TEMA 4: DREPTUL INSTITUŢIONAL AL UE DEFINIŢIE, SPECIFIC, IZVOARE ŞI

PRINCIPII

- Dreptul instituţional al UE – definiţie.

- Natura juridică a UE:
- principiul rangului prioritar al dreptului UE faţă de dreptul naţional;
- principiul aplicării directe și efectului direct al dreptului UE.
- Principiile generale ale dreptului UE:
 principiul împuternicirii speciale limitate şi implicite;
 principiul subsidiarităţii și principiul proporţionalităţii;
 principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului.
- Izvoarele dreptului UE:
 izvoare originare ale dreptului UE;
 izvoare derivate;
 izvoarele complementare.

2. Obiective:

- să fie reprodusă definiţia dreptului instituțional al Uniunii Europene;

- să definească principiile fundamentale ale dreptului UE;
- să clasifice izvoarele dreptului UE;
- să determine izvoarele originare ale dreptului UE;
- să diferenţieze izvoarele derivate de cele originare şi să definească particularităţile izvoarelor
derivate;
- să caracterizeze importanţa izvoarelor complementare;
să demonstreze supremația Dreptului UE față de cel al statelor membre ale UE.
3. Bibliografie :
1. Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, comentarii, jurisprudență și
doctrină,. Ediția a VI-a, Editura Hamangiu, București, 2017
2. Boulouis, J., Droit Institutionnel de l’Union européenne, 5me ed., Montchrestion, Paris,
1995.
3. Manolache, O., Drept comunitar. Instituţi comunitare, ed. II-a, All Beck, Bucureşti,
1999.
4. Osmochescu E. Dreptul Uniunii Europene editura ARC, Chişinău 2003
5. Osmochescu E. Supremaţia dreptului Uniunii Europene, Chişinău 2006
6. Renout, H. W., Institutions Europeenes, Centre de Publications Universitaires. 2000.
7. Tilloston, J., European Community Law: Text, Cases and Materials, Cavendish
Publishing Ltd, 1993.
8. Vincenzi, Ch., Law of the European Community, Pitman Publishing, 1996.
9. Weatherhill, S. and Beaumont, P., EC Law, 2nd ed., Penguin Books, 1995.
10. Wyatt, D. and Dashwood, A., European Community Law, 3rd ed., Sweet & Maxwell,
1993.
11. http://www.europa.eu.int – pagina oficială a Uniunii Europene

1
Teze :
- Dreptul instituţional al UE – definiţie.

Dreptul instituţional al Uniunii Europene reprezintă totalitatea normelor juridice, cuprinse în

tratatele constitutive şi actele adoptate de către instituţiile europene, în care se consacră
structurile, rolurile şi funcţiile instituţiilor europene, precum şi raporturile dintre acestea şi
instituţiile naţionale ale statelor membre în vederea realizării misiunii şi obiectivelor Uniunii
Europene.

Natura juridică a UE:

Elementele care împreună reprezintă o caracteristică tipică a naturii juridice specifice UE sunt:
 structura instituțională, care garantează că acțiunile UE au la bază și interesul european
general, adică se reflectă sau sunt influențate de interesul Uniunii, astfel cum este stabilit în
obiective;
 transferul de competențe către instituțiile Uniunii, într-o măsură mai mare decât în cadrul
altor organizații internaționale și acoperirea unor domenii în care statele, în mod normal, își
păstrează drepturile suverane;
 instituirea unei ordini juridice independente de ordinile juridice ale statelor membre;
 aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii Europene, ceea ce garantează punerea în
aplicare completă și uniformă a dispozițiilor UE în toate statele membre și stabilește drepturi și
obligații valabile atât pentru statele membre, cât și pentru cetățenii acestora;
 supremația dreptului Uniunii, ceea ce exclude orice revocare sau modificare a acestuia în
baza dreptului național și, în caz de litigiu, îi garantează prevalența față de acesta din urmă.

2. PRINCIPIILE DREPTULUI INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE:

Potrivit CJUE, un număr de principii generale sunt parte integrantă a dreptului UE şi ele obligă
statele membre şi instituţiile europene, chiar dacă ele nu sunt explicit consfinţite în Tratate.

• Drepturile fundamentale (art. 6 TUE)

• Principiul subsidiarităţii şi proporţionalităţii (art. 5(3) şi (4) TUE, Protocolul nr. 2)

• Principiul egalităţii de tratament şi non-discriminării (art. 9 TUE)

• Principiul certitudinii juridice şi încrederii legitime

• Principiul cooperării loiale (art. 4(3) TUE)

• Principiul egalităţii statelor membre în raport cu Tratatele

• Principiul supremaţiei dreptului

Principii structurale ale dreptului instituțional al UE: se referă atât la structura instituţională
a UE cât şi la raporturile ce se stabilesc între Uniune şi statele sale membre. În plan instituţional,
Uniunea Europeană nu are o schemă de organizare clasică, fiind vorba mai degrabă de un model
sui-generis, de aceea este meritul Curţii de Justiție a CE de a fi pus în lumină cele câteva

2
principii ce reglementează organizarea instituţională a UE. Nici în ceea ce priveşte relaţiile
Uniunii cu statele membre Tratatele nu conţin o delimitare clară a competenţelor, astfel încât a
revenit tot judecătorului comunitar sarcina de a construi conceptele indispensabile funcţionării
acestui mecanism. O clasificare a principiilor structurale se prezintă astfel:

2.1. Principiul împuternicirii speciale limitate

În Tratatul de la Lisabona principiul competenţei de atribuire (cunoscut şi sub denumirea de

principiul împuternicirii speciale limitate) este reafirmat, iar în plus apar şi câteva precizări în
ceea ce priveşte respectarea competenţelor statelor membre: amendamentul 1-6 la TUE prevede
astfel ca „1. Delimitarea competenţelor Uniunii este reglementată de principiul atribuirii.
Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile subsidiarităţii şi
proporţionalităţii. 2. În temeiul principiului atribuirii, Uniunea nu acţionează decât în limitele
competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru atingerea
obiectivelor stabilite de către acestea. Orice altă competenţă neatribuită Uniunii prin tratate
aparţine statelor membre.”.

