2.2.

Structura instituţiilor UE şi proceduri decizionale

comunitare
Cadrul instituţional al Uniunii Europene, stabilit de către Tratatele fundamentale, are
la bază "un triunghi instituţional" alcătuit din Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană
şi Parlamentul European. Aceste instituţii sunt actorii procesului decizional, lor alăturându-li-
se Consiliul European, care defineşte orientările politice generale. Aplicarea normelor UE este
supravegheată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, iar partea financiară a activităţilor
este verificată de Curtea Europeană de Conturi. Pe lângă aceste instituţii, UE include si alte
institutii si de organisme specializate, cu rol financiar, consultativ etc.
 Comitetul Economic si Social European reprezintă actorii economici şi sociali din
societatea civilă organizată, precum angajatorii şi angajaţii, sindicatele şi organizaţiile
de consumatori;
 Comitetul European al Regiunilor reprezintă autorităţile regionale şi locale;
 Banca Europeana de Investitii finanţează investiţiile în proiecte de dezvoltare
economică în interiorul şi în exteriorul UE şi susţine micile întreprinderi prin Fondul
European de Investitii;
 Banca Centrala Europeana este responsabilă de politica monetară europeană;
 Mediatorul (Ombudsman) European investighează plângerile privind administrarea
defectuoasă înaintate împotriva instituţiilor şi organismelor UE;
 Controlorul European pentru Protectia Datelor asigură protecţia datelor cu caracter
personal ale cetăţenilor.

1
 Structura institutionala cf. T. de la Lisabona

Consiliul European

Consiliul UE (Consiliul de Miniştri) Parlamentul European

Curtea de Justiţie a UE Comisia Europeană

Instituţii-cadru

Banca Centrală Europeană Curtea Europeană de Conturi

Instituţii

Comitetul Economic şi Social Comitetul Regiunilor

Organisme consultative

Alte organisme şi agenţii

Mecanism instituţional
Consiliul European
(re)modelează viziunea
politică a Uniunii
Celelalte organisme Comisia Europeană
sprijină şi completează elaborează politicile comunitare
activităţile instituţiilor şi iniţiază legislaţia aferentă

Mediatorul European Consiliul şi Parlamentul

veghează asupra relaţiei
dintre organismele UE şi persoane adoptă legislaţia

Curtea de Conturi
Comisia şi statele membre
veghează la administrarea corectă,
asigură implementarea legislaţiei
eficace şi eficientă a fondurilor
Comisia şi Curtea de Justiţie
veghează la respectarea
dreptului european

Consiliul European
2
Consiliul European a fost înfiinţat în în urma conferinţei la nivel înalt de la Paris din 10
decembrie 1974, prima sa întâlnire având loc la Dublin în 1975.
Rolul Consiliului European este de a impulsiona dezvoltarea Uniunii şi de a stabili politicile
generale necesare acestei dezvoltări. Atribuţiile Consiliului European, care a devenit şi
principalul factor de decizie în ceea ce priveşte viitorul Uniunii, sunt:
 desemnarea principalelor linii de acţiune la nivelul evoluţiei internaţionale a
construcţiei europene;
 stabilirea orientărilor generale în domeniul politicilor economice, sociale şi
externe;
 luarea deciziilor la cel mai înalt nivel în privinţa problemelor deosebite care pot
apărea în cadrul domeniului economic, social, financiar şi de politică externă.
Consiliul European prezintă Parlamentului European un raport în urma fiecărei reuniuni,
precum şi un raport scris privind progresele UE.
Iata o schema ce prezinta în mod sintetic aceasta institutie a UE:

3
Consiliul Uniunii Europene
Miniştrii din statele membre se întrunesc în cadrul Consiliului Uniunii Europene. În funcţie de
chestiunea de pe ordinea de zi, fiecare ţară va fi reprezentată de ministrul care răspunde de
subiectul în cauză (afaceri externe, finanţe, probleme sociale, transporturi, agricultură, etc.).
Preşedinţia Consiliului este deţinută timp de şase luni de către fiecare stat membru, pe baza
unui sistem de rotaţie.
Consiliul răspunde de luarea deciziilor şi de coordonare.
 Consiliul Uniunii Europene adoptă legi, legiferând, în mod normal, împreună cu
Parlamentul European.
 Consiliul coordonează politicile economice generale ale statelor membre.
 Consiliul defineşte şi pune în aplicare politica externă şi de securitate comună a
UE, pe baza liniilor directoare stabilite de Consiliul European.
 Consiliul încheie, în numele Comunităţii şi al Uniunii, acorduri internaţionale între
UE şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale.
 Consiliul coordonează acţiunile statelor membre şi adoptă măsuri în domeniul
cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.

