reşedinţa legală neîntreruptă pe teritoriul statului membru
gazdă timp de cinci ani, neîntrerupt dobândesc dreptul de şedere permanentă pe teritoriul
acestuia.
70
eur-lex.europa.eu ;
71
https://www.juridice.ro;
 Cetăţenii Uniunii cu reşedinţă pe teritoriul statului membru se bucură de egalitate de
tratament în raport cu resortisanţii statului membru gazdă.
Există şi restricţii de la libera circulaţie justificate de motive de ordine publică,
siguranţă publică şi sănătate publică, însă limitele exercitării şi sferei de acţiune ale acestira
sunt stabilite de principiile generale de drept.
Legislaţia primară – art. 45 alin. 3 din TFUE 72 prevede faptul că „sub rezerva
restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică, libera
circulaţie a lucrătorilor implică dreptul de a accepta oferte reale de încadrare în muncă, de a
circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre, de şedere într-un stat membru pentru a
desfăşura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege şi actele
administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului respectiv şi de a
rămâne pe teritoriul unui stat după ce a fost încadrat în muncă în acest stat, în condiţiile stabilite
de Comisie prin intermediul diferitelor regulamente adoptate.73
În ceea ce priveşte legislaţia derivată, aceste restricţii sunt prevăzute în mai multe
articole ale Directivei 2004/38/CE , care prevăd la rândul lor că „statele membre pot restrânge
libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent
de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică”, însă cu
respectarea principiului proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în
cauză.
Curtea de Justiţie de la Luxemburg a stabilit că „simpla existenţă a condamnărilor
penale nu poate motiva automat măsurile de expulzare.”
Potrivit art. 27 alin.3 din Directiva 2004/38/CE „conduita persoanei trebuie să
constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental
al societăţii.”
Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.

§5. Dreptul la petiție

72
eur-lex.europa.eu.ro;
73
Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene – principii,acţiuni, libertăţi, op.cit., pag. 227;
 Acest drept este consacrat odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht ,care
arată că orice cetăţean al Uniunii Europene are drept de petiţionare către Parlamentul
European. Deci, beneficiarul dreptului de petiţionare poate fi orice cetăţean al uniunii
Europene, orice persoană fizică sau morală, care rezidează sau are sediul statuar într-unul din
statele membre.
Aşadar, orice cetăţean al Uniunii se poate adresa Parlamentului European cu o plângere
sau cerere ce cuprinde o problemă care ţine de un domeniu de competenţă a Uniunii Europene,
un subiect legat de domeniile de activitate ale Comunităţii, să se refere la subiecte care se
încadrează în domeniile de competenţă ale Uniunii Europene.
Petiţia poate fi individuală sau adresată de un grup, dar obiectul petiţiei trebuie să-l
privească în mod direct pe autorul ei.
Modalităţile examinare sunt stabilite prin Regulamentul de procedură al Parlamentului
European, acesta fiind cel care stabileşte competenţa unei comisii parlamentare, Comisia pentru
Petiţii.
Pentru a fi admisibilă din punct de vedere material petiţiile trebuie să cuprindă, în mod
obligatoriu, numele, naţionalitatea şi domiciliul fiecărui petiţionar, să fie redactată în una din
limbile oficiale ale Uniunii Europene (franceză, engleză, germană).
După îndeplinirea acestor condiţii (admisibilitate formală), petiţiile sunt adresate
Comisiei pentru petiţii care analizează admisibilitatea acestora, adică dacă subiectul acestora se
încadrează în domeniile de activitate ale Uniunii Europene.
Ele pot fi transmise prin poştă, pe suport de hârtie. Fie prin mijloace electronice prin
intermediul Portalului pentru petiţii al Parlamentului European.
. Dacă nu sunt îndeplinite condiţiile, acestea sunt respinse ca inadmisibile. Petiţionarului
i se comunică Decizia şi motivele care au stat la baza acesteia. Petiţionarii sunt sfătuiţi să se
adreseze unei alte instituţii naţionale, europene sau internaţională. Din statistici se observă că
motivul principal pentru care petiţiile sunt declarate inadmisibile este că petiţionarul confundă
competenţele Uniunii Europene cu cele ale statelor membre, precum şi responsabilităţile
Uniunii Europene cu cele ale Consiliului Europei, ca şi posibilităţile de acţionare şi atac ce sunt
disponibile la aceste niveluri diferite.74