Principiul repartizării competenţelor

Deoarece dinamismul integrării europene determină modificări permanente ce împiedică

stabilirea unei « liste » definitive de competențe, Uniunea Europeană nu cunoaşte sistemul clasic
de atribuire a competenţelor folosit de către statele federale, unde se ştie clar care sunt atribuţiile
instituțiilor federale şi care cele ale statelor ce compun federaţia. Se pune atunci întrebarea dacă
Comunitatea dispune doar de competenţe explicit atribuite prin Tratat, sau poate să-şi extindă
aria de acţiune şi la alte domenii ce nu i-au fost rezervate de la început. Jurisprudența Curţii de
Justiţie a CE a consacrat « teoria puterilor implicite », conform căreia Comunitatea dispune de
competenţele necesare realizării obiectivelor rezultate din competenţele expres prevăzute în
Tratat. În mod concret, Comunitatea Europeană putea astfel să-şi vadă recunoscute competenţele
externe ori de câte ori adopta, pentru punerea în practică a unui obiectiv stipulat în Tratat,
dispoziţii prin care sunt instaurate noi reguli comune pentru statele sale membre. În plan
operaţional, trebuie făcută distincţie între competenţele exclusive şi competenţele concurente. În
principiu, Uniunea Europeană dispune de competenţe concurente, competenţele exclusive
constituind excepţia. Competenţa exclusivă implică faptul că Uniunea este singura care poate
interveni, orice intervenție a statelor membre fiind deci exclusă. Curtea de Justiţie a CE a reţinut
că UE dispune de competenţe exclusive în două domenii : politica comercială şi conservarea
resurselor biologice ale mării. În ceea ce priveşte competenţele concurente, acestea sunt
exercitate în conformitate cu principiul preemţiunii comunitare : statele membre îşi pastreză
competenţa atâta timp cât Comunitatea nu şi-a exercitat propria sa competenţă, însă în momentul
în care Comunitatea stabileşte reglementări în domeniul respectiv statele membre pierd orice
competenţă de a legifera la acelaşi nivel. Principiul preemţiunii comunitare este subordonat
principiului subsidiarităţii.

2.2. Principiul împuternicirii implicite (implied powers)

The EU Court in Luxembourg created the concept of "implied powers". This was to give the EU
the ability (competence) to negotiate international treaties in areas where the EU has the ability
to control laws within the EU (internal competence to legislate).

The Lisbon Treaty introduces "implied power" as a general rule by giving the European Union
legal personality. Legal personality will allow the EU to represent the Member States in
negotiations with non-EU countries.

3
In any case, the doctrine of "implied powers" should not be exaggerated. As Alan Dashwood has
explained very clearly:

"An extensive doctrine of implied powers, enabling the Community to take any actions that might
reasonably be regarded as furthering objectives identified in the preamble or the general
Articles of the Treaty, would certainly be incompatible with the principle of limited attribution in
Article 3b; and it would undermine any attempt to delineate Community powers more precisely. I
can say at once that the Community order knows no such doctrine. The rather modest quantity of
case law on the Community's implied powers represents a carefully contained response by the
Court of Justice to two kinds of situation.

The first situation is where the Treaty gives one of the institutions, typically the Commission, a
specific job to do, and the institution considers it needs a certain kind of power for this purpose,
which has not been specifically provided for.

(...) The other, and more significant, case of recognition of implied powers is where powers are
conferred on the Community without an express indication as to whether they can be used to
organize the external relations aspects of the matter in question, as well as the internal
Community aspects.

(...) The answer to the question, which the Court of Justice worked out in a series of judgments
and opinions during the 1970s, may be formulated like this: in any case where the Community
has been given powers to achieve a certain objective in its internal system, it has the
corresponding external powers necessary for the achievement of that objective, even if there is
no express provision conferring such power.

(...) At all events, I can safely conclude that in the two situations where the Court of Justice has
had recourse to the doctrine of implied powers, there is no serious danger of opening the
floodgates of Community competence."

(Inaugural lecture in Cambridge, 13 November 1995, on "The Limits of European Community

Powers", European Law Review, 1996).

2.3. Principiul subsidiarităţii

Conceptul de subsidiaritate își are originea în doctrina socială a bisericii care are în vedere
organizarea relațiilor între diferitele grupuri sociale și afirmă principiul conform căruia
colectivitățile mari nu trebuie să intervină la nivelul colectivităților mici decât în probleme ce pot
fi mai bine soluționate la eșalonul superior, cu alte cuvinte « centrul » nu intervine decât de o
manieră subsidiară în raport cu colectivitățile de bază. Ideea este preluată într-un raport al
Comisiei Europene din 26.06.1975, în care se spune că : « Uniunea Europeană nu trebuie să
conducă la realizarea unui super-stat centralizat. În conseciță și în conformitate cu principiul
subsidiarității, nu vor fi atribuite Uniunii decât sarcinile pe care statele membre nu le vor putea
îndeplini în mod eficace ». Definiția de mai sus reprezintă ceea ce se numește « subsidiaritatea
inițială». După adoptarea Tratatului de la Maastricht, principiul subsidiarității este menționat în
acest document (formula fiind preluată și în Tratatul de la Amsterdam) în articolul 3B art. 5 TCE
– versiunea consolidată), în forma următoare : « Comunitatea acționează în limita competențelor
și a obiectivelor ce-i sunt conferite prin Tratat. În domeniile ce nu țin de competența sa
exclusivă, Comunitatea nu intervine – conform principiului subsidiarității – decât în măsura în
care obiectivele acțiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o manieră suficientă de către statele

4
membre, ele fiind – datorită dimensiunilor și efectelor la care dau naștere – îndeplinite mai bine
printr-o acțiune la nivel comunitar ».

