1. Consiliul European.

1.1. Expuneţi natura juridică a Consiliului European, modul de organizare şi funcţionare.

Răspuns: Este o uniune bazată pe drept. Viața economică și socială a populațiilor statelor
membre nu este guvernată de forță, ci de dreptul Uniunii. Aceasta este baza sistemului
instituțional. Dreptul UE stipulează procedurile decizionale ale instituțiilor europene și
reglementează raporturile dintre acestea. De asemenea, oferă instituțiilor puterea de a adopta
instrumente juridice sub formă de regulamente, directive și decizii, obligatorii pentru statele
membre și cetățenii lor. Astfel, persoanele devin o preocupare principală a Uniunii. Din ce în ce
mai mult, ordinea juridică a acesteia le afectează direct viața de zi cu zi. Aceasta le acordă
drepturi și le impune obligații, astfel încât cetățenii atât ai statelor membre, cât și ai Uniunii
Europene sunt guvernați de o ierarhie de ordini juridice – un fenomen familiar într-un regim
federal constituțional. Asemenea oricărei ordini juridice, ordinea juridică a Uniunii reprezintă un
sistem coerent de protecție juridică, în scopul recurgerii la dreptul Uniunii sau punerii în aplicare
a acestuia. Dreptul Uniunii determină și raporturile dintre UE și statele membre. Statele membre
trebuie să ia toate măsurile adecvate pentru a satisface obligațiile care decurg din tratate sau din
măsurile adoptate de instituțiile Uniunii. Acestea trebuie să ajute Uniunea să își îndeplinească
sarcinile și să nu ia nicio măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor tratatelor.
Statele membre răspund în fața cetățenilor UE pentru orice prejudicii cauzate prin încălcarea
dreptului Uniunii.

1.2. Analizaţi competenţele Consiliului European, modalitatea de luare a deciziilor şi regimul

juridic al actelor elaborate de acesta.

Răspuns: Consiliul European oferă UE „impulsurile necesare dezvoltării acesteia” și îi definește

„orientările și prioritățile politice generale” [articolul 15 alineatul (1) din TUE]. De asemenea,
acesta decide cu majoritate calificată cu privire la formațiunile Consiliului și calendarul
președințiilor rotative.

Consiliul European definește principiile și orientările generale ale politicii externe și de

securitate comune (PESC) și adoptă deciziile privind strategiile comune de punere în aplicare a
acesteia (articolul 26 din TUE). Acesta decide în unanimitate dacă este cazul să recomande
statelor membre să adopte măsuri vizând definirea treptată a unei politici de apărare comune a
UE, în conformitate cu articolul 42 alineatul (2) din TUE.

În cazul în care un stat membru intenționează să se opună adoptării unei decizii din rațiuni vitale
de politică națională, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, poate solicita Consiliului
European să se pronunțe cu privire la chestiunea în cauză, în vederea adoptării în unanimitate a
unei decizii [articolul 31 alineatul (2) din TUE]. Aceeași procedură poate fi aplicată dacă statele
membre decid să stabilească o cooperare consolidată în acest domeniu (articolul 20 din TUE).

1.3. Evaluaţi sub aspect comparativ rolul Preşedintelui Consiliului European, al Înaltului
Reprezentant pentru PESC şi a Preşedintelui Comisiei Europene în cadrul acţiunii externe a UE.

Preşedintele Consiliului European este ales de liderii europeni (şefii de stat sau de guvern ai
ţărilor membre ale UE) și are rolul de a conduce lucrările prin care Consiliul European stabileşte
direcţia şi priorităţile politice generale ale UE, în cooperare cu Comisia Europeană ; Promovează
coeziunea şi consensul în cadrul Consiliului European ; Reprezintă UE pe plan extern, în
chestiuni legate de securitate şi afaceri externe.

Preşedintele Comisiei Europene este desemnată de liderii europeni (şefii de stat sau de guvern ai
ţărilor membre ale UE), cu aprobarea Parlamentului European și are rolul de furnizează orientări
politice Comisiei ; Convoacă şi prezidează colegiul comisarilor europeni ; Conduce activităţile;
Comisiei de punere în aplicare a politicilor UE ; Participă la reuniunile G7 ; Contribuie la
dezbaterile majore din Parlamentul European şi la cele dintre guvernele statelor membre, în
cadrul Consiliului Uniunii Europene.

