Structura instituțională a Uniunii Europene

14 nov.2022

In acest curs vor fi prezentate aspecte generale privind cadrul instituțional

al UE referitoare la principiile care guvernează activitatea instituțiilor,
trăsăturile caracteristice ale acestora, funcțiile și rolul acestora.Totodată se
vor aborda aspecte referitoare la Parlamentul European.

Conform art. 13 din Tratatul privind Uniunea Europeană, structura instituțională are
următoarea componență:
Articolul 13

(1) Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează promovarea valorilor

sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale cetățenilor săi și ale
statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și a continuității
politicilor și a acțiunilor sale.
Instituțiile Uniunii sunt:
— Parlamentul European;
— Consiliul European;
— Consiliul;
— Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”);
— Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
— Banca Centrală Europeană;
— Curtea de Conturi.
(2) Fiecare instituție acționează în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin
tratate, în conformitate cu procedurile, condițiile și scopurile prevăzute de acestea.
Instituțiile cooperează unele cu altele în mod loial.
(3) Dispozițiile referitoare la Banca Centrală Europeană și la Curtea de Conturi,
precum și dispozițiile detaliate referitoare la celelalte instituții figurează în Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene.
(4) Parlamentul European, Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet
Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcții
consultative.

Prin Tratatul de la Lisabona se stabileşte că Uniunea dispune de un cadru instituţional

care vizează promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor
sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre, precum şi garantarea coerenţei, eficacităţii şi a
continuităţii politicilor şi acţiunilor sale. Conform Tratatului de la Lisabona instituţiile
Uniunii sunt: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană,
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi.
Fiecare instituţie funcţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin tratate, în
conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de acestea.
Abordarea sistemului instituțional impune reamintirea principiilor studiate și invocarea
acelor principii care au legătură cu funcționarea instituțiilor UE. În acest sens, subliniem că
principiile care stau la baza funcționării structurii instituționake a UE sunt:principiul
autonomiei de voință, principiul atribuirii de competente, principiul echiliburului
instituționak, principiul democrației reprezentative, principiul subsidiarității și
proporționalității.

Dintre trăsăturile caracteristice ale instituțiilor UE menționăm:fiecare instituție are un

fundament juridic, politic și sociologic distinct; structura instituțională a UE nu se pliază pe
structura instituțională existență la nivelul statelor membre, împărțirea competențelor între
instituțiile UE nu echivalează cu împărțirea la nivel intern în autorități cu puteri legislative,
executive sau judecătorești, deoarece un se aplică principiul clasic al separarii puterilor în
stat. Este adevărat că instituțiile UE funcționează în baza competențelor conferite prin tratate,
este adevărat că avem principii care stau la baza funcționării acestora ca principiul atribuirii
de competente și principiul echilibrului instituțional, în acest sens putând invoca separarea
puterilor ca regulă ca guvernează activitatea acestora, dar nu trebuie să confundam acest
principiul aplicabil intituțiilor UE cu principiul clasic al separarii puterilor care se aplică la
nivel intern.Instituțiile UE un au personalitate juridică, UE are personalitate juridică.
Instituțiile UE participa la adoptarea actelor UE având implicații directe în adoptarea
deciziilor, fiind ajutate în desfășurarea acestor activități de organele comunitare. Rolul
fiecărei instituții este prezentat după cum urmează:

 Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre. Preşedinţia Consiliului

este deţinută, prin rotaţie, de statele membre.
 Consiliul European stabilește direcția politică generală a UE.
 Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia.
 Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii în ansamblu.
 Curtea de Justiţie garantează respectarea dreptului european.
 Curtea de Conturi controlează modul de finanţare a activităţilor Uniunii.
 Banca Centrală Europeană răspunde de politica monetară europeană.
UE dispune şi de alte organisme interinstituţionale, și anume: Serviciul European de Acţiune
Externă; Comitetul Economic şi Social European; Comitetul Regiunilor; Banca Europeană de
Investiţii; Fondului european de investiţii; Ombudsmanul European; Autoritatea Europeană
pentru Protecţia Datelor etc.