74
http://www.europarl.europa.eu;
 Comisia pentru petiţii solicită printr-o cerere Comisiei Europene furnizarea de
informaţii pertinente sau avizul acesteia cu privire la aspectele menţionate de către petiţionar.
Atunci când printr-o petiţie se solicită modificarea dispoziţiilor legislative, comisia se
adresează şi altor comisii parlamentare.
Comisia pentru petiţii poate de asemenea să organizeze audieri sau poate să trimită
membri la faţa locului pentru constatarea faptelor (în anul 2005 au fost organizate două misiuni
de constatare a faptelor, în Malta şi în Polonia).75
După ce au fost adunate suficiente informații, petiția este înscrisă pe ordinea de zi a
unei reuniuni a Comisiei pentru petiții, la care sunt invitați să participe petiționarul, Comisia
Europeană și reprezentanții statelor membre. În cadrul reuniunii, petiționarul își prezintă petiția,
Comisia își expune oral punctul de vedere și formulează comentarii privind răspunsul scris
referitor la aspectele menționate în petiție. Reprezentanții statelor membre implicate pot să ia
cuvântul dacă o doresc. Membrii Comisiei pentru petiții au apoi ocazia să adreseze întrebări
reprezentantului Comisiei Europene și petiționarului.76
Soluţionarea diferă în funcţie de natura cazului.
Dacă petiţia se referă la un caz specific care necesită o examinare individual, comisia
poate contacta instituţiile sau autorităţile relevante sau poate interveni prin intermediul
reprezentanţei permanente a statului membru implicat pentru a soluţiona chestiunea.
Dacă petiţia se referă la o chestiune de interes general se pot iniţia acţiuni în constatarea
neîndeplinirii obligaţiilor. Acestea pot conduce la o hotărâre a Curţii de Justiţie la care
petiţionarul poate face referire ulterior.77
Petiţia poate determina Parlamentul sau Comisia să ia măsuri la nivel politic.
În toate cazurile, petiţionarul primeşte un răspuns în care sunt prezentate detaliat
rezultatele acţiunilor intreprinse.

§6. Dreptul de a apela la mediatorul european

75
www.europarl.europa.eu;
76
http://www.europarl.europa.eu;
77
http://www.europarl.europa.eu;
 Mediatorul European78 (ombudsmanul european) a fost înfiinţat ca urmare a adoptării
Tratatului Uniunii Europene de la Maastricht. Mediatorul acţionează între cetăţeni şi instituţiile
UE, fiind practic un intermediar.
Mediatorul este numit de către Parlament, fiind însărcinat să primească plângerile ce
emană de la orice cetăţean aparţinând Uniunii Europene, persoană fizică sau persoană morală
care rezidă sau are domiciliul statutar într-un stat membru, plângeri care privesc proasta
administrare în acţiunea instituţiilor sau organelor, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a
Tribunalului de primă instanţă, singurele instituţii care nu pot să fie investigate având în vedere
tocmai rolul lor jurisdicţional.79
Potrivit misiunii cu care este însărcinat, mediatorul european efectuează anchetele pe
care le consideră justificate fie din proprie iniţiativă, fie în temeiul plângerilor adresate direct
sau prin intermediul unui membru al Parlamentului European. Nu intră în competenţa sa faptele
care fac sau au făcut obiectul vreunei proceduri jurisdicţionale.
Când, în urma verificărilor, mediatorul a constatat un caz de proastă administrare,
sesizează instituţia în cauză care în termen de trei luni trebuie să ia măsurile care se impun.
Cu privire la măsurile dispuse mediatorul transmite un raport Parlamentului European şi
instituţiei în cauză. De asemenea, i se comunică rezultatul anchetei şi celui care a formulat
plângerea.
În măsura posibilului, mediatorul se oune de acord cu instituţia sau organul în cauză
pentru a găsi o soluţie căre să îl mulţumească pe reclamant.
Mediatorul este numit de Parlamentul European pe durata legislaturii acestuia, mandatul
mediatorului putând fi reînnoit.
Mediatorul se votează prin vot secret, luându-se în considerare majoritatea voturilor
exprimate.
Atunci când nu mai îndeplineşte condiţiile necesare funcţionării sale sau dacă a comis o
greşală gravă, mediatorul poate fi declarat demisionar de către Curtea de Justiţie la cererea
Parlamentului European.
El îşi exercită atribuţiile în deplină independenţă, nesolicitând şi neacceptând
instrucţiuni de la niciun organism, doar în interesul Uniunii şi al cetăţenilor acesteia. Pe