2.4. Principiul proporţionalităţii

Principiul proporţionalităţii este, la origine, exterior dreptului şi s-a impus în sistemul statal şi
juridic destul de târziu. Ca principiu al dreptului, proporţionalitatea implică ideile de
rezonabilitate, echitate, toleranţă, dar şi necesara adecvare a măsurilor adoptate de stat la situaţia
de fapt şi la scopul legitim urmărit.

Faptul că principiul apare înscris în Tratatul de la Lisabona, în alte documente care privesc
Uniunea Europeană, dar şi în constituţiile unor state, explică preocupările tot mai frecvente de
cercetare şi, mai ales, de identificare a dimensiunilor sale.

2.5. Principiul echilibrului instituţional („checks and balances“)

Respectarea echilibrului instituțional înseamnă că fiecare instituție comunitară trebuie să-și

exercite competențele astfel încât să nu afecteze de o manieră negativă atribuțiile celorlalte
structuri ale Uniunii Europene. Se urmărește astfel ca echilibrul stabilit prin Tratatele originare
între actorii comunitari să nu fie modificat printr-un transfer de atribuții de la o instituție către
alta. Principiul echilibrului instituțional interzice orice delegare de competență de la o instituție a
UE la un organism extern sau către o altă instituție comunitară, dacă această delegare modifică
echilibrul între instituții.

2.6. Principiul rangului prioritar al dreptului comunitar faţă de dreptul naţional

Prioritatea normei de drept comunitar este un principiu conform căruia în caz de conflict sau
incompatibilitate între norma comunitară și dreptul național al statelor membre UE, norma
comunitară are prioritate și se aplică. În absența unei stipulări exprese în Tratat, prioritatea
dreptului comunitar în fața dreptului național a fost consacrată prin jurisprudența CJCE.
Conform Curții de Justiție, judecătorul național însărcinat cu aplicarea dispozițiilor dreptului
comunitar are obligația de a asigura efectul deplin al acestora, inclusiv prin neaplicarea oricărei
dispoziții contrare din legislația națională a țării respective, chiar dacă legea națională a fost
adoptată ulterior intrării în vigoare a normei comunitare, fără să aștepte ca norma națională
incriminată să fie mai întâi abrogată.

2.7. Principiul aplicării directe al dreptului comunitar

Aplicabilitatea directă, numită si efect direct, constă în aceea că dreptul comunitar conferă
drepturi si obligatii în mod direct nu doar institutiilor comunitare si statelor membre ale UE ci si
resortisantilor acestora, cetăteni ai Uniunii Europene. Tratatul CEE face referire la acest efect
doar în ceea ce priveste legislatia secundară a CE, fără a mentiona si normele cuprinse în Tratatul
însusi. Este meritul CJCE de a fi impus, prin jurisprudenta sa, aplicabilitatea directă a întregului
drept comunitar, în ciuda opozitiei initiale manifestate de către unele state membre.

2.8. Principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului

Prin această expresie este desemnat un set de drepturi esențiale și inalienabile ale persoanei
umane, valabile în orice circumstanță și fără posibilitate de derogare. În contextul comunitar,
formula este sinonimă cu « drepturile omului » dar acoperă în prezent o gamă mai largă de
drepturi, inclusiv de natură economică. Cele trei Tratate originare ale Comunităților Europene nu
conțineau nici o dispoziție generală cu privire la drepturile fundamentale, chiar dacă anumite

5
principii incluse în ele (cum ar fi principiul nediscriminarii sau cel al liberei prestări a serviciilor)
acopereau parțial dispozițiile referitoare la respectarea drepturilor omului, deoarece natura
economică a Tratatelor i-a făcut pe fondatorii CE să creadă că nu există riscul de interferență
între legislația comunitară și drepturile omului. CJCE, care a refuzat inițial să se pronunțe asupra
acestui subiect, a înțeles că trebuie să afirme că respectarea drepturilor omului face parte
integranta din principiile generale de drept comunitar atunci când Curtea Constituțională a
Germaniei a refuzat să aplice regula priorității normei de drept comunitar pe motiv că aceasta din
urmă nu garantează drepturile fundamentale, lucru pe care îl făcea însă dreptul intern german.
Tratatul de la Maastricht a codificat acest lucru prin introducerea cetățeniei europene, asigurând
astfel și în mod formal protecția drepturilor fundamentale ale naționalilor țărilor membre UE.
Fără a fi exhaustivă, o listă a drepturilor fundamentale recunoscute de către CJCE se prezintă
astfel: dreptul la egalitatea de tratament, libertatea de expresie și informare, protecția
confidențialității, inviolabilitatea domiciliului, dreptul la apărare într-un proces,
neretroactivitatea legilor penale, dreptul de acțiune în Justiție, drepturile de proprietate și de
inițiativă economică, libertatea de asociere și drepturile sindicale.