Conform literaturii de specialitate, funcțiile instituțiilor UE sunt:

1. Exercitarea competențelor este guvernată de prevederile tratatelor, pentru fiecare

instituție precizându-se clar în tratate competențele, printre acestea fiind și acele
competente care se exercită combinat, și anume: competențele consultative,
legialative și executive.
2. Se afirmă característica de structură policentrică determinată de faptul că sediile se
află în orașii diferite;
3. Instituțiile cooperează în mod loial în raporturile dintre acestea și beneficiază de
separarea puterilor fiind instituții independente, dar care pot desfășura actiuni
comune.1

B. Parlamentul European
1.Constituire şi Componenţă.
Prin Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, cu rol de
organ intermediar între Înalta Autoritate şi Consiliul Special al Miniştrilor a fost înfiinţată
Adunarea Comună care a fost condusă de belgianul Paul Henri Spaak. În momentul respectiv,
Adunarea comună nu a primit decât atribuţii de consultare şi control. În cazul consultării îşi
exprima poziţia cu privire la proiectele de acte normative, fără însă ca Înalta Autoritate şi
Consiliul Special al Miniştrilor să fie obligate prin aceste consultări. În ceea ce priveşte
controlul, se implica în dezbaterea raportului anual al Înaltei autorităţi, interpela membrii
acesteia şi putea demite cu majoritate calificată Înalta Autoritate. Prima Adunare Comună s-a
întrunit la 10 septembrie 1952 şi a avut în componenţa sa 78 de membri.
Prin Tratatele de la Roma au fost înfiinţate încă două Adunări care aveau aceleaşi
atribuţii ca şi Adunarea Comună CECO. Prin Tratatele de la Roma se recunoaște implicarea
Adunării comune în procesul legislativ, aceasta urmând a fi consultată de către Comisie în
toate propunerile pe care aceasta le formulează. Adunării. În 1957 prin Convenţia relativă
privind organele comunitare comune, Adunarea Comună a CECO a fost extinsă la
toate cele trei comunități. Numărând 142 de membri, noua adunare s-a reunit

1
Gabriel Liviu Ispas, Daniela Panc, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura Hamangiu, 2019, pp.125-
129; Augustin Fuerea, Manualul UE, ediția a-6-a, Editura Universul Juridic, București, 2016,pp.102-104.
pentru prima dată la Strasbourg, la 19 martie 1958, ca „Adunarea
parlamentară europeană”, schimbându-și numele în „Parlamentul European” la

