Examen cooperare politieneasca

1. Surse ale dreptului Uniunii și ierarhia acestora

Uniunea Europeană are personalitate juridică și, prin urmare, dispune de

propria sa ordine juridică, distinctă de cea internațională. În plus, legislația Uniunii
Europene are efect direct sau indirect asupra legislației statelor sale membre și
devine parte integrantă din sistemul juridic al fiecărui stat membru.
Uniunea Europeană constituie în sine un izvor de drept. În general, ordinea
juridică este divizată în:
► legislația primară (tratatele și principiile generale de drept),
► legislația secundară (bazată pe tratate) și
► dreptul complementar.

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE); Tratatul privind funcționarea Uniunii

Europene (TFUE); și protocoalele la acestea (la tratate sunt anexate 37 de
protocoale, 2 anexe și 65 de declarații, care aduc precizări, fără a fi încorporate în
textul juridic propriu-zis)
 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,
 Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom)
este în continuare în vigoare, ca tratat separat,
 Acordurile internaționale,
 Principiile generale ale dreptului Uniunii,
 Legislația secundară.
Tratatele și principiile generale sunt în vârful ierarhiei și reprezintă legislația
primară. În urma intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009,
Carta drepturilor fundamentale are aceeași valoare. Acordurile internaționale
încheiate de Uniunea Europeană sunt subordonate legislației primare. La un rang
inferior se situează legislația secundară: aceste norme sunt valide doar dacă sunt
conforme cu actele și acordurile care prevalează asupra lor.

1.2. Legislația primară a Uniunii Europene

► Tratatele inițiale
 - Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) sau
Tratatul de la Paris, semnat la 18 aprilie 1951, a intrat în vigoare la 23 iulie
1952. Pentru prima dată, șase țări europene au acceptat să se angajeze
pe calea integrării. Tratatul a pus bazele construcției comunitare prin
înființarea unei puteri executive cunoscute sub denumirea de „Înalta
Autoritate”, a unei Adunări Parlamentare, a unui Consiliu de Miniștri, a unei
Curți de Justiție și a unui Comitet consultativ.
- Tratatele de instituire a Comunității Economice Europene (CEE) și a
Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA, „Euratom”),
cunoscute și sub numele de Tratatele de la Roma, au fost semnate la
25 martie 1957 și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Spre deosebire de
Tratatul CECO, Tratatele de la Roma au fost încheiate „pentru o perioadă
nelimitată” (articolul 240 din Tratatul CEE și articolul 208 din Tratatul
CEEA), ceea ce le conferă un caracter aproape constituțional.
- Tratatele de la Maastricht și de la Amsterdam;
- Tratatul de la Nisa;
- Convenția privind viitorul Europei;
- Tratatul de la Lisabona

1.3 Legislația secundară a Uniunii Europene

Actele juridice ale Uniunii sunt enumerate la articolul 288 din TFUE.
Aceste acte sunt:
- regulamentele,
- directivele,
- deciziile,
- recomandările și
- avizele.
Instituțiile Uniunii pot adopta astfel de acte juridice doar dacă o dispoziție a
tratatelor le conferă competență în acest sens. Instituțiile adoptă doar instrumentele
juridice enumerate la articolul 288 din TFUE.
Singurele excepții rămân politicile externe, de securitate și de apărare comune,
cărora li se aplică în continuare metoda interguvernamentală. În acest domeniu,
strategiile comune, acțiunile comune și pozițiile comune au fost înlocuite cu
„orientările generale” și cu „deciziile care definesc” acțiunile și pozițiile care trebuie
adoptate de Uniune, precum și modalitățile de punere în aplicare a acestora
a. Regulamentele
Regulamentele au un domeniu de aplicare general, sunt obligatorii în toate
elementele lor și se aplică direct în statele membre. Ele trebuie respectate integral de
cei cărora li se aplică (persoane private, state membre, instituții ale Uniunii).
Regulamentele se aplică direct în toate statele membre încă de la intrarea lor în
vigoare, fără a fi necesar un act de transpunere la nivel național. Regulamentele intră
în vigoare la data prevăzută în cadrul acestora sau, în absența unei prevederi în
acest sens, în a douăzecea zi de la publicarea lor în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene.

b. Directivele
Directivele au caracter obligatoriu pentru statele membre destinatare (unul singur,
mai multe sau totalitatea acestora) în ceea ce privește rezultatul care trebuie atins,
dar lasă autoritățile naționale să aleagă forma și metodele.
Legiuitorul național trebuie să adopte un act de transpunere sau o „măsură
națională de punere în aplicare” pentru a transpune directivele în dreptul intern și să
adapteze legislația națională conform obiectivelor definite în directive. Cetățenilor nu
li se conferă drepturi și nici nu li se impun obligații decât după ce a fost adoptat actul
de transpunere a directivei. Statele membre dispun, pentru transpunerea directivelor,
de o anumită flexibilitate care le permite să țină cont de specificul național.
Transpunerea trebuie să se efectueze în termenul stabilit de directivă.
c. Decizii, recomandări și avize
Deciziile sunt obligatorii în toate elementele lor. Atunci când precizează care le
sunt destinatarii (state membre, persoane fizice sau juridice), deciziile sunt obligatorii
doar pentru destinatarii menționați.
Deciziile se utilizează pentru soluționarea unor situații concrete, specifice
anumitor destinatari. O persoană poate să își invoce drepturile acordate printr-o
decizie adresată unui stat membru doar dacă acesta din urmă a adoptat un act de
transpunere. Deciziile sunt aplicabile direct în aceleași condiții ca o directivă.
Recomandările și avizele nu creează niciun drept și nicio obligație pentru
destinatari, dar pot furniza indicații cu privire la interpretarea și conținutul dreptului
Uniunii.
 1.3. Punerea în aplicare a legislației Uniunii
În conformitate cu legislația primară, UE beneficiază doar de competențe de
executare limitate, punerea în aplicare a legislației UE intrând, în general, în
competența statelor membre. De altfel, articolul 291 alineatul (1) din TFUE adaugă
dispoziția că statele membre au obligația de a lua toate măsurile de drept intern
necesare pentru a pune în aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale
Uniunii.
Atunci când sunt necesare condiții unitare de punere în aplicare a actelor
obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii, Comisia își exercită competența de
executare conform articolului 291 alineatul (2) din TFUE.
2. Principiile Generale ale Dreptului Uniunii Europene

Principiile generale ale dreptului, ca izvoare juridice, se impun, în mod

deosebit, datorită caracterului de noutate a dreptului comunitar, care se află încă în
etapa consolidării sale,
spre deosebire de ordinea internă a fiecărui stat, care cunoaşte o lungă perioadă în
care ea s-a sedimentat.
S-ar putea distinge trei categorii de principii:
a. principii juridice obligatorii care sunt o moștenire juridică comună
Europei ca formă a dreptului natural; Aceste principii, dacă sunt încorporate în
reglementările comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netăgăduit;
b. reguli de reglementare comune legislației statelor membre - ele îşi au
originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a lungul anilor şi în nivelul
lor de dezvoltare economică, socială şi culturală sensibil egal (este, în fapt, o condiţie
a dobândirii calităţii de membru al Uniunii europene);
c.reguli generale inerente ordinii juridice comunitare care sunt
promovate independent de ordinea juridică națională - ele sunt o creație a
instituțiilor comunitare (inclusiv a Curții de justiție) ca urmare a interpretărilor și
motivărilor legale și pot lua conturul unor principii generale.

3.1. Protecția drepturilor fundamentale ale omului

 Uniunea Europeană se întemeiază pe valori precum respectarea demnității
umane, libertatea, democrația, egalitatea, statul de drept și respectarea drepturilor
omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților, astfel cum se
prevede la articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE).
Pentru a se asigura că aceste valori sunt respectate, articolul 7 din TUE
prevede un mecanism al UE care permite să se stabilească dacă au avut loc
încălcări grave și persistente ale valorilor UE de către un stat membru și, eventual să
fie sancționate aceste încălcări.
Acest mecanism a fost activat recent pentru prima dată în legătură cu Polonia
și Ungaria. UE este, de asemenea, obligată să respecte Carta drepturilor
fundamentale și s-a angajat să adere la Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În Preambulul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (Nisa
2000), inclusă, cu valoare juridică, în Tratatul de la Lisabona (adoptat în decembrie
2007) se afirma că: „… Uniunea se fondează pe valorile indivizibile și universale
ale demnității umane, ale libertății, ale egalității și ale solidarității; ea se
bazează pe principiul democrației și pe principiul statului de drept și plasează
persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia Uniunii și creând un
spațiu de libertate, de securitate și de justiție”.
3.2. Principiul respectării dreptului la apărare

Un alt principiu care trebuie să fie luat în considerare în procesul

aplicării dreptului comunitar este principiul dreptului la apărare sub multiplele
sale aspecte.
Astfel, sub aspectul dreptului de a fi audiat, respectarea principiului se
impune atât în privința audierii în procedurile în care pot fi aplicate sancțiuni,
chiar în procedurile administrative, cât și în problema audierii martorilor asupra
unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută.
Sub un alt aspect, dreptul la apărare trebuie să fie asigurat și în privința
dreptului de asistență din partea autorităților naționale și a dreptului de
asistență și reprezentare legală în legătură cu care există privilegiul profesional
legal.
Nu mai puțin, principiul dreptului la apărare trebuie să călăuzească
întreaga procedură în fața organelor comunitare de justiție.
 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Articolul 48 - Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare
(1) Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția
va fi stabilită în conformitate cu legea.
(2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la
apărare.
Textul este identic cu cel al articolului 6 alineatele (2) şi (3) din CEDO :
(2) Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce
vinovăția sa va fi legal stabilită.
(3) Orice acuzat are, în special, dreptul:
(a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și
în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;
(b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
(c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă
nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în
mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;
(d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și
audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;
(e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește
limba folosită la audiere.`

Principiul autorității de lucru judecat

Este un principiu larg acceptat – înseamnă că o acțiune nu poate fi judecată
decât o singură dată – non bis in idem.
În practică, însă, dacă o sancțiune este aplicată de două ori pentru același act,
într-o procedură diferită, dar potrivit unor reguli având în întregime scopuri
diferite, se consideră că principiul este respectat.
Este necesar ca faptele incriminate să se fi produs pe teritoriul comunitar și
procedurile respective să fie realizate în fața instanțelor din statele membre.
3.3. Principiul securității juridice
Principiul securității juridice exprimă, în esență, faptul că cetățenii trebuie
protejați „contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei
insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze.” Acest
principiu, impune următoarele obligații statului:
 1. Să aplice într-o manieră previzibilă și coerentă legile pe care le-a adoptat;
dispozițiile legale trebuie să fie accesibile publicului destinatar și redactate cu
suficientă claritate
2. Trebuie respectată regula res judicata. Soluția definitivă a unei instanțe
judecătorești nu poate fi repusă în discuție ulterior; procesul soluționat definitiv
nu mai poate fi redeschis pentru a se proceda la o nouă examinare a cauzei;
3. Hotărârile definitive trebuie puse în executare;
4. Jurisprudența trebuie să fie unitară și constantă; în special la nivelul instanței
supreme trebuie evitate deciziile contradictorii și asigurată coerența
jurisprudenței;
Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că „nu poate fi
considerată «lege» decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite
individului să-și regleze conduita. Individul trebuie să fie în măsură să prevadă consecințele
ce pot decurge dintr-un act determinat”; „o normă este previzibilă numai atunci când este
redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane – care, la
nevoie poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita”; „în special, o
normă este previzibilă atunci când oferă o anume garanție contra atingerilor arbitrare ale
puterii publice
3.4. Principiul egalității
Acest principiu considerat ca derivând din natura dreptului comunitar presupune,
în primul rând, excluderea discriminării, adică un tratament egal al părților în situații
identice și comparabile.
El este prevăzut, prin aplicații, în chiar textele tratatelor comunitare. Astfel, este
interzisă discriminarea între sexe prin aplicarea principiului că femeile și bărbații
trebuie să primească plată egală pentru muncă egală, este interzisă expres
discriminarea pe motive de naționalitate. Alte dispoziții interzic discriminarea în
materia liberei circulații a mărfurilor, persoanelor și capitalului.
Principiul nediscriminării se aplică tuturor relațiilor juridice care pot fi statornicite în
cadrul teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului
unde își produc efectele.
3.5. Principiul proporționalității
Acest principiu presupune ca legalitatea regulilor comunitare să fie supusă
condiției ca mijloacele folosite să fie corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de
aceste reguli și nu trebuie să depășească, să meargă mai departe decât este
necesar să îl atingă, iar, când există o posibilitate de alegere între măsuri
corespunzătoare, în principiu, trebuie să fie aleasă cea mai puțin oneroasă.
Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autorități trebuie să fie
proporționale cu scopul lor.
4. Raportul dintre dreptul european și dreptul intern al statelor membre

Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele,

precum și IDENTITATEA LOR NAȚIONALĂ, inerentă structurilor lor
fundamentale, politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește
autonomia locală și regională. Această (uniune) respectă FUNCȚIILE
ESENȚIALE ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect asigurarea
integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea securității
naționale” (art. 4 al. 2 – TUE)
Raportul dintre dreptul comunitar si dreptul național este un raport extrem de
complex, având in vedere, pe de o parte, faptul ca ambele sisteme de drept se
adresează acelorași persoane si, pe de alta parte, condiționarea aplicării dreptului
comunitar de incorporarea sa in sistemul juridic național.
Înainte de toate, este un raport de cooperare intre cele doua ordini juridice,
care presupune in principal, o participare a autorităților naționale, cu mijloacele
proprii, la atingerea obiectivelor comunitare la aplicarea dreptului comunitar.
Pentru determinarea acestui raport, este necesar precizarea a trei aspecte:
► cum se asigură aplicabilitatea dreptului comunitar în ordinea juridică internă
a statelor membre,
► care este locul pe care-l ocupă,
► autoritatea pe care o are în cadrul dreptului național.

a.Dreptul comunitar are o aplicabilitate imediata in ordinea juridica interna a statelor

membre.
Ordinea juridica internațională si ordinea juridică națională sunt doua
componente ale aceleiași ordini, tratatele internaționale aplicându-se imediat și direct
in ordinea juridica națională, fără să fie necesară transpunerea lor în norme juridice
interne. Norma juridica internațională se va aplica însă cu titlul de drept internațional.
Aplicabilitatea imediata a dreptului comunitar presupune nașterea, in sarcina
destinatorilor a obligației de respectare si aplicare a normei comunitare imediat ce
aceasta a fost adoptată ( după publicarea in Jurnalul Oficial), fără a fi necesara
vreunui termen sau îndeplinirea vreunei alte formalități.
Aplicarea normei comunitare se va face cu titlul de drept comunitar, nu cu titlul
de drept național.
b) Dreptul comunitar are o aplicabilitate directă
Aplicabilitatea directa a dreptului comunitar constă in introducerea normelor
sale in ordinea juridică interna a statelor membre fără a fi necesara îndeplinirea
vreunei formalități de transpunere a lor in norme juridice interne
c) Norma comunitară are prioritate în fața normei naționale
Caracteristica dreptului comunitar de a produce un efect direct în dreptul intern
al statelor membre face necesara stabilirea locului pe care il va ocupa norma
comunitara in dreptul intern in raport cu normele nationale si cum se va rezolva un
eventual conflict intre o norma națională si norma comunitara.
În condițiile in care legislația comunitară nu conține o reglementara expresă in
acest sens răspunsul la aceasta problema a fost dat tot de către Curte de Justiție,
care a statuat cu caracter de principiu, prioritatea (primatul) dreptului comunitar
in fata dreptului național al statelor membre
Aceasta soluție este figura compatibila cu caracterul integrator al dreptului
comunitar deoarece, dacă s-ar recunoaște posibilitatea aplicării unei norme naționale
care ar fi contrara dreptului comunitar, dându-se astfel eficiență interesului național în
dauna celui comunitar, însăși existenta Uniunii Europene si a dreptului comunitar ar fi
pusă in discuție.
În virtutea principiului priorității, al supremației dreptului comunitar, regulile
acestuia vor face inoperante orice reguli de drept național, în măsura in care ar fi
contrare.
Principiul supremaţiei dreptului UE, a fost statuat de
Curtea de Justiţie prin hotărârea 6/64 Costa c./ENEL, cu privire la conflictul dintre
dreptul comunitar (în prezent, dreptul UE) şi o lege italiană posterioară, referitoare la
naţionalizarea electricităţii. Curtea Constituţională italiană, care se pronunţase
asupra
acestui conflict de legi cu câteva săptămâni înainte, aplicase teza dualistă, specifică
dreptului internaţional clasic şi ordinii juridice italiene, soluţionând conflictul în
favoarea
normei celei mai recente, în speţă, legea naţională.
 Potrivit hotărârii pronunţate în cauza 6/64 Costa c./ENEL: „întrucât provine
dintr-un izvor autonom, dreptului născut din tratat nu i s-ar putea opune, aşadar, în
considerarea naturii sale specifice, originale, pe cale judiciară, un text intern,
indiferent
de natura acestuia, fără a-şi pierde caracterul comunitar şi fără a fi pus în discuţie
fundamentul juridic al Comunităţii înseşi”.
Raţionamentul Curţii de Justiţie în această cauză se bazează pe trei
argumente
complementare:
- aplicabilitatea directă şi imediată a dreptului Uniunii,
- atribuirea de competenţe Uniunii,
atribuire prin care se limitează în mod corespunzător drepturile
suverane ale statelor membre şi necesitatea asigurării uniformităţii aplicării dreptului
UE în întreg spaţiul acesteia.
5. Cetățenia UE.

Definiţie: Este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană care are

cetăţenia unui stat membru al UE.
Ţinând cont de faptul că cetăţenia este o legătură între un stat şi persoană
fizică, prin analogie, cetăţenia unională ar trebui să fie legătura între-o
organizaţie internaţională şi o persoană fizică.
Această cetăţenie nu desfiinţează cetăţenia naţională şi nu înlocuieşte,
cetăţenia naţională fiind o condiţie a dobândirii cetăţeniei europene. Nu se
dobândeşte în mod direct, deoarece este condiţionată de existenţa cetăţeniei
unui stat membru, iar fiecare stat membru aplică propriile legi, reguli, privind
dobândirea şi pierderea cetăţeniei.
Prin urmare, un apatrid domiciliat pe teritoriul unional, nu se poate prevala
de această cetăţenie anterior procurării uneia dintre cetăţeniile statelor membre.
Cetăţenia unională nu este o cetăţenie în sens clasic, deoarece nu putem
vorbi deocamdată de un popor care să stea la baza înfiinţării unui stat
european.
Statele membre nu sunt dispuse să renunţe la dreptul suveran de a acorda şi
de a retrage cetăţenia. Prin urmare, cetăţenia unională este o cetăţenie dedusă
din cetăţenia naţională a statelor membre, care apare ca un catalog de drepturi
pentru cetăţenii statelor membre.
Deocamdată nu sunt revăzute obligaţii specifice care să îi incumbă
cetăţeanului unional.
5.1. Drepturile ce decurg din statutul de cetăţean unional

a) Dreptul la liberă circulaţie şi şedere:

„Orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a se stabili în mod liber
pe teritoriul statelor membre”.
Noutatea în acest domeniu constă în faptul că libera circulaţie nu este
legată de o activitate profesională, de muncă şi nu se referă doar la circulaţia
forţei de muncă. Restricţii există însă şi în acest domeniu, în caz de menţinere
a ordinii publice, a securităţii şi pentru motive de menţinere a sănătăţii publice.
b) Dreptul de vot în alegerile locale.
Potrivit art. 22 alin. (1) TFUE (ex-art. 19 TCE): „Orice cetăţean al Uniunii care
îşi are reşedinţa într-un stat membru şi care nu este resortisant al acestuia, are
dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale din statul membru în care îşi
are reşedinţa în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat.”
c) Dreptul de vot în alegerile pentru Parlamentul European.
„Orice cetăţean al Uniunii, rezident într-un stat membru şi care nu este cetăţean
ai acestuia, are dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul
European, în statul membru în care îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca și
cetăţenii acelui stat”.
d) Dreptul la protecţie diplomatică şi consulară.
„Orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei ţări terţe, în care nu este
reprezentat statul membru al cărui resortisant este, de protecţie din partea autorităţii
diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca și cetăţenii
acelui stat”.
Protecţia diplomatică poate fi exercitată în cazurile în care un cetăţean un nai
este victima încălcării unor norme de drept internaţional public. Protecția consulară
înseamnă acordarea de sprijin juridic, social sau economic în caz de deces, boală,
infracţiuni de violenţă, accidente grave, reţinere şi arestare.
Cetăţeanul îşi poate exercita acest drept dacă ţara lui de provenienţă are
reprezentanţă în statul terţ, în care se află el, sau când această reprezentanţă
nu poate fi contactată în caz de stare de necesitate. Acest drept se referă atât
la persoane fizice, cât şi la persoane juridice.
e) Dreptul de a înainta petiții și plângeri
Se pot adresa plângeri Parlamentului European pentru a-i solicita să se
ocupe de o problemă personală ori de o chestiune de interes public. Subiectul
acesteia trebuie să intre în sfera competențelor UE (adică să nu fie legat de ceva ce
se decide la nivel local sau național) și trebuie să afecteze direct petentul.
Dacă nemulțumește comportamentul unei instituții sau organism al UE, se pot
adresa plângeri Ombudsmanului european.
Jurisprudenta.
CJUE, în cauza Cowan / Trasor public din 1989, a anticipat, de
asemenea, introducerea unei cetăţenii unionale.
În cauza concretă, cetăţeanul britanic Cowan, care în timpul unei vizite
turistice la Paris a devenit victima unei tâlhării, deci a suferit atât vătămări
corporale, cât şi o pagubă materială, a solicitat statului francez plata daunelor
materiale, valoarea câştigului nerealizat şi daune morale.
Cowan şi-a bazat pretenţiile sale pe o lege franceză care prevedea că, în
cazurile unor infracţiuni grave, când nu există altă modalitate de despăgubire,
va suporta statul plata unor astfel de despăgubiri.