alte principii ...... Principiul autonomiei instituțiilor

În cadrul atribuțiilor ce le-au fost conferite, instituțiile Uniunii Europene au posibilitatea de a se

organiza intern în mod liber. Deși Curtea de Justiție a CE a consacrat principiul autonomiei
instituționale, acesta comportă totuși anumite limitări menite să evite situații care ar putea duce
la perturbarea funcționării altor instituții comunitare datorită utilizării lor excesive. Problema s-a
pus în mod particular la stabilirea locului de desfășurare a reuniunilor Parlamentului European.
În lipsa unei reglementări definitive, de către statele membre ale UE, a sediului său (conform
articolului 216 CEE), Parlamentul European (al cărui Secretariat General este la Luxemburg) a
încercat o alunecare progresivă a activităților sale spre Bruxelles, apropierea geografică de
Consiliu și Comisie (ambele au sediul în capitala Belgiei) permițând PE să fie mai aproape de
centrele de decizie și execuție comunitară. Sesizată, Curtea de Justiție a CE a hotărât că
Parlamentul European poate decide de a afecta, în diferitele sale sedii de lucru personalul
indispensabil, însă este interzis să-și transfere total sau parțial secretariatul, ceea ce face ca în
prezent această instituție să aibă Secretariatul General la Luxemburg, sesiunile ordinare la
Strasbourg, iar sesiunile extraordinare, lucrările în comisiile parlamentare de specialitate și
grupurile politice la Bruxelles. În acest fel, limitele autonomiei de organizare internă au fost bine
precizate : prin această libertate nu trebuie să se modifice echilibrul instituțional sau repartizarea
competențelor între Uniunea Europeană și statele sale membre. În același timp, nu se poate
deroga de la modalitățile de funcționare ale unei instituții dacă aceste modalități sunt expres
prevăzute în Tratat.

Principiul colaborării loiale între instituții

Nici Tratatele originare și nici Tratatele de la Maastricht și Amsterdam nu consacră explicit

principiul colaborării loiale între instituții, însă Curtea de Justiție a Comunităților Europene a
interpretat articolul 5 CEE în sensul că acesta creează o obligație de cooperare loială între statele
membre și instituțiile comunitare. Astfel, articolul 5 CEE, preluat și în Tratatele de la Maastricht
și Amsterdam, stipulează că : « Statele membre vor lua toate măsurile necesare pentru a asigura
îndeplinirea obligațiilor stabilite prin Tratat sau rezultate din acțiuni ale instituțiilor comunitare.
Ele vor facilita îndeplinirea sarcinilor Comunității și se vor abține de la orice acțiune ce ar putea
împiedica atingerea obiectivelor Tratatului ». Principiul cooperării loiale impune instituțiilor nu
doar să-și respecte reciproc competențele, ci și să pună la punct proceduri menite să asigure buna
desfășurare a procesului decizional.

3. Izvoarele dreptului comunitar

6
Cel mai important criteriu de clasificare e criteriul fortei juridice
a normelor dreptului comunitar astfel, având cinci categorii de
izvoare:
a) izvoare primare/principale (originare)
b) izvoare derivate/secundare
c) norme ce provin din angajamentele externe ale CE
d) izvoare complementare
e) izvoare nescrise

3.1. Izvoarele originare sau primare

Dreptul primar se constituie din totalitatea normelor juridice cuprinse in tratatele de constituire
ale comunitatilor europene, in anexele, protocoalele si actele aditionale la aceste tratate, in
tratatele de aderare a unor state precum si in tratatele si actele cu caracter international de
modificare sau completare a tratatelor constitutive.

Constituie, cu titlu de exemplu, acte de drept comunitar primar :

- Tratatul de la Paris de constituire a CECO ( TCECO ) din 18 aprilie 1951 ;

- Tratatul de la Roma de constituire a CEEA ( TCEEA ) din 25 martie 1957 ;

- Tratatul de la Roma de constituire a CEE ( TCEE ) din 25 martie 1957 ;
- Conventia de instituire a unor organe comune pentru CECO, CEEA si CEE din 25 martie 1957
- Tratatul de fuziune a consiliilor si comisiilor comunitatilor europene din 8 aprilie 1965
( Tratatul de fuziune ) ;
- Protocolul asupra unor drepturi ale comunitatilor europene din 8 aprilie 1965 ;
- Protocolul privind compozitia Curtii Europene de Justitie a C E E din 17 aprilie 1957 ;
- Tratatul de aderare a Regatului Danemarcei, Irlandei si a Regatului Unit al Marii Britanii si
Irlandei de Nord la CEE si EURATO din 22 ianuarie 1971 si actele aditionale ;
- Tratatul de modificare a tratatelor constitutive ale comunitatilor europene in domeniul bugetar
din 22 aprilie 1970 ( tratatul bugetar ) ;
- Actul Unic European din 28 februarie 1986 ( AUE ) ;
- Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeana din 7 februarie 1992 ( TUE ) ;
- Tratatul de la Maastricht privind Comunitatea Europeana de modificare a tratatului de la Roma
din 1957, adoptat la 7 februarie 1992 ( TCE sau noul Tratat de la Roma ), care constituie parte
integranta a TUE ;
- Tratatul de la Amsterdam de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana din 2
octombrie 1997 ;
- Tratatul de la Nisa de modificare a tratatelor constitutive ale comunitatilor europene din 26
februarie 2001 ; etc.