30 martie 1962. Totodată prin cele două Tratate de la Roma, Adunarea comună este
implicată în procedura bugetară..Prin aderarea celor trei state în anul 1973, Parlamentul
European a numărat 198 de membri. Un punct important a fi menţionat în evoluţia
Parlamentului European îl constituie Actul din 1976 privind alegerea reprezentanţilor în
Adunare prin sufragiu universal direct, primele alegeri conform acestor reguli desfăşurându-
se în anul 1979. Până în acest moment, membrii parlamentului european erau desemnaţi din
rândul parlamentarilor naţionali. Parlamentul ales în mod direct avea un număr de 410
membrii. Numărul acestora a fost modificat odată cu aderarea de noi state, astfel aderarea
Greciei a determinat creşterea numărului parlamentarilor la 434, în 1 ianuarie 1986 prin
aderarea Spaniei şi Portugaliei numărul lor a ajuns la 518. În urma unificării Germaniei,
numărul membrilor Parlamentului European s-a ridicat la 567, iar aderarea Austriei, Suediei
şi Finlandei a modificat numărul membrilor la 626. Prin Tratatul de la Nisa s-a încercat
demolarea deficitului democratic şi s-au reîmpărţit locurile în aşa fel încât să se realizeze o
reprezentare proporţională. După aplicare regulilor adoptate prin Tratatul de la Nisa, numărul
parlamentarilor a ajuns la 732 la care se adaugă numărul parlamentarilor din România şi din
Bulgaria. Aderarea Croației la Uniunea Europeană a avut drept consecință stabilirea unui
număr de 11 locuri în Parlamentul European pentru această țară. Prin urmare, la ora actuală,
Parlamentul European este alcătuit din 751 de membri.Prin retragerea Marii Britanii numărul
de locuri în Parlamentul European a ajuns la 705.
În ceea ce priveşte alegerea membrilor în Parlamentul European, la nivelul Uniunii
Europene aceasta este reglementată prin Actul din 1976, respectiv Directiva nr.93/109/CE a
Consiliului pentru stabilirea normelor de exercitare a dreptului de a alege şi de a fi ales pentru
Parlamentul European pentru cetăţenii care au reşedinţa într-un stat membru în care nu sunt
resortisanţi.
Actul din 1976 privind alegerea reprezentanţilor în Adunare prin sufragiu universal
direct aduce doar câteva reguli cu caracter general, şi anume:
-principiul votului unic;
- alegerea să se desfăşoare în cursul unei perioade care începe joi dimineaţa şi se
termină duminica imediat următoare, vârsta minimă pentru vot este de 18 ani.
Regulile Uniunii Europene privind alegerea în Parlamentul European sunt completate
cu reguli stabilite la nivel naţional. Astfel, fiecare stat are dreptul să fixeze regulile cu privire
la electorat, la eligibilitate şi la modurile de scrutin. În România alegerile pentru Parlamentul
European sunt reglementate prin Legea nr.33/2007, republicată în 2012.
În ceea ce priveşte statutul parlamentarului european, acesta este reglementat atât prin
dispoziţii Uniunii Europene, cât şi prin cele naţionale. În primul rând, trebuie să menţionăm
că deputaţii sunt aleşi pe o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este reprezentativ.
În cadrul regimului juridic al membrilor Parlamentului European atenţia este îndreptată
în mare parte spre incompatibilităţi care au ca scop protecţia şi independenţa parlamentarului,
implicând alegerea între mandatul de parlamentar european şi o funcţie sau orice activitate
incompatibilă cu mandatul. Art.6 din Actul adoptat în 1976 cu prinde o serie de
incompatibilităţi, astfel cel care exercită un mandat european nu are voie să fie:
-membru al Guvernului unui stat;
- membru al Comisiei Europene;
-judecător, avocat general sau grefier al Curţii de Justiţie sau al Tribunalului de Prima
Instanţă;
-membru al directoratului Băncii Centrale Europene;
-membru al Curţii de Conturi ;
-mediator al Comunităţilor Europene;