Statul francez, reprezentat de Trezoreria publică, nu a fost de acord cu

aceste pretenţii, arătând că legea se referă doar la cetăţenii francezi şi că nu
există reciprocitate între Franţa şi Marea Britanie în acest domeniu. CJUE a
stabilit că, din moment ce dreptul comunitar garantează unei persoane fizice
libertatea de a se afla şi de a circula într-o altă ţară,consecinţa firească a
acestei libertăţi este că viaţa şi integritatea corporală a persoanei în sfatul
membru dat vor fi respectate şi protejate la fel ca în cazul cetăţenilor,
resortisanţilor acestui stat.
Totodată, turistul englez, ca beneficiar de servicii (nu furnizor), are aceleaşi
drepturi ca şi beneficiarul francez şi faptul că despăgubirea provine din
trezoreria statuia nu schimbă cu nimic datele problemei.

Cursul 2
 Noţiuni introductive despre cooperarea poliţienească

Uniunea Europeană se confruntă în prezent cu provocări paralele legate de

gestionarea migrației și lupta împotriva terorismului, a criminalității organizate și a atacurilor
cibernetice. Amenințările devin din ce în ce mai complexe și transnaționale, astfel încât
cooperarea și schimbul de informații devin din ce în ce mai importante pentru asigurarea
siguranței și securității cetățenilor din întreaga Uniune Europeană. Este esențial să se
utilizeze pe deplin legislația și inițiativele existente pentru a promova schimbul de informații
între toți cei implicați în domeniul securității. Integrarea și consolidarea cadrelor UE de
gestionare a frontierelor, migrației și securității și a instrumentelor de informare este
esențială.

1. Cooperarea polițienească

1.1. Concepte cheie și definirea noțiunii

În literatura de specialitate, expresia „cooperarea polițienească internațională” este folosită

cu sensuri diferite. Expresia poate desemna atât cooperarea ce are loc între structuri
naționale ce definesc politicile generale de cooperare polițienească (de exemplu realizarea
acordurilor, achiesarea la tratate și organisme internaționale etc.) dar în același timp și
cooperarea efectivă și practică ce are loc în mod curent în activitatea operativă și care este
realizată sub egida unor organisme și instituții special create în acest sens (ca de exemplu
Europol, Interpol).

În practică, ambele sensuri se suprapun și se desfășoară simultan.

1.2. Modele de cooperare polițienească

Din punct de vedere al amplorii autorităților statale implicate, unii autori identifică trei niveluri
interdependente de cooperare polițienească: macro, meso și micro.

Nivelul macro se referă la angajamente și inițiative legale internaționale și cuprind

inclusiv armonizarea legislației naționale. Acesta este nivelul guvernamental la care sunt
abordate aspecte fundamentale de interes național, cum ar fi procedurile de extrădare sau
asistența judiciară. Forma de manifestare o reprezintă tratatele, convențiile și/sau acordurile
bi- și multi- laterale.

Nivelul meso privește cadrul procedural și structural în care se desfășoară efectiv

cooperarea polițienească. La acest nivel, înțelegerile au ca scop facilitarea directă a
cooperării polițienești și nu presupun existența unor acorduri la nivel guvernamental sau
ratificare parlamentară. La acest nivel este comunicarea directă și frecventă, de exemplu în
cadrul unor grupuri de lucru, dintre funcționarii de nivel mediu;

La nivel micro cooperarea are loc în cazul particulare, motivate de o situație anume
și, de regulă, ea se subsumează unor mecanisme de cooperare mai ample de nivel macro
sau meso.

1.3. Tipuri de cooperare polițienească

Analizată sintetic, cooperarea polițienească poate fi împărțită în trei categorii majore:

► asistență tehnică;
► apărarea ordinii publice;
► cooperarea în materie judiciară;
1.4. Cooperarea formală și informală

Cooperarea formală se realizează prin mecanisme mai complexe și se subsumează

politicilor și direcțiilor generale stabilite la nivel național sau cel puțin pe anumite domenii
majore de activitate. În general, cooperarea formală este mult mai strict reglementată legal, la
nivel național sau transnațional, și presupune proceduri, reglementări și mecanisme de
verificare bine puse la punct.

Cooperarea informală este cea care nu este sancționată sau nu este parte a unei
politici sau strategii centralizate la nivel național sau pe domenii de referință (afaceri interne
în cazul nostru) și nu ia forma unor tratate, convenții sau acorduri bi sau multi-laterale. Ea se
realizează de regulă, dar nu obligatoriu, între organisme specializate și pot avea caracterul
unor asociații profesionale pe anumite domenii sau pot fi realizate pentru a servi unor scopuri
anume (de exemplu schimbul de informații). Cooperarea informală este caracterizată de un
schimb rapid și eficient de informații, pe „orizontală”, direct între actorii implicați dar în același
timp suferă de transparență redusă, lipsa unei baze legale și a unor mecanisme de verificare
și control bine puse la punct (sau inexistente).

Relațiile de cooperare se realizează pe „verticală” și sunt mai greoaie, dificile,

complexe, consumatoare de timp, birocratice și impersonale.

1.5. Factori care influențează cooperarea polițienească

Cooperarea polițienească a căpătat amploare în ultimele decade ca răspuns al

structurilor naționale de aplicare a legii la necesitatea protejării ordinii și siguranței publice în
condițiile apariției și creșterii globalizării.

Nevoia de cooperare polițienească a rezultat din pură necesitate. Forțele de aplicare

a legii din state diferite au avut nevoie frecvent de informații ce puteau fi obținute doar din alte
state europene.

Deci, existența unor probleme comune a avut un rol important în apariția cooperării
polițienești și poate influența natura și scopul alegerii celei mai bune metode de cooperare
pentru rezolvarea problemelor.

Existența voinței politice de a coopera în domeniul judiciar, aduce cu sine un alt

element esențial, sine qua non, al cooperării, și anume legalitatea și stabilirea unor relații
funcționale rapide între polițiștii care intră în contact.

2. Cooperare Polițienească Internațională.(principii)

Cooperarea reprezintă un proces prin care mai multe state, organizaţii sau instituţii
îşi organizează activitatea în vederea realizării unui obiectiv comun. Cooperarea se
impune ca o necesitate obiectivă în activitatea autorităţilor poliţieneşti din întreaga
lume, prin intermediul său realizându-se de fapt o împletire a eforturilor, a
capacităţilor instituţiilor chemate să prevină şi să combată fenomenul infracţional.
Cooperarea poliţienească internaţională se realizează în vederea schimbului
de date şi informaţii operative de interes poliţienesc între autorităţile statelor, în
scopul prevenirii, descoperirii şi combaterii faptelor penale din competenţa acestora,
activităţilor de urmărire sau supraveghere transfrontalieră, precum şi oricăror alte
activităţi de asistenţă mutuală din domeniul de referinţa.

Cooperarea poliţienească internaţională se desfăşoară în baza unor principii

indispensabile, după cum urmeaza.
a) principiul reciprocităţii - schimbul de date şi informaţii operative se
realizează în condiţii de reciprocitate;
b) principiul legalităţii - schimbul de date şi informaţii operative se realizează la
cererea autorităţilor competente, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege;
c) principiul prevalenţei cooperării judiciare - dispoziţiile legale privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală prevalează asupra dispoziţiilor
prezentei ordonanţe de urgenţă în cazul activităţilor de cooperare poliţienească
desfăşurate în cursul procesului penal;
d) principiul confidenţialităţii - autorităţile române competente au obligaţia de a
asigura, pe cât posibil, la cererea autorităţii solicitante, confidenţialitatea cererilor de
asistenţă formulate în domeniile reglementate de prezenta ordonanţă de urgenţă şi a
actelor anexate acestora. În cazul în care condiţia păstrării confidenţialităţii nu ar
putea fi asigurată autoritatea română competentă înştiinţează autoritatea solicitantă,
care decide cu privire la transmiterea cererii de asistenţă;
e) principiul specialităţii - autorităţile române competente nu vor folosi datele şi
informaţiile primite de la autorităţile solicitate decât în scopul îndeplinirii obiectului
cererii de asistenţă.
Schimbarile politice importante intervenite in Sud-Estul Europei si pe plan
international au produs modificari majore in sistemele sociale si economice sociale
din multe state.Crimininalitatea transfontaliera in Sud-Estul Europein a evoluat
semnificativ reusind sa depaseasca granitele nationale ale statelor din regiune,iar
lupta impotriva acestui fenomen numai la nivel national isi dovedeste limitele,fapt
pentru care cooperarea international la nivelul agentiilor de aplicare a legii devine un
element esential.Infractionalitatea organizata transnationala a devenit un element de
risc pentru statele democratice,pentru drepturile omului si reforma economica din
ultimii ani,astfel constientizarea acestei amenintari crescande reclama atentia si
efortul concentrat al tuturor statelor,care trebuie sa gaseasca solutiile optime de
cooperare si alocare a mijloacelor si resurselor necesare pentru a o putea preveni si
combate eficient.
Cooperarea poliţienească internaţională în domeniul combaterii criminalităţii
internaţionale are ca obiective, după caz: asistenţa judiciară internaţională în materie
penală1; extrădarea; identificarea, blocarea, sechestrarea şi confiscarea produselor şi
instrumentelor infracţiunii; desfăşurarea anchetelor comune; asistenţa tehnică sau de
altă natură pentru culegerea şi analiza informaţiilor; formarea personalului de
specialitate; schimburile reciproce de date operative şi informaţii în condiţiile
prevăzute de legislaţia naţională a fiecăreia dintre părţi; schimburi de experienţă şi
metode de lucru; acordarea reciprocă de consultanţă; pregătirea în comun; schimburi
de documentaţie de specialitate; schimburi de experţi.
Cooperarea poliţienească presupune asigurarea schimbului de informaţii,
cooperarea, conlucrarea şi colaborarea pentru prevenirea şi reducerea criminalităţii
şi asigurarea unui spaţiu de securitate naţională şi, implicit, internaţională.
Cooperarea, conlucrarea şi colaborarea exprimă modalităţile concrete prin care
agenţiile de aplicare a legii acţionează în vederea realizării unor obiective comune.

1
Elliott, Kimberly A.- Corruption as a Global Policy Problem: Overview and Recommendations, in Kimberly A.
Elliott, ed., Corruption and the Global Economy. Washington, DC: Institute for International Economics, 2003;
Coordonarea eforturilor informative, schimbul de informaţii şi alte nevoi de cooperare
2
se realizează prin protocoale, programe, proiecte ori operaţiuni informative.
Cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susţinerea şi realizarea în
comun, pe baza unor programe specializate sau planuri de măsuri, de către
structurile privind schimbul de date şi informaţii, în raport de competenţe, a unor
acţiuni specifice, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi
produselor informaţionale cu relevanţă pentru combaterea infracţionalităţii, de care
să beneficieze toţi participanţii.
Colaborarea se realizează pentru necesităţile de angajare a competenţelor
altor autorităţi sau instituţii publice/organizaţii de drept privat, agenţii de aplicare a
legii şi structuri departamentale iniţiind şi dezvoltând proiecte de colaborare pe baza
şi în executarea dispoziţiilor legi.

Cursul 3
1.1. Consiliul Justiție și Afaceri Interne (JAI)

Consiliul Justiție și Afaceri Interne dezvoltă cooperarea și politicile comune privind

diferite chestiuni transfrontaliere, cu scopul de a construi un spațiu de libertate, securitate
și justiție la nivelul UE.

Consiliul Justiție și Afaceri Interne (JAI) este format din miniștrii justiției și ai afacerilor
interne din toate statele membre ale UE. În general, miniștrii justiției se ocupă de cooperarea
judiciară în materie civilă și penală și totodată în privința drepturilor fundamentale, în timp ce
miniștrii afacerilor interne sunt responsabili cu migrația, gestionarea frontierelor și
cooperarea polițienească, printre altele.

Totuși, nu toate statele membre ale UE au aceeași repartizare a sarcinilor între

miniștri. Consiliul JAI este responsabil și cu protecția civilă.

Consiliul JAI se reunește, de regulă, o dată la trei luni.

Astfel cum este convenit în tratatele UE, Danemarca și Irlanda nu participă pe deplin
la punerea în aplicare a anumitor măsuri privind justiția și afacerile interne sau participarea
lor face obiectul anumitor condiții.

2
Eugen Corciu, Aurel Băloi- Instituţii de cooperare poliţienească, Editura Ministerului Administraţiei şi
Internelor, Bucureşti, 2006;pag.30
 În domeniile legate de acquis-ul Schengen, discuțiile au loc în formatul comitetului
mixt. Acest format este alcătuit din statele membre ale UE plus cele 4 țări care nu fac parte
din UE, însă fac parte din acordul Schengen (Islanda, Liechtenstein, Norvegia, Elveția). În
cazul măsurilor legislative, în urma unei discuții în cadrul comitetului mixt, acestea sunt
adoptate în cadrul Consiliului JAI, însă Irlanda nu votează.

Consiliul adoptă, în majoritatea cazurilor împreună cu Parlamentul European,

legislație care vizează:

► garantarea drepturilor fundamentale,

► asigurarea liberei circulații a persoanelor pe teritoriul UE și

► oferirea unui nivel ridicat de protecție pentru cetățeni.

Este responsabil cu politicile în materie de azil și imigrație, cooperarea judiciară în

materie civilă și penală, protecția civilă și combaterea criminalității organizate și a formelor
grave de criminalitate, precum și a terorismului. Se ocupă, de asemenea, cu chestiuni legate
de spațiul Schengen fără frontiere al Europei.

Consiliul este totodată însărcinat cu facilitarea și consolidarea coordonării acțiunilor

întreprinse de statele membre în domeniul securității interne. Realizează acest lucru prin
asigurarea protecției la frontierele externe și prin încercarea de a spori cooperarea
polițienească și vamală.

1.2. Acquis-ul comunitar

„Acquis-ul” UE este corpusul de drepturi și obligații comune care le revin tuturor

țărilor UE în calitate de membri ai UE. Acesta este într-o continuă evoluție și
cuprinde:
 conținutul, principiile și obiectivele politice ale tratatelor;
 legislația adoptată în contextul aplicării tratatelor și a jurisprudenței Curții de Justiție a
UE;
 declarațiile și hotărârile adoptate de UE;
 măsurile care au legătură cu politica externă și de securitate comună;
 măsurile privind justiția și afacerile interne;
 acordurile internaționale încheiate de UE și cele încheiate între țările UE în domeniul
activităților UE.
 Acquisul comunitar, respectiv normele juridice adoptate în baza tratatelor constitutive ale
UE, în principal Tratatele de la Roma, Maastricht şi Amsterdam, reprezintă totalitatea
normelor juridice care reglementează activitatea instituţiilor UE, acţiunile şi politicile
comunitare, şi constă în:

 conţinutul, principiile şi obiectivele politice cuprinse în Tratatele originale ale

Comunităţilor Europene şi în cele ulterioare (Actul Unic European, Tratatul de la
Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam);
 legislaţia adoptată de instituţiile UE pentru punerea în practică a prevederilor
Tratatelor (regulamente, directive, decizii, opinii şi recomandări);
 jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene;
 declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii Europene;
 acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi alte acte
adoptate în cadrul Politicii Externe şi de Securitate Comună (PESC) şi al cooperării
din domeniul Justiţiei şi al Afacerilor Interne (JAI);
 acordurile internaţionale la care Comisia Europeană este parte, precum şi cele
încheiate între statele membre ale UE cu referire la activitatea acesteia.
Preluarea acquis-ului are loc prin intermediul procesului de armonizare legislativă,
proces prin care legislaţia nou-adoptată este pusă în conformitate cu cerinţele acquis-ului
comunitar.

Acquis-ul comunitar actual în domeniul justiţie şi afaceri interne cuprinde:

- controlul frontierelor;
- azil;
- politica vizelor;
- migraţia ilegală;
- lupta împotriva fraudei şi corupţiei;
- cooperare vamală;
- cooperarea în domeniul poliţienesc şi judiciar și combaterea criminalității organizate
- protecţia datelor;
2. Instituțiile UE cu atribuții în domeniul JAI

Instituțiile UE ce sunt implicate la toate nivelurile de reprezentare în cooperarea

polițienească europeană sunt:

- Parlamentul European,
- Consiliul European,
 - Consiliul Uniunii Europene,
- Comisia Europeană și
- Curtea Europeană de Justiție.
Parlamentul European este un forum important pentru dezbaterile politice și luarea
de decizii la nivelul UE. Deputații în Parlamentul European sunt aleși în mod direct de
alegători în toate statele membre pentru a reprezenta interesele cetățenilor în procesul
legislativ al Uniunii Europene și pentru a se asigura că celelalte instituții ale UE își
desfășoară activitatea în mod democratic.

Alături de reprezentanții guvernelor UE din Consiliu, Parlamentul are ca sarcină

adoptarea legislației UE. În cadrul procedurii legislative ordinare, ambele instituții au în egală
măsură rolul de colegislatori.

Parlamentul European nu poate iniția legislație, el împarte puterea legislativă cu

Consiliul de Miniștri în multe domenii de politică, fapt ce îi dă dreptul de a accepta, propune
amendamente sau respinge majoritatea propunerilor legislative în cadrul unui proces
denumit „procedura legislativă ordinară” sau „co-decizie”.

Practic, întreg domeniul JAI este supus procesului de „co-decizie”, cu excepția

dreptului familiei, cooperarea polițienească operațională și a altor câteva domenii.

Consiliul European

Este format din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale Uniunii,
Președintele Comisiei Europene și Președintele Consiliului European, Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, participă de asemenea la întruniri
fără drept de vot.

Deși Consiliul European nu are nici o putere legislativă oficială, aceasta este
învestit în temeiul Tratatului de la Lisabona, cu definirea "direcțiilor și priorităților
politicilor generale" ale Uniunii. Este organismul strategic al Uniunii (cel care rezolva
crizele), acționând ca o președinție colectivă a UE.
Reuniunile Consiliului European sunt prezidate de către președintele său și au
loc cel puțin de 4 ori pe an, de obicei, în clădirea Justus Lipsius, sediul central al
Consiliului Uniunii Europene din Bruxelles.
Consiliul European a fost înființat ca un organism informal în 1974, a devenit o
instituție oficială a UE în 2009, când Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare.
Consiliul European este o instituție oficială a Uniunii Europene, menționat în Tratatul
de la Lisabona ca un organism care „va acorda Uniunii impulsurile necesare pentru a se
dezvolta”. În esență, Consiliul definește agenda politică a Uniunii Europene și este
considerat de unii ca fiind motorul integrării europene. Face asta fără a avea puteri formale,
ci doar de influența de a fi compus din liderii naționali.