1. Clasificarea izvoarelor primare

Formeaza dreptul primar european si sunt urmatoarele:
1) tratatele institutive:
Tratatul de la Paris (CECA -1952)
Tratatele de la Roma (CEE si EURATOM - 1958)
2) tratatele modificatoare:
Actele prin care s-au pus bazele institutiilor comune:
a) Conventia cu privire la anumite institutii comune, semnata si intrata în vigoare în acelasi timp
cu Tratatele de la Roma;

7
b) Tratatul instituind un Consiliu unic si o Comisie unica pentru Comunitati si Protocolul unic cu
privire la imunitati si privilegii, semnate la Bruxelles, la 8 aprilie 1965 si intrate în vigoare la 1
iulie 1967;
"Tratatele bugetare", cu privire la cresterea puterii financiare a Parlamentului European, semnate
la Luxemburg, la 22 aprilie 1970 (intrat in vigoare la 1 ianuarie 1971) si la Bruxelles, la 22 iulie
1975 (intrat in vigoare la 1 iunie 1977);
Decizia din 21 aprilie 1970, cu privire la înlocuirea contributiilor financiare prin resurse proprii
Comunitatilor, fondata pe articolele 2692 din Tratatul instituind C.E. si 173 din Tratatul
instituind C.E.E.A., intrata în vigoare la 1 ianuarie 1971, inlocuita ulterior prin Decizia nr. 24 din
31 decembrie 1998;
Decizia din 20 septembrie 1976, cu privire la alegerea reprezentantilor Adunarii prin sufragiu
universal direct, fondata, în special, pe articolul 190 din Tratatul instituind C.E.4, intrata in
vigoare la 1 iulie 1978;
Actele de aderare care adapteaza si completeaza tratatele anterioare:
a) Actele cu privire la aderarea la Comunitatile europene a Regatului Danemarcei, a Irlandei si a
Regatului Unit al Marii Britanii, din 22 ianuarie 1972, intrate in vigoare la 1 ianuarie 1973;
b) Actele cu privire la aderarea Republicii Elene la Comunitati, din 24 mai 1979, intrate in
vigoare la 1 ianuarie 1981;
c) Actele cu privire la aderarea Regatului Spaniei si a Republicii Portugheze, din 12 iunie 1985;
d) Actele cu privire la aderarea Republicii Austria, a Republicii Finlanda: si a Regatului Suediei,
din 24 iunie 1994.
3) tratate "compozite"
Actul unic european, semnat la Luxemburg si la Haga, la 17 si 28 februarie 1986, intrat în
vigoare la 1 iulie 1987,
Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht, la 7 februarie1992
Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997
Tratatul de de modificare a Tratului privind Uniunea Europeana, a Tratatelor care instituie
Comunitatile Europene si a unor Acte conexe, semnat în februarie 2001, la Nisa.
Sunt izvoare ale dreptului comunitar si au un caracter compozit. Ele nu constituie dreptul
comunitar asimilat Tratatelor comunitare decât în masura în care acestea, prin dispozitiile pe care
le contin, modifica Tratatele comunitare (de exemplu, Titlurile II, III, IV, VII din Tratatul de la
Maastricht). In schimb, celelalte dispozitii, în special cele care sunt înscrise laTitlurile V, VI,
care corespund pilonilor doi si trei, fac parte, în cel mai fericit caz, din categoria dreptului
comunitar complementar.
2. Autonomia Tratatelor Comunitare
Tratatul de la Bruxelles, denumit "Tratatul de fuziune", nu a unificat decât institutiile celor trei
Comunitati europene, dar prevede faptul ca aceste institutii isi vor exercita atributiile si puterile
în cadrul fiecarei Comunitati, conform dispozitiilor din fiecare Tratat.
Astfel, în lipsa unei "unificari a Tratatelor", ramase a se realiza la o data înca neprecizata,
Tratatele comunitare constituie trei angajamente distincte, independente unele de altele.
Raporturile între ele ramân guvernate de articolul 3052 din Tratatul instituind C.E., care,
conform regulilor dreptului international, stipuleaza faptul ca dispozitiile Tratatului instituind
C.E. (tratat-cadru, general) nu le modifica pe cele din Tratatul instituind C.E.C.O. si nu deroga
de la dispozitiile Tratatului instituind C.E.E.A. (tratate speciale).
Astfel, regulile speciale din Tratatul instituind C.E.C.O. nu se vor aplica în cadrul C.E. Tot astlel,
de fiecare data când Tratatul instituind C.E.C.O. reglementeaza într-un mod exhaustiv, Tratatul
instituind C.E. nu se va aplica. In schimb, în cazul în care ar exista o lacuna în Tratatele speciale,
dispozitiile Tratatului, ca si cele ale dreptului derivat din cadrul C.E.E. se pot aplica produselor
din Tratatul instituind C.E.C.O., fara ca un act special sau o alta interpretare ori declaratie
interpretativa sa fie necesara.
In prezent, aceasta independenta a Tratatelor este temperata de Curtea de Justitie prin faptul ca
aceasta promoveaza o mai mare armonie în interpretarea dispozitiilor celor trei Tratate în lumina