2. Tratatul de amendare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de la Roma

instituind Comunităţile Europene, 13 decembrie 2007, în vigoare 1 decembrie 2009 (Tratatul de
la Lisabona) şi cele mai importante modificări introduse.

2.1. Determinaţi natura juridică a Uniunii Europene şi a TUE şi TFUE

Răspuns: Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) este subîmpărțit în următoarele șase titluri:
„Dispoziții comune” (I); „Dispoziții privind principiile democratice” (II); „Dispoziții privind
instituțiile” (III); „Dispoziții privind formele de cooperare consolidată” (IV); „Dispoziții
generale privind acțiunea externă a Uniunii și dispoziții speciale privind politica externă și de
securitate comună” (V); și „Dispoziții finale” (VI).

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) are la bază Tratatul de instituire a
Comunității Europene. În principiu, TFUE prezintă structura tratatelor UE. Principalele
modificări vizează acțiunea externă a UE și introducerea unor noi capitole, în special cu privire
la politica energetică a UE, cooperarea polițienească și judiciară în materie penală, spațiul,
sportul și turismul.

Spre deosebire de asociațiile internaționale tradiționale dintre state, noutatea esențială a UE

rezidă în faptul că statele membre au renunțat la unele dintre drepturile lor de suveranitate în
favoarea UE și i-au conferit acesteia prerogative pentru a acționa în mod independent. În
exercitarea acestor prerogative, UE poate emite acte juridice europene având aceeași putere ca
actele de suveranitate adoptate în statele membre.

2.2. Analizaţi competenţele UE introduse de Lisabona ca urmare a abolirii sistemului de piloni;

Tratatul de la Lisabona nu îi conferă Uniunii competențe exclusive suplimentare. Cu toate

acestea, noul text schimbă modul în care Uniunea își exercită competențele existente și anumite
competențe (partajate) noi, încurajând participarea și protejarea cetățenilor, creând o nouă ordine
instituțională și modificând procesele decizionale pentru mai multă eficiență și transparență,
asigurând astfel un nivel mai ridicat de control parlamentar și de răspundere democratică.

Tratatul de la Lisabona clarifică pentru prima dată competențele Uniunii. Acesta distinge trei
tipuri de competențe: competența exclusivă, potrivit căreia Uniunea este singura care poate
adopta dispoziții legislative, statele membre ocupându-se doar de punerea în aplicare,
competența partajată, potrivit căreia statele membre au dreptul de a legifera și de a adopta măsuri
obligatorii din punct de vedere juridic în cazul în care Uniunea nu și-a exercitat competența și
competența de sprijin, potrivit căreia UE adoptă măsuri de sprijin sau de completare a politicilor
statelor membre. Competențele Uniunii pot fi redate acum statelor membre în cursul unei
revizuiri a tratatului.

2.3. Estimaţi importanţa modificărilor introduse de Lisabona

Tratatul de la Lisabona a fost semnat de statele membre UE la 13 decembrie 2007 și a intrat în

vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul amendează Tratatul privind Uniunea Europeană (cunoscut
de asemenea și ca Tratatul de la Maastricht) și Tratatul de instituire a Comunității Economice
Europene (cunoscut de asemenea și ca Tratatul de la Roma). În acest proces, Tratatul de la Roma
a fost redenumit în Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Principalele modificări au
fost trecerea de la unanimitatea de voturi la votul cu majoritate calificată în mai multe domenii
din cadrul Consiliului de Miniștri, o schimbare a calcului majorității, au fost acordate mai multe
puteri Parlamentului European formând o legislatură bicamerală, alături de Consiliul de Miniștri
în conformitate cu procedura legislativă ordinară, o personalitate juridică consolidată pentru UE
și crearea unui președinte permanent al Consiliului European precum și un Înalt Reprezentant al
Uniunii pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate. De asemenea, Tratatul a acordat calitate
legală Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.