78
www.dreptonline.ro;
79
https://europa.eu/european;
perioada mandatului , mediatorul nu poate exercita nicio activitate profesională remunerată sau
nu.
Statutul şi condiţiile generale de exercitare a funcţiunilor mediatorului sunt stabilite de
Parlamentul European, după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului statuând cu majoritate
calificată.
Mediatorul european nu poate să învestigheze plângeri împotriva autorităţilor naţionale,
regionale sau locale, chiar dacă plângerile privesc chestiuni legate de Uniunea Europeană
(departamente guvernamentale, agenţiile statului şi consiliile locale).
Mediatorul nu reprezintă organ de apel cu privire la soluţiile pronunţate de tribunale sau
de mediatorii naţionali şi nici nu poate investiga plângerile împotriva unor activităţi sau
persoane private.
Administrare defectuasă poate consta în nereguli administrative, cazuri legate de lipsa
de corectitudine, discriminare, abuz de putere, întârzieri nejustificate, proceduri incorect, refuz
de informare. El tratează cazuri de administrare defectuasă în cadrul activităţii instituţiilor sau
organelor Uniunii Europene.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a fost extins mandatul
ombudsmanului la politica externă şi de securitate comună, precum şi la activităţile Consiliului
European.80
Ombudsmanul european reprezintă un element al cetăţeniei europene care urmăreşte să
îmbunătăţească protecţia cetăţenilor în cazuri de administrare defectuoasă în activităţile sau
organelor Uniunii Europene, să consolideze caracterul deschis şi controlul democratic în
privinţa procesului de luare a deciziilor şi de administrare la nivelul instituţiilor.
Pentru ca o persoană să poată fi numită mediator european trebuie să îndeplinească o
serie de cerinţe: condiţiile necesare în ţara de origine pentru exercitarea celei mai înalte funcţii
jurisdicţionale, să ofere garanţii de independenţă totală.

80
www.europarl.europa.eu;
 SECȚIUNEA A III-A

PROTECŢIA DIPLOMATICĂ ŞI CONSULARĂ ÎN DREPTUL

INTERNAŢIONAL

§1. Aspecte generale

Uniunea Europeană este o alianţă de state europene, cu o ordine de drept proprie şi
autonomă ale căror subiecte de drept sunt nu numai înseşi statele membre, ci şi fiecare persoană
în parte. În spiritul de a întări protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre a
Uniunii Europene a fost instaurată ideea unei cetăţenii europene, însoţită de drepturi şi
obligaţiuni clar definite.
Cetăţenia continuă să desemneze calitatea juridică care permite unei persoane de a lua
parte la viaţa Statului bucurându-se de drepturi civile şi politice şi fiind supus, în schimb, unor
obligaţii, cele ca votul obligatoriu sau serviciul naţional. Ideea esenţială este că cetăţeanul
european trebuie să ocupe locul central în edificarea europeană, în spiritul dezvoltării
sentimentului său de apartenenţă la Uniunea europeană81.
81
Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Editura Polirom, Bucureşti, 1999, pag.278;
 Dreptul la protecţie diplomatica şi consulară se concretizează în asigurarea acestei
protecţii în statele terţe membre ale Uniunii de către autorităţile diplomatice şi consulare ale
oricărui stat membru, pentru cetăţenii Uniunii ce sunt resortisanţi ai unui stat membru ce nu
este reprezentat în statul ne-membru respectiv. Protecţia realizată de autorităţile diplomatice şi
consulare va fi asigurata în aceleaşi condiţii ca şi cea oferită propriilor naţionali, dar presupune
existenţa acordului statului terţ.
Dispoziţiile Tratatului de la Maastricht referitoare la cetăţenia Uniunii au în vedere şi
dreptul cetăţenilor de a adresa petiţii Parlamentului European. Acest drept este extins nu doar la
cetăţenii Uniunii dar şi la persoanele fizice ce îşi au reşedinţa într-un stat membru, precum şi la
persoanele juridice ce îşi au sediul într-un stal membru al Uniunii. Această prerogativă poate fi
exercitată sub condiţia ca obiectul cererii adresate Parlamentului European să vizeze o
chestiune ce este de competenţa Comunităţii şi totodată să se refere la petiţionar.
Dispoziţiile Tratatului de la Roma sunt modificate prin Tratatul de la Maastricht şi prin
consacrarea principiului subsidiarităţii. Potrivit acestui principiu, în domeniile ce nu-i sunt de
competenţă exclusivă. Comunitatea nu va acţiona decât dacă şi în măsura în care obiectivele
acţiunii sale nu pot fi soluţionate în mod eficient de statele membre. Acest principiu nu va fi
însă de aplicabilitate în domeniile în care Comunitatea are competenţa exclusivă cum sunt de
pildă domeniile politicilor agricole, domeniul transporturilor, al concurenţei sau al politicii
comerciale comune. Doar în domeniile în care competenţa Comunităţii nu are caracter exclusiv
(cum sunt domeniile politicilor sociale, cel al sănătăţii şi protecţiei consumatorilor şi respectiv
al mediului s.a.), principiul subsidiarităţii îşi va găsi efect. Astfel, în condiţiile în care
dimensiunile şi efectele acţiunii vizate depăşesc capacitatea statelor membre şi pot fi realizate
mai eficient prin intervenţia Comunităţii, aceasta va acţiona însă numai în proporţia în care este
necesar.
Acest drept se reglementează prin articolul 8C din Tratatul Comunităţii Europene, prin
care orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei terţe ţări în care statul membru al
cărui cetăţean este nu este reprezentat, de protecţie din partea misiunilor diplomatice şi consu-
lare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca naţionalii acelui stat 82.