8
unuia dintre ale. Trebuie remarcat faptul ca, în fata analogiei evidente care exista între cele trei
Tratate, principiul interpretarii a permis Curtii de Justitie sa recurga la dispozitiile dintrun Tratat
pentru interpretarea dispozitiilor obscure din altul.
3. Durata tratatelor comunitare
Tratatul de la Paris a fost încheiat pentru o perioada de 50 de ani
Tratatele de la Roma sunt încheiate pentru a durata nedeterminata, ceea ce exprima dorinta
autorilor de a releva caracterul lor de angajament irevocabil.
Tratatul asupra Uniunii Europene nu prevede nici o procedura de denuntare a Tratatului si nici o
procedura de excludere a unui stat.
Curtea de justitie a subliniat caracterul definitiv al limitarii drepturilor suverane ale statelor. Insa,
nu se peate imagina situatia în care unui stat care doreste sa se retraga din Comunitati sa i se
opuna caracterul definitiv al angajamentelor sale, iar retragerea sa se poata interveni numai pe
baza unui acord încheiat între statele membre.
In realitate, amploarea efectelor concrete ale participarii statelor membre la Comunitati apare ca
un veritabil factor de ireversibilitate a angajamentelor comunitare.
4. Sfera de aplicare teritoriala
In lipsa unei definitii a sferei de aplicare teritoriala a Tratatului asupra Uniunii Europene, este
bine ca referirile sa se faca cu prudenta în ceea ce priveste notiunea de "teritoriu comunitar".
Teritoriul comunitar, la care, adeseori, face referire Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene,
apare ca fiind un teritoriu functional, cu o geometrie variabila, potrivit competentelor
comunitare.
Dreptul comunitar se aplica oricarui teritoriu în care statele membre actioneaza în câmpul de
competente atribuite Comunitatilor europene.
5. Structura tratatelor comunitare
Cele trei Tratate Comunitare au o structura aproape identica care se ordoneaza în jurul a 4
categorii de clauze.
1.Preambulul si dispozitiile preliminarii
Obiectivele finale, statale si politice, care i-au animat pe sefii statelor fondatoare, apar în termeni
similari la începutul si la finalul preambulurilor.
Obiectivele socio-economice, proprii fiecareia dintre cele trei Comunitati, sunt enuntate într-unul
din pasajele preambulurilor si reluate, apoi, în mod concis, în articolele preliminarii ale
Tratatelor, care enumera diferitele actiuni care trebuie sa fie întreprinse de catre institutiile
comunitare pentru realizarea lor.
Toate aceste dispozitii contin obiective si principii cu caracter general si nu sunt aplicabile
direct; totusi, ele nu trebuie considerate simple declaratii de intentie.
In situatia în care Curtea de Justitie face referire la acestea, exact ca la orice altadispozitie din
Tratate, ea le confera un loc specific în aplicarea metodei de interpretare finaliste. Caracterul
"fundamental" al obiectivelor Tratatelor rezulta din faptul ca autorii lor le-au mentionat si definit
chiar din primele rânduri ale Tratatelor. Astfel, "deoarece ei fixeaza obiectivele fundamentale ale
Comunitatii", aceste dispozitii trebuie sa fie respectate întotdeauna; realizarea lor prezinta un
caracter "imperativ"; efectul util nu poate fi compromis.
Trebuie remarcat faptul ca Tratatele nu stabilesc o ierarhie cu privire la obiectivele
fundamentale, care au un caracter imperativ.
2. Clauzele institutionale
Clauzele institutionale sunt cele care asigura buna functionare a sistemului institutional" al
Comunitatilor europene, în sans larg, asa cum este el descris în prima parte (fondarea
Comunitatilor; organizarea, functionarea si puterile institutiilor; finantele; functia publica;
relatiile externe).
De regula, acestea sunt considerate ca fiind "Constitutia" Comunitatilor. Cea mai mare parte
dintre ele apare în cele trei Tratate sub numele de "Institutii". Curtea de Justitie a folosit chiar
denumirea de "Constitutie" cu privire la Tratatul instituind Comunitatea europeana sau pe cea de
"carte constitutionala".

9
3. Clauzele materiale
Din punct de vedere cantitativ, clauzele materiale reprezinta cea mai mare parte a Tratatelor.
Acestea sunt dispozitii care definesc regimul economic si cel social instituite de catre Tratate. In
mod firesc, aceste clauze sunt substantial diferite, de la un Tratat la altul (în special în ceea ce
priveste libera circulatie), în functie de domeniul pe care-l reglementeaza si de solutiile oferite;
mai mult, în cadrul Tratatului instituind C.E. figureaza diferente, mai ales în ceea ce priveste
sectoarele si activitatile economice.
4. Clauzele finale
Ca în orice tratat international, clauzele finale vizeaza modalitatile de angajarea partilor, precum
si intrarea în vigoare si revizuirea lor.
Tratate solemne, cele comunitare pot fi supuse ratificarii de catre fiecare stat contractant,
conform regulilor lor constitutionale si nu pot intra în vigoare decât dupa depunerea
instrumentului de ratificare de catre toate statele semnatare.
Tratatul de la Paris a fost redactat într-o singura limba, cea franceza, dar depozitarul acestuia este
Guvernul francez; în schimb, Tratatele de la Roma, al caror depozitar este Guvernul italian, au
fost redactate în patru limbi (germana, franceza, italiana si olandeza), toate cele patru texte având
aceeasi forta juridica.
In virtutea actelor de aderare, textele stabilite în limbile englaza, daneza, irlandeza, greaca,
spaniola, finlandeza, portugheza si suedeza au aceeasi forta obligatorie ca si textele originale

3.2. Izvoarele secundare sau derivate

A)Regulamentul

Este similar legilor din dreptul intern. Este obligatoriu în toate elementele sale, adica atât cu
privire la scopul final propus, cât si cu privire la formele si mijloacele prin intermediul carora se
poate ajunge la îndeplinirea scopului final; orice aplicare incompleta e interzisa
Se adreseaza subiectelor de dr. intern din toate statele membre

