Ordinea juridică a UE reprezintă o ordine juridică distinctă, construită de state care sunt

subiecte distincte de drept pe scena internațională, dar care au în comun un set de valori și
principii. Conform art. 2 din Tratatul privind funcționarea UE (TUE) „Uniunea se întemeiază pe
valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept,
precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin
minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată prin
pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați”.
Aceste principii definesc UE ca un sistem juridic aparte în cadrul sistemului juridic internațional,
îi atribuie legitimitate, îi asigură coerența juridică, stimulează unitatea și îi oferă o orientare. În
plus, aceste principii normative îi conferă UE principiile structurante, care reglementează
relațiile dintre statele membre și Uniune, inclusiv relațiile dintre acestea și subiectele
individuale de drept.

Există însă și trăsături care particularizează UE în cadrul sistemului internațional. Ordinea

juridică a UE se adresează nu doar statelor membre, dar și cetățenilor europeni. În plus, un grad
mare de interacțiune între ordinile juridice naționale și cea a UE favorizează influențele
reciproce, putându-se vorbi de o „europenizare” a dreptului național și de o „naționalizare”
(apropriere în dreptul național) a dreptului european. În doctrina de drept, UE reprezintă o
ordine juridică autonomă, în sensul că este o ordine proto-normativă. Curtea de Justiție a
Uniunii Europene (CJUE) a afirmat că ordinea juridică a UE este una nouă și sui generis1.

Autonomia ordinii juridice a UE rezultă din analiza a două scenarii imaginare, dar verosimile: a)
dacă o regulă internă a UE este încălcată, SM reacționează în conformitate cu regulile proprii
ale UE și nu părăsesc organizația, și nici nu adoptă măsuri de retorsiune; b) dacă UE ar fi
dizolvată, SM și-ar continua existența conform regulilor din ordinea juridică internațională fără
nicio dificultate. Aceasta dovedește că ordinea juridică a UE și cea internațională clasică sunt
distincte. De aici rezultă însă și o consecință mai puțin obișnuită: dat fiind că UE constituie o
ordine juridică distinctă de cea internațională clasică, ea respinge unele principii proprii celei
din urmă, dar care contravin rațiunii de a fi a Uniunii și fenomenului de integrare. Astfel,
principiul suveranității statelor cunoaște multiple limitări în cadrul UE. În plus, principiul
priorității dreptului UE protejează ordinea juridică a UE de eventualele atacuri din exterior,
asigurându-i o supremație de facto. La aceasta se adaugă și faptul că validitatea dispozițiilor din
tratatele originare nu poate face obiectul întrebărilor preliminare din partea instanțelor
naționale. CJUE nu poate judeca validitatea actelor juridice prin care a fost creată și care îi
justifică legitimitatea și competențele. O astfel de ipoteză ar presupune intervenția unor surse
externe UE de validare a fundamentelor ordinii juridice a UE, ceea ce ar pune sub semnul
întrebării coerența internă și autonomia sa. În plus, în ceea ce privește protecția juridică a
1Curtea de Justiție, Cauza C-26/62, NV Algemene Transport-en Expeditie Onderneming van Gend &
Loos, Hotărârea din 5 februarie 1963 stabilește următoarele: „Comunitatea constituie o nouă ordine
juridică de drept internațional, în favoarea căreia statele și-au limitat drepturile suverane, chiar
dacă într-un număr limitat de domenii, și ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci și
resortisanții acestora”, https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2009-05/tra-doc-ro-arret-c-
0026-1962-200802142-05_00.pdf, consultat la 30 octombrie 2022.
drepturilor omului, CJUE a exclus orice izvor de drept care ar fi putut plasa legitimitatea în afara
cadrului UE. Uniunea a preferat să își stabilească propria protecție a drepturilor omului prin
Carta drepturilor fundamentale și prin recursul la principiile generale ale dreptului.

Astăzi, UE dispune de o ordine juridică distinctă de cea a statelor member. Întrebarea care
apare vizează relațiile dintre aceste două ordini juridice și privește, pe de o parte, validitatea
fiecăreia dintre ele, iar pe de altă parte, prioritatea uneia asupra celeilalte. Mai precis, este oare
validitatea unei ordini juridice justificată prin normele juridice din cealaltă ordine juridică? Și
dacă da, ce consecințe are acest fapt asupra priorității normelor din ordinea juridică legitimantă
asupra normelor din ordinea juridică validată?