82
A. Ciobanu-Dorea, Unele consideraţii privind libera circulaţie a persoanelor în Uniunea Europeană şi
implicaţiile acesteia pentru România // Analele Universităţii din Bucureşti. Seria Drept. 2002-I, ianuarie-martie.
pag.30.;
 Se constată din formularea reţinută că nu este vorba de o protecţie diplomatică şi
consulară europeană care ar fi permis o substituire sau un adaos la protecţia exercitată de
fiecare stat membru a protecţiei asigurată de Comunitate sau de Uniune83.
Nu este vorba nici de o protecţie comună, a cărei exercitare, subsidiară sau comp-
lementară, ar fi putut fi încredinţată colectivităţii statelor membre, formulă ce ar fi putut să-şi
găsească suportul în dispoziţiile din Tratatul asupra Uniunii referitoare la politica externă şi de
securitate comună.
Soluţia reţinută la Maastricht constă numai într-o extindere a protecţiei diplomatice şi
consulare clasice, pe baza unui mecanism interstatal menţinând monopolul statelor membre
privite individual în exercitarea acestei funcţii de protecţie.
Exercitarea acestui drept presupune totuşi acordul statului terţ respectiv, acesta fiind de
altfel şi obiectul alineatului 2 al articolului 8C, în termenii căruia, statele membre vor stabili
între ele regulile necesare şi vor angaja negocierile inter-naţionale cerute în vederea asigurării
acestei protecţii84.

§2. Dreptul cetațenilor Uniunii Europene de a beneficia de protecție consulară si

diplomatică

Diplomaţia are vocaţia de a constitui termenul central atunci când ne propunem să descoperim
modul in care în care sunt operationalizate raporturile dintre subiectii Dreptului International.
Totodată, diplomaţia esteţia este profesiune pentru unii, ocupaţie pentru alţii, prin care se asigura
funcţionarea formală a relaţiilor internaţionale.ionale .
Din punct de vedere istoric, se poate considera că diplomţia a apărut atunci când oamenii au
recurs la primele tratative sau negocieri. Ea s-a dezvoltat împreună cu acestea, crescând în
complexitate pe masură ce relaţiile relatiile interumane au evoluat din punctul de vedere al
structurării.85
Este un fapt cunoscut ca statele stabilesc între ele legături pentru a-şi realiza scopurile pe plan
extern. Aceste Aceste legaturi sunt denumite “raporturi diplomatice misionale”. Termenul misional

83
R.Munteanu. Drept european. Evoluţie. Instituţii. Ordine juridică. Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996.,
pag.140;
84
L.Ciorbea. Cetăţenia europeană în Revista Dreptul, Nr.9/2000, pag.29;
85
http://www.rasfoiesc.com/legal/administratie/stiinte-politice/teorie-şi-practică-diplomatică;
este legat de faptul că egătura legatura dintre state nu poate avea dacat caracter oficial şi ,deci nu poate
fi realizată decât ăn baza unei misiuni.Siuni. Se disting două forme de raport diplomatic
misional : permanent şi temporar.
Raportul diplomatic misional este generat de acordul de vointa al părţilor care au căzut în
prealabil săcord sa stabilească între ele relaţii diplomatice şi să facă schimb de misiuni permanente în
scopul intreţinerii şi dezvoltăriivolltă unor astfel de raporturi.
Relaţii cu caracter diplomatic se pot stabili : între state, între state şi organizaţii internaţionale,
şiau intre organizaţii internaţionale.
Acest tip de relaţii se manifestă într-o diversitate de forme, schimbul de misiuni diplomatice
permanente anente reprezentând procedura uzuală în practica curentă. 86
Cetăţenii europeni se bucură, potrivit legislaţiei comunitare, de protecţie diplomatică şiiică şi
consulară. Dreptul la protecţie diplomatică şi consulară al cetăţenilor europeni a fost consacrat de
Tratatul de laul de la Maaastricht, dezvoltat prin Tratatul de la Amsterdam, inclus în Carta drepturilor
fundamentale ale Uniunii Europene. Unul Unul dintre avantajele importante ale cetăţeniei europen
constituie posibilitatea de a beneficia de protecţie diplomatică şi consulară din partea altui stat membru
în momentul aflării sale în afara Uniunii Europene. Protecţia consulară comunitară presupune
asigurarea asistenţei consulare unui cetăţean European de către un alt stat membru al Uniunii Europene
decât cel de origine, în aceleaşi condiţii ca şi propriilor cetăţeni. Exercitarea protecţiei consulare
comunitare presupune, însă, îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii.87
Conform Tratatului CE, orice cetăţean al Uniunii beneficiază pe teritoriul unei terţe tări în
care statul membru al cărui resortisant este nu dispune de reprezentare, de protecţia autorităţilor
diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca naţionalii statului
respectiv. Statele membre vor stabili între ele reguli necesare şi vor angaja negocierile
internaţionale cerute în vederea asigurării acestor protecţii.88
Deci, orice cetăţean al Uniunii care se află într-o ţară din afara Uniunii, ţară în care propriul
său stat nu este reprezentat are dreptul la protecţie din partea autorităţilor consulare şi
diplomatice, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii ţării respective.
Protecţia oferită, în general, de ambasade sau consulatele ţarilor UE constă în asistenţă în