4
  Consiliul şi Parlamentul European constituie autoritatea bugetară care adoptă
bugetul Comunităţii.
Actele Consiliului
Actele Consiliului pot fi sub formă de regulamente, directive, decizii, acţiuni comune sau
poziţii comune, recomandări sau avize. De asemenea, Consiliul poate adopta concluzii,
declaraţii sau rezoluţii.
Atunci când Consiliul acţionează în calitate de legiuitor, Comisia Europeană este, în principiu,
cea care face propunerile. Acestea sunt examinate de către Consiliu, care poate aduce
modificări înainte de a le adopta. Parlamentul European este un participant activ în cadrul
acestui proces legislativ. Legislaţia comunitară referitoare la o gamă amplă de chestiuni se
adoptă în comun de către Parlament şi Consiliu, utilizând procedura legislativă ordinară (fosta
„codecizie”).
De-a lungul timpului, numărul de voturi de care dispune fiecare stat membru a fost
stabilit prin tratate. Tratatele sunt cele care definesc, de asemenea, cazurile în care este
necesară majoritatea simplă, majoritatea calificată sau unanimitatea.
Consiliul Uniunii Europene este asistat de un Secretariat General, dar şi de mai multe
comitete, dintre care cel mai important este COREPER (Comitetul Reprezentanţilor
Permanenţi). Acesta este format din reprezentanţii statelor membre, fiind un organ permanent,
de natură diplomatică, care pregăteşte şedinţele Consiliului, propunerile de decizii precum şi
propunerile de compromis.
In continuare este prezentat în mod schematic Consiliul Uniunii Europene:

5
Comisia Europeană

6
Comisia Europeană este organul executiv al UE. Ea propune noile reglementări comunitare şi
se ocupă de gestionarea cotidiană a punerii în aplicare a politicilor europene şi a modului în
care sunt cheltuite fondurile UE. Reprezentând interesele Europei în ansamblul său, Comisia
se asigură că tratatele şi legislaţia europeană sunt respectate de toate statele membre.
Este alcatuită din 27 de comisari – câte un comisar propus de guvernul fiecărei țări membre
din rândul cetăţenilor săi. Deşi membrii Comisiei sunt numiţi de statele membre, aceştia
reprezintă interesele comunitare şi nu pe cele naţionale. Pe durata mandatului lor (5 ani),
comisarii europeni vor acţiona în deplină independenţă faţă de statele care i-au numit,
abţinându-se de la orice acţiune care ar putea fi incompatibilă cu atribuţiile lor. Comisia este
condusă de un Preşedinte care este desemnat de Consiliul European, care-i desemnează si pe
ceilalti comisari cu acordul Președintelui numit ; componenţa Comisiei, (inclusiv
Președintele) este supusă aprobării Parlamentului European.
Comisia Europeană are următoarele atribuţii:
 atribuţii de iniţiativă legislativa;
 putere de execuţie, Comisia având misiunea de a urmării aducerea la îndeplinire a
deciziilor Consiliului;
 asigură respectarea tratatelor şi a obligaţiilor comunitare putând impune sancţiuni
pentru nerespectarea acestora;
 gestionează bugetul şi fondurile structurale comunitare;
 putere de negociere în raport cu statele terţe şi alte organizaţii.