Consiliul reprezintă organismul strategic principal care stabilește direcțiile politice

generale și prioritățile Uniunii Europene și tratează aspectele complexe sau sensibile care nu
pot fi rezolvate la nivelul inferior al cooperării interguvernamentale . Recunoscut formal în
anul 1992, Consiliul European a devenit oficial una din cele 7 instituții UE odată cu intrarea în
vigoare a Tratatului de la Lisabona din 2009.

Consiliul Uniunii Europene (denumit frecvent Consiliul de Miniștri sau pur și simplu
Consiliul) reprezintă cele 27 de guverne ale statelor membre. Acesta este emitentul
instrumentelor legislative ale UE, pe baza propunerilor Comisiei și după acordul exprimat
de Parlamentul European (în majoritatea cazurilor). Consiliul funcționează ca și co-
legislator al UE prin adoptarea de directive și regulamente aplicabile întregului domeniu
JAI.

Președinția Consiliului este rotativă între toate statele membre, iar mandatul fiecărei
președinții durează 6 luni, mandat care este deținut de ministerul relevant pentru fiecare
întâlnire în parte.

Comisia Europeană reprezintă puterea executivă a UE prin implementarea și

administrarea deciziilor UE și a politicilor comune. Este singurul organism care are drept de
inițiativă legislativă în majoritatea domeniilor. Tratatul de la Lisabona introduce posibilitatea
ca inițiativa să provină de la o pătrime din membrii UE în următoarele 3 domenii:
cooperarea judiciară în materie penală, cooperarea polițienească și cooperarea
administrativă.

Comisia funcționează ca un cabinet de guvernământ, format din 27 de membri

(informali cunoscuți sub denumirea de "comisari"). Fiecare stat membru al Uniunii Europene
are un membru în Comisie, iar aceștia au obligația de a reprezenta interesele comune ale
UE și nu interesele naționale ale statului din care face parte

Curtea de Justiție a Uniunii Europene reprezintă autoritatea judiciară a UE și, în

cooperare cu instanțele SM, veghează la aplicarea și interpretarea uniformă a legislației
UE. Ca parte a obiectivelor sale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene: revizuiește
legalitatea actelor emise de către instituțiile Uniunii Europene, veghează ca SM să respecte
obligațiile asumate prin Tratate și interpretează legislația UE la cererea instanțelor de
judecată naționale.
 3. Orientările strategice privind justiția și afacerile interne –
componentele de baza si principalele prioritati pt diferitele sectoare
ale just si af interne
Cetățenii UE se bucură de numeroase libertăți și măsuri de protecție a
drepturilor lor – drepturi personale, civile, politice, economice și sociale, dreptul la
protecția datelor cu caracter personal, la anti-discriminare și la călătorii fără frontiere
în majoritatea țărilor din UE etc.
Toți cetățenii UE au aceleași drepturi fundamentale, bazate pe valorile
egalității, nediscriminării, incluziunii, demnității umane, libertății și democrației. Aceste
valori sunt consolidate și protejate de statul de drept, consfințit prin tratatele UE și
Carta drepturilor fundamentale.
Cetățenii UE au dreptul să locuiască, să lucreze, să studieze și să se
căsătorească în alte țări ale UE. Uniunea ia măsuri pentru ca datele cu caracter
personal ale europenilor să fie în siguranță și pentru ca aceștia să aibă toate
mijloacele de a acționa și de a-și apăra drepturile.
Orientările strategice oferă cadrul pentru punerea în aplicare a Agendei strategice 2019-
2024, adoptate de Consiliul European în iunie 2019 și cuprind patru componente de bază:

 valorile și statul de drept

 încrederea reciprocă
 protejarea spațiului nostru european comun
 stăpânirea noilor tehnologii
După adoptarea Tratatului de la Lisabona, UE s-a axat pe elaborarea unei legislații care
să permită ancorarea justiției și afacerilor interne într-un cadru juridic solid.

După adoptarea orientărilor strategice în iunie 2014, accentul cade acum pe punerea în
aplicare și consolidarea instrumentelor juridice și a măsurilor de politică existente.

În acest sens, orientările strategice subliniază necesitatea de a:

 pune în aplicare măsurile existente într-un mod susținut și eficient;

 intensifica cooperarea;
 consolida rolul agențiilor UE;
 explora potențialul noilor tehnologii.
Totodată, Consiliul European a declarat că este nevoie ca politicile interne și externe ale
UE să fie mai bine corelate. Domenii precum migrația și azilul, combaterea terorismului și
protecția datelor cu caracter personal, care au un impact global, trebuie să fie abordate atât
în interiorul UE, cât și în raporturile cu țările terțe.
 Dincolo de aceste aspecte generale, orientările strategice au furnizat detalii
suplimentare despre principalele priorități pentru diferitele sectoare ale justiției și
afacerilor interne:

► Protecția și promovarea drepturilor fundamentale

► Migrație, azil și frontiere
► Securitate: combaterea criminalității și a terorismului
► Cooperarea judiciară
► Libera circulație

4. Documente incidente în politica Uniunii Europene referitoare la Justiție și

Afaceri Interne

4.1. Tratatul de la Maastricht-directii de actiune

Tratatul privind înființarea Uniunii Europene – TFUE (numit și Tratatul de

la Maastricht) a fost semnat de Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză
Maastricht, și a reprezentat cea mai profundă schimbare a tratatelor de la
înființarea Comunității Europene.

Tratatul a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 1993 principalul său obiectiv fiind
acela de a pregăti realizarea uniunii monetare europene și și introducerea elementelor
uniunii politice e (cetățenie, politică externă comună, afaceri interne).

Tratatul de la Maastricht a avut o contribuție importantă la dezvoltarea

cooperării polițienești în Europa prin introducerea celui de-al treilea pilon
„Cooperarea în domeniul Justiției și Afacerilor Interne”. Acesta a reprezentat
recunoașterea faptului că este necesară o abordare supranațională a infracționalității
internaționale fiind un progres important prin transferul problematicii justiției penale în
nucleul UE. Înainte de Tratatul de la Maastricht, aproape singurul domeniu de interes
în cooperarea polițienească îl reprezenta schimbul de informații dar odată cu
introducerea Tratatului a fost acordată atenție creșterea nivelului de cooperare.
Acest tratat a pus bazele Uniunii Europene pe trei mari direcţii de acţiune,
cunoscute ca piloni:

 Pilonul I – Comunitatea Europeană cu misiunea de a asigura buna funcționare a

pieței unice și, printre altele, o dezvoltare armonioasă, echilibrată și durabilă a
 activităților economice, un nivel ridicat de ocupare a forței de muncă și de protecție
socială și egalitatea între bărbați și femei.
 Pilonul II - Politica Externă și de securitate comună cu obiectivele
salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale, a independenței și a
integrității Uniunii, în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite; consolidarea
securității Uniunii sub toate formele; promovarea cooperării internaționale;
dezvoltarea și consolidarea democrației și a statului de drept, precum și respectarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale
 Pilonul III. - Cooperare în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne cu
misiunea de a dezvolta o acțiune comună în aceste domenii, prin metode
interguvernamentale, pentru a oferi cetățenilor un nivel ridicat de protecție, într-un
spațiu de libertate, de securitate și de justiție. Aceasta se referea la următoarele
domenii:

reguli de trecere a frontierelor externe ale Comunității și de consolidare a

controalelor;
 lupta împotriva terorismului, a infracțiunilor grave, a traficului de droguri și a fraudei la
nivel internațional;
 cooperarea judiciară în materie penală și civilă;
 crearea unui Oficiu European de Poliție (Europol) dotat cu un sistem de schimb de
informații între polițiile naționale;
 lupta împotriva imigrației ilegale;
 politica comună în domeniul azilului.

4.2. Acordul Schengen

Spațiul Schengen este una dintre cele mai mari realizări ale UE.

Este un spațiu fără frontiere interne, în care oamenii pot călători liber, în interes
personal sau profesional, fără a fi supuși unor controale la frontieră. Începând cu anul 1985,
acest spațiu a crescut treptat și cuprinde, în prezent, aproape toate statele membre ale UE,
(27) precum și câteva țări terțe asociate. Nu sunt in spațiul Schengen România, Bulgaria,
Cipru și Croația

Afirmarea principiului libertăţii de mişcare, atât a bunurilor, cât şi a cetăţenilor a

determinat eliminarea graniţelor dintre Statele Membre.
 Eliminarea treptată a controlului de la graniţă asupra persoanelor care se
deplasau în spaţiul Comunităţii Europene a determinat, la data de 14 iunie 1985,
Republica Federală Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda să semneze
Acordul Schengen ( localitate în Luxemburg) cu privire la eliminarea treptată a
controlului vamal comun acestor ţări care doreau să stabilească o zonă fără restricţii
privind circulaţia persoanelor şi a mărfurilor, în care controalele la frontieră dintre ţările
participante să fie eliminate şi să existe o cooperare mai strânsă în vederea combaterii
criminalităţii transfrontaliere. Acordul a intrat în vigoare începând cu 2 martie 1986.

La 19 iunie 1990, aceleaşi cinci state au semnat Convenţia pentru

implementarea Acordului Schengen (Convenţia Schengen) dând naştere astfel,
mecanismului principal de eliminare a controlului persoanelor la graniţă.

Obiectivele principalele ale acordului constau în:

► armonizarea prevederilor legate de vize,
► problema azilului,
► controlul vamal,
► probleme de combatere a infracțiunilor legate de droguri,
► cooperarea poliţiei
► cooperarea dintre statele Schengen în probleme de justiţie.
Cooperarea poliţienească, vamală şi cea judecătorească au fost dezvoltate împreună
cu principiul liberei circulaţii a persoanelor pentru a asigura faptul că desfiinţarea controalelor la
frontieră nu va conduce la o intensificare a criminalităţii organizate.

Conform Convenţiei Schengen, autorităţile poliţieneşti ale statelor membre trebuie să

se asiste în prevenirea şi detectarea infracţiunilor. Convenția menționează posibilitatea unor
măsuri compensatorii, înfiinţarea unor structuri de cooperare şi schimb de informaţii sub forma
secţiilor de poliţie comune şi a centrelor vamale de cooperare la frontierele interne.

Sunt menţionate, de asemenea, instrumentele care privesc supravegherea şi

urmărirea transfrontalieră a unui suspect, care se sustrage urmăririi traversând frontierele
naţionale, precum şi posibilitatea îmbunătăţirii legăturilor de comunicaţie în zonele de frontieră
şi obligaţia adoptării măsurilor necesare pentru confirmarea identităţii printr-un document de
identitate valabil.

Prevederile articolului 46 al Convenţiei acordă autorităţilor poliţieneşti dreptul de a

schimba informaţii cu alte state membre, din proprie iniţiativă, pentru prevenirea infracţiunilor şi
ameninţărilor la ordinea publică.
 Sistemul Schengen a introdus ofiţerii de legătură între statele semnatare,
care să coordoneze schimbul de informaţii cu privire la migraţia ilegală, criminalitatea
organizată, traficul de droguri şi terorismul. A fost introdus dreptul de a urmări persoanele
suspecte şi pe teritoriul statelor membre.

4.6. Tratatul de la Lisabona

Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 și

a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut de asemenea și

ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene
(cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Roma).

Tratatul de instituire a Comunității Europene este redenumit „Tratatul privind

funcționarea Uniunii Europene” (TFUE), iar termenul „Comunitate” este înlocuit cu „Uniune”
în tot textul. Uniunea ia locul Comunității, fiind succesorul juridic al acesteia.

Tratatul de la Lisabona clarifică pentru prima dată competențele Uniunii, distingând

trei tipuri de competențe:

a. competența exclusivă, potrivit căreia Uniunea este singura care poate

adopta dispoziții legislative, statele membre ocupându-se doar de punerea în
aplicare;
b. competența partajată, potrivit căreia statele membre au dreptul de a legifera
și de a adopta măsuri obligatorii din punct de vedere juridic în cazul în care
Uniunea nu și-a exercitat competența
c. competența de sprijin, potrivit căreia UE desfășoară acțiuni de sprijin sau de
completare a politicilor statelor membre.
Tratatul de la Lisabona conferă Uniunii Europene personalitate juridică proprie. Prin
urmare, Uniunea poate semna tratate internaționale în domeniile sale de competență sau
poate deveni membră a unor organizații internaționale. Statele membre pot semna doar
acorduri internaționale compatibile cu legislația UE.

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene introduce mai multe dispoziții noi în
domeniul justiției și afacerilor interne (JAI).

Acestea se referă în principal la:

 1. modificările cadrului juridic și ale procedurilor legislative aplicabile în mai multe
domenii,
2. posibilitatea de a institui un Parchet European,
3. un nou Comitet permanent al Consiliului pentru securitate internă (COSI) și
4. dispozițiile tranzitorii cu privire la acquis-ul din cadrul celui de al treilea pilon.
Tratatul de la Lisabona elimină structura bazată pe „piloni” a legislației UE. Aspectele
abordate anterior în cadrul celui de al treilea pilon, precum cooperarea judiciară în materie
penală și cooperarea polițienească, vor fi abordate în temeiul aceluiași tip de norme ca
aspectele referitoare la piața unică. Prin urmare, măsurile la nivelul UE și la nivel național din
aceste domenii vor face obiectul controlului jurisdicțional al Curții de Justiție.

În același timp, numeroase domenii din cadrul JAI încetează să mai facă obiectul
procedurii de consultare cu vot în unanimitate în cadrul Consiliului și simplă consultare a
Parlamentului European (PE), intrând în sfera de procedurii legislative ordinare cu vot cu
majoritate calificată în cadrul Consiliului și a competențelor colegislative depline ale PE
(anterior procedura de codecizie).

În ceea ce privește dreptul la inițiativă, norma generală a UE este, de asemenea,

valabilă în domeniul JAI: Comisia Europeană este cea care propune noi acte legislative.

Cu toate acestea, Tratatul de la Lisabona introduce posibilitatea ca inițiativa să

aparțină unui sfert din statele membre ale UE. Aceasta se aplică în trei domenii (articolul 76
din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene):

► cooperarea judiciară în materie penală,

► cooperarea polițienească și

► cooperarea administrativă.

Din perspectiva JAI, Tratatul de la Lisabona încheie integrarea în cadrul primului

pilon a ultimelor aspecte ale celui de al treilea pilon privind spațiul de libertate, securitate și
justiție (SLSJ), și anume cooperarea polițienească și judiciară în materie penală.

Fosta structură interguvernamentală nu mai există, actele din acest domeniu fiind
adoptate prin procedura legislativă ordinară (majoritate calificată și codecizie) și, sub rezerva
unor dispoziții contrare, utilizând instrumentele juridice ale metodei comunitare (regulamente,
directive și decizii).

Tratatul consacră un titlu IV, cu denumirea „SPAŢIUL DE LIBERTATE,

SECURITATE ŞI JUSTIŢIE” .
CURS 4
 Cooperarea poliţienească versus Cooperarea judiciară

1. Concepte

Starea de maturitate pe care societatea internaţională o atinge, pe

diferitele sale paliere de existenţă, a dus la crearea organismelor
internaţionale de cooperare.
Internaţionalizarea fenomenelor criminale a determinat un răspuns de
aceeaşi natură din partea statelor afectate, iar subiecte precum combaterea
crimei organizate sau a terorismului au intrat cu prioritate pe agenda politică
a liderilor internaţionali şi au determinat crearea unor organisme care să
asigure spaţiul de comunicare internaţional, în special european şi să ofere
instrumente legale de cooperare care să respecte statul de drept şi
suveranitatea tuturor reprezentanţilor naţionali.
Trei noi instrumente au fost create prin Tratatul Uniunii Europene pentru a
fundamenta cooperarea în materie de justiţie şi afaceri interne:
- poziţiile comune,
- acţiunile comune
- convenţiile.
A. Poziţiile comune: prin acest tip de abordare se stabilesc răspunsuri la
probleme sau întrebări punctuale. Exemplu: prima poziţie comună a Uniunii
Europene se referea la definiţia termenului de refugiat, conform Convenţiei de la
Geneva din 1951, şi aplicarea unor criterii comune în toate statele membre.
B. Acţiunile comune: acest instrument este folosit atunci când printr-o
acţiune a tuturor statelor membre sunt atinse obiective, care nu ar putea fi atinse de
nici un stat care ar acţiona pe cont propriu. Acest instrument a permis dezvoltarea
unor programe comune de cooperare între departamentele de poliţie naţionale,
ministerele justiţiei, departamentele de control vamal, dar şi pentru adoptarea unor
aranjamente anuale de preluare a cotelor de refugiaţi.
C. Convenţii: acesta este un instrument clasic din dreptul internaţional, dar
adoptarea şi implementarea convenţiilor s-a dovedit destul de greoaie în practică.
Spre exemplu, deşi crearea EUROPOL-ului (Oficiul European de Poliţie) a fost
iniţiată în 1991, convenţia privind crearea EUROPOL a fost adoptată abia în 1995 de
toate statele membre.
 Încă de la început, trebuie făcută diferenţa între cooperarea judiciară şi
cea poliţienească, termeni ce se circumscriu la două mari capitole: justiţie şi
securitate. Deşi cele două merg în paralel, ambele se determină una pe cealaltă
şi se asigură reciproc.

2 . Relaţia dintre cooperarea judiciară şi cooperare poliţienească

Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 302/2004, legea privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală nu se aplică modalităţilor specifice de cooperare
poliţienească internaţională, dacă, potrivit legii, acestea nu se află sub control
judiciar.
Per a contrario, Legea nr. 302/2004 se aplică şi cooperării poliţieneşti
dacă aceasta se desfăşoară sub control judiciar (în sensul Codului de procedură
penală, după începerea urmăririi penale).
Diferenţa dintre cooperarea poliţienească şi cea judiciară rezidă în absenţa
unei proceduri legale de remediere pentru persoana în cauză. În unele cazuri,
ambele forme de cooperare pot fi folosite alternativ în scopul obţinerii unui anume
rezultat. Cooperarea prin autorităţile poliţieneşti sau judiciare nu înseamnă neapărat
că un anume caz este fie de asistenţă judiciară fie de cooperare poliţienească.
În ceea ce priveşte cooperarea poliţienească în cadrul Uniunii Europene,
Acordul Schengen din 14 iunie 1985 şi Convenţia de aplicare a Acordului Schengen
din 19 iunie 1990, reglementează cooperarea poliţienească.

3. Cooperarea poliţienească
Cooperarea polițienească presupune:
- asigurarea schimbului de informaţii
- cooperarea,
- conlucrarea
- colaborarea pentru prevenirea şi reducerea criminalităţii şi asigurarea
unui spaţiu de securitate naţională şi, implicit, internaţională.
Cooperarea, conlucrarea şi colaborarea exprimă modalităţile concrete prin
care agenţiile de aplicare a legii acţionează în vederea realizării unor obiective
comune.
 Coordonarea eforturilor informative, schimbul de informaţii şi alte
nevoi de cooperare se realizează prin:
- protocoale,
- programe,
- proiecte
- operaţiuni informative.
Cooperarea semnifică organizarea, coordonarea, susţinerea şi realizarea
în comun, pe baza unor programe specializate sau planuri de măsuri, de
către structurile privind schimbul de date şi informaţii, în raport de competenţe,
a unor acţiuni specifice, care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea
informaţiilor şi produselor informaţionale cu relevanţă pentru combaterea
infracţionalităţii de care să beneficieze toţi participanţii.
Conlucrarea defineşte modalităţile concrete de organizare şi desfăşurare
de către personal sau compartimente specializate, în raport de competenţe, în
beneficiul autorităţilor, a unor acţiuni specifice, limitate în timp şi spaţiu,
care vizează obţinerea, verificarea şi valorificarea informaţiilor şi produselor
informaţionale cu relevanţă operativă.
Colaborarea se realizează pentru necesităţile de angajare a
competenţelor altor autorităţi sau instituţii publice/organizaţii de drept privat,
agenţii de aplicare a legii şi structuri departamentale iniţiind şi dezvoltând
proiecte de colaborare pe baza şi în executarea dispoziţiilor legii.
Instituţiile de cooperare poliţienească la nivelul României sunt: Punctul
Naţional Focal, Unitatea Naţională Europol, Biroul S.I.R.E.N.E., Instituţia ataşaţilor de
afaceri interne/ofiţerilor de legătură, Centrul Regional SECI, Biroul Naţional Interpol.
Ele reflectă principalele instituţii de cooperare poliţienească internaţională de
la diferite nivele:
• regional – Europol, Centrul SECI;
• global – OIPC Interpol, ONU (convenţii, programe);
• multilateral – Task Force-uri;
• bilateral – instituţia ataşaţilor de afaceri interne şi ofiţerilor de legătură.