86
http://www.rasfoiesc.com/legal/administratie/stiinte-politice/teorie-şi-practică-diplomatică;
87
www.proceedings.univ-danubius.ro;
88
https://ec.europa.eu;
caz de deces, asistenţă în caz de accident grav, asistenţă în caz de arestare sau detenţie,
asistenţă pentru victimele actelor de violenţă, sprijinirea şi repartizarea cetăţenilor Uniunii
aflaţi în dificultate.
Comisia Europeană a adoptat în anul 2006 o Cartă Verde privind protecţia consulară şi
diplomatică a cetăţenilor UE în ţările terţe, care prezintă aspect ce trebuie avute în vedere
pentru consolidarea acestui drept al cetăţenilor UE.
Statele membre au adoptat Decizia 95/553/CE care stabilește cinci cazuri în care un
cetățean al Uniunii poate solicita protecție diplomatică sau consulară unei reprezentanțe
diplomatice a unui stat membru al cărui resortisant nu este.
Protecţia oferită ,în general, de ambasade sau consulatele ţarilor UE constă în asistenţă
în caz de deces, asistenţă în caz de accident grav, asistenţă în caz de arestare sau detenţie,
asistenţă pentru vic timele actelor de violenţă, sprijinirea şi repartizarea cetăţenilor Uniunii
aflaţi în dificultate.
Reprezentanțele diplomatice ale statelor membre într-un stat terț pot acorda asistență și
în alte situații cetățeanului Uniunii Europene care solicită aceasta.

Cetățeanul care solicită ajutorul reprezentanței diplomatice a unui stat membru trebuie să
facă dovada că deține naționalitatea unui stat membru al Uniunii Europene, prezentând un
pașaport sau o carte de identitate. În cazul pierderii sau al furtului documentelor,
naționalitatea sa poate fi verificată, dacă este necesar, pe lângă autoritățile statului membru a
cărui naționalitate o revendică. S-au stabilit modalități de acordare de asistență financiară
cetățenilor Uniunii. Nicio sumă nu poate fi acordată fără autorizația Ministerului Afacerilor
Externe sau a unei misiuni diplomatice a statului a cărui naționalitate o deține solicitantul. S-a
convenit ca această decizie să fie revizuită la cinci ani de la intrarea ei în vigoare, care a avut
loc în 2002.
Dată fiind creșterea semnificativă a numărului de resortisanți comunitari care călătoresc
în țările terțe, Comisia intenționează să consulte părțile interesate cu privire la lista de măsuri
prezentate în Cartea verde și destinate întăririi principiului protecției cetățenilor europeni în
țările terțe, în măsura în care este vorba despre un drept esențial pe care cetățenia Uniunii îl
conferă fiecărui resortisant comunitar.
Printre măsurile propuse figurează:
 - îmbunătățirea informării cetățenilor europeni cu privire la dreptul lor la protecție
diplomatică și consulară în țările terțe și la reprezentarea statelor membre UE în țările
terțe;

- reproducerea articolului 20 din Tratatul CE în pașapoartele resortisanților comunitari;

- prezentarea sub o formă coordonată a sfaturilor de călătorie;

- examinarea sferei și a bazei juridice a condițiilor de protecție, care diferă de la un stat

membru la altul și, eventual, apropierea lor;

- integrarea protecției cetățenilor UE în acordurile bilaterale negociate de statele membre și

de Uniunea Europeană cu statele terțe, mai ales posibilitatea de a încredința delegațiilor
Comisiei Europene din țările terțe sarcina de a da curs cererilor de protecție diplomatică;

- extinderea protecției consulare a cetățeanului european asupra membrilor familiei sale

care au naționalitatea unei țări terțe;

- extinderea protecției conferite de textele comunitare la identificarea și repatrierea

rămășițelor pământești;

- simplificarea procedurilor de acordare a asistenței financiare;

- înființarea de oficii consulare comune, pentru început în Insulele Caraibe, Balcani,