-membru al Comitetului Economic şi Social al CE şi Euratom;
- membru al comitetelor sau organismelor create în virtutea sau în aplicarea tratatelor
de înfiinţare a CEE sau EURATOM, în vederea administrării fondurilor comunitare sau a
unei misiuni permanente şi directe de gestiune administrativă;
-membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului de direcţie sau angajat al
Băncii Europene de Investiţii;
-funcţionar sau agent în activitate al instituţiilor comunităţilor europene sau al
organelor sau organismelor specializate ale acestora ori a Băncii Centrale Europene.
Dispoziţiile alin.2 art.6 din Actul din 1976 permit statelor membre să adauge la cele
enumerate şi alte incompatibilităţi aplicabile în plan naţional.
Astfel în plan intern, statul român stabileşte incompatibilitatea calităţii de membru
al Parlamentului European cu :
-calitatea de deputat sau senator în Parlamentul României, cumulul
mandatului european cu mandatul naţional fiind un subiect controversat de-a lungul timpului.
Până în momentul adoptării Actului din 1976 fiecare parlamentar european făcea parte dintr-
un parlament naţional, prin Art.5 din Actul din 1976 se autoriza compatibilitatea calităţii de
membru al Parlamentului European cu calitatea de membru al parlamentului unui stat
membru. Soluţia cumulului între cele două mandate a fost admisă de o parte a statelor
membre, însă de o altă parte a fost respinsă. În prezent, Decizia Consiliului Uniunii Europene
nr.2002/772/CE,EURATOM din 25 iunie şi 23 septembrie 2002 a modificat dispoziţiile
Actului din 1976 stabilind că începând cu alegerile din 2004, calitatea de membru al
Parlamentului European este incompatibilă cu aceea de membru a vreunui parlament
naţional.
Dispoziţiile Uniunii Europene privind incompatibilităţile sunt completate şi de
dispoziţiile din Protocolul cu privire la privilegii şi imunităţi din anul 1965, care prin
stabilirea imunităţilor asigură independenţa parlamentarului european în exercitarea
mandatului său şi punerea lui sub protecţie faţă de acte sau fapte abuzive ale autorităţilor
administrative, judiciare sau ale persoanelor fizice.Art.9 din Protocolul asupra imunităţilor şi
privilegiilor din 8 aprilie 1965 prevede că membrii Adunării nu pot fi cercetaţi, deţinuţi sau
urmăriţi pentru opiniile sau voturile emise de ei în exerciţiul funcţiilor lor, iar prin art.10 se
stabileşte că deputaţii beneficiază de imunitate pe toată durata sesiunilor Parlamentului
European. Parlamentul European ţine o sesiune anuală care începe în prima zi a lunii martie,
reunindu-se practic o săptămână pe lună pe parcursul întregului an, prin urmare imunitatea se
întinde pe întreaga durată a unui an.
Regimul material al membrilor Parlamentului European este diferit în funcţie de statul a
cărui reprezentanţi sunt, astfel indemnizaţiile membrilor Parlamentului European sunt
stabilite de reglementările naţionale, fiind similare cu cele ale parlamentarilor naţionali, de
aici decurgând diferenţele majore între aleşii europeni provenind din state membre diferite. În
timp s-a urmărit eliminarea diferenţelor prin instituirea categoriei cheltuielilor inerente
mandatului, fiind vorba de indemnizaţii de care beneficiază fiecare membru al Parlamentului
European.
Textul care urmează a fost preluat de
pehttps://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/11/parlamentul-european-context-
istoric
Înlocuirea contribuțiilor statelor membre cu resursele proprii ale Comunității (1.4.1) a
condus la o primă extindere a competențelor bugetare ale Parlamentului conform Tratatului
de la Luxemburg, semnat la 22 aprilie 1970. Un al doilea tratat ce vizează acest aspect -
consolidarea competențelor Parlamentului – a fost semnat la Bruxelles, la 22 iulie
1975 (1.1.2).