Cooperarea poliţienească internaţională se realizează prin instrumente

specifice, care au rolul de a asigura cadrul legal oferit atât de dreptul naţional, cât şi
dedreptul public internaţional. Instrumentele de cooperare se constituie ca forme-
cadru, reciproc recunoscute de state, care stabilesc condiţiile şi modalităţile de
cooperare.
Cooperarea poliţienească internaţională presupune mai multe activităţi,
precum: studii internaţionale de identificare corectă a ameninţărilor; coordonarea
acţiunilor instituţiilor implicate; creşterea schimbului de informaţii; armonizarea
legislaţiei penale şi procedurale a statelor; asistenţa juridică internaţională în materie
penală; derularea şi executarea unor acte procedurale solicitate prin comisii
rogatorii; schimbul de date şi informaţii operative şi cooperarea directă între poliţiile
diferitelor state.
Una din cele mai importante schimbări aduse de Tratatul de la Lisabona este
reprezentată de eliminarea fostului pilon al III-lea.
Prin Tratatul de la Lisabona toate problemele legate de cooperarea poliţienească şi
judiciară în materie penală au fost alăturate prevederilor referitoare la:
- vize,
- azil,
- imigrare
- alte politici legate de libera circulaţie a persoanelor din fostul pilon I, sub titlul
„Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie”, Titlul V al TFUE.
Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie cuprinde, în acest moment:
a) politici privind controlul la frontiere, dreptul de azil şi imigrarea;
b) cooperarea în materie civilă, inclusiv în materia dreptului familiei,
c) cooperarea în materie penală;
d) cooperarea poliţienească.

3.1. Metode de cooperare poliţienească internaţională

Printre cele mai utilizate metode de cooperare poliţienească internaţională,

evidenţiem:
- asistenţa juridică internaţională în materie penală, reglementată în România
prin Legea nr. 302/2004, modificată prin Legea nr. 224/2006, republicată la data de
27.05.2019 care cuprind derularea şi executarea unor acte de procedură demarate
de către organele de justiţie din diferite state, şi care se realizează mai ales prin
intermediul comisiilor rogatorii, vizând faza de mijloc sau finală a procesului penal, în
care autorii infracţiunilor sunt identificaţi, prinşi şi se află în curs de judecată, ori au
fost deja condamnaţi;
- schimbul internaţional operativ de date şi informaţii cu caracter poliţienesc,
care este reglementat în România prin Statutul O.I.P.C. - Interpol, prin Acordul
România - Europol şi Acordul SECI
Acest schimb de informaţii are ca obiect, în principal, prima fază a procesului
penal, în vederea identificării reţelelor de infractori, precum şi a mijloacelor de
probaţiune.
Existenţa cooperării poliţieneşti internaţionale este dictată în multe cazuri, de
conţinutul unor tratate, convenţii, pacte sau acorduri, încheiate ori ratificate de două
sau mai multe state, ori de unele înţelegeri şi protocoale încheiate din proprie
iniţiativă, care presupun executarea unor activităţi cu caracter poliţienesc.
3.2. Clasificarea formelor de cooperare polițienească
Indiferent de actul care generează cooperarea între state, aceasta poate fi
clasificată astfel:
a) După numărul părţilor contractante:
- cooperare bilaterală între două state;
- cooperare multilaterală între mai multe state.
b) În funcţie de interesele regionale şi de poziţia geografică a statelor
contractante:
- cooperare continentală (la nivelul Europei, Asiei, Americii, etc.);
- cooperare regională (de exemplu între ţările balcanice, cele ale Americii
latine, etc.);
- cooperare universală (în cadrul O.I.P.C. - Interpol).
c) După conţinutul actului încheiat:
- cooperare simplă, când actul încheiat între state conţine doar unul sau două
obiective (traficul de droguri sau terorism);
- cooperare multiplă, când actul încheiat între state cuprinde mai multe
obiective.
4 . Cooperarea judiciară în materie penală doar p 4.1-obiective si 4.2
concept
Din politica UE de până în prezent în domeniul cooperării în materie penală,
se deduce faptul că sunt în curs de dezvoltare două sisteme de cooperare, în scopul
eficientizării modalităţii de abordare a crimei organizate şi a formelor grave de
activitate infracţională.
Prima constatare, observată mai ales după adoptarea Tratatului de la
Amsterdam, este reprezentată de impunerea de sancţiuni penale comune pentru
anumite infracţiuni care afectează statele membre.
A doua constă în înfiinţarea de instituţii specifice, în scopul de a desfăşura
acţiuni integrate în abordarea unor infracţiuni şi stabilirea de norme pentru
cooperarea mai strânsă cu autorităţile judiciare şi de urmărire penală.
Toate aceste politici, care au fost dezvoltate la nivelul UE, sunt necesare în
scopul prevenirii şi combaterii criminalităţii internaţionale.Crima organizată are un
caracter transfrontalier şi de multe ori depăşeşte capacitatea de acţiune a autorităţilor
naţionale responsabile cu aplicarea legii, fiindnecesară cooperarea internaţională,
dezvoltată la nivel tactic, operativ şi strategic.
De asemenea, este nevoie de o acţiune coordonată pentru a analiza şi
combate crima organizată.
Cooperarea judiciară în materie penală se bazează pe principiul recunoașterii
reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare și include măsuri de
apropiere a legislațiilor statelor membre în mai multe domenii. Tratatul de la Lisabona
a creat o bază mai solidă pentru dezvoltarea unui spațiu de justiție penală, prevăzând
totodată noi competențe pentru Parlamentul European.
Conceptul de cooperare judiciară internaţională în accepţiunea sa modernă
este evident relativ nou, la fel ca şi cel de extrădare, aşa cum este reglementat în
prezent în instrumente juridice bilaterale sau multilaterale internaţionale.
Cu toate acestea, existenţa unei cooperări judiciare internaţionale este de
necontestat încă din evul mediu, însă ea nu îmbrăca formele legale şi instituţionale
din prezent, fiind în esenţă doar un raport de curtoazie şi bună înţelegere între
suveranii statelor.
Primii paşi sunt realizaţi în contextul Schengen, primele îmbunătăţiri
sunt efectuate odată cu Tratatul de la Maastricht şi Tratatul de la Amsterdam. În
anul 2000 a fost adoptat Programul european pentru recunoaşterea reciprocă în
materie penală, iar în 2005 a fost adoptat un plan de acţiune în vederea asigurării
implementării conceptului.
 Recunoaşterea reciprocă a deciziilor judiciare presupune ca o decizie luată
într-unul din Statele Membre să fie recunoscută şi implementată în toate
celelalte State Membre, ca decizie naţională.
Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii Europene se
desfăşoară în baza unor instrumente comunitare adoptate în temeiul Titlului VI din
TUE, care, în ultima perioada, încontextul deciziilor luate la Tampere şi la Haga, au
din ce în ce mai mult la baza principiul recunoaşterii reciproce. Dacă iniţial
preponderente erau Convenţiile, în ultimii ani s-a optat pentru soluţia adoptării unor
decizii-cadru şi decizii ale Consiliului, care prezintă avantajul că nu mai este
necesară ratificarea de către statele membre (De exemplu, Convenţia UE de
asistenţă judiciară în materie penală din 29 mai 2000 a intrat în vigoare abia în
august 2005, întrucât abia atunci s-a îndeplinit condiţia celor 8 ratificări) şi facilitează
armonizarea legislaţiei

4.1. Obiective
Eliminarea treptată a controalelor la frontieră pe teritoriul UE a facilitat
considerabil libera circulație a cetățenilor europeni, dar a permis și infractorilor să
acționeze mai ușor la nivel transnațional.
Pentru a combate flagelul reprezentat de criminalitatea transfrontalieră, spațiul
de libertate, securitate și justiție (SLSJ) cuprinde măsuri de promovare a cooperării
judiciare între statele membre în materie penală.
Punctul de plecare îl constituie principiul recunoașterii reciproce. Au fost
adoptate măsuri specifice pentru a combate criminalitatea transnațională și pentru a
garanta că drepturile victimelor, suspecților și deținuților sunt protejate peste tot în
Uniune.

4.2Conceptul de asistenţă judiciară internaţională în materie penală.

Asistenţa judiciară în materie penală este un principiu al cooperării judiciare
internaţionale. Asistenţa judiciară se utilizează atunci când un stat este incapabil să
demareze o anchetă sau o procedură singur şi are nevoie de ajutorul unui alt stat în
acest sens, de exemplu, pentru audierea martorilor sau pentru supravegherea
persoanelor aflate în deplasare în afara teritoriului statului solicitant.
Conceptul de asistenţă judiciară internaţională în materie penală are în literatura
juridică două accepţiuni:
 În sens larg, prin asistenţă judiciară internaţională se întelege asistenţa oferită
în general,în cadrul luptei împotriva infracţionalităţii. În această accepţiune se
include: cooperarea organelor de poliţie judiciară,comisiile rogatorii internaţionale în
materie penală,recunoşterea hotărârilor judecătoreşti,extrădarea etc.
În sens restrâns, asistenţa judiciară internaţională se referă la asistenţa juridică
cu caracter judiciar prin care se întelege asistenţa pe care organele judiciare dintr-un
stat o acordă în cursul procesului penal organelor judiciare din statul în care are loc
activitatea judiciară şi care constă în efectuarea, predarea sau comunicarea unoracte
procedurale necesare soluţionării acelei cauze. etc.
Aşadar trebuie să reţinem că asistenţa judiciară internaţională stricto sensu
include comunicarea de acte judiciare, comisiile rogatorii, precum şi mijloacele
moderne de investigare: audierile prin videoconferinţe, echipele comune de
anchetă,livrările controlate, transmiterea spontană de informaţii,supravegerea
transfrontalieră etc.,iar lato senso din asistenţa judiciară în materie penală fac parte
şi transferul de proceduri şi recunoaşterea hotărârilor.
Principiul cooperării este astăzi unanim admis în raporturile internaţionale
dintre state, contribuind la cunoaşterea reciprocă între naţiuni. Premisa fundamentală
în dezvoltarea relaţiilor internaţioanle trebuie să o constituie întotdeauna principiul
respectării independenţei şi suveranităţii naţionale.

Cooperarea internaţională reprezintă astfel, o modalitate de manifestare a

statelor în baza existenţei unor relaţii internaţionale, cu respectarea principiilor
independenţei şi suveranităţii naţionale, realizată pe baza acordului liber consimţit şi
acordării încrederii reciproce, în vederea promovării sau protejării unor interese
comune.
5. Instrumente de cooperare polițienească
5.1.1. Instrumente legislative europene
Statele Membre UE schimbă date și informații utile autorităților de aplicare a
legii pe baza instrumentelor legale UE și diferitelor acorduri bilaterale și multilaterale.
Principala sursă de legislație UE o constituie Tratatele UE iar dintre acestea
un rol important este ocupat de TFEU care include prevederi privind cooperarea
polițienească și schimbul de informații.
În ultimii ani au fost adoptate numeroase acte legislative și înființate canale de
comunicare care au permis existența unor multiple mijloace de colectare, procesare
și schimb de date și informații între autoritățile naționale și alți actori comunitari în
domeniul justiției, libertății și securității.
Principalele instrumente legale existente la nivel comunitar reglementează
- sistemele informatice,
- bazele de date,
- rețelele de comunicare
- schimbul de informații destinate investigațiilor penale și datelor operative.
5.2.2 Instrumente legislative române
Pentru a fi aplicat de organele de aplicare a legii naționale, cadrul legislativ
existent la nivelul UE, trebuie transpus în legislația națională.
În cele mai multe cazuri astfel de transpuneri nu sunt decât simple ratificări
formale a acordurilor, tratatelor, convențiilor sau a altor instrumente legislative.
În alte situații însă sunt necesare modificări legislative naționale, crearea unor
instituții/ organisme/structuri care să întreprindă o serie de activități și care să aplice
prevederile legislative la care România a devenit parte și pe care le-a angajat la nivel
internațional. Mai mult, în unele cazuri, pentru aplicarea internă a unui act
internațional este necesară modificarea și adaptarea unei întregi suite de prevederi
legislative interne.
► Tipuri de date tranzacționate
Schimburile transfrontaliere de informații între agențiile de aplicare a legii pot fi
împărțite în mai multe tipuri.
Cele mai cunoscute sunt cele schimburile tradiționale de informații și date
privind persoane, vehicule, arme de foc, tranzacții financiare și date bancare,
comunicații etc. prin diferite canale de comunicare (Interpol, Europol, SIRENE etc.).
De importantă din ce în ce mai mare sunt schimburile automate de date și
identificare prin sistemele „hit/no-hit” ( se potrivește/nu se potrivește).
În general, datele și informațiile sunt tranzacționate prin intermediul unor
autorități centrale și/sau centre naționale de contact (de exemplu Birouri Naționale
Interpol, Unități Naționale Europol, SIRENE) iar canalele de comunicare utilizate sunt
frecvent combinate și suplimentate cu diferite tipuri de canale adiționale cum ar fi
centre de cooperare între Poliție și Vamă, centre de cooperare polițienească, ofițeri
de legătură, echipe comune de investigații etc.
 Principalele acte adoptate în cadrul procedurii legislative ordinare a U.E. în
domeniul cooperării
a. Standarde minime comune pentru procedurile penale:
b. Combaterea terorismului:
c. Lupta împotriva corupției, a criminalității informatice, a fraudei și a spălării
de bani:
d. Schimbul de informații dintre statele membre și agențiile UE:
e. Protecția victimelor:
Tratatul de la Lisabona permite legiuitorului european să adopte măsuri
privind:
a) instituirea unor norme şi proceduri care să asigure recunoaşterea, în
întreaga Uniune, a tuturor categoriilor de hotărâri judecătoreşti şi decizii judiciare;
b) prevenirea şi soluţionarea conflictelor de competenţă între statele membre;
c) sprijinirea formării profesionale a magistraţilor şi a personalului din justiţie;
d) facilitarea cooperării dintre autorităţile judiciare sau echivalente ale statelor
membre în materie de urmărire penală şi executare a deciziilor;
e) stabilirea de norme minime cu privire la definirea infracţiunilor şi a
sancţiunilor în domenii ale criminalităţii de o gravitate deosebită de dimensiune
transfrontalieră ce rezultă din natura sau impactul acestor infracţiuni ori din nevoia
specială de a le combate pornind de la o bază comună;
f) încurajarea şi sprijinirea acţiunea statelor membre în domeniul prevenirii
criminalităţii.
Cursul 5

2. EUROPOL

Principalul instrument al cooperării polițienești îl reprezintă Oficiul European de Poliție

(Europol), un element central al arhitecturii europene de securitate internă extinse.

Începuturile colaborării europene se pot distinge cu mai mult de 20 de ani în

urmă, când statele membre şi-au unificat forţele în vederea combaterii unor
fenomene infracţionale care le depăşeau frontierele în domenii precum combaterea
traficului ilicit de substanţe stupefiante, a terorismului şi a migraţiei ilegale.
Când, în anul 1986, a fost consacrat termenul de libertate de mişcare ca
element de bază în crearea unei pieţe comune, colaborarea neformalizată instituită la
nivelul guvernelor statelor membre nu a mai fost suficientă pentru a combate
internaţionalizarea reţelelor infracţionale.De aceea s-a ajuns la concluzia necesităţii
introducerii, în Tratatul de la Maastricht, a unor prevederi speciale, privind
cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne, pentru a dezvolta o politică
unitară a Uniunii Europene.
Europol este organizaţia care se ocupă de aplicarea legii în cadrul Uniunii Europene
şi care operează cu informaţiile referitoare la criminalitate. Obiectivul său este acela de a
îmbunătăţi eficacitatea şi cooperarea autorităţilor competente din statele membre, în ceea ce
priveşte prevenirea şi combaterea formelor grave de crimă internaţională organizată şi de
terorism. Europol-ul are misiunea de a-şi aduce o contribuţie semnificativă la acţiunea
Uniunii Europene de aplicare a legii împotriva crimei organizate şi a terorismului,
concentrându-şi atenţia asupra organizaţiilor criminale.

Înfiinţarea organizaţiei Europol a fost convenită prin Tratatul de la Maastricht privind

Uniunea Europeană, din 7 februarie 1992. Având sediul la Haga, în Olanda, Europol a
început să-şi desfăşoare activitatea la data de 3 ianuarie 1994, sub denumirea de Unitatea
Droguri Europol (EDU), acţiunile sale fiind limitate la lupta împotriva drogurilor. Treptat, s-au
adăugat şi alte domenii importante de criminalitate. Convenţia Europol a fost ratificată de
toate statele membre şi a intrat în vigoare la 1 octombrie 1998. În urma adoptării mai multor
hotărâri cu caracter juridic, Europol-ul a început să-şi desfăşoare toate activităţile începând
cu data de 1 iulie 1999.

Obiectivul comun al statelor semnatare ale Convenţiei Europol îl constituie îmbunătăţirea

cooperării poliţieneşti în domeniul combaterii terorismului, al traficului ilegal de droguri şi al
altor forme infracţionale grave, ale crimei organizate transfrontaliere, pe baza unui schimb
permanent şi intens de informaţii, ţinând însă cont de drepturile şi libertăţile omului, aşa cum
sunt ele prevăzute în tratate şi convenţii internaţionale, dar şi în legislaţia internă a fiecărui
stat semnatar.

Baza legală a funcționării actuale a EUROPOL se regăsește în textul

articolelor 33 (cooperare vamală), 87, 88 și 89 din Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene (TFUE).
Europol colaborează, de asemenea, cu numeroase state partenere din afara
UE și cu organizații internaționale. Rețelele infracționale și teroriste la scară largă
reprezintă o amenințare semnificativă la adresa securității interne a UE. Cele mai
mari amenințări la adresa securității sunt terorismul, traficul internațional de droguri și
spălarea de bani, frauda organizată, falsificarea bancnotelor și monedelor euro și
traficul de ființe umane.
La 1 ianuarie 2010, Europol a devenit o agenție a UE cu drepturi depline. La 1
mai 2017, după intrarea în vigoare a noului regulament, Europol a devenit oficial
Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Aplicare a Legii.
Noul regulament a fost adoptat la 11 mai 2016, când Parlamentul European a
votat cu privire la competențele actualizate care să permită Europol să-și intensifice
eforturile de combatere a terorismului, a criminalității informatice și a altor forme
grave de criminalitate și de criminalitate organizată. Noul regulament consolidează
rolul Europol în sprijinirea cooperării între autoritățile de aplicare a legii din UE.
Europol va interveni doar în măsura în care, în cauzele aflate în lucru, este
implicată o structură a crimei organizate ori două sau mai multe state sunt afectate
de acea formă de criminalitate, în asemenea măsură încât să fie necesară adoptarea
unei atitudini comune pentru a reuşi stăpânirea fenomenului şi combaterea
infracţionalităţii.
Această necesitate de cooperare va fi dată de gravitatea actelor infracţionale,
de dimensiunile acestora, precum şi de urmările negative asupra desfăşurării
normale a activităţilor legale în Uniunea Europeană.
2.1Organizare

La nivelul UE, Europol se subordonează miniștrilor din cadrul Consiliului

Justiție și Afaceri Interne.
Consiliul este și principalul for răspunzător pentru controlul și orientarea
agenției Europol.
Acesta numește directorul și directorii adjuncți și aprobă bugetul Europol (care
face parte din bugetul general al UE), împreună cu Parlamentul European. De
asemenea, Consiliul poate să adopte regulamente privind activitatea Europol,
împreună cu Parlamentul European. În fiecare an, Consiliul înaintează către
Parlamentul European un raport special privind activitatea Europol.
Europol este condus de un director executiv, care este reprezentantul legal al
Europol și este numit de Consiliul Uniunii Europene, ajutat de trei directori executivi.
Europol este concepută ca o organizaţie cu personalitate juridică, capabilă să
încheie orice tip de contract în ţările membre ale Uniunii Europene, bucurându-se de
toate drepturile şi având toate obligaţiile ce revin unei persoane juridice, din ţările
respective. Pentru sediul în care activează, Europol a încheiat un acord cadru cu
Regatul Olandei, iar pentru respectarea confidenţialităţii informaţiilor (respectarea
drepturilor privind datele personale stocate de Interpol) cu celelalte state membre.

