2.1.

Noţiunea de izvoare ale dreptului instituţional european

Noţiunea de izvoare ale dreptului instituțional european este asociată domeniului juridic al integrării
europene prin faptul că materializează ideea de sursă sau origine a dreptului european, ideea de factori
şi condiţii ale dreptului european.

Izvoarele juridice ale dreptului instituțional european se împart în izvoare materiale şi formale. Prin
izvoare materiale ale dreptului instituţional european se înţeleg izvoarele care desemnează faptele
europene de care norma juridică leagă naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice în cadrul
procesului de integrare europeană. Pot constitui izvoare materiale ale dreptului instituţional european
doar faptele europene care fac obiectul reglementării normelor juridice. Prin izvoare formale ale
dreptului instituţional european se înţeleg izvoarele care exprimă forma pe care o îmbracă normele
juridice elaborate de factorii competenţi, domeniul de reglementare, ierarhia forţei juridice a actelor
normative, procedura de elaborare, întinderea normelor, producerea efectelor în spațiu, timp şi asupra
persoanelor.

Izvoarele dreptului instituţional european sunt definite ca reprezentând „modalități specifice prin care
regulile de conduită considerate necesare în structurile europene devin norme de drept prin acordul de
voință al statelor membre"1. Izvoarele dreptului instituţional european rezultă din tratate, practica
instituţiilor europene şi a statelor membre, şi din sistematizarea realizată de Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene.

Dreptul instituţional european este socotit în mod esenţial un drept scris, fapt care nu a permis și nici nu
a încurajat dezvoltarea cutumei ca izvor juridic. Cu toate acestea, se consideră că principiile generale ale
dreptului sunt izvoare nescrise.

Fondul legislativ al Uniunii Europene este alcătuit din peste 300.000 de acte normative, disponibile
electronic pe serverul Eur-Lex.

2.2. Clasificarea izvoarelor dreptului instituţional european

Obiectul clasificării izvoarelor îl constituie sursele formale. Izvoarele dreptului instituțional european se
grupează în trei tipuri:

 izvoarele legislației primare;

 izvoarele legislației secundare;
 izvoarele legislației complementare.

Ordinea clasificării este realizată în funcţie de locul pe care îl ocupă fiecare categorie în piramida
izvoarelor juridice ale Uniunii Europene.

2.2.1. Izvoarele primare

Legislaţia primară - izvoarele primare sau dreptul originar - reprezintă dreptul suprem al Uniunii
Europene, adică prevalează asupra oricărui alt izvor de drept şi se situează în vârful ierarhiei ordinii
juridice europene.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este învestită cu competenţa de a asigura respectarea prevalenţei
prin intermediul a două acţiuni distincte:

acţiunea în anulare (art. 263)1;

procedura întrebărilor preliminare (art. 267)2.

Legislaţia primară înglobează, în principal, tratatele privitoare la integrarea europeană. Fondul tratatelor
se compune din regulile formale şi materiale prin care se stabileşte cadrul juridic privind punerea în
aplicare a politicilor instituţiilor europene. Tratatele stabilesc regulile formale care precizează partajarea
competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre ale acesteia, precum şi puterea cu care sunt
învestite instituţiile europene. În aceeaşi măsură, tratatele conţin reguli materiale privind domeniul de
aplicare al politicilor europene şi structurarea acţiunilor instituţiilor europene.

Legislaţia primară cuprinde:

• tratatele fondatoare, de instituire - Tratatul de la Paris, 1951; Tratatele de la Roma, 1957; Tratatul de
la Maastricht, 1992;

tratatele de modificare - Actul Unic European, 1986; Tratatul de la Amsterdam, 1997; Tratatul de la
Nisa, 2001; Tratatul de la Lisabona, 2007;

• protocoalele anexate la tratatele menţionate;

tratatele adiţionale care aduc modificări sectoriale la tratatele fondatoare Tratatul de la Bruxelles, 1965;
Tratatul de la Luxemburg, 1970; Tratatul de la Bruxelles, 1975; Actul privind alegerea reprezentanților
Parlamentului prin sufragiu universal direct, 1976;

tratatele de aderare a statelor membre a Danemarcei, a Irlandei, a Norvegiei și a Regatului Unit, 1972; a
Greciei, 1979; a Portugaliei şi a Spaniei, 1985; a Austriei, a Finlandei, a Norvegiei şi a Suediei, 1994; a
Ciprului, a Estoniei, a Maltei, a Letoniei, a Lituaniei, a Poloniei, a Republicii Cehe, a Slovaciei, a Sloveniei
şi a Ungariei, 2003; a Bulgariei şi a României, 2005; a Croației, 2013.

2.2.2. Izvoarele derivate

Legislaţia secundară - izvoarele derivate sau secundare reprezintă actele adoptate în scopul aplicării
prevederilor tratatului. Legislaţia secundară are caracter obligatoriu.

Legislaţia secundară este formată din:

2.2.3. Izvoarele complementare

Izvoarele complementare cuprind izvoarele nescrise ale dreptului instituţional european. Aceste izvoare
mai sunt cunoscute şi sub denumirea de legislaţie complementară. Izvoarele complementare sunt
utilizate pentru a acoperi lacunele din legislaţia primară și / sau legislaţia secundară.