Oceanul Indian și Africa de Vest și organizarea de campanii de informare care să
încurajeze cetățenii să se înregistreze la aceste oficii comune;

- formarea de agenți consulari ai statelor membre și de funcționari ai Comunității. 89

Odată cu intrarea în vigoarea a Tratatului de la Lisabona , această protecţie este prevăzută

la articolele 20 şi 23 din TFUE. Acest drept este consacrat şi de articolul 46 din Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.
În anul 2011, Comisia a propus o directivă privind protecţia consulară pentru cetăţenii UE
a căror ţară nu are ambasadă sau consulat într-o ţară terţă. Această propunere legislativă
prezintă măsurile de coordonare şi de cooperare necesare pentru a facilita protecţia consulară în
beneficial cetăţenilor europeni şi al autorităţilor cosulare, această propunere fiind analizată de
Consiliu. La 23 martie 2011, Comisia a publicat o comunicare privind protecţia consulară, care
trece în revistă planul de acțiune 2007-2009 și prezintă măsurile pentru anii următori. De

89
http://eur-lex.europa.eu;
asemenea, Comisia a lansat pentru cetățeni acest site privind protecția consulară. Site-ul
conține, printre alte informații utile, datele de contact ale consulatelor/ambasadelor statelor
membre ale UE în țările din afara acesteia.90
La data de 20 aprilie 2015, statele membre ale UE au adoptat Directiva privind protecţia
consulară pentru cetăţenii europeni care locuiesc sau călătoresc în afara UE. Directiva
Consiliului precizează când şi cum pot beneficia cetăţenii UE aflaţi în dificultate în ţări din
afara UE de asistenţă din partea ambasadelor şi consulatelor altor state membre. Scopul este de
a facilita cooperarea între autoritățile consulare și de a consolida dreptul cetățenilor europeni la
protecție consulară. 91
Uniunea Europeană - reunită într-o structură unică ca formaţiune statală sui generis a celor
28 de state europene duce şi mai departe până la integrare şi contopire, acest fenomen de
amplificare şi adâncire a legăturilor interstatale şi interumane; integrarea europeană aduce
elemente noi atât la nivel statal (în planul organizării şi conducerii societăţii), cât şi la nivelul
individului (prin promovarea democraţiei şi drepturilor omului - afirmarea personalităţii
umane). Această gigantică şi inovativă construcţie institu ţională - U.E., întruchipează un
ansamblu închegat de mecanisme ale U.E. - având competenţe de guvernare similare celor ale
statelor, şi exercitate împreună - în coordonare şi armonie, cu cele ale statelor membre;
raporturile dintre instituţiile europene pe de o parte, şi statele membre inclusiv instituţiile şi
cetăţenii lor, pe de altă parte, funcţionează după reguli noi şi avansate - regulile comunitar-
europene.92
Uniunea Europeană are calitatea de parte în relaţiile diplomatice pe care ea le întreţine
cu statele terţe, în conformitate cu regulile care guvernează domeniul (Convenţia de codificare
a dreptului diplomatic din 1961), dar şi relaţii intra-organizaţionale cu statele ei membre,
potrivit cu regulile sale comunitare. Acţiunea sa externă se exprimă sub toate formele
diplomaţiei cunoscute - bilaterală, ad-hoc şi multilaterală (în cadrul conferinţelor şi
organizaţiilor internaţionale) şi are ca bază, obiectivele pe care în limitele Dreptului
internaţional şi le-a stabilit. Politica externă şi de securitate comună este reglementată printr-un
număr apreciabil de prevederi (art. 23-46 din T.U.E.). În acest sens, U.E. îşi defineşte şi pune

90
https://ec.europa.eu/
91
https://ec.europa.eu;
92
I.M.Anghel, Grigore Silaşi,Adrian Dumitru Crăciunescu, Diplomaţia Uniunii Europene (şi regulile acesteia),
Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2015,pag.8;
în aplicare, prin instituţiile sale (Consiliul European, Consiliul, Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afacerile externe), politica externă şi de securitate comună. 93
U.E. a instituit cetăţenia Uniunii, astfel că orice cetăţean al unui stat membru este şi
cetăţean al U.E., fără ca aceasta să înlocuiască cetăţenia statului membru; printre drepturile
care-i revin, avem a menţiona faptul că cetăţeanului U.E. i se asigură, prin intermediul statelor
membre, protecţie diplomatică.94

SECŢIUNEA A IV-A
CONCLUZII

Libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei
interne şi politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulaţie a
produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor.
Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa şi de a se stabili
unde doresc, dar libertatea de circulaţie trebuie să fie însoţită de un nivel corespunzător de
securitate şi justiţie.
La Amsterdam această dublă cerinţă a fost înscrisă în Tratat sub forma înfiinţării
progresive a unei zone libere, securitate şi justiţie.