2.1.
2.2. Rolul Europol
Europol-ul sprijină activităţile de aplicare a legii desfăşurate de statele
membre, îndreptate în special împotriva:
 traficului ilegal de droguri;
 reţelelor ilegale de imigraţie;
 terorismului;
 falsificării banilor (falsificarea monedei euro) şi a altor mijloace de plată;
 traficului cu fiinţe umane inclusiv pornografia infantilă;
 traficului ilegal cu vehicule;
 spălării banilor.
 infracțiuni informatice;
 bande criminale de motocicliști

În plus, principalele priorităţi ale Europol-ului includ infracţiunile împotriva

persoanelor, infracţiunile financiare şi infracţiunile cibernetice. Aceasta se aplică
atunci când este implicată o structură de crimă organizată şi sunt afectate două sau
mai multe state membre.

Europol-ul oferă sprijin prin:

► facilitarea schimbului de informaţii, potrivit legii naţionale, dintre ofiţerii de
legătură ai Europol-ului (OLE). Ofiţerii de legătură sunt detaşaţi pe lângă Europol de
către statele membre, ca reprezentanţi ai agenţiilor naţionale ce se ocupă de
aplicarea legii din aceste state;
► oferirea de analize operative în vederea sprijinirii operaţiunilor;
► elaborarea de rapoarte strategice (de ex. evaluarea ameninţării) şi analiza
activităţilor criminale pe baza informaţiilor şi datelor oferite de statele membre şi de
terţi;
 ► oferirea de expertiză şi sprijin tehnic pentru anchetele şi operaţiunile realizate
în cadrul UE, sub supravegherea şi cu răspunderea legală a statelor membre
interesate.
Europol-ul activează şi în domeniul promovării analizei criminalistice şi a
armonizării tehnicilor de anchetă din cadrul statelor membre.
Datorită poziției sale centrale în arhitectura securității europene, Europol oferă o
gamă unică de servicii:
 sprijin pe teren pentru operațiunile derulate de forțele de ordine
 o platformă pentru schimbul de informații privind activitățile infracționale
 un centru de expertiză în materie de aplicare a legii.
În cadrul Europol lucrează 100 de analiști dintre cei mai bine pregătiți din Europa.
Datorită lor, Europol este un organism care dispune de una dintre cele mai
importante capacități de analiză din UE.
Analiștii utilizează zi de zi instrumente de ultimă generație pentru a sprijini
investigațiile desfășurate de autoritățile naționale. Pentru a le oferi partenerilor din
statele membre posibilitatea de a înțelege temeinic problemele de infracționalitate cu
care se confruntă, Europol elaborează analize pe termen lung referitoare la terorism
și criminalitate.
Dat fiind că activităţile ce ţin de crima organizată la nivel internaţional nu se opresc la
graniţele naţionale, pentru îndeplinirea rolului său, Europol-ul şi-a îmbunătăţit cooperarea
privind aplicarea legii internaţionale, prin negocierea de acorduri operative bilaterale sau
strategice cu alte state şi organizaţii internaţionale, după cum urmează: Bulgaria, Columbia,
Banca Centrală Europeană, Comisia Europeană, inclusiv Oficiul European Anti-Fraudă
(OLAF), Eurojust, Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi Dependenţei de Droguri,
Islanda, Interpol, Norvegia, Elveţia, Turcia, Statele Unite ale Americii, Biroul ONU privind
Drogurile şi Criminalitatea, Organizaţia Mondială a Vămilor, România şi Rusia.

2.3 Unități specializate

Europol a înființat mai multe unități specializate pentru a răspunde la aceste

amenințări:
- Centrul european de combatere a criminalității informatice (EC3), cu scopul de a
consolida reacția autorităților de asigurare a respectării legii la criminalitatea
informatică în UE și astfel contribuie la protejarea cetățenilor, a întreprinderilor și a
guvernelor europene de criminalitatea online;
 - Centrul european privind introducerea ilegală de migranți (EMSC), cu scopul de a
sprijini statele membre ale UE în depistarea și neutralizarea rețelelor infracționale
complexe și sofisticate implicate în introducerea ilegală de migranți;
- Centrul european de combatere a terorismului (CECT) este un centru de operațiuni și
un centru de expertiză care reflectă nevoia tot mai mare ca UE să își consolideze
răspunsul la actele de terorism;
- Coaliția coordonată de combatere a infracțiunilor legate de proprietatea intelectuală
(IPC3) oferă sprijin operațional și tehnic agențiilor de aplicare a legii și altor parteneri;
- FIU.net este o rețea informatică descentralizată și sofisticată care sprijină unitățile de
informații financiare (FIU) din UE în lupta lor împotriva spălării banilor și a finanțării
terorismului;
- Unitatea UE de semnalare a conținutului online (EU IRU) detectează și investighează
conținutul rău intenționat pe internet și pe rețelele de socializare.
Pentru a conferi agenției un grad mai ridicat de responsabilitate, a fost instituit
un grup mixt de control parlamentar specializat (JPSG) pentru Europol, în temeiul
Regulamentului privind Europol.
Articolul 88 din TFUE prevede că activitățile Europol sunt supuse unei
proceduri de control de către Parlamentul European, iar parlamentele naționale sunt
asociate acestei proceduri.
Potrivit articolului 51 din Regulamentul Europol, JPSG monitorizează din punct
de vedere politic activitățile Europol în îndeplinirea misiunii sale, inclusiv în ceea ce
privește impactul respectivelor activități asupra drepturilor și libertăților fundamentale
ale persoanelor fizice.

2.3 Funcționare
Grupurile infracţionale și teroriste internaţionale acţionează în întreaga lume,
apelând la cele mai noi tehnologii. Pentru a oferi un răspuns eficace și coordonat,
Europol trebuie să fie, în egală măsură, flexibil și inovator, asigurându-se că
metodele și instrumentele sale sunt de ultimă oră.
Europol menţine baze de date și canale de comunicaţii de tehnologie
avansată, oferind facilităţi rapide și sigure de stocare, cercetare, vizualizare,
analizare și realizare a legăturii dintre informaţiile principale. Colectarea, analiza și
difuzarea acestor informaţii implică realizarea unor schimburi de mari cantităţi de
date cu caracter personal.
 Pentru îndeplinirea acestor funcţii, Europol aplică cele mai înalte standarde în
domeniul protecţiei și securităţii datelor.Toate bazele de date și serviciile Europol
sunt disponibile 24 de ore pe zi, șapte zile pe săptămână. De asemenea, sunt
detașaţi experţi și se oferă servicii prin intermediul unui birou mobil care să fi e
amplasat la faţa locului, la solicitarea unui stat membru.
Statele membre numesc ofiţeri de legătură care acţionează nu doar în alte state
membre dar şi în state din afara UE. Sarcina principală a ofiţerilor de legătură este de facilita
colectarea şi schimbul de informaţii prin contact direct cu autorităţile competente din statele
în care sunt găzduiţi.

Ofiţerii de legătură Europol asigură o conexiune activă între sediul Europol de la

Haga și cele 27 de unităţi naţionale Europol din capitalele statelor membre. Aceasta este o
reţea unică alcătuită din de ofiţeri de legătură, care au un rol important în activităţile zilnice
de aplicare a legii, prin facilitarea schimburilor de informaţii, precum și prin asigurarea
asistenţei și a coordonării în desfășurarea anchetelor.

De asemenea, Europol găzduiește ofiţeri de legătură din ţări care nu sunt membre
ale UE și din organizaţii care acţionează împreună cu Europol în baza acordurilor de
cooperare. Această reţea este sprijinită de canale de comunicare securizate asigurate de
către Europol. În plus, Europol a detașat ofițeri de legătură la Washington DC și la sediul
Interpol de la Lyon.

3. CEPOL - Colegiul European de Poliţie

CEPOL este o agenție dedicată dezvoltării, implementării și coordonării

activităților de formare a funcționarilor responsabili cu aplicarea legii.
CEPOL contribuie la o Europă mai sigură prin facilitarea cooperării și a
schimbului de cunoștințe între funcționarii responsabili cu aplicarea legii din statele
membre ale UE și, într-o anumită măsură, din țări terțe, în legătură cu aspecte ce
decurg din prioritățile UE în domeniul securității, în special din ciclul de politici ale UE
privind criminalitatea gravă și organizată.
Începând cu 1 iulie 2016, data noului său mandat legal, denumirea oficială a
agenției CEPOL este „Agenția Uniunii Europene pentru Formare în Materie de
Aplicare a Legii” și are sediul la Budapesta.
CEPOL reunește specialiști cu competențe în materie de aplicare a legii
pentru:
 ► a le oferi posibilități de dezvoltare personală și profesională prin formare;

► a contribui prin instruire la soluționarea problemelor legate de securitatea

europeană;

► a stabili rețele de institute de formare și de specialiști.

CEPOL contribuie la o Europă mai sigură prin consolidarea cooperării și a

schimbului de cunoștințe între membrii personalului responsabil cu aplicarea legii din
statele membre ale Uniunii Europene și, într-o anumită măsură, din țări terțe cu
privire la aspectele problematice care derivă din prioritățile UE în materie de
securitate, în special, din ciclul de politici ale UE referitoare la infracțiunile grave și la
criminalitatea organizată.
3.1. Obiective
CEPOL reunește o rețea de institute de formare pentru personalul
responsabil cu aplicarea legii din statele membre ale UE și le sprijină prin oferirea de
formări inovatoare și avansate privind prioritățile de securitate, cooperarea în materie
de aplicare a legii și schimbul de informații. CEPOL colaborează, de asemenea, cu
instituții UE, organizații internaționale și țări terțe pentru a se asigura că cele mai
serioase amenințări la adresa securității sunt abordate colectiv.
Principalele obiective şi sarcini ale CEPOL sunt:
• Creşterea cunoştinţelor referitoare la sistemele poliţieneşti naţionale şi
structurile organizatorice ale acestora din Statele Membre,la Europol şi la cooperarea
poliţienească trans-frontalieră în interiorul Uniunii Europene;
• Întărirea cunoştinţelor referitoare la instrumentele internaţionale, în particular
acelea care deja există la nivelul Uniunii Europene în domeniul cooperării în
domeniul combaterii criminalităţii;
• Asigurarea unei pregătiri potrivite ţinând cont de respectarea drepturilor
democratice, respectiv dreptul la apărare;
• Încurajarea cooperării cu alte instituţii de pregătire;

3.2. Organizare
CEPOL este condus de un director executiv care răspunde în fața unui
Consiliu de administrație. Consiliul de administrație este format din reprezentanți din
statele membre ale UE și din Comisia UE. Președintele Consiliului de administrație
este un reprezentant al unuia dintre cele trei state membre care au pregătit împreună
programul pe 18 luni al Consiliului Uniunii Europene.
Consiliul de administrație se întrunește cel puțin de două ori pe an. În plus,
CEPOL are unități naționale specifice în fiecare stat membru care oferă informații și
asistență membrilor personalului responsabil cu aplicarea legii care doresc să
participe la activitățile CEPOL. De asemenea, unitățile naționale sprijină operațiunile
CEPOL.
Programul anual de lucru al agenției este întocmit pe baza informațiilor
furnizate de această rețea și de alte părți interesate, având ca rezultat activități
tematice și specifice menite să vină în întâmpinarea nevoilor statelor membre în
domeniile prioritare ale strategiei de securitate internă a UE. Mai mult decât atât,
CEPOL evaluează necesitățile de formare pentru atingerea priorităților UE în materie
de securitate.
CEPOL se străduiește constant să ofere activități de formare inovatoare și
avansate atât prin integrarea progreselor pertinente din expertiză, cercetare și
tehnologie, cât prin crearea de sinergii prin cooperare consolidată.
Portofoliul CEPOL cuprinde, în prezent, activități în săli de curs, formare online (și
anume seminare online, module online, cursuri online etc.), programe de schimb,
programe comune de studiu, cercetare și știință.
Curs 6 Structuri Europene de Cooperare polițienească (II)

Interpol
1.2. Misiune și Obiective
► Misiunea
Interpol este de a facilita cooperarea polițienească internațională în vederea
prevenirii și combaterii criminalității prin intermediul unei cooperări sporite și al
inovării în materie de poliție și de securitate. Se iau măsuri în limitele legilor existente
în statele membre și în spiritul Declarației universale a drepturilor omului. Pentru a
menține Interpol-ul cât mai neutru din punct de vedere politic, statutul său interzice
acestuia să întreprindă intervenții sau activități de natură politică, militară, religioasă
sau rasială sau să se implice în litigii asupra unor astfel de probleme.
► Obiective
 INTERPOL-ul este unica organizație internațională polițienească, ce
funcționează la nivel global și are misiunea de a sprijini prin politicile sale eforturile
internaționale de poliție.
În vederea sincronizării acțiunilor sale cu toți actorii din arhitectura de
securitate globală, INTERPOL a dezvoltat un set de șapte obiective globale de
poliție. Obiectivele au fost aprobate de către țările membre în timpul celei de-a 86-a
Adunare Generală INTERPOL de la Beijing, China în 2017, ce includ:
1) Contramenințarea terorismului (identificarea și arestarea suspecților de
terorism, consolidarea platformelor de partajare a informațiilor, distrugerea mișcării și
mobilității teroriste, urmărirea și întreruperea fluxurilor financiare și aprovizionarea cu
arme);
2) Promovarea integrității frontierelor la nivel mondial (identificarea
mișcărilor și călătoriilor criminalilor și victimelor; acțiune de informare cu și dintre
oficialii de la frontieră; contribuirea la stabilirea de standarde globalepentru
securitatea frontierelor; asistarea țărilor membre privind menținerea integrității
documentelor lor de securitate (ex. abordarea utilizării pașapoartelor
contrafăcute/false);
3)Protejarea comunităților vulnerabile (detectarea infracțiunilor și
infractorilor și identificarea oportunităților de prevenire; protejarea victimelor crimelor
de exploatare și de re-victimizare; respectarea drepturiloromului din comunitățile
vulnerabile; dezvoltarea unor rețele de experți robuste pentru schimbul de informații,
bune practici și activitate operațională; întreruperea elementului de profit în modelul
de afaceri criminale; identificarea și perturbarea fluxului financiar ilicit și profiturile
obținute prin acesta);
4) Asigurarea spațiului cibernetic pentru populație și afaceri (stabilirea de
parteneriate pentru asigurarea spațiului cibernetic; extinderea expertizei de
investigație în domeniul criminalității informatice; salvgardarea comunităților prin
stabilirea standardelor, educație civică; protejarea infrastructurilor critice);
5) Promovarea integrității globale (promovarea bunei guvernări și a statului
de drept; îmbunătățirea expertizei de investigare a corupției; promovarea unei culturi
a integrității în cazul în care corupția nu este acceptabilă; construirea mecanismelor
pentru a sprijini și apăra integritatea și pentru a restabili bunurile furate);
6) Reducerea piețelor ilicite (sensibilizarea publicului cu privire la riscurile
asociate cu bunurile și produsele ilicite; construirea mecanismelor pentru detectarea
piețelor ilicite emergente; consolidarea capacității de investigare și prevenire a
comerțului ilicit, inclusiv a finanțării sale; identificarea și perturbarea fluxului financiar
ilicit și profiturile obținute prin acest tip de activitate criminală; identificarea și
perturbarea rețelelor de crimă organizată și droguri);
7) Sprijinirea securității și durabilității mediului (consolidarea capacității de
investigare a criminalității ecologice; protejarea comunităților dependente de resurse,
speciile vulnerabile și patrimoniul natural; construirea unor mecanisme de protejare a
biodiversității și a resurselor naturale; întreruperea rețelelor de crimă organizată și a
elementului de profit; identificarea și perturbarea fluxului financiar ilicit și ale
profiturilorobținute prin acest tip deactivitatecriminală)

1.3. Baza Legală

ConstituțiaINTERPOL este principalul document juridic, ce stipulează
scopurile și obiectivele organizației. Totodată, Constituția INTERPOL reglementează
statutul organizației, scopul și obiectivele, structura organizației, inclusiv rolul fiecărui
organism INTERPOL și prevede bugetul și relațiile cu alte organizații.
Articolul 2 din Constituție stipulează scopul organizației, care reglementează:
(1) asigurarea și promovarea cât mai pe larg a asistenței reciproce între toate
organele de poliție, autorizate în limitele legilor existente în diferite țări în spiritul
Declarației Universale a Drepturilor Omului;
(2) stabilirea și dezvoltarea tuturor organizațiilor capabile să contribuie eficient
la prevenirea criminalității .

În conformitate cu articolul 3 din Constituția INTERPOL, „Este strict interzis

pentru Organizație să întreprindă orice intervenție sau activitate cu caracter politic,
militar, religios sau rasial.” Principalele obiective ale articolului 3 sunt:
a) asigurarea independenței și neutralității organizației,
b) reflectarea dreptului internațional de extrădare și
c) protejarea persoanelor de persecuție.
Din prevederile Constituției organizației remarcăm articolul 41, ce
împuternicește INTERPOL-ul să încheie acorduri internaționale. Prin aplicarea
prezentului articol, organizația a încheiat un număr semnificativ de acorduri
internaționale cu alte subiecte de drept internațional
Articolul 47 din CAAS prevede că statele membre „pot încheia acorduri
bilaterale privind detașarea, pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, de
ofițeri de legătură aparținând [unui stat membru] pe lângă autoritățile de poliție ale
[altor state membre]”.
Ofițerii de legătură nu sunt împuterniciți să execute măsuri polițienești în mod
autonom, iar articolul 47 precizează că astfel de detașări au „ca scop să avanseze și
să accelereze cooperarea [...], în special prin acordarea de asistență:
a)sub forma schimbului de informații pentru combaterea criminalității, atât prin
prevenire cât și prin aplicarea legii;
b)la realizarea cererilor de asistență reciprocă pe linie de activități polițienești
și judiciare în probleme penale;
c)în legătură cu sarcinile autorităților responsabile cu supravegherea
frontierelor externe”.
1.5. Prioritățile INTERPOL

► asigurarea unei platforme globale de comunicare.

► accesul la numeroasele baze de date în timp real prin rețeaua I-24/7, care
leagă toate Birourile Naționale Centrale INTERPOL. Pe parcursul anului 2018 s-au
înregistrat 4,6 miliarde căutări, câte 146 de căutări pe secundă, dintre care 55,5%
revin țărilor de pe Continentul European.
► consolidarea capacităților pentru a asigura condiții echitabile de lucru și o
platformă sigură de conlucrare și exercitare a ordinii.
► acordarea unui sprijin individual direct statelor-membre sau în cazul unui
eveniment major, precum și coordonarea unei serii de activități operaționale.

1.6. Principii generale și particulare-obiectivele reprezentantei speciale interpol

in ue
La baza reglementărilor juridice ale INTERPOL și ale activităților legale
desfășurate se află un număr de principii generale și particulare.
► Principiile generale determină natura fundamentală a organizației:
- respectarea drepturilor și libertăților omului și cetățeanului;
- egalitatea membrilor organizației;
 - respectarea suveranității de stat a țărilor-membre;
- inevitabilitatea pedepsei pentru comiterea unei crime.
► Principiile particulare țin de activitățile specifice ale organizației:
- limitarea cooperării doar la lupta împotriva crimelor general penale;
- funcționalitatea cooperării;
flexibilitatea și operativitatea metodelor aplicate
Frontex
2.2. Obiective
Agentia Europeana pentru Gestionarea Cooperarii Operationale la Frontierele
Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene (Agentia Europeana FRONTEX) a
devenit operatională în anul 2005 , în baza prevederilor articolului 2 din
Regulamentul Consiliului Europei nr. 2007/2004, obiectivele sale fiind urmatoarele:
► asigurarea coordonarii operationale intre Statele Membre in ceeea ce
priveste managementul frontierelor externe;
► acordarea asistentei Statelor Membre in pregatirea politistilor de frontiera,
inclusiv prin stabilirea standardelor comune de pregatire;
► efectuarea analizei de risc;
► urmarirea dezvoltarii cercetarilor relevante pentru controlul si
supravegherea frontierelor externe;
► acordarea de asistenta Statelor Membre la frontierele externe si asigurarea
suportului necesar pentru organizarea operatiunilor comune.
De asemenea, Agentia FRONTEX se implica in securizarea frontierelor prin
asigurarea coordonarii actiunilor Statelor Membre in implementarea masurilor
comunitare privind managementul frontierelor externe.