Actul Unic European din 17 februarie 1986 a consolidat rolul Parlamentului în anumite
domenii legislative (procedura de cooperare), iar tratatele de aderare și de asociere au intrat
sub incidența procedurii de aviz conform.
 Prin crearea Uniunii Europene (UE) și introducerea procedurii de codecizie în anumite
domenii legislative și prin extinderea procedurii de cooperare la alte domenii, Tratatul privind
Uniunea Europeană (TUE) din 7 februarie 1992 a marcat începutul transformării
Parlamentului în colegiuitor. Tratatul de la Maastricht i-a acordat Parlamentului competența
de a aproba componența finală a Comisiei, ceea ce a constituit o etapă importantă în ceea ce
privește controlul politic al Parlamentului asupra executivului Uniunii Europene (1.1.3).

Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997 a extins procedura de codecizie la

majoritatea domeniilor legislative și a reformat-o, plasând Parlamentul în calitate de
colegiuitor pe picior de egalitate cu Consiliul. Numirea președintelui Comisiei a fost supusă
aprobării Parlamentului, ceea ce a consolidat competențele de control ale acestuia din urmă
asupra puterii executive. Tratatul de la Nisa a extins și mai mult domeniul de aplicare al
procedurii de codecizie.

Tratatul de la Nisa, care a modificat TUE, Tratatele de instituire a Comunităților Europene

(TCE) și anumite acte conexe a fost semnat la 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare la
1 februarie 2003. Scopul acestui nou tratat a fost reformarea structurii instituționale a UE,
astfel încât aceasta să poată face față provocărilor viitoarelor extinderi. Competențele
legislative și de supraveghere ale Parlamentului au fost sporite, iar votul cu majoritate
calificată a fost extins la mai multe domenii în cadrul Consiliului (1.1.4).

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) (1.1.5) din 13 decembrie 2007 a
reprezentat o nouă extindere importantă atât a aplicării votului cu majoritate calificată în
Consiliu (utilizând o nouă metodă de la 1 noiembrie 2014 – articolul 16 din TUE), cât și a
aplicării procedurii de codecizie (extinsă în prezent la aproximativ 45 de noi domenii
legislative). „Procedura legislativă ordinară” a devenit cea mai utilizată procedură
decizională, acoperind toate domeniile de politică importante ale TFUE (articolul 294 – fostul
articol 250 din TCE). Rolul Parlamentului în pregătirea viitoarelor modificări ale tratatelor a
devenit, de asemenea, mai important (articolul 48 din TUE). În plus, ca parte a Tratatului de
la Lisabona (și, inițial, ca parte a proiectului de tratat de instituire a unei constituții pentru
Europa, care nu a avut succes), Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care a
fost semnată de președinții Parlamentului, Comisiei și Consiliului în cadrul Consiliului
European de la Nisa din 7 decembrie 2000, a devenit obligatorie din punct de vedere juridic
(4.1.2).

În urma alegerilor europene din perioada 23-26 mai 2019, a reieșit clar faptul că Parlamentul
a folosit pe deplin dispozițiile articolului 14 din TUE, care prevăd că: „Parlamentul European
exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă și bugetară. Acesta exercită funcții de
control politic și consultative, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Parlamentul
European alege președintele Comisiei”.

Cercetările recente legate de contribuția Parlamentului la creștere indică faptul că legislația pe

care o pregătește contribuie anual cu peste o mie de miliarde EUR la PIB-ul UE, prin
consolidarea drepturilor rezidenților și întreprinderilor din UE[1]. O altă contribuție
semnificativă o are bugetul UE (1.4.3)[2].

Atât pentru alegerile din 2014, cât și pentru cele din 2019, partidele politice europene (1.3.3)
au prezentat alegătorilor „candidați cap de listă” pentru ocuparea funcției de președinte al
Comisiei. Se poate afirma că sistemul bazat pe „candidați cap de listă” s-a dovedit de succes,
îmbunătățind participarea la vot la alegerile europene.
În urma semnării, la 24 ianuarie 2020, a Acordului privind retragerea Regatului Unit al Marii
Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice, Parlamentul a aprobat decizia Consiliului de a încheia acest acord de retragere
[articolul 50 alineatul (2) din TUE]. Votul în cadrul căruia s-au exprimat 621 de voturi pentru
și 49 împotrivă, ce a avut loc la 29 ianuarie 2020, a fost totodată și ultima ocazie în care
deputații din Regatul Unit au fost prezenți în Parlament, întrucât retragerea a intrat în vigoare
la 1 februarie 2020.

La 28 aprilie 2021, Parlamentul a aprobat [articolul 218 alineatul (6a) din TFUE]
încheierea Acordului privind comerțul și cooperarea dintre Uniunea Europeană și
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, pe de o parte, și Regatul Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord, pe de altă parte.