B)Decizia
Este obligatorie pt. destinatarii desemnati
Decizia, asemanator regulamentului si spre deosebire de directiva, e obligatorie în toate
elementele sale, adica atât cu privire la scopul final, cât si cu privire la formele si mijloacele prin
intermediul carora se poate ajunge la îndeplinirea ac. scop; orice aplicare incompleta e interzisa
Spre deosebire de regulament si asemanator directivei, e obligatorie pt. subiectele de drept intern
din anumite state membre, ca regula generala

C)Directiva
Spre deosebire de regulament, cunoaste tehnica legilor cadru completate cu decrete de aplicare;
directiva e obligatorie numai cu privire la scopul final propus, lasând la dispozitia statelor
membre posibilitatea de a folosi acele forme si mijloace pe care le consideraoportune

Este obligatorie, dar numai pt. subiectele de dr. intern din anumite state membre, ca regula
generala, pt. ca, ca exceptie, aceeasi directiva se poate adresa si subiectelor de dr. intern din toate
statele membre, dar, în ac. caz, ac. lucru se specifica/precizeaza în continutul ei

D)Recomandarile si avizele
Nu sunt izvoare derivate în sensul celor de mai sus, adica acestea nu tin, nu leaga, nu obliga, si
au numai un rol orientativ pt. Conduita subiectelor de dr. carora li se adreseaza.

3.3. Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar

10
Dreptul nescris al comunitatilor europene se compune din principiile sau regulile juridice
generale, practica judiciara a Curtii Europene de Justitie ( CEJ ) si din cutuma comunitara.

PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI COMUNITAR EUROPEAN, implica, pe de o

parte, principiile generale care fundamenteaza legislatia comunitara si, pe de alta parte,
principiile fundamentale care stau la baza sistemelor legislative ale statelor membre ale
comunitatilor europene.

Prima categorie isi gaseste sediul juridic in dreptul comunitar primar.

Cea de a doua categorie este diputata in literatura de specialitate intre sustinatorii metodei celui
mai mic numitor comun care considera ca pot fi izvoare de drept comunitar numai acele principii
care se regasesc in sistemul legislativ al tuturor statelor membre si adeptii ideii ca trebuie sa fie
considerate izvoare pentru dreptul comunitar toate principiile fundamentale ale legislatiilor
tuturor statelor membre.

Doctrina si jurisprudenta CEJ pare sa incline spre o aplicare specifica dreptului comparat, critica
si valorizatoare, potrivit careia sunt avute in vedere, ca principii generale ale dreptului comunitar
acele principii cuprinse in legislatia interna a statelor membre care se apropie cel mai mult si
sunt orientate ca tendinta valorificatoare spre obiectivele si scopurile fundamentale ale
comunitatilor europene.

Totalitatea principiilor fundamentale ale sistemelor de drept intern ale statelor membre, care se
regasesc in toate aceste sisteme si care promoveaza valorile si respecta obiectivele comunitatilor
europene sunt cuprinse sub denumirea de PRINCIPII ALE DREPTULUI COMUNITAR
COMPARAT si, in acest sens, constituie izvoare nescise pentru dreptul comunitar european.

CUTUMA COMUNITARA desemneaza totalitatea normelor si regulilor nescrise care, datorita

unei practici indelungate si recunoasterii tacite a caracterului obligatoriu al acestora, modifica ori
completeaza dreptul comunitar scris, primar sau secundar.
-IV-

Existenta unor astfel de reguli este recunoscuta fara echivoc in literatura de specialitate, cu toate
acestea CEJ le utilizeaza numai cu titlu exceptional.

Ca exemplu al unei asemenea reguli evidentiem regula nescrisa care completeaza art.2 al
tratatului de fuziune din 1965 potrivit caruia din Consiliul de Ministri fac parte reprezentantii
guvernelor statelor membre care sunt si membri ai guvernelor respectiv.
Cu toate acestea practica comunitara a admis, ca regula nescrisa si necontestata, desemnarea ca
reprezentanti in Consiliu si a unor secretari care nu sunt membri in guvernele statelor membre.

PRACTICA JUDICIARA desemneaza totalitatea normelor de drept comunitar nescris care se

nasc ca urmare a rolului activ al Curtii Europene de Justitie ( CEJ ) in aplicarea, interpretarea si
dezvoltarea dreptului comunitar scris. Curtea are in acest sens un rol de adevarat creator de drept
comunitar nescis.

3.4. Izvoarele complementare ale dreptului comunitar

DREPTUL COMUNITAR COMPLEMENTAR desemneaza totalitatea normelor care, fara sa

faca parte integranta din dreptul comunitar european, se regasesc in actele de drept international

11
public incheiate intre statele membre ale comunitatilor europene si care servesc scopului
promovarii obiectivelor fundamentale ale comunitatilor Europene.

Astfel, spre exemplu, Conventia privind recunoasterea reciproca a societatilor si persoanelor

juridice din 29 februarie 1968, Acordul cu privire la infiintarea unui Institut european de
Invatamant Superior din 19 aprilie 1972, Conventia cu privire la competenta de drept civil si
comercial precum si la executarea hotararilor instantelor judecatoresti in aceste materii din 27
septembrie 1968, Acordul de la Schengen din 14 iunie 1985, Conventia EURO, etc.