2.3. Principalele responsabilități

Detașare
Agenția detașează personal specializat în aplicarea legii din statele membre
UE și țările asociate Schengen, împreună cu nave, avioane și echipamente de
supraveghere a frontierelor, către zonele de frontieră externe care au nevoie de
asistență suplimentară. Pe lângă controlul la frontiere, operațiunile Frontex acoperă
sarcini legate de siguranța maritimă, controlul securității, căutarea și salvarea de vieți
umane pe mare și protecția mediulu.
 Analiza de risc
Frontex evaluează riscurile la adresa securității frontierelor la nivelul UE.
Agenția elaborează o imagine a tiparelor și tendințelor migrației ilegale și a
activităților criminale transfrontaliere la frontierele externe. Agenția împărtășește
constatările sale cu țările UE și cu Comisia Europeană și le folosește pentru
planificarea activităților viitoare. Toate activitățile Frontex sunt ghidate de analiza de
risc.
Monitorizarea situației Frontex monitorizează în mod constant frontierele
externe ale Uniunii Europene, furnizând informații recente și alerte statelor membre
ale UE și țărilor asociate Schengen, Comisiei Europene și altor agenții.
Evaluarea vulnerabilităților
Agenția efectuează evaluări anuale ale capacității și disponibilității fiecărui stat
membru și a țărilor asociate Schengen, de a face față provocărilor la frontierele
externe, inclusiv presiunea migratorie. Frontex trimite ofițeri de legătură în statele
membre ale UE pentru a ajuta Agenția să mențină o imagine detaliată a controlului la
frontiere, la nivelul UE.
Cooperarea europeană privind funcțiile Gărzii de Coastă
Agenția sprijină cooperarea dintre autoritățile de aplicare a legii, agențiile UE
și serviciile vamale la frontiera maritimă. Navele și avioanele trimise în cadrul
operațiunilor sale culeg și transmit informații relevante pentru controlul pescuitului,
detectarea poluării și respectarea reglementărilor maritime.

Schimbul de informații despre activitățile ilicite

Agenția folosește informațiile colectate la frontiere în comun cu autoritățile
naționale relevante, Europol și alte agenții europene. Acestea includ informații
despre persoanele suspectate de implicare în activități infracționale, cum ar fi
contrabanda cu migranți, traficul de ființe umane și terorismul.
Operațiuni de returnare
Frontex joacă un rol din ce în ce mai important în returnarea în țările de
origine a persoanelor care nu au dreptul să rămână în Uniunea Europeană. Agenția
ajută statele membre să coordoneze și să finanțeze operațiunile de returnare, dar
poate, de asemenea, să lanseze astfel de operațiuni din proprie inițiativă.
 În acest scop, Frontex poate să închirieze avioane și să rezerve locuri pe
zboruri comerciale. De asemenea, Agenția ajută la obținerea documentelor de
călătorie necesare pentru persoanele returnate și la furnizarea de experți care să
asiste la operațiunile de returnare.
Relații externe
Cooperarea cu țările din afara UE și cu Spațiul Schengen face parte
integrantă din mandatul Frontex și una dintre prioritățile strategice ale Agenției.
Pentru a asigura implementarea managementului european integrat al frontierelor
(IBM), Frontex dezvoltă și menține o rețea de parteneriate cu autoritățile de frontieră
din statele non-UE, în special cele din vecinătatea UE și țările de origine și de tranzit
ale migranților. De asemenea, Agenția totodată detașează ofițeri de legătură în țări
non-UE afectate de migrația ilegală.
Reacție rapidă
Frontex este capabil să trimită rapid personal specializat de frontieră și Gardă
de Coastă, precum și echipamente tehnice specifice pentru statele membre ale UE și
țările asociate Schengen, care se confruntă cu o situație de urgență la frontierele lor
externe. Statele membre trebuie să furnizeze până la 1500 de ofițeri din grupul de
reacție rapidă la cererea Agenției.
Cercetare și inovare
Frontex aduce laolaltă experți în controlul frontierelor și experți în cercetare și
industrie, pentru a se asigura că noile tehnologii răspund nevoilor autorităților de
control la frontieră.
Instruire
Frontex elaborează standarde comune de formare pentru autoritățile de
frontieră, pentru a armoniza educația personalului specializat de frontieră și Gardă de
Coastă în țările UE și țările asociate Schengen. Acest lucru are ca scop asigurarea
faptului că, în cazul în care călătorii traversează o frontieră externă a UE, se vor
confrunta cu standarde uniforme de control la frontieră. De asemenea, face posibil ca
personalul specializat de frontieră și Gardă de Coastă din diferite țări să colaboreze
eficient când sunt detașați în cadrul operațiunilor Frontex.

CURS 7 – COOPERAREA SCHENGEN

Ac sh si sp sh def
 Spațiul Schengen este cea mai mare zonă liberă de călătorie din lume. Acesta permite
unui număr de peste 400 de milioane de cetățeni ai UE și de vizitatori să se deplaseze liber,
precum și bunurilor și serviciilor să circule fără obstacole.
Schengen este una dintre cele mai mari realizări ale integrării europene și Comisia se
angajează pe deplin să protejeze și să garanteze libera circulație a persoanelor pe care o
asigură spațiul Schengen.
Absența controlului la frontierele interne constituie esența însăși a spațiului Schengen.
Într-un spațiu fără controale la frontierele interne, amenințările transfrontaliere care afectează
ordinea publică sau securitatea internă a spațiului respectiv reprezintă o temă de interes
comun.
Spațiul Schengen își propune să permită rezidenților UE să călătorească dincolo de
granițele interne ale țării membre, fără a fi verificați sau a fi nevoiți să-și prezinte
pașapoartele.

Eliminarea frontierelor interne este o parte a implementării spațiului Schengen.

Cealaltă jumătate se referă la asigurarea siguranței cetățenilor săi. Aceasta implică impunerea
și aplicarea unor criterii uniforme privind controalele la intrarea resortisanților non-Schengen
la frontiera externă comună, dezvoltarea cooperării între polițiștii de frontieră, poliția
națională și autoritățile judiciare și utilizarea unor sisteme sofisticate de schimb de informații.
Absența controalelor la frontierele interne în spațiul Schengen a fost întotdeauna
însoțită de măsuri în ceea ce privește:
► frontierele externe,
► politica în materie de vize,
► sistemul de informații Schengen,
► protecția datelor,
► cooperarea polițienească,
► cooperarea judiciară în materie penală și
► politicile privind drogurile;

Acquis-ul Schengen este un ansamblu de norme și reglementări, integrate în dreptul

Uniunii Europene, care reglează zona denumită „Spațiu de libertate, securitate și justiție
(ELSJ)” și relațiile dintre statele care au semnat Convenția de la Schengen. ELSJ este
adesea confundat cu Spațiul Schengen, primul desemnând libera circulație, iar al doilea
desemnând măsurile de securitate luate în scopul asigurării liberei circulații.

Spațiul Schengen este o zonă de circulație liberă în Europa, conformă cu Acordul de

la Schengen. Statele membre ale acestui spațiu au eliminat sau vor elimina controalele
pentru persoane la frontierele dintre ele, astfel încât este (sau va fi) posibilă trecerea
frontierei între oricare două asemenea state fără prezentare de acte de identitate și fără
opriri pentru control.

Măsurile adoptate de către statele Schengen au fost:

• eliminarea controalelor la frontierele interne şi stabilirea unui set de reguli pentru

trecerea frontierelor externe;

• separarea fluxurilor de pasageri în porturi şi aeroporturi;

• armonizarea regulilor referitoare la condiţiile de acordare a vizelor;

• stabilirea unor reguli pentru solicitanţii de azil;

• introducerea unor reguli referitoare la supravegherea şi urmărirea transfrontalieră

pentru forţele de poliţie din statele Schengen;

• întărirea cooperării judiciare prin intermediul unui sistem rapid de extrădare şi

implementare a deciziilor judecătoreşti;

• crearea Sistemului Informatic Schengen.

Membrii - din 5 membri fondatori, spațiul Schengen include acum toate cele 27 de
țări ale UE, în afară de Irlanda (Bulgaria, Croația, Cipru și România sunt, de asemenea, țări
Schengen, dar nu aplică încă pe deplin acquis-ul Schengen).

Danemarca nu participă la adoptarea de către Consiliu a acestor măsuri. Totuși, la

19 octombrie 2005 Regatul Danemarcei și UE au încheiat un acord privind competența
judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială

Țările din afara UE Islanda, Norvegia, Elveția și Liechtenstein sunt, de asemenea,

membre ale spațiului Schengen.

2.2. Măsuri luate în vederea consolidării spațiului Schengen

În vreme ce spațiul Schengen s-a confruntat cu aceste provocări critice fără precedent,
UE și statele sale membre au cooperat pentru a lua măsuri de consolidare a frontierelor
externe și de asigurare a securității și ordinii publice pentru a apăra spațiul de liberă circulație
Schengen. Obiectivul ultim rămâne revenirea la un spațiu Schengen care să funcționeze
normal, fără controale la frontierele interne.
În cadrul uniunii în materie de securitate, au fost puse în aplicare, de asemenea, o serie
de măsuri care contribuie la asigurarea securității în spațiul Schengen. Această abordare
cuprinzătoare este esențială pentru a răspunde amenințărilor și provocărilor actuale și viitoare,
sub toate formele lor, care ar putea periclita funcționarea spațiului Schengen.
 a) Măsuri luate la frontierele externe

Spațiul Schengen a consolidat treptat controalele la granițele sale externe,

integrându-le într-un singur set de reguli. Aceasta acoperă acum:
 persoanele care traversează o frontieră externă a UE și modul în care trebuie
efectuate controalele, în conformitate cu Codul frontierelor Schengen;
 armonizarea condițiilor de aderare cu o politică comună de vize și reguli privind vizele
de ședere de scurtă durată (până la 3 luni);
 o cooperare polițienească sporită cu drepturi de supraveghere și urmărire
transfrontalieră;
 o mai strânsă cooperare judiciară bazată pe un sistem de extrădare mai rapid şi pe
transferul punerii în aplicare a sentinţelor în cazul infracţiunilor.
► Consolidarea gestionării frontierelor externe cu ajutorul instrumentelor puse la
dispoziție de noul Regulament privind Poliția de frontieră și garda de coastă la nivel
european
Noul Regulament privind Poliția de frontieră și garda de coastă la nivel european a
consolidat capacitățile în ceea ce privește monitorizarea fluxurilor de migrație către și în
interiorul Uniunii Europene și în ceea ce privește analiza riscurilor. Noul cadru juridic a
introdus noi resurse și instrumente care au crescut reziliența gestionării frontierelor externe
ale UE față de noi provocări. Acesta este, în special, cazul evaluărilor obligatorii ale
vulnerabilității și recomandărilor formulate în urma acestora.
Evaluările permit, de asemenea, statelor membre și Comisiei să direcționeze mai bine
fondurile relevante ale UE, în special Fondul pentru securitate internă, precum și orice cerere
de fonduri de urgență suplimentare. Prin urmare, punerea integrală în aplicare a acestor
recomandări de către statele membre în cauză este un element-cheie pentru a garanta
funcționarea corectă a spațiului Schengen.
► Hotspoturile

Comisia Europeană a elaborat abordarea de tip „hotspot” ca parte a măsurilor

imediate de sprijinire a statelor aflate în prima linie, care se confruntă cu presiuni migratorii
disproporționate la frontierele externe ale UE.

Înregistrarea migranților reprezintă o etapă fundamentală pentru legislația UE și este

necesară pentru identificarea persoanelor eligibile pentru transfer.

În iunie 2015, Consiliul European a convenit să creeze „hotspoturi” în statele membre

din prima linie pentru înregistrarea sistematică a migranților. În prezent, sunt deschise 5
„hotspoturi” în Grecia și alte 4 în Italia. Migranții care sosesc în Grecia și Italia sunt
înregistrați și amprentați în aceste „hotspoturi”.

► Consolidarea controalelor la frontierele externe ca răspuns la amenințările teroriste

Pentru consolidarea frontierelor externe, ca urmare a unui apel explicit în acest sens
din partea Consiliului, în special cu scopul de a se asigura mai buna identificare și arestarea
„luptătorilor teroriști străini”, Comisia a propus o modificare la Codul frontierelor Schengen
introducând verificarea sistematică prin consultarea bazelor de date relevante cu privire
la toate persoanele care trec frontierele externe. De la intrarea în vigoare, la 7 aprilie 2017, a
acestui nou act legislativ, tuturor călătorilor li se aplică aceleași norme privind consultarea
bazelor de date relevante, inclusiv cetățenilor UE și persoanelor care au dreptul la liberă
circulație în temeiul dreptului Uniunii, cu puține derogări posibile în cazuri justificate14.
Noile norme au sporit utilizarea bazelor de date cum ar fi Sistemul de informații Schengen sau
baza de date a Interpol
► Sisteme de informații mai puternice și mai inteligente în materie de frontiere și
securitate
Sistemul de informații Schengen (SIS) este cel mai mare sistem de schimb de
informații care sprijină controlul la frontierele externe și cooperarea în materie de aplicare a
legii în spațiul Schengen. Măsurile se concentrează mai ales asupra furnizării de instrumente
mai bune pentru a contribui la combaterea terorismului și asupra îmbunătățirii returnării
efective a resortisanților țărilor terțe care nu au dreptul de a se afla în spațiul Schengen.
b) Măsuri luate în spațiul Schengen
Oricine, indiferent de naționalitatea sa, poate traversa o frontieră internă a spațiului
Schengen fără a fi verificat. Autoritățile naționale pot efectua controale de poliție fie la
frontieră, fie în zonele de frontieră atunci când acestea se bazează pe informații generale și
pe experiență și când nu sunt controale sistematice ale pașaportului.

Persoanele fizice necesită anumite documente de călătorie, în funcție de faptul că sunt

resortisanți ai UE, membri de familie din țări din afara UE sau cetățeni din țări din afara UE.

O țară Schengen poate reintroduce în mod excepțional controalele la frontieră, inițial timp
de până la 30 de zile, în cazul în care există o amenințare serioasă la ordinea publică sau la
securitatea internă.

Aceasta trebuie să informeze alte state membre Schengen, Parlamentul European,

Comisia Europeană și publicul.
3. Sistemul de informații Schengen de a doua generație (SIS II) 3

În 1999, acquis-ul Schengen şi în special Convenţia din 19 iunie 1990 de Aplicare a

Acordului Schengen (CAAS), din 14 iunie 1985 au fost integrate în cadrul instituţional şi
legal al UE prin şi, în conformitate cu Protocolul de integrare a acquis-lui Schengen în UE,
anexat Tratatului de la Maastricht (1992) şi Tratatului de la Roma (1957).

Prevederile Titlului IV al CAAS (articolele 92 la 119) se referă la Sistemul Informatic

Schengen (SIS). Potrivit CAAS, fiecare stat membru are responsabilitatea de a crea un
sistem naţional (N.SIS), prin care să se conecteze la unitatea centrală (CS.SIS), pentru a
face schimb de informaţii. Conform acesteia, „Părţile Contractante creează şi
administrează un sistem de informare comun, denumit Sistemul de Informare Schengen,
compus dintr-o secţiune naţională existentă în cadrul fiecărei Părţi Contractante şi un
serviciu de asistenţă tehnică.

Sistemul Informatic Schengen permite autorităţilor desemnate de Părţile Contractante ca,

prin intermediul unei proceduri de căutare automată, să aibă acces la semnalările cu privire
la persoane şi obiecte pentru controale la frontieră şi verificări, precum şi pentru alte
controale ale poliţiei şi ale autorităţilor vamale, exercitate în interiorul ţării conform dreptului
intern, precum şi în cazul categoriei de semnalări prevăzute la articolul 96, pentru acordarea
vizelor, a permiselor de şedere şi pentru supravegherea străinilor în cadrul aplicării
dispoziţiilor privind circulaţia persoanelor din prezenta convenţie”.

SIS are ca obiectiv menţinerea ordinii şi securităţii publice, inclusiv a securităţii

statului, şi aplicarea dispoziţiilor CAAS cu privire la circulaţia persoanelor pe teritoriul
Părţilor Contractante, cu ajutorul informaţiilor transmise prin acest sistem informatic.

3.1. Arhitectura sistemului

SIS II este compus din:
 Un sistem central („SIS II Central”);
 Un sistem national („N.SIS II”) în fiecare dintre Statele Membre (sistemele naționale
de date vor comunica cu SIS II Central);
 O infrastructură de comunicare între sistemul central și sistemele naționale care
asigură o rețea virtuală criptată consacrată datelor SIS II și schimbul de date între
autoritățile responsabile pentru schimbul de informații suplimentare (Biroul SIRENE).
În prezent, Sistemul de informații Schengen de a doua generație („SIS II”) este
operațional în 25 de state membre ale UE, precum și în cele patru țări care nu fac parte din
UE, dar sunt asociate cooperării Schengen: Norvegia, Islanda, Elveția și Liechtenstein.

3
Decizia 2007/533/JAI a Consiliului din 12 iunie 2007 privind înființarea, funcționarea și utilizarea Sistemului
de informații Schengen de a doua generație (SIS II), JO L 205/63, 07.8.2007.
 Acesta sprijină cooperarea operațională dintre autoritățile polițienești și autoritățile
judiciare în materie penală. Având în vedere că SIS este un sistem de cooperare
polițienească și de control la frontieră, polițiștii, polițiștii de frontieră și funcționarii vamali
desemnați, precum și autoritățile judiciare și cele competente în materie de vize din întreg
spațiul Schengen pot consulta SIS.

Datele din SIS II pot fi căutate (sub rezerva unor norme stricte de protecție a datelor) 24/7
prin intermediul punctelor de acces din birourile SIRENE, la punctele de control la frontiere,
pe teritoriul național și în consulatele din străinătate.

Baza de date înregistrează date atât privind persoane, cât și obiecte, și permite
schimbul de date în scopul prevenirii criminalității și al combaterii imigrației neregulamentare.

Prin intermediul căutărilor online SIS, funcționarul stabilește rapid, pe baza

unei abordări „hit/no hit” (răspuns pozitiv/negativ), dacă persoana controlată este
menționată în baza de date sau nu.

Datele sunt denumite alerte, o alertă fiind un set de date care permite autorităților să
identifice persoane sau obiecte pentru a lua măsurile corespunzătoare.

Alerte privind persoane, vizând atât cetățenii UE, cât și cetățenii din afara UE.
Acestea facilitează măsuri precum:

– arestarea în vederea predării fie în temeiul mandatului european de arestare, fie în

temeiul unor acorduri încheiate între UE și țări terțe, sau în vederea extrădării;

– căutarea persoanelor dispărute;

– citații pentru a apărea în fața unei instanțe judecătorești în contextul unei proceduri
penale sau al executării unei pedepse privative de libertate;

– supravegherea discretă și controalele specifice, în vederea reprimării infracțiunilor, a

prevenirii amenințărilor la adresa securității publice sau a prevenirii amenințărilor la adresa
securității naționale;

– refuzarea intrării în spațiul Schengen pentru resortisanți sau străini ca urmare a unei
decizii administrative sau judiciare sau pe motive legate de amenințări la adresa ordinii
publice sau a siguranței și securității naționale ori pe motive legate de nerespectarea
reglementărilor naționale privind intrarea și șederea străinilor.

Alertele SIS II privind obiecte sunt introduse pentru controale discrete sau controale
specifice, în scopul sechestrării, utilizării drept probe în cadrul procedurilor penale sau al
supravegherii. Respectivele alerte se pot referi la:
 – vehicule, ambarcațiuni, aeronave, containere
– arme de foc
– documente furate
– bancnote
– bunuri furate, cum ar fi obiecte de artă, ambarcațiuni, nave.