b.Organizare şi funcţionare
Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt reglementate de Tratate şi de
Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament. Parlamentul European se întrunește
în sesiune anuală. Parlamentul se întrunește de drept în a doua zi de marți a lunii martie.
Parlamentul European se poate întruni în perioada de sesiune extraordinară, la cererea
majorității membrilor care îl compun, a Consiliului sau a Comisiei.
Parlamentul European are următoarea structură:
 Președintele;
 Biroul;
 Conferinţa preşedinţilor;
 comisii;
 grupuri politice parlamentare.
Preşedintele este ales pentru o perioadă de doi ani şi jumătate cu posibilitatea reînnoirii
mandatului său. Preşedintele, vicepreşedinţii şi chestorii sunt aleşi prin vot secret. Conform
Regulamentului de funcționare al Parlamentului European, Preşedintele conduce toate
activităţile Parlamentului şi ale organelor sale şi dispune de toate competenţele pentru a
prezida dezbaterile Parlamentului şi pentru a asigura buna desfăşurare a acestora. Această
dispoziţie poate fi interpretată în sensul că printre competenţele conferite de aceasta este
prevăzută şi aceea de a pune capăt recurgerii excesive la moţiuni, cum ar fi solicitările de
respectare a Regulamentului de procedură, moţiunile de procedură, explicaţiile privind votul,
precum şi solicitările de vot separat, de vot pe părţi sau de vot prin apel nominal, în cazul în
care Preşedintele consideră că acestea au scopul deliberat de a cauza şi vor avea ca efect o
obstrucţionare prelungită şi gravă a procedurilor Parlamentului sau a exercitării drepturilor
altor deputaţi. Printre competenţele conferite se numără şi aceea de a supune la vot textele în
altă ordine decât ordinea de vot stabilită în documentul care face obiectul votului.
Preşedintele deschide, suspendă şi închide şedinţele. Preşedintele hotărăşte asupra
admisibilităţii amendamentelor, asupra întrebărilor adresate Consiliului şi Comisiei şi asupra
conformităţii rapoartelor cu Regulamentul de funcționare. Preşedintele asigură respectarea
regulamentului, menţine ordinea, dă cuvântul vorbitorilor, declară închise dezbaterile, supune
la vot chestiunile şi anunţă rezultatele votului. Preşedintele adresează comisiilor comunicările
care sunt de competența acestora. Preşedintele poate lua cuvântul în cadrul unei dezbateri
numai pentru a face un rezumat al chestiunii în cauză şi a cere să se revină la subiect; în cazul
în care doreşte să participe la dezbatere, Preşedintele părăseşte fotoliul, pe care îl poate
reocupa numai după încheierea dezbaterii privind chestiunea respectivă. În relaţiile
internaţionale, la ceremonii, în chestiunile administrative, judiciare sau financiare,
Parlamentul este reprezentat de Președinte, care poate delega aceste competențe. Președintele
semnează, în a doua lectură, bugetul Uniunii Europene adoptat de Parlament pentru a putea
deveni operațional. Președintele semnează alături de Președintele Consiliului toate actele
actele legislative adoptate în procedura legislativă. În caz de absenţă, de imposibilitate de
exercitare a funcţiei sau în cazul în care doreşte să participe la dezbatere, Preşedintele este
înlocuit de unul dintre vicepreşedinţi. Preşedintele poate delega vicepreşedinţilor orice
funcţie, precum reprezentarea Parlamentului cu ocazia unor ceremonii sau acte determinate.
Conform art. 24 din Regulamentul de funcționare, Biroul este compus din Preşedinte şi
cei 14 vicepreşedinţi ai Parlamentului. Chestorii sunt membri ai Biroului cu funcţie
consultativă. Conform art. 25 din Regulamentul de funcționare al Parlamentului European,
Biroul îşi îndeplineşte sarcinile care îi revin prin regulament, și anume: reglementează
chestiunile financiare, organizatorice şi administrative privind organizarea internă a
Parlamentului, Secretariatul şi organele Parlamentului; reglementează chestiunile financiare,
organizatorice și administrative privind deputații pe baza unei propuneri a Secretarului