7
Cele 6 priorități ale Comisiei Europene pentru perioada 2019-2024 sunt următoarele:
1. Pactul ecologic european
– Să fim primul continent neutru din punctul de vedere climatic
2. O economie în serviciul cetățenilor
– Să promovăm echitatea și prosperitatea socială
3. O Europă pregătită pentru era digitală
– Punerea la dispoziția cetățenilor a unei noi generații de tehnologii
4. Promovarea modului nostru de viață european
– Să ne protejăm cetățenii și valorile
5. O Europă mai puternică pe plan internațional
– Să ne consolidăm poziția de lider la nivel mondial
6. Un nou elan pentru democrația europeană
– Să ne promovăm, protejăm și consolidăm democrația

Parlamentul European
Parlamentul European (PE) este ales de cetăţenii UE pentru a le reprezenta interesele. Îşi are
originea în anii ′50 şi are la bază tratatele fundamentale. Din 1979, membrii PE sunt aleşi prin
vot direct de către cetăţenii UE. Alegerile au loc o dată la cinci ani şi fiecare cetăţean UE are
dreptul de a vota şi de a candida, indiferent unde locuieşte în UE. Cele mai recente alegeri au
avut loc în mai 2019. Astfel, Parlamentul exprimă voinţa democratică a celor cca. 446 de
milioane de cetăţeni ai Uniunii şi le reprezintă interesele în discuţiile cu alte instituţii UE.
Numărul parlamentarilor provenind din fiecare ţară este aproximativ proporţional cu numărul
locuitorilor ţării respective. În baza Tratatului de la Lisabona, nicio ţară nu poate avea mai
puţin de 6 reprezentanţi sau mai mult de 96. Componenţa actuală a Parlamentului s-a
modificat, astfel că, de ex., numărul deputaţilor din Germania a fost redus de la 99 la 96, iar
cel al deputaţilor din Letonia a scăzut de la 9 la 8.

8
Membrii Parlamentului European (MPE) nu sunt grupaţi în funcţie de ţările de origine, ci de
afinităţile politice la nivelul UE. La nivelul grupurilor politice de care aparţin, ei reprezintă

9
toate punctele de vedere cu privire la aspectele politice şi integrarea europeană, de la adepţii
convinşi ai federalismului până la euroscepticii fervenţi.
David-Maria Sassoli a fost ales preşedinte al PE la 3 iulie 2019 pentru un mandat de doi ani şi
jumătate până în ianuarie 2022 (decedat în 11 ianuarie 2022 în urma unor probleme de
sănătate). În urma alegerilor din 18 ianuarie 2022, Roberta Metsola (PPE, Malta) va conduce
Parlamentul în a doua jumătate a actualei legislaturi, până la constituirea unui nou Parlament
după alegerile europene din 2024. Roberta Metsola este deputată în Parlamentul European din
2013, a fost aleasă prim-vicepreședintă în noiembrie 2020 și a fost președintă în exercițiu a
Parlamentului după decesul președintelui Sassoli la 11 ianuarie 2022. Este a treia femeie
președintă a Parlamentului European, după Simone Veil (1979-1982) și Nicole Fontaine
(1999-2002) și va fi cel mai tânăr președinte ales al PE.

Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea în trei sedii: Bruxelles (Belgia), Luxemburg şi
Strasbourg (Franţa). La Luxemburg se află sediul administrativ („Secretariatul General”).
Reuniunile întregului Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”, au loc la
Strasbourg şi uneori la Bruxelles. Reuniunile comisiilor parlamentare au loc tot la Bruxelles.

10
Parlamentul îndeplineşte trei funcţii principale:
1. Adoptă legile europene – în colaborare cu Consiliul, în multe domenii de politici
publice. Faptul că PE este ales prin vot direct de către cetăţenii UE reprezintă o
garanţie a legitimităţii democratice a legislaţiei europene.
2. Parlamentul exercită controlul democratic asupra celorlalte instituţii UE, în special
asupra Comisiei. Parlamentul deţine puterea de a aproba sau de a respinge comisarii
nominalizaţi şi are dreptul de a cere întregii Comisii să demisioneze.
3. Controlul finanţelor publice. Împreună cu Consiliul, Parlamentul deţine autoritatea
asupra bugetului UE şi poate influenţa cheltuielile UE. Parlamentul adoptă sau
respinge întregul proiect de buget.