În prezent, SIS rămâne cel mai mare și cel mai utilizat sistem IT pentru securitatea
publică din Europa, în ciuda impactului asistat din cauza pandemiei de COVID-19.
Statistici 2020
► Sistemul a fost accesat peste 3,7 miliarde ori în cursul anului 2020. O
scădere de 44% față de 2019.
► Numărul de căutări a scăzut, de asemenea, cu 44% comparativ cu 2019,
scăzând la 3,71 miliarde.
► La sfârșitul anului 2020 erau 93,4 milioane alerte stocate în sistemul
central.
► Aproape 210.000 de accesări la alerte străine au fost procesate de
Birourile SIRENE în cursul anului.
► În 2020 peste 71 de milioane din totalul alertelor din sistem erau legate
de documentele emise.
► Cifra totală a alertelor asupra persoanelor a corespuns la 964.720.

. 4. Birourile SIRENE - Solicitare de informații suplimentare la intrarea pe teritoriul

național

Rolul SIRENE în funcţionarea SIS este esenţial. SIRENE reprezintă practic interfaţa umană
a SIS, este unicul punct în contactul cu celelalte state membre. Scopul înfiinţării SIRENE
constă în necesitatea schimbului de informaţii la nivelul tuturor statelor Schengen, în cadrul
cooperării poliţieneşti internaţionale derulate între Statele Membre, în conformitate cu
prevederile Convenţiei de Aplicare a Acordului de la Schengen.

Biroul Sirene are ca principal rol specific responsabilitatea furnizării de informaţii în

timp real utilizatorului final, cu posibilitatea completării informaţiei cu date suplimentare, în cel
mai scurt timp.

4.1. ATRIBUȚIILE BIROULUI SIRENE :

• procesarea datelor privind persoanele şi obiectele, astfel cum este prevăzut la

articolele 95 -100 din Convenţia Schengen, prin coordonarea acţiunilor care trebuie
întreprinse, prin transmiterea de informaţii suplimentare şi prin procesarea rezultatelor;
 • furnizarea reciprocă de asistenţă juridică internaţională, astfel cum este precizat la
articolele 39 şi 46 din Convenţia Schengen (cooperarea poliţienească pentru combaterea şi
soluţionarea infracţiunilor);

• sprijinirea autorităţilor judecătoreşti în cazurile de extrădare şi repatriere a

suspecţilor pe calea aerului, dinspre statele Schengen;

• furnizarea de informaţii, în urma cererilor legale de acces la datele personale, cu

privire la datele stocate în SIS şi în bazele de date naţionale ale poliţiei în conformitate cu
dispoziţiile privind protecţia datelor;

• redactarea de linii directoare privind utilizarea legală a SIS pentru autorităţile şi

serviciile subordonate, organizarea de cursuri de formare şi participarea la operaţiuni cu
impact ridicat.

Birourile SIRENE sunt esențiale pentru operațiile și schimbul de informații SIS. În

fiecare stat membru sunt înființate birouri permanente SIRENE, ca parte a acquis-ului
Schengen4, drept autoritatea desemnată cu responsabilitatea centrală pentru secțiunea
națională a Sistemului de informații Schengen (SIS II).

SIS II este un sistem de tip răspuns pozitiv/răspuns negativ bazat pe căutări. În regim
24/7, birourile fac schimb de informații în legătură cu alertele SIS II5 , o ”alertă” însemnând
un set de date care le permite autorităților să identifice persoane sau obiecte în
vederea luării unor măsuri adecvate.

4.2. Categorii de alertă(principalele semnalari care pot fi introduse in sis(ptr,

obiective si persoane)
Regulamentul (CE) nr. 1987/2006 acoperă alertele (și condițiile anexate) cu
privire la cetățenii din afara UE de refuzare a intrării sau șederii pe motiv că aceștia
reprezintă o amenințare pentru ordinea publică sau securitatea națională. Acesta
este cazul, în special, în care individul:
 a fost condamnat într-o țară UE pentru o infracțiune care are implică o pedeapsă de
minimum un an de închisoare;
 se crede că a comis sau intenționează să comită o infracțiune gravă;
 a fost supus unei expulzări, unui refuz de intrare sau unei ordonanțe de înlăturare
care este încă în vigoare.

4
A se vedea Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, JO L 239, 22.9.2000.
5
A se vedea Decizia 2007/533/JAI a Consiliului din 12 iunie 2007 privind înființarea, funcționarea și utilizarea
Sistemului de informații Schengen de a doua generație (SIS II), JO L 205/63, 7.8.2007.
Decizia 2007/533/JAI stabilește alertele utilizate pentru a sprijini cooperarea
operațională între poliția și autoritățile judiciare în materie penală și procedurile
relevante pentru a le depune și pentru a reacționa. Acestea vizează:
 persoanele căutate pentru extrădare sau pentru arestare în scopul predării pe baza
unui mandat de arestare european;
 persoanele dispărute care trebuie să fie plasate sub protecție și/sau a căror reşedinţă
trebuie determinată;
 persoane, cum ar fi martorii sau cineva căruia i-a fost trimisă o somație sau care este
chemat pentru a ajuta la o procedură judiciară;
 persoane sau vehicule, bărci, aeronave și containere căutate pentru verificări discrete
sau specifice, pentru urmărirea penală a unor infracțiuni sau prevenirea amenințărilor
la securitatea publică și, în cazul obiectelor, în cazul în care acestea sunt în mod clar
legate de infracțiuni grave;
 obiecte (cum ar fi autovehicule, remorci, arme de foc, documente oficiale
necompletate, acte de identitate și bancnote) căutate pentru confiscare sau pentru
utilizarea lor ca probe în procedurile penale.
Decizia permite, în special, ca datele (numărul, țara emitentă și tipul de
document) privind pașapoartele furate, deturnate, pierdute sau invalidate să fie
schimbate cu membrii Interpol.
„Informații suplimentare” sunt definite drept acele informații care nu sunt stocate în SIS II,
dar care sunt în legătură cu alertele introduse în SIS II și care urmează a fi transmise în
cadrul schimbului de informații, la nivel bilateral sau multilateral, prin intermediul unor
formulare.

Curs 8.
Agenții pentru cooperarea judiciară în materie penală și alte organisme conexe

1. Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Justiție Penală

(Eurojust)6
1.1 Rol
Eurojust este un organism al Uniunii Europene înființat în 2002 pentru a stimula și a
îmbunătăți coordonarea cercetărilor și a activității de urmărire penală între autoritățile
judiciare competente din statele membre ale Uniunii Europene atunci când se confruntă cu
forme grave de criminalitate organizată la nivel transfrontalier.
6
Functioneaza in baza REGULAMENTULUI (UE) 2018/1727 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL
CONSILIULUI din 14 noiembrie 2018 privind Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de
Justiție Penală (Eurojust) și de înlocuire și abrogare a Deciziei 2002/187/JAI a Consiliului
 Eurojust stimulează și îmbunătățește coordonarea anchetelor și urmăririlor penale și
cooperarea dintre autoritățile statelor membre. În special, facilitează executarea cererilor
internaționale de asistență juridică reciprocă și punerea în aplicare a cererilor de extrădare.
Eurojust sprijină autoritățile din statele membre prin toate mijloacele posibile, astfel încât
anchetele și urmăririle penale în legătură cu infracțiunile transfrontaliere să se desfășoare
mai eficace.
Eurojust sprijină autoritățile naționale să coopereze pentru a combate terorismul și
formele grave de criminalitate organizată care implică cel puțin două țări din UE.
Autoritățile naționale sunt principalii parteneri ai Eurojust. Eurojust facilitează
cooperarea dintre autoritățile de aplicare a legii și procurori, ceea ce contribuie la
combaterea mai eficientă a formelor grave de criminalitate organizată în care sunt implicate
două sau mai multe țări din UE.
1.2 Obiective
În contextul cercetărilor și al activității de urmărire penală care implică două sau mai
multe state membre, principalele obiective ale Eurojust sunt:
► de a stimula și a îmbunătăți coordonarea între autoritățile naționale, ținând seama
de orice solicitare venită din partea unei autorități competente a unui stat membru și de orice
informații furnizate de organismele competente în virtutea dispozițiilor tratatelor (Rețeaua
Judiciară Europeană în materie penală, Europol și OLAF).
► de a îmbunătăți cooperarea dintre autoritățile competente, în special prin facilitarea
aplicării asistenței juridice internaționale reciproce și punerea în aplicare a mandatelor
europene de arestare.
► de a susține autoritățile competente pentru îmbunătățirea eficacității cercetărilor și
a activității de urmărire penală. Poate acorda sprijin în cercetările și activitatea de urmărire
penală dintre un stat membru și un stat terț sau un stat membru și Comisie referitoare la
infracțiunile care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene.
► de a spori eficiența autorităților de cercetare și urmărire penală atunci când se
confruntă cu forme grave de criminalitate organizată și de tip transfrontalier, cum ar fi
terorismul, traficul de ființe umane, traficul de droguri, frauda și spălarea de bani, pentru a
aduce infractorii rapid și eficient în fața justiției.

1.3 Atribuții
Eurojust sprijină și consolidează coordonarea și cooperarea dintre autoritățile
naționale de cercetare și urmărire penală în legătură cu formele grave de criminalitate care
sunt de competența Eurojust atunci când afectează două sau mai multe state membre sau
care impun urmărirea penală pe baze comune, întemeiată pe operațiuni întreprinse de
autoritățile statelor membre, de Europol, de EPPO și de OLAF, și pe informații furnizate de
acestea.

În îndeplinirea sarcinilor sale, Eurojust:

(a) ia în considerare orice cerere formulată de o autoritate competentă a unui stat membru,
orice informație furnizată de autorități, instituții, organe, oficii și agenții ale Uniunii
competente în temeiul dispozițiilor adoptate în cadrul tratatelor, și orice informație
colectată de către Eurojust;

(b) facilitează executarea cererilor de cooperare judiciară și a deciziilor privind cooperarea

judiciară, inclusiv a cererilor și deciziilor bazate pe instrumentele de punere în aplicare a
principiului recunoașterii reciproce.

Eurojust își îndeplinește sarcinile la cererea autorităților competente din statele

membre, din proprie inițiativă sau la cererea EPPO în limitele competenței EPPO.

Eurojust asigură schimbul de informații dintre autoritățile competente și le sprijină

pentru asigurarea coordonării și cooperării optime și cooperează cu Rețeaua Judiciară
Europeană, cu Europol și cu OLAF.
Eurojust oferă asistență logistică și poate organiza și facilita întâlniri de coordonare
între autoritățile judiciare și autoritățile de poliție ale diferitelor state pentru a ajuta la
rezolvarea problemelor juridice și a celor practice.
Eurojust poate acorda asistență unui stat membru, la cererea acestuia, în anchetele
și urmăririle penale ce vizează statul membru în cauză și un stat nemembru dacă Eurojust și
statul nemembru au încheiat un acord de cooperare sau dacă s-a demonstrat un interes
esențial.
Atribuțiile Eurojust sunt următoarele:

(a)informează autoritățile competente din statele membre cu privire la cercetările și urmăririle

penale despre care are cunoștință și care au repercusiuni la nivelul Uniunii sau care ar
putea afecta alte state membre decât cele direct vizate;
(b)asistă autoritățile competente ale statelor membre în scopul de a asigura o cât mai bună
coordonare a cercetărilor și urmăririlor penale;
(c oferă asistență pentru îmbunătățirea cooperării între autoritățile competente ale statelor
) membre, în special pe baza unor analize ale Europol;
(d)cooperează și se consultă cu Rețeaua Judiciară Europeană în materie penală, inclusiv
utilizând și contribuind la îmbunătățirea bazei documentare a Rețelei Judiciare Europene;
(e)cooperează îndeaproape cu EPPO pentru aspectele care intră în sfera sa de competență;
(f furnizează asistență operațională, tehnică și sprijin financiar pentru operațiunile și
) investigațiile transfrontaliere întreprinse de statele membre, inclusiv pentru echipele
comune de anchetă.
(g)sprijină și, după caz, participă la centrele de expertiză specializată ale Uniunii, dezvoltate
de Europol și alte instituții, organe, oficii și agenții ale Uniunii;
(h)cooperează cu instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și cu rețelele
instituite în spațiul de libertate, securitate și justiție reglementat în temeiul Titlului V din
TFUE;
(i) susține măsurile statelor membre de combatere a formelor grave de criminalitate.

Parchetul European (European Public Prosecutor's Office, EPPO)

Este un organism independent al Uniunii Europene (UE) care este înființat în baza Tratatului
de la Lisabona între 22 din cele 27 de state membre ale UE, utilizând procedura „cooperării
consolidate”. Parchetul European a fost înființat în temeiul articolul 86 din Tratatul privind
funcionarea Uniunii Europene

Acesta are sediul la Luxemburg, alături de Curtea Europeană de Justiție (ECJ)

și Curtea Europeană de Conturi (ECA).

2.1. Rol și structură

Rolul EPPO este de investigare, urmărire penală și trimiterea în judecată a autorilor
infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale UE, inclusiv:
 frauda
 corupția
 spălarea banilor
 frauda transfrontalieră în materie de TVA
Rolul EPPO este de investigare și urmărirea penală a fraudei împotriva bugetului
UE și a altor infracțiuni împotriva intereselor financiare ale UE, inclusiv a fraudei privind
fondurile UE de peste 10.000 de euro și a cazurilor de fraudă transfrontalieră în materie
de TVA care implică daune mai mari de 10 milioane de euro.
Acesta are competența de a cerceta aceste infracțiuni, după caz în colaborare cu
Europol, precum și de a urmăriri și de a trimite în judecată suspecții în fața instanțelor
competente ale statelor membre ale UE.
Anterior înființării doar autoritățile naționale ar fi putut investiga și urmări penal
aceste infracțiuni și nu puteau să acționeze dincolo de granițele lor.
Organismul este destinat să fie descentralizat, bazat pe procurori europeni delegați
localizați în fiecare stat membru.
EPPO și-a început activitatea la 1 iunie 2021.
Biroul central are un procuror șef european, susținut de 20 de procurori europeni,
personal tehnic și de investigație. EPPO poate solicita arestarea unui suspect, însă acest
lucru trebuie confirmat de autoritatea națională.
 Procurorii vor supraveghea investigațiile și urmăririle penale și vor constitui Colegiul
EPPO, împreună cu procurorul-șef, pentru un mandat de șase ani care nu poate fi reînnoit.
Ca parte a normelor tranzitorii pentru primul mandat, procurorii europeni din Grecia, Spania,
Italia, Cipru, Lituania, Țările de Jos, Austria și Portugalia, stabiliți prin tragere la sorți, vor
deține un mandat de trei ani care nu poate fi reînnoit.
Procurorul-șef european are un mandat de 7 ani, care nu va putea fi reînnoit.
Acest parchet este organizat pe două niveluri,:
 Nivelul central (Luxembourg): este reprezentat de un parchet central condus de
Procurorul-Şef European (asistat de doi adjuncţi), care lucrează alături de Procurorii
Europeni—câte unul din fiecare State Membru participant.
 Nivelul descentralizat: este reprezentat de Procurorii Europeni Delegaţi—cel puţin
doi în fiecare Stat Membru participant, având aceleaşi competenţe ca procurorii
naţionali şi conlucrează cu nivelul central care îi supraveghează.

2.2. Infracţiunile vizate de EPPO

EPPO va avea competenţa de a investiga, urmări penal şi trimite în judecată
persoanele care comit infracţiuni care aduc atingere intereselor financiare ale UE, exercitând
acţiunea publică în cadrul instanţelor competente din Statele Membre până la finalizarea
cauzei.
Infracţiunile ce intră în competenţa EPPO sunt prevăzute în Directiva (UE) 2017/1371
privind combaterea fraudelor îndreptate împotriva intereselor financiare ale UE prin mijloace
de drept penal, supranumită „Directiva PIF”, aceasta fiind transpusă şi în legislaţia română.
Directiva PIF vizează combaterea fraudei şi a altor activităţi ilegale care aduc atingere
intereselor financiare ale UE (aşa-numitele „infracţiuni PIF”), cum ar fi:
 fraude în legătură cu cheltuielile (care sunt sau nu aferente achiziţiilor, după caz)
sau cu veniturile (obţinute din propriile resurse de TVA sau alte venituri);
 spălarea banilor în care sunt implicate bunuri provenite din săvârşirea unor infracţiuni
PIF;
 infracţiuni de corupţie—activă sau pasivă;
 deturnarea de fonduri care prejudiciază interesele financiare ale UE.
Instigarea, complicitatea şi tentativa la comiterea acestor infracţiuni se pedepsesc
deopotrivă.
Competenţa EPPO se extinde şi asupra:
 infracţiunilor referitoare la participarea într-o organizaţie criminală, în cazul în care
activitatea infracţională principală are legătură cu oricare dintre infracţiunile contra
intereselor financiare ale UE, precum şi
  oricărei alte infracţiuni legate în mod indisolubil de infracţiunile contra intereselor
financiare ale UE.
OFICIUL EUROPEAN DE LUPTĂ ANTIFRAUDĂ

3.1. Misiunea OLAF

Bugetul Uniunii Europene finanțează numeroase programe și proiecte care
îmbunătățesc viața cetățenilor din UE și din afara ei. Utilizarea necorespunzătoare a
fondurilor acordate de la bugetul UE sau sustragerea de la plata impozitelor, a taxelor și a
altor sume datorate care alimentează bugetul UE îi afectează în mod direct pe cetățeni și
prejudiciază întregul proiect european.
Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) este singurul organism al UE care are
misiunea de a identifica, de a investiga și de a stopa actele de fraudă cu fonduri ale UE.
3.2. Atribuții
În îndeplinirea misiunii sale, OLAF:
 realizează investigații independente cu privire la acte de fraudă și corupție în care
sunt implicate fondurile UE, pentru a se asigura că banii contribuabililor sunt
direcționați către proiecte care pot crea locuri de muncă și favoriza creșterea
economică în Europa
 contribuie la consolidarea încrederii cetățenilor în instituțiile UE, investigând cazurile
de abateri grave ale personalului UE și ale altor membri ai instituțiilor europene
 elaborează o politică solidă de combatere a fraudei în UE.

OLAF poate investiga aspecte legate de fraudă, corupție și alte infracțiuni care afectează
interesele financiare ale UE, vizând:
 toate cheltuielile UE - principalele categorii de cheltuieli sunt fondurile structurale,
politica agricolă și fondurile de dezvoltare rurală, cheltuielile directe și ajutorul extern
 anumite tipuri de venituri ale UE, în special taxele vamale
 suspiciunile de abateri profesionale grave ale personalului și ale membrilor instituțiilor
UE.

3.3. Ciclul de viață al unei investigații făcute de OLAF

OLAF primește, din diverse surse, informații privind posibile fraude și abateri. În
majoritatea cazurilor, aceste informații rezultă din controalele efectuate de persoanele
responsabile pentru gestionarea fondurilor UE în cadrul instituțiilor europene sau în statele
membre.
 Toate sesizările primite de OLAF fac obiectul unei evaluări inițiale pentru a se stabili dacă
se încadrează în domeniul de competență al Oficiului și dacă îndeplinesc criteriile pentru
deschiderea unui caz.
Cazurile deschise se încadrează într-una din următoarele trei categorii:
 investigații interne: investigații administrative în cadrul instituțiilor și organismelor
Uniunii Europene în scopul detectării fraudei, a corupției și a oricăror alte activități
ilegale care afectează interesele financiare ale UE, inclusiv a abaterilor grave legate
de îndeplinirea îndatoririlor profesionale.
 investigații externe: investigații administrative în afara instituțiilor și organismelor
Uniunii Europene, în scopul detectării fraudei sau a altor abateri comise de persoane
fizice sau juridice. Cazurile sunt clasificate drept investigații externe dacă OLAF
furnizează majoritatea materialelor aferente.
 cazuri de coordonare: OLAF contribuie la anchetele desfășurate de autoritățile
naționale sau de alte organisme ale UE, prin facilitarea colectării și schimbului de
informații și stabilirea de contacte.
Cooperarea poliţienească internaţională se realizează prin instrumente specifice,
care au rolul de a asigura cadrul legal oferit atât de dreptul naţional, cât şi de dreptul
public internaţional.