Sunt acele norme ce se gasesc în câmpul si în prelungirea izvoarelor primare; fac parte atât din
categoria izvoarelor de dr. intern, cât si din categoria celor de dr. international
Cu privire la izvoarele complementare, distingem 3 situatii:
1) materii ce sunt reglem. exclusiv la nivelul CE, fiind de compet. exclusiva a ac.; în cazul ac.
materii, orice amestec, sub aspectul reglem., e interzis

2) materii ce sunt în compet. exclusiva a statelor membre ale CE; orice amestec din partea CE e
interzis, fiind considerat încalcare a tratatelor institutive/modificatoare

3) materii guvernate de compet. concurenta a CE si a statelor membre, sub aspectul reglem., caz
în care daca exista conflict, prioritatea apartine dr. comunitar european

1. Clasificare
1) Conventia comunitara
2) Deciziile si acordurile convenite prin reprezentantiiguvernelor statelor membre reunite în
Cadrul Consiliului
3) Declaratiile, rezolutiile si luarile de pozitie relative ale Comunitatilor
4) Dreptul complementar si ordinea juridica comunitara

Chiar daca ramane în exterior, dreptul complementar se afla intr-o stransa legatura cu
ordinea juridica comunitara. Neavandu-si fundamentul în tratatele institutive cum este cazul
izvoarelor derivate, dreptul complementar nu se afla într-un raport de subordonare cu
acestea întrucât el vine sa completeze lacunele sale.1

Finalitatea dreptului complementar impune un raport de compatibilitate. Este exact ceea ce

prevede articolul 93 al Conventiei privind brevetul comunitar: “Nici o dispozitie a prezentei
Conventii nu poate fi provocata pentru a face sa esueze aplicarea tratatului institutiv al CEE.
Raporturile dintre dreptul complementar si dreptul derivat sunt mai diverse. Astfel ca în
domeniile de competenta exclusiva a dreptului comunitar, dreptul complementar nu îsi are
locul si orice ingerinta a statelor membre care nu a fost precis abilitata este o violare a
tratatului.

In domeniile competentei concurente a comunitatii si a statelor membre, principiul este acela

al prioritatii dreptului derivat asupra dreptului complementar, orice alta solutie putand aduce
atingere competentei institutiilor si respectarii dublei obligatii de a facilita institutiilor
indeplinirea misiunilor lor si de a se abtine de la orice masura susceptibila de a pune în
pericol scopurile tratatului.

In domeniile competentei nationale exclusive, actele institutiilor comunitare nu pot interveni

decat pe baza si pentru executarea actului de drept complementar, fiindu-i deci subordonate.
Izvoarele complementare sunt: Conventia comunitara, deciziile si acordurile convenite prin
reprezentantii guvernelor statelor membre reunite în cadrul Consiliului, declaratiile,

12
 rezolutiile si luarile de pozitie relative ale Comunitatilor Europene care sunt adoptate de
comun acord de statele membre.

In ceea ce priveste Conventia comunitara, aceasta intervine pentru completarea tratatelor

comunitare, interventia ei fiind expres prevazuta (articolul 220 al tratatului CEE enumera
patru materii în domeniul dreptului international privat: protectia persoanelor si drepturile
individuale, eliminarea dublei impuneri, recunoasterea mutuala a societatilor, recunoasterea
si executarea deciziilor juridice).

In baza articolului 220, a fost pregatita Conventia pentru fuziunea internationala a

societatilor anonime precum si Conventia relativa la faliment. De asemenea, au mai fost
incheiate conventii pentru asistenta mutuala între administratiile vamale (Neapole, 7
septembrie 1967), relativa la brevetul comunitar pentru Piata comuna (Luxemburg, 15
decembrie 1975), si cea privind legea aplicabila obligatiilor contractuale (deschisa pentru
semnare la Roma în iunie 1980).

Deciziile si acordurile din cadrul Consiliului au intervenit cu ocazia Conferintelor

diplomatice pentru luarea anumitor masuri în domenii precum:
– cele rezervate de tratate statelor (stabilirea autonoma a regimului vamal si comercial de
schimburi de produse CECA – decizia reprezentantilor guvernelor statelor membre ale
CECA din 27 iulie 1981)
– in problemele care nu sunt guvernate de tratate (decizia din 18 decembrie 1978 relativa la
suprimarea anumitor taxe postale de prezentare la vama)
– in problemele ce nu sunt guvernate decat partial prin tratat, cazul tipic fiind acela al
acordurilor interne care intervin cu ocazia incheierii acordurilor externe mixte (acordul
intern relativ la masurile de luat si la procedurile de urmat pentru aplicarea celei de-a doua
Conventii de la Lome)

Declaratiile, rezolutiile si luarile de pozitie relative ale Comunitatilor Europene care sunt
adoptate de comun acord de statele membre se deosebesc de cele precedente prin faptul ca
nu comporta nici o procedura de angajament juridic, ci doar traduc vointa politica a actelor
care le confera numai valoare de orientare pentru a programa actiunile lor.

Este vorba de dispozitiile adoptate în cadrul Consiliului sub foma actelor mixte emanand
simultan de la Consiliu si de la reprezentantii guvernelor statelor membre si vizand sa
programeze global o activitate relevanta pentru competenta statelor si a institutiilor
(rezolutia Consiliului si a reprezentantilor guvernelor statelor membre din 23 martie 1971)
privind realizarea pe etape a unei Uniuni Economice si Monetare.

Asemenea acte pot sa mai fie adoptate si în cadrul Consiliului european de catre sefii de stat
si de guvern ai celor 15

5. Probleme care depăşesc cadrul curricular :

1. realizarea în practică a principiului subsidiarităţii şi determinarea problemelor

relevate de acesta
2. determinarea atribuirii de competenţe în cadrul Uniunii Europene
3. rolul echilibrului instituțional pentru buna funcţionare a Uniunii Europene

13