11
12
Curtea de Justiţie a UE
Curtea de Justiție UE (CJUE), al cărei sediu este la Luxemburg, este compusă din 2
instanțe:
 Curtea de Justiție - se ocupă de cererile de hotărâre preliminară adresate de
instanțele naționale și de anumite acțiuni în anulare și recursuri.
 Tribunalul - se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice,
întreprinderi și, în anumite cazuri, de guvernele UE. În practică, această instanță se
ocupă în principal cu legislația privind concurența, ajutorul de stat, comerțul,
agricultura și mărcile comerciale.
Curtea de Justiţie a UE are ca obiect fundamental asigurarea respectării dreptului în
interpretarea şi aplicarea tratatelor. Este instituţia care a avut un rol decisiv în stabilirea
superiorităţii dreptului comunitar asupra dreptului naţional. Atribuţiile principale ale Curţii de
Justiţie a UE sunt:
 controlează legalitatea actelor emise de celelalte instituţii ale Uniunii;
 controlează respectarea de către statele membre a obligaţiilor impuse de tratate;

13
  interpretează normele comunitare ori de câte ori apare într-un proces o contestaţie
în privinţa unei norme comunitare;
 poate fi invitată să emită avize asupra acordurilor pe care Uniunea intenţionează să
le încheie cu state terţe.
Curtea de Justiție (CJ) este compusă în prezent de 27 de judecători şi 11 avocaţi generali.
Membrii Curţii sunt numiţi de către statele membre dintre cetăţenii lor, pentru un mandat de 6
ani, reînnoibil. Aceştia sunt aleşi dintre juriştii cu experienţă, independenţi şi care îndeplinesc
în statele de origine condiţiile pentru exercitarea celor mai înalte funcţii jurisdicţionale.
Avocaţii - generali asistă toate lucrările Curţii, expunându-şi opiniile cu imparţialitate în
oricare din cauzele prezentate în faţa Curţii.
În 1989, pentru a degreva Curtea de multitudinea de cauze prezentate, a fost înfiinţat
Tribunalul de Primă Instanţă, organ de jurisdicţie, însă fiind un organism autonom din punct
de vedere organizatoric. Crearea Tribunalului de Primă Instanţă a permis crearea unui sistem
jurisdicţional cu două trepte de jurisdicţie, dar şi transferarea unei părţi a din competenţele
Curţii către noua jurisdicţie. De asemenea au fost create camere jurisdicţionale, specializate
pe anumite domenii. Tribunalul (TUE) are în prezent câte 2 de judecători din fiecare țară
membră, desemnaţi de guvernele statelor membre şi nu are nici un avocat general. Ocazional
rolul acestuia poate fi luat de un judecător.
Judecătorii din cadrul fiecărei instanțe aleg un președinte, pentru un mandat de 3 ani, care
poate fi reînnoit.
Întrucât Tratatul de la Nisa a prevăzut în 2003 posibilitatea de a crea tribunale specializate la
nivelul Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europene a decis, la 2 noiembrie 2004, instituirea
Tribunalului Funcției Publice (TFP), a cărui misiune, îndeplinită până atunci de Tribunalul
Uniunii Europene, era să soluționeze litigiile dintre Uniunea Europeană și agenții săi. În 2015,
ținând seama de creșterea contenciosului și de durata excesivă de soluționare a cauzelor în
fața Tribunalului Uniunii Europene, legiuitorul Uniunii a decis să majoreze progresiv numărul
judecătorilor la Tribunalul Uniunii Europene până la 56 și să integreze competențele
Tribunalului Funcției Publice în cadrul Tribunalului. Tribunalul Funcției Publice a fost
desființat la 1 septembrie 2016.
În cadrul CJUE, din 1952 până la 31 decembrie 2019, au fost pronunţate 38 866 de hotărâri şi
ordonanţe, repartizate astfel:
- CJ, aproximativ 22 568;
- TUE, aproximativ 14 749 (din 1989);
- TFP, 1 549 (2005 - 2016).