Instrumentele de cooperare se constituie ca forme-cadru, reciproc recunoscute

de state, care stabilesc condiţiile şi modalităţile de cooperare.

Cursul 9

Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională (C.C.P.I.) – cap.II din OUG

103/2006 - republicată
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională reprezintă singura structură
din România, specializată în schimbul de date operative, în domeniul luptei împotriva
criminalităţii transfrontaliere organizate.
El a fost creat ca o platformă unică de cooperare poliţienească, pentru
asigurarea gestionării informaţiilor operative.
2.1. Organizare
În conformitate cu prevederile Hotărârii Guvernului României nr. 306 din 14
aprilie 2005 pentru aprobarea strategiei actualizate privind reforma instituţională a
Ministerului Afacerilor Interne, a fost constituit Centrul de Cooperare Poliţienească
Internaţională, care include în structura sa organizatorică :
- Punctul Naţional Focal
 - Unitatea Naţională EUROPOL
- Biroul Naţional Interpol (Biroul Urmărire Internaţională şi Extrădări,
Biroul documentare și identificare).
- Serviciul SIRENE
- Biroul Punct Unic
Structurile C.C.P.I. formează o platformă naţională de cooperare
poliţienească, păstrând individualitatea specifică a fiecărei structuri înglobate,
stabilită anterior, conform legislaţiei în vigoare şi a obligaţiilor asumate de România
pe segmente de activitate, asigurându-se astfel:
- organizarea managementului integrat între structurile Ministerului Afacerilor
Interne, precum şi a mecanismelor de cooperare operativă cu alte
ministere, ori cu organismele internaţionale, Interpol şi Europol, cu poliţiile
naţionale din alte ţări;
- dezvoltarea colaborării regionale şi internaţionale cu ofiţerii de legătură
străini acreditaţi în România, cu ataşaţi de afaceri interne şi cu ofiţerii de
legătură români acreditaţi în statele Uniunii Europene, şi consolidarea
cooperării cu agenţiile internaţionale din domeniu.

În desfăşurarea activităţilor specifice, C.C.P.I. constituie o bază de date

proprie în care se implementează, stochează şi prelucrează cererile de asistenţă în
condiţiile legii 7.
Fiind organizată ca direcţie în subordinea Inspectoratului General al
Poliţiei Române, Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională (C.C.P.I.)
constituie autoritatea naţională centrală în domeniul cooperării poliţieneşti
internaţionale fiind specializată în schimbul de informaţii operative în domeniul
combaterii criminalităţii la nivel internaţional şi potrivit legii, asigură schimbul
de informaţii operative în domeniul combaterii criminalităţii transfrontaliere,
precum şi gestionarea fluxului informaţional de interes operativ aferent
cooperării internaţionale derulată de structurile specializate ale Ministerului
Afacerilor Interne.
C.C.P.I. reuneşte următoarele canalele de cooperare poliţienească
internaţională:

7
Art. 6 alin. 2 din O.U.G. nr. 103/21.12.2006 privind unele măsuri pentru facilitatea cooperării poliţieneşti
internaţionale.
 ► INTERPOL,
► EUROPOL,
► Punctul Național Focal
► Sistemul Informatic Schengen/SIRENE,
► legătura operaţională cu Centrul SELEC 8, precum şi cu ataşaţii de afaceri
interne şi ofiţerii de legătură, atât români acreditaţi în străinătate, cât şi străini
acreditaţi în România.
2.2. Atribuțiile Centrului de Cooperare Polițienească Internațională
Pentru activitățile specifice de cooperare și asistență polițienească
internațională prevăzute la art. 1 alin. (1) se desemnează ca autoritate centrală
transmițătoare Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, denumit în
continuare CCPI, structură din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, fără
personalitate juridică.
Atribuții principale ale CCPI
a) primirea și transmiterea cererilor de asistență, care privesc:
1. organizarea și realizarea schimbului de date și informații operative
desfășurat între autoritățile competente române și structurile similare din străinătate,
precum și cu organisme ori instituții internaționale;
2. realizarea cooperării la nivel operațional în domeniul polițienesc pe
segmentul schimbului de date și informații, cu respectarea regulilor de
confidențialitate și de protecție a datelor cu caracter personal, precum și a legislației
în domeniu;
3. informarea autorităților competente române și străine cu privire la traficul de
droguri, falsificarea de monedă și alte titluri de valoare române sau străine, furturile
de obiecte de artă și autovehicule, activitatea infractorilor străini sau români urmăriți
internațional, conținutul unor documente de identitate străine în vederea prevenirii
intrării/ieșirii ilegale a unor persoane, precum și despre orice alte fapte prevăzute de
legea penală pentru luarea măsurilor operative ce se impun în domeniul prevenirii și
combaterii criminalității cu caracter transfrontalier;
4. informarea autorităților române și străine cu atribuții în prevenirea și
combaterea terorismului cu privire la acte de terorism sau fapte asimilate acestora,
pentru luarea măsurilor operative ce se impun;

8
Centrul Sud Est European de Aplicare a Legii
 5. alte forme de cooperare și asistență polițienească ce derivă din tratate la
care România este parte sau din instrumente juridice comunitare;
b) dezvoltarea cooperării internaționale în lupta împotriva criminalității și
coordonarea permanentă a activității atașaților de afaceri interne și ofițerilor de
legătură români acreditați în străinătate, în domeniul schimbului de date și informații
operative;
c) coordonarea schimbului de date și informații între autoritățile competente
române și străine, în scopul desfășurării unor acțiuni comune care necesită
realizarea de operațiuni pe teritoriul mai multor state;
d) sprijinirea activității ofițerilor de legătură români la SELEC;
e) asigurarea schimbului de experiență cu structurile similare din străinătate;
f) primirea și transmiterea de date și informații și coordonarea activităților
referitoare la supravegherea și urmărirea transfrontalieră, în limitele prevăzute de
lege;
g) asigurarea schimbului de informații suplimentare potrivit prevederilor
Manualului SIRENE, în legătură cu semnalările din Sistemul Informatic Schengen, și
luarea măsurilor necesare din competență ca urmare a localizării unei persoane, a
unui bun sau obiect;
h) asigurarea schimbului de date și informații în legătură cu semnalările
Interpol și luarea măsurilor din competența sa necesare cu privire la persoanele,
bunurile sau obiectele din bazele de date ale Organizației Internaționale de Poliție
Criminală - Interpol;
i) asigurarea accesului autorităților competente române la bazele de date ale
Secretariatului General al Organizației Internaționale de Poliție Criminală - Interpol și
intermedierea alimentării acestora de către autoritățile competente române;
j) primirea și transmiterea de date cu caracter personal și de informații
suplimentare cu privire la profilele genetice și datele dactiloscopice.
În desfășurarea activităților specifice, CCPI constituie o bază de date proprie
în care implementează, stochează și prelucrează cererile de asistență, în condițiile
legii.
Schimbul de date și informații operative se realizează între autoritățile
române competente sau străine, prin intermediul CCPI, în baza cererii de
asistență. Autoritățile române competente pot, fără cerere de asistență
prealabilă, să transmită autorităților competente străine date și informații
operative, atunci când se consideră că acestea ar putea ajuta la prevenirea,
descoperirea sau combaterea criminalității.
Biroul Naţional Interpol din România
Biroul Naţional Interpol din România a fost creat la data de 10 ianuarie 1973,
şi funcţionează în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, constituind
punctul de sprijin naţional al cooperării poliţieneşti internaţionale, cu fiecare stat
membru al O.I.P.C. - Interpol , prin Birouri de Contact Naţionale, precum şi cu
Secretariatul General Interpol.
Biroul Naţional Interpol are un rol important, în surmontarea obstacolelor
întâmpinate în cooperarea poliţienească internaţională, determinate de diferenţele de
structuri între poliţiile naţionale, barierele lingvistice şi diferenţele de sisteme juridice.
3.1. Rol și atribuții INTERPOL România9 este structura ce asigură
comunicarea, schimbul de date şi informaţii operative cu Poliţiile Naţionale de pe
teritoriul celorlalte state membre ale Organizaţiei. O preocupare constantă o
constituite și alimentarea bazelor de date operative ale OIPC – INTERPOL şi
punerea la dispoziţia poliţiştilor operativi români a tuturor instrumentelor dezvoltate
de organizaţie.
Totodată, acest organism asigură schimbul operativ de informaţii, obţinute de
structurile poliţieneşti, prin transmiterea lor celorlalte B.C.N.-uri şi Secretariatului
General al O.I.P.C. - Interpol.
Biroul desfăşoară pe teritoriul naţional, operaţiunile şi actele de poliţie
solicitate de celelalte state membre ale O.I.P.C. - Interpol şi primeşte cererile de
informaţii, de verificări, etc., de la alte B.C.N.-uri şi de la Secretariatul General
Interpol, pe care le transmite unităţilor operative competente, dând răspunsul celor
care le-au solicitat.
Biroul Naţional Interpol din România, asigură accesul formaţiunilor operative
poliţieneşti la baza de date a Secretariatului General Interpol (persoane aflate în
urmărire internaţională, autovehicule furate, obiecte de artă furate, paşapoarte şi
documente administrative).
Astfel, în contextul cooperării poliţieneşti prin INTERPOL, Poliţia Română a
contribuit la plasarea ţării noastre ca al treilea mare utilizator din UE al bazelor de
date INTERPOL, accesând informaţii poliţieneşti de peste 20 de milioane de ori. De
9
Înfințat în baza ACORDULUI din 25 februarie 2002 între Guvernul României, Organizaţia Internationala a
Poliţiei Judiciare - INTERPOL şi Centrul Regional SECI pentru combaterea criminalitatii transfrontaliere
privind legăturile de comunicaţii pentru schimbul de informaţii
asemenea, România ocupă locul 7 în rândul utilizatorilor din regiunea europeană şi
este al 4-lea contribuitor al bazelor de date dintre cele 190 de ţări membre
INTERPOL, ceea ce demonstrează activitatea şi volumul de muncă depus de poliţişti
pentru controlul criminalităţii.
Din analiza fluxului de informaţii vehiculat prin canalul INTERPOL, prin
sistemul mondial securizat de comunicații I-24/7, rezultă faptul că, în anul 2019, au
fost primite și procesate 141.567 de mesaje.
Trebuie precizat că, OIPC – INTERPOL are propriul sistem de reguli și
standarde, pe care orice membru trebuie să le respecte, inclusiv în activitatea de
urmărire internațională a persoanelor și obiectelor.
De asemenea, s-a continuat schimbul de informaţii, cu partenerii externi, pe
linia verificării profilurilor ADN realizate în urma cercetării la faţa locului, mai ales în
diferite cazuri de furt calificat şi omor, precum şi în cazul identificării cadavrelor sau
persoanelor cu identitate necunoscută, transmiţându-se spre verificare Institutului
Naţional de Criminalistică 620 de profiluri ADN.
În urma verificării cetăţenilor români care şi-au declarat identităţi false,
semnalaţi de omologii străini ca suspecţi/autori de infracţiuni, s-a stabilit identitatea
reală pentru 42 de persoane și pentru 22 de cadavre cu identitatea necunoscută.
Totodată, INTERPOL România a asigurat suportul tehnic și a pus la dispoziția
Poliției Române și Poliției de Frontieră ultima versiune a aplicației FIND, de căutare
automată și simultană atât în bazele de date naționale cât și în ale O.I.P.C.
INTERPOL, fapt ce a condus la eficientizarea utilizării sistemelor informaționale, prin
scăderea timpului de răspuns la căutările efectuate în bazele de date și a
implementat aplicația și baza de date INTERPOL Facial Recognition Programme,
pusă la dispoziția țărilor membre de către organizație, cu sprijinul căreia se pot
realiza identificări judiciare pe baza fotografiilor.
Prin intermediul Biroului Naţional Interpol, au fost derulate în parteneriat cu
agențiile de aplicare a legii din România o serie de operațiuni și proiecte care au
vizat combaterea criminalității transfrontaliere.
• Operațiunea BONOMO - inițiată de autoritățile spaniole, privind abuzuri
sexuale asupra minorilor. Pe baza schimbului intens de informații au fost identificați 8
cetățeni români bănuiți de astfel de fapte.
 • Operațiunea SIGNAL România inițiată de autoritățile britanice, privind
identificarea mai multor cetățeni români bănuiți de comiterea de furturi de buzunare
pe teritoriul UE.
• Operațiunea HYDRA, care vizează persoanele urmărite la nivel
internațional pentru comiterea infracțiunii de trafic de migranți sau alte acțiuni conexe
acestora. Biroul Național INTERPOL București participând activ atât în faza de
pregătire cât și în faza operațională a acestei activități. La cea din urmă fază a
operațiunii a fost prezent în cadrul Centrului de Comandă și Coordonare de la Lyon
un ofițer din cadrul Biroului Urmăriri Internaționale și Extrădări, fapt ce a înlesnit și
intensificat colaborarea dintre statele participante. Operațiunea este în plină
desfășurare, schimbul de mesaje operative desfășurându-se la un ritm ridicat. Mai
multe persoane au fost localizate în țările europene, procedura de preluare în țară
fiind în plină desfășurare.
• Operațiunea NEMIROFF care a constat în verificarea mai multor
autovehicule de lux traficate ilegal din Italia.
• Proiectul PIE - (Prisoner Intelligence Exchange) privind schimbul operativ de
informații în legătură cu activitatea infracțională a cetățenilor români încarcerați în
Marea Britanie pentru diferite infracțiuni. S-au avut în vedere în special infracțiuni de
natură sexuală, constituirea de grupuri infracționale, infracțiuni săvârășite prin
folosirea violenței sau a armelor de foc. Au fost transmise mesaje către SIC-urile de
domiciliu ale persoanelor arestate precum și către MJ-Directia Națională de
Probațiune, în vederea verificării și transmiterii de informații operative în legătură cu
aceste persoane. Au fost primite 269 de solicitări din partea Interpol Manchester,
fiind depistate 8 persoane urmărite internațional de către autoritățile din România,
fiind transmise în acest sens solicitări pentru luarea măsurilor legale.
• Proiectul Foreign Terrorist Fighter al INTERPOL a continuat, schimbul de
date si informatii pe acest subiect cunoscând o creștere semnificativă, având în
vedere creșterea recentă a numărului de FTF și diversificarea modurilor de acțiune a
grupărilor teroriste. România, prin agențiile de aplicare a legii cu atribuții în domeniu
și cu sprijinul BNI, participă în mod activ la combaterea acestui fenomen, prin
monitorizare permanentă a informațiilor referitoare la FTF, implementarea acestora
în bazele de date, precum și participarea la activitățile inițiate și organizate de
INTERPOL.
4. Punctul Naţional Focal (P.N.F.)
 Este o instituţie înfiinţată la data de 1 decembrie 2000 cu rang de direcţie în
cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în conformitate cu prevederile Ordonanţei de
Urgenţă a Guvernului României nr. 30/2013 privind crearea cadrului instituţional
necesar în vederea funcţionării Centrului Regional S.E.C.I. pentru combaterea
infracţionalităţii transfrontaliere, aprobată prin Legea nr. 357/2001.
Punctul Naţional Focal reprezintă structura specializată a Centrului de
Cooperare Poliţienească Internaţională, care asigură legătura operativă dintre
autorităţile competente române şi cele străine, prin intermediul ataşaţilor de afaceri
interne şi ofiţerilor de legătură ai Ministerului Afacerilor Interne, acreditaţi în state
europene sau la organizaţii internaţionale, şi gestionarea fluxului informaţional de
interes operativ, aferent cooperării poliţieneşti internaţionale derulate de structurile
specializate ale Ministerului Afacerilor Interne, pe linia prevenirii şi combaterii
criminalităţii transfrontaliere.
Obiectul de activitate al Punctului Naţional Focal îl constituie, asigurarea
cooperării operative între structurile abilitate cu atribuţii pe această linie, din
Ministerului Afacerilor Interne şi Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală
a Vămilor, cu agenţiile corespondente din statele participante la Centrul Regional al
Iniţiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei, pentru combaterea infracţionalităţii
transfrontaliere.
Personalul Punctului Național Focal se asigură de către Inspectoratul General
al Poliției Române, prin numire în funcție, precum și de către Ministerul Finanțelor
Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin detașare, în condițiile legii.
4.1. Atribuții

Punctul naţional focal din cadrul CCPI are următoarele atribuţii:

a) sprijină activitatea ofiţerilor de legătură români la SELEC, pentru
prevenirea, constatarea, cercetarea şi combaterea infracţionalităţii transfrontaliere;
b) primeşte cererile de asistenţă de la instituţiile cu competenţe în domeniul
prevenirii şi combaterii infracţionalităţii din România sau de la ofiţerii de legătură
români;
c) urmăreşte activităţile de verificare desfăşurate de unităţile de poliţie şi vamă
din România sau de alte structuri abilitate, asigurând soluţionarea operativă şi de
calitate a cererilor de asistenţă;
 d) organizează o bază de date proprie, în care implementează, stochează şi
prelucrează cererile de asistenţă şi datele obţinute în procesul verificării acestora;
e) asigură confidenţialitatea deplină a informaţiilor şi datelor gestionate în
conformitate cu prevederile legale;
f) cooperează cu Ministerul Public, Ministerul Justiţiei, Serviciul Român de
Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi
Combaterea Spălării Banilor şi cu alte instituţii cu competenţe în domeniu, prin
punctele de contact stabilite de acestea.
În cadrul structurii Punctului Naţional Focal va funcţiona Biroul SIRENE 10
(Informaţii Suplimentare Solicitate la Intrările Naţionale), având ca scop gestionarea
conexiunilor cu statele membre Schengen, prin furnizarea de date care fac parte din
Sistemul Informatic Schengen, potrivit Convenţiei de Aplicare a Acordului Schengen.
Punctul Naţional Focal desfăşoară activităţi de cooperare cu următoarele
structuri: Centrul Regional S.E.C.I.; ofiţerii de legătură ai Ministerului Afacerilor
Interne, acreditaţi în alte state, cu ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România,
Europol prin intermediul Unităţii Naţionale Europol, iar în viitor, cu ţările membre din
spaţiul Schengen - prin intermediul Serviciului SIRENE.
. Biroul Național SIRENE (Informaţii Suplimentare Solicitate la Intrările
Naţionale)

În cadrul structurii Punctului Naţional Focal va funcţiona Biroul SIRENE

(Informaţii Suplimentare Solicitate la Intrările Naţionale), având ca scop gestionarea
conexiunilor cu statele membre Schengen, prin furnizarea de date care fac parte din
Sistemul Informatic Schengen, potrivit Convenţiei de Aplicare a Acordului Schengen.
S.I.R.E.N.E. (S.I.S.)reprezintă o bază de date,la nivelul statelor membre
ale Acordului Schengen, ce funcţionează în baza Convenţiei de aplicare a
Acordului Schengen şi care cuprinde semnalmentele referitoare la persoane,
bunuri şi vehicule care fac obiectul unor căutări în spaţiul Uniunii
Europene.S.I.R.E.N.E. reprezintă unicul punct de contact,între autorităţile de
aplicare a legii din statele membre Schengen, fiecare stat membru având câte
un Birou S.I.R.E.N.E. naţional.

10
LEGE nr. 141 din 12 iulie 2010 (*actualizată*)privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Sistemului
Informatic Naţional de Semnalări şi participarea României la Sistemul de Informaţii Schengen
 Statele membre Schengen trebuie să înfiinţeze un sistem informatic
centralizat,denumit S.I.S. (Sistemul Informatic Schengen), susţinut de copii
naţionale,la nivelul fiecărei structuri centrale de aplicare a legii.Sistemul central,
stabilit la Strasbourg, a fost conectat simultan la sistemele naţionale create,în scopul
de a evidenţia,în orice moment,situaţia operativă a infracţiunilor de un anumit gen şi
de a oferi posibilitatea suplimentării cu informaţii operative,relevante,în momentul
descoperirii unei noi alerte indiferent de localizarea acesteia.
S.I.S. reprezintă o bază electronică de date,de interes poliţienesc,ce reuneşte
în prezent 15 milioane de semnalări,introduse de 15 state membre,fiind alcătuit dintr-
un sistem naţional (S.I.N.S.) stabilit în fiecare stat Schengen şi dintr-un sistem central
(C.S.I.S.),localizat la Strasbourg. Toate sistemele naţionale sunt conectate on-line cu
sistemul central.