Din categoria izvoarelor complementare fac parte:

regulamentul;

directiva;

decizia;

avizul;

recomandarea.

Regulamentul este actul cel mai eficient pus la dispoziţia instituţiilor europene în calitate de instrument
legislativ. Regulamentul reclamă voinţa autorităţii Uniunii Europene.

Directiva este actul şi instrumentul juridic al instituţiilor europene de punere în aplicare a politicilor
atribuite, fiind utilizat în vederea armonizării legislaţiilor naţionale, de depăşire a diferenţelor dintre
reglementările interne ale statelor membre.

Decizia este actul juridic adoptat de instituțiile europene în baza tratatelor fondatoare care se poate
adresa unuia sau mai multor destinatari, ori să nu indice nici un destinatar precis.

Avizul este instrumentul prin care instituţiile şi organismele europene îşi exprimă un punct de vedere
fără caracter obligatoriu, adică nu poate fi impusă nici o obligație în rezultatul emiterii acestui act a cărui
respectare rămâne la discreţia titularului care este obligat să-l ceară. Altfel spus, nu produce efecte
juridice. Avizul se emite, în fond, la cerere.

Recomandarea este instrumentul prin care instituţiile sau organismele europene îşi fac cunoscută opinia
şi sugerează destinatarilor să adopte o anumită conduită fără a fi obligatorie. Recomandarea nu produce
efecte juridice, fiindcă nu impune nici o obligaţie legală destinatarilor actului. Recomandarea se emite
din oficiu.

B) Actele convenționale.

Actele convenţionale ale Uniunii Europene îmbracă forma acordurilor, considerate izvoare derivate,
izvoare secundare, legislație secundară.

Acordul exprimă rezultatul unui acord de voinţă al Uniunii Europene, încheiat cu un terţ pentru a genera
drepturi şi obligaţii în baza angajamentelor. Spre deosebire de actul unilateral, acordul nu se încheie în
rezultatul unei proceduri legislative ori a voinţei unei instituţii europene.
Actele convenţionale cuprind trei tipuri de acorduri:

acorduri internaţionale;

acorduri între statele membre;

acorduri interinstituționale.

Acordurile internaţionale constituie o categorie de acte juridice europene, încheiate de către Uniunea
Europeană care acţionează singură sau împreună cu statele membre în temeiul prevederilor tratatelor
fondatoare.

Acordurile între statele membre.

Statele membre ale Uniunii Europene pot negocia și încheia acorduri în vederea realizării unor obiective
distincte și a soluţionării unor probleme specifice. În acest sens, statele membre nu trebuie să încalce
dreptul Uniunii Europene.

Acordurile interinstituţionale.

Acordurile interinstituţionale sunt încheiate între instituţiile Uniunii Europene în vederea organizării şi
facilitării cooperării eficiente în cadrul sistemului instituţional european, în contextul aplicării tratatelor
și a îmbunătăţirii ori clarificării procedurilor. Cu toate că au luat naștere în rezultatul practicii
instituţionale, acordurile interinstituţionale au fost consacrate în tratatele constitutive recent, adică de
ultimul text, Tratatul de la Lisabona.
Din categoria izvoarelor complementare fac parte:

jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene;

dreptul internațional;

principiile generale ale dreptului european.

Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene apelează la un şir de norme juridice în cazul
lacunelor lăsate de legislaţia primară și / sau secundară.

În fond, hotărârile instanţelor europene nu au efecte erga omnes. Cu toate acestea, se consideră că
aplicarea dreptului necesită interpretare şi, prin urmare, normele juridice sunt supuse unui proces de
complinire şi perfecţionare permanentă. Necesitatea interpretării dreptului devine mai pregnantă cu cât
normele juridice sunt mai generale, iar lacunele mai prezente.

În acest sens, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene accede la statutul de izvor esențial de
drept. Conform competenţelor atribuite Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, aceasta este preocupată
de interpretarea tratatelor, aducând completări și precizări referitoare la prevederile tratatelor și
asigurând respectareaacestora.

Dreptul internațional.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene apelează la dreptul internaţional în elaborarea jurisprudenţei sale,
fiind considerată o sursă de inspirație juridică. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se referă la dreptul
internaţional, făcând trimitere la dreptul scris, cutumă şi uzanţă, întrucât o mare parte a normelor de
drept internaţional nu au natură obligatorie.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a aplicat normele dreptului internaţional în materie vamală,
apreciind experienţa Acordului General pentru Tarife şi Comerţ, ulterior Organizaţia Mondială a
Comerţului.

Uniunea Europeană se supune normelor de drept internaţional în virtutea calităţii de subiect de drept
internaţional, susceptibil de a dispune în aceeaşi măsuri de drepturi și obligații în raporturile juridice
care se nasc, se modifică şi se sting în relaţiile cu terţii.

Principiile generale ale dreptului european.

Principiile generale ale dreptului european cuprind izvoarele nescrise, elaborate prin jurisprudenţa Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene, şi se impun datorită caracterului de noutate a dreptului Uniunii Europene
care se află la etapa consolidării.

În baza acestor principii, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene poate crea norme juridice pentru
domeniile care nu sunt menţionate în tratate (de exemplu, în materie de răspundere extracontractuală a
Uniunii Europene).