14
Curtea Europeana de Conturi
Curtea Europeană de Conturi este o instituţie independentă, însărcinată cu verificarea
gestiunii finanţelor comunitare. Aceasta realizează un control extern, independent de organele
comunitare. Atribuţiile Curţii de conturi sunt:
 de control asupra bugetului Uniunii, operaţiunilor financiare bugetare şi
extrabugetare, asupra fondurilor structurale, precum şi asupra acţiunilor finanţate
din bugetul Uniunii Europene;
 rol consultativ în ceea ce priveşte proiectele de acte juridice referitoare la finanţele
comunitare;
 urmăreşte legalitatea şi regularitatea încasărilor şi a cheltuielilor;
 întocmeşte rapoarte generale asupra întregii activităţi de control.
Curtea Europeană de Conturi are 27 de membrii, numiţi de statele membre din rândul
auditorilor naţionali recunoscuţi pentru independenţa şi competenţa lor. Aceştia sunt aleşi
pentru un mandat de 6 ani. Curtea funcţionează pe principiul colegialităţii, preşedintele fiind
numit din rândul celorlalţi membrii ai Curţii, pentru un mandat de 3 ani.

Comitetul European al Regiunilor

Înfiinţarea Comitetului Regiunilor (CR) prin Tratatul de la Maastricht a răspuns cererii
formulate de autorităţile locale şi regionale de a fi reprezentate în Uniunea Europeană.
În prezent, Comitetul Regiunilor este un organism complementar celor trei instituţii
Comunitare (Consiliul, Comisia, Parlamentul). În sistemul instituţional comunitar Comitetul
şi-a câştigat un loc bine definit datorită experienţei politice a membrilor săi la diferite niveluri
locale şi a cunoaşterii aprofundate a problematicii regionale şi locale.
Comitetul Regiunilor joacă un rol important in procesul de integrare europeană. Unul din
principalele sale obiective îl reprezintă consolidarea coeziunii economice şi sociale a statelor
membre.
Comitetul Regiunilor are, ca şi consecinţă a extinderii, în prezent 329 de membri (după
Brexit) numiţi pentru o perioadă de cinci ani de către Consiliul UE, care îşi desfăşoară
activitatea în exclusivitate pe baza propunerilor venite din partea statelor membre. Numărul
de membri din fiecare țară depinde de mărimea populației. Mandatul membrilor poate fi
reînnoit. Comitetul Regiunilor este un organism independent. Membrii săi nu se supun nici
unor instrucţiuni obligatorii. Ei acţionează complet independent pentru îndeplinirea

15
atribuţiilor specifice, urmărind interesul general al UE. Comitetul Regiunilor reprezintă o
"punte" de legătură între instituţiile europene şi regiunile, comunele şi oraşele UE. Rolul
Comitetului Regiunilor este de a prezenta punctele de vedere locale şi regionale cu privire la
legislaţia UE. În acest sens, comitetul emite rapoarte sau „avize” cu privire la propunerile
Comisiei.
Comisia şi Consiliul au obligaţia de a consulta CR înainte de adoptarea unor decizii la
nivel UE în probleme care sunt de interes pentru guvernul local şi regional. Comisia,
Consiliul şi Parlamentul European au libertatea de a se consulta cu CR şi în alte probleme. În
ceea ce priveşte Comitetul, acesta poate adopta avize din proprie iniţiativă şi le poate prezenta
Comisiei, Consiliului şi Parlamentului.

Comitetul Economic si Social

Comitetul Economic şi Social European (CESE) este organismul consultativ european în
cadrul căruia sunt reprezentate diversele categorii de activităţi economice şi sociale.
Comitetul are rolul unui forum de dezbatere şi reflexie, atât la nivel european cât şi la nivelul
statelor membre.
Comitetul Economic şi Social este format din 329 de membri (din cele 27 de state membre,