93
I.M.Anghel, Grigore Silaşi,Adrian Dumitru Crăciunescu, Diplomaţia Uniunii Europene (şi regulile acesteia),
op.cit.,pag.9;
94
I.M.Anghel, Grigore Silaşi,Adrian Dumitru Crăciunescu, Diplomaţia Uniunii Europene (şi regulile acesteia),
op.cit.,pag.9;
 Abolirea controalelor la frontieră nu a fost pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii,
obiectivul fiind realizat doar de unele dintre statele membre în baza Convenţiei de
Implementare a Acordului Schengen.
Unul din principiile de bază ale dreptului comunitar este protejarea drepturilor
fundamentale ale omului. Nici Tratatul de la Roma, nici Tratatul De la Maastricht nu conţin o
listă a drepturilor fundamentale.
Obiectivul demersurilor privind respectarea drepturilor omului în Uniunea Europeană
este acela de a asigura protejarea acestor drepturi în proiectarea, aplicarea şi interpretarea
legislaţiei comunitare.
În cadrul Consiliului European de la Nisa, Consiliul, Parlamentul European şi Comisia
Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce într-un cadru unic
drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaţionale,
europene şi naţionale.
Carta cuprinde şi importante elemente de supra-naţionalitate, în special în legătură cu
cetăţenia europeană şi consecinţele sale. Astfel, în spiritul prevederilor Tratatului Uniunii
Europene, modificat la Amsterdam se recunoaşte dreptul de vot oricărui cetăţean al Uniunii şi
dreptul de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European, în oricare stat al Uniunii
în aceleaşi condiţii ca şi rezidenţii acelui stat.
Cetăţenii Uniunii care se află pe teritoriul unui stat în care statul lor de origine nu are
reprezentanţe diplomatice pot solicita protecţie diplomatică şi consulată a oricărui stat membru
al Uniunii Europene în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii statului respectiv. Statul terţ are
posibilitatea de a recunoaşte sau nu această protecţie diplomatică şi consulară. Comunitatea
Europeană şi Uniunea Europeană, aceasta din urmă fiind lipsită de personalitate juridică, nu pot
acorda protecţie diplomatică sau consulară.
Conferind forţă juridică Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, adoptată la
7 decembrie 2000 la Nisa, adaptată de Consiliul European la 12 decembrie 2007 la Strasbourg
se întăreşte încrederea cetăţenilor statelor membre prin recunoaşterea drepturilor, libertăţilor şi
principiilor în prerogativele pe care cetăţenia Uniunii Europene le-a deyvoltat începând cu
Tratatul de la Maastricht. În sprijinul acestei preocupări, în vederea consolidării drepturilor
cetăţenilor Uniunii, aceasta aderă prin Tratatul de la Lisabona La Convenţia Europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, document de mare importanţă juridică,
care face din aceste drepturi fundamentul cetăţeniei Uniunii Europene. 95
În acelaţi timp, toţi cetăţenii au dreptul să circule liber în spaţiul european, să aibă acces
la documente şi să se adreseze Mediatorului European pentru exercitarea dreptului de
petiţionare.
Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne constituie
o parte a unui concept mult mai larg, cel de piaţă internă, care nu poate fi realizată în condiţiile
existenţei unor frontiere interne şi a restricţionării circulaţiei indivizilor.
Cea mai importantă etapă în evoluţia spre o piaţă internă reală, în care să nu mai existe
obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor este reprezentată de încheierea celor două
acorduri Schengen: Acordul Schengen şi Convenţia de Implementare Schengen.
Implementarea Convenţiei Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele
interne pentru toate persoanele incluzând măsuri de întărire a controalelor la frontierele externe.
Aceste măsuri implică o politică de vize comună, posibilitatea procesării cererilor de azil,
cooperare judiciară şi poliţienească, precum şi un schimb eficient de informaţii.
Acquis-ul în domeniul politicii vizelor este reprezentat de Convenţia de Implementare a
Acordului Schengen în ţările UE şi de o serie de alte acte normative referitoare la
implementarea acquis-ului Schengen în ţările UE, stabilirea unui model tip de viză sau
stabilirea unui model uniform de formular de cerere de viză eliberată de statele membre
titularilor unui document de călătorie nerecunoscut se statul membru care stabileşte formularul.