General sau a unui grup politic; reglementează chestiunile privind desfăşurarea şedinţelor;
stabileşte organigrama Secretariatului General şi normele privind situaţia administrativă şi
financiară a funcţionarilor şi a altor agenţi; stabileşte un proiect preliminar de estimare a
bugetului Parlamentului; adoptă orientările pentru chestori; este organul competent pentru
autorizarea reuniunilor comisiilor în afara locurilor obişnuite de desfăşurare a activităţii, a
audierilor, precum şi a călătoriilor de studiu şi de informare efectuate de raportori; numeşte
Secretarul General; stabileşte modalităţile de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 2004/2003
al Parlamentului European şi al Consiliului privind statutul şi finanţarea partidelor politice la
nivel european şi îndeplineşte, în cadrul punerii în aplicare a regulamentului menţionat,
sarcinile care îi revin în temeiul prezentului regulament; stabilește normele privind regimul
aplicabil informațiilor confidențiale de către Parlament și organismele sale, precum și de
către titularii de mandat și alți deputați, luând în considerare toate acordurile
interinstituționale încheiate în materie. Preşedintele şi/sau Biroul pot încredinţa unuia sau mai
multor membri ai Biroului sarcini generale sau speciale care ţin de competenţa Preşedintelui
şi/sau a Biroului. În acelaşi timp, se stabilesc modalităţile de executare a acestor sarcini.
Biroul numește doi vicepreședinți responsabili cu dezvoltarea relațiilor cu parlamentele
naționale. Aceștia prezintă periodic Conferinței președinților un raport privind activitățile
desfășurate în acest domeniu. Cu ocazia fiecărei noi alegeri a Parlamentului, Biroul aflat la
sfârşit de mandat rămâne în funcţie până la prima şedinţă a noului Parlament. Chestorii
răspund de chestiuni de ordin administrativ şi financiar, aceştia au rol consultativ în cadrul
Biroului.
Conferinţa preşedinţilor a înlocuit Biroul Lărgit şi este compusă din Preşedintele
Parlamentului European şi din preşedinţii grupurilor politice. Funcţiile Conferinţei
preşedinţilor sunt prevăzute în art. 27 din Regulamentul de procedură al Parlamentului
European. Conform acestui articol Conferința președinților își îndeplinește funcțiile conform
regulamentului, după cum urmează: hotărăşte cu privire la organizarea lucrărilor
Parlamentului şi la chestiunile aferente programării legislative;Conferinţa preşedinţilor este
organul competent pentru chestiunile referitoare la relaţiile cu alte organe şi instituţii ale
Uniunii Europene, precum şi cu parlamentele naţionale ale statelor membre; Conferinţa
preşedinţilor este organul competent pentru chestiunile aferente relaţiilor cu ţările terţe şi cu
instituţiile sau organizaţiile din afara Uniunii;Conferința președinților este organul competent
în ceea ce priveşte organizarea unor consultări structurate cu societatea civilă europeană
asupra unor chestiuni de mare însemnătate;Conferinţa preşedinţilor întocmeşte proiectul de
ordine de zi pentru perioadele de sesiune ale Parlamentului;Conferinţa preşedinţilor este
organul competent în ceea ce priveşte componenţa şi competenţele comisiilor şi ale
comisiilor de anchetă, precum şi ale comisiilor parlamentare mixte, ale delegaţiilor
permanente şi ale delegaţiilor ad hoc; Conferinţa preşedinţilor hotărăşte repartizarea locurilor
în sala de şedinţe;Conferinţa preşedinţilor este organul competent pentru autorizarea
rapoartelor din proprie iniţiativă;Conferinţa preşedinţilor prezintă propuneri Biroului în ceea
ce priveşte chestiunile administrative şi bugetare ale grupurilor politice.
Parlamentul European are dreptul să înfiinţeze o serie de comisii, şi anume:
-comisii permanente, la ora actuală existând un număr de 20 de comisii permanente-
Comisia de afaceri externe, securitate şi apărare, Comisia pentru agricultură şi dezvoltare
rurală; Comisia pentru buget; Comisia economică, monetară şi de politică industrială;
Comisia de cercetare, a dezvoltării tehnologice şi de energie; Comisia de relaţii economice
externe;Comisia juridică şi a drepturilor