16
după ieșirea Marii Britanii din UE;) ce reprezintă patronatul, muncitorii, agricultorii,
întreprinderile mici şi mijlocii, comerţul şi asociaţiile mesteşugăreşti, cooperativele,
societăţile de întrajutorare, profesiunile liberale, consumatorii, organizaţiile pentru protecţia
mediului, familiile, ONG - urile cu caracter "social" etc. Comitetul Economic şi Social are trei
misiuni fundamentale:
 să ofere consultanţă celor trei mari instituţii (Parlamentul European, Consiliul
Uniunii Europene şi Comisia); se impune consultarea Comitetului înainte de
adoptarea unor decizii de politică economică şi socială, regională şi de mediu. Prin
urmare, Comitetul îndeplineşte un rol esenţial în procesul decizional din cadrul
Uniunii.
 să asigure o mai mare implicare/contribuţie din partea societăţii civile la iniţiativa
europeană şi de a edifica şi consolida o Europă apropiată cetăţenilor săi;
 să sporească rolul organizaţiilor şi asociaţiilor societăţii civile în ţările ne-membre
(sau grupuri de ţări), iar în acest scop promovează ”dialogul structurat”, organizat
cu reprezentanţii acestora şi constituirea unor organisme similare în zonele vizate :
țări candidate la aderare ţările mediteraneene, ACP, India, China şi America Latina
etc. ("dezvoltare instituţională").
Astfel, CESE prin întreaga sa activitate:
 garantează că politicile și legislația UE se adaptează condițiilor economice și
sociale, căutând un consens care servește binelui comun;
 promovează o Uniune participativă, oferindu-le organizațiilor lucrătorilor și
angajatorilor și altor grupuri de interese posibilitatea de a se exprima, și menținând
dialogul cu acestea;
 promovează valorile integrării europene, susține democrația participativă și
organizațiile societății civile.

Banca Centrala Europeană

Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) este compus din Banca Centrală Europeană
(BCE) şi toate celelalte bănci centrale naţionale ale celor 27 de State Membre. Termenul
"Eurosistem" defineşte Banca Centrală Europeană şi băncile centrale/naţionale ale statelor
care au aderat la zona Euro. Obiectivele acestui sistem sunt:
 definirea şi implementarea politicii monetare a zonei Euro;
 derularea operaţiunilor externe;

17
  păstrarea şi administrarea rezervelor statelor membre;
 promovarea unui sistem eficient de plăţi.
SEBC este guvernat de structurile de decizie ale BCE, şi anume Consiliul Director
(sau Consiliul Guvernatorilor), Comitetul Executiv şi Consiliul General.
Consiliul Director defineşte politica monetară a zonei euro şi fixează ratele dobânzilor
la care băncile comerciale pot obţine bani de la Banca Centrală și.este compus din membrii
Comitetului Executiv şi din guvernatorii băncilor centrale naţionale din statele zonei Euro.
Comitetul Executiv gestionează activitatea curentă și este compus din Preşedintele BCE,
Vice-Preşedintele ei şi alţi patru membri, aleşi dintre profesionişti recunoscuţi în domeniul
monetar bancar. Consiliul General contribuie la acţiunile de consultare şi coordonare ale BCE
şi oferă sprijin ţărilor care se pregătesc să adere la zona euro și este compus din Preşedintele şi
Vice-Preşedintele BCE, precum şi din guvernatorii băncilor centrale din cele 27 de State
Membre ale UE. BCE se află în centrul Uniunii Economice şi Monetare, este responsabilă de
stabilitatea monedei europene, euro, autorizează emiterea de bancnotelor şi hotărăşte volumul
emisiunilor de euro. Tot ea gestionează şi cursurile monedei europene în raport cu celelalte
monede. Pentru a-i permite BCE să-şi îndeplinească misiunea, numeroase dispoziţii îi
garantează independenţa.

Legislaţia UE si procesul decizional

Procesul decizional la nivelul Uniunii Europene implică diferite instituţii UE, în special:
 Parlamentul European (PE/Parlamentul),
 Consiliul Uniunii Europene şi
 Comisia Europeană.
În general, Comisia Europeană propune proiecte legislative noi, dar Consiliul şi Parlamentul
sunt cele care le adoptă. În anumite situaţii, Consiliul poate hotărî singur. Există şi alte
instituţii care au un rol specific în acest proces.
Actele legislative ale UE sunt reprezentate de:
• Regulamente – acte legislative obligatorii pentru statele membre, persoane fizice
şi juridice de la data intrării în vigoare; nu necesită legislaţie naţională de
implementare, fiind direct aplicabile;
• Directive – acte legislative care definesc obiective ce trebuie atinse în mod
obligatoriu până la data stabilită în text, modalitatea de atingere a acestora fiind