95
Lect.univ.dr. Ioana Nely Militaru, Cetăţenia Uniunii Europene potrivit Tratatului de la Lisabona,Tribuna
Juridică, vol.I, pag. 69.
 BIBLIOGRAFIE

Cursuri, Tratate, Monografii:

1. Anghel, I.M., Silaşi, Grigore, Crăciunescu, Adrian Dumitru, Diplomaţia Uniunii Europene
(şi regulile acesteia), Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2015;
2. Bârsan, Corneliu citat de Eduard Dragomir, Dan Niţă, Cetăţenia Europeană, Editura
Nomina Lex, Bucureşti, 2010;
3. Boroi, Al., Rusu, I., Cooperare judiciară internaţională în materie penală, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2008;
4. Deleanu ,Ion,Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.II, Editura Nova,
Bucureşti, 1996;
5. Dragomir, Eduard, Niţă, Dan Cetăţenia europeană, Editura Nomina Lex, Bucureşti, 2010;
6. Drăganu, T, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar, Editura Lumina Lex,
vol. I, Bucureşti, 2000;
7. Fuerea, Augustin, Drept comunitar european. Partea generală, Editura All Beack,
Bucureşti, 2003;
8. Fuerea , Augustin, Drept comunitar al afacerilor, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
9. Fuerea , Augustin, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universităţii „Nicolae Titulescu,
Bucureşti, 2013;
10. Fuerea, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016;
11. Fuerea, Augustin, Dreptul Uniunii Europene – pricipii,acţiuni, libertăţi-, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2016;
12. Gornig, Gilbert, Rusu, Ioana Eleonora, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2006;
13. Mazilu, Dumitru,Integrare Europeană, Drept Comunitar şi Instituţii Europene, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2005;
14. Miga-Beşteliu, Raluca, Drept Internaţional. Introducere în drept internaţional public,
Editura All, Bucureşti, 1997;
15. Munteanu, R., Drept european. Evoluţie. Instituţii. Ordine juridică, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 1996;
16. Muraru ,Ioan, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1997;
17. Muraru, Ioan, Tănăsescu, Simina, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 13-a,
Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2008;
18. Niciu, Maeţian, Drept internaţional public, vol. II, Editura Fundaţiei Chemarea, Iasi, 1993;
19. Popa, Nicolae, Teoria Generală a Dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996;
20. Popescu, Andrei, Voiculescu Nicolae, Dreptul social european, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2003;
21. Popescu, Dumitra, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept Internaţional Public, Editura
Şansa, Bucureşti, 1994;
22. Vătăman, Dan, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, Bucureşti,2010;
23. Zorgbibe, Charles, Construcţia Europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, Bucureşti,
1998;
Studii , Articole :
1. Antoniu, George, Activitatea normativă penală a Uniunii Europene (I), Revista de Drept
Penal nr. 1/2007, Editura Institutul de Cercetări Juridice, Bucureşti, 2007;
2. Antoniu, George, Drept penal şi integrarea europeană, Revista de Drept penal nr. 3/2001,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001;
2. Militaru, Ioana Nely, Cetăţenia Uniunii Europene potrivit Tratatului de la Lisabona, Revista
Tribuna Juridică, Editată de Departamentul de Drept din Academia de Studii Economice din
Bucureşti;
3. Moroianu Zlătescu, Irina, Dreptul la libera circulaţie a persoanelor în statele membre ale
Uniunii Europene, în Revista Drepturile omului nr.3/2003, editată de Institutul Român pentru
drepturile omului, Bucureşti, 2003;
4. Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Editura Polirom, Bucureşti, 1999;
5. Ciobanu-Dorea, A., Unele consideraţii privind libera circulaţie a persoanelor în Uniunea
Europeană şi implicaţiile acesteia pentru România - Analele Universităţii din Bucureşti. Seria
Drept. 2002-I, ianuarie-martie;
6. Ciorbea, L., Cetăţenia europeană în Revista Dreptul, Nr.9/2000.

Legislație:
1. Tratatul privind Uniunea Europeană, versiunea consolidată, 2010;
2. Tratatul privind funcţionareaUniunii Europene, versiunea consolidată, 2010;
3. Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene;
4. Tratatul de la Maastricht (1992/1993);
5. Tratatul de la Amsterdam (1997/1999);
6. Tratatul de la Lisabona (2007/2009);
7. Convenţia de la Viena privind tratatele din 1968;
8. Regulamentul CE nr. 1049/2001;
9. Carta drepturilor fundamentale ale omului;
10. Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi Consiliului din 29 aprilie 2004
privind dreptul la libera circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii
Uniunii şi membrii familiilor acestora de modificare a Regulamentului CEE nr.1612/68 şi de
abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE,
75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, publicată în Joue Seria L158, 30.04.2004.

Alte surse:
1.http://www.europarl.europa.eu
2. eur-lex.europa.eu ;
3. http://www.ec europa.eu;
4. www.schengen.mai.gov.ro;
5.www.dreptonline.ro;
6. www.proceedings.univ-danubius.ro;
7. http://www.rasfoiesc.com/legal/administratie/stiinte-politice/teorie-şi-practică-diplomatică;