18
 lăsată la latitudinea statelor membre; se adresează numai statelor membre şi necesită
transpunere în legislaţiile naţionale.
• Decizii – acte obligatorii numai pentru statele membre, instituţiile comunitare,
persoanele juridice şi fizice cărora li se adresează; nu necesită legislaţie naţională
de implementare ;
• Recomandări şi opinii – acte legislative fără caracter obligatoriu.
Pe lângă acestea, mai există şi rezoluţiile, declaraţiile şi programele de acţiune care sunt
însă forme de acţiune menite să asigure crearea şi modelarea cadrului juridic; nu au
caracter obligatoriu.
Normele şi procedurile din cadrul procesului decizional al UE sunt prevăzute în tratate.
Fiecare nouă propunere de proiect legislativ european trebuie să aibă la bază un articol
specific din tratat, menţionat ca „temei legal” pentru propunerea respectivă. Astfel se
determină procedura legislativă care trebuie urmată.

Elaborarea legislaţiei UE
Înainte de a propune noi iniţiative legislative, Comisia evaluează potenţialele
consecinţe economice, sociale şi ecologice pe care le-ar putea avea acestea. Prin urmare,
Comisia realizează evaluări de impact care prezintă avantajele şi inconvenientele diferitelor
opţiuni politice.
De asemenea, Comisia consultă părţile interesate cum ar fi organizaţiile
neguvernamentale, autorităţile locale, reprezentanţii industriei şi ai societăţii civile. Grupurile
de experţi sunt invitate să formuleze avize cu privire la aspectele tehnice relevante. În acest
fel, Comisia se asigură că propunerile legislative răspund nevoilor celor vizaţi şi evită
procedurile birocratice inutile.
Cetăţenii, întreprinderile şi organizaţiile pot participa la procedura de consultare prin
intermediul site-ului Consultări publice.
Parlamentele naţionale îşi pot exprima în mod oficial rezervele în cazul în care consideră că o
problemă poate fi soluţionată mai bine la nivel naţional decât la nivelul UE.

Procedura legislativă ordinară (ex- codecizia)

Codecizia, cunoscută de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona ca
„procedura legislativă ordinară” (articolul 294 al Tratatului privind funcţionarea Uniunii
Europene - TFEU), este procedura utilizată în prezent pentru majoritatea proceselor

19
legislative comunitare. Prin procedura de codecizie, puterea legislativă se împarte în mod egal
între Parlament şi Consiliu. În cazul în care Consiliul şi Parlamentul nu pot conveni asupra
unei propuneri de legislaţie, nu va exista o lege nouă. Conform procedurii, se pot efectua două
„lecturi” succesive ale proiectului de lege în fiecare instituţie. Dacă se ajunge la un acord cu
ocazia acestor lecturi, legea poate fi adoptată. În caz contrar, proiectul de lege va fi prezentat
unui comitet de conciliere, alcătuit dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Consiliului şi ai
Parlamentului. Odată ce comitetul a ajuns la un acord, textul aprobat se trimite din nou la
Parlament şi la Consiliu pentru a fi adoptat sub formă de lege. Concilierea devine un procedeu
tot mai rar întâlnit. Majoritatea legilor adoptate prin codecizie sunt adoptate, de fapt, la prima
sau a doua lectură, datorită bunei cooperări între cele trei instituţii.

2.3. Bibliografia capitolului 2

Diaconescu M. (2004), "Economie europeană. Fundamente și etape ale construcției
europene", ediţia a II- a revăzută şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti.
Drăgan G. (2005), ”UE între federalism şi inerguvernamentalism. Politici comune ale UE”,
Bucureşti, Editura ASE;
Ghica L. A. (coord.) (2007), “Enciclopedia Uniunii Europene”, ediţia a III- a, Ed. Meronia,
București;
www.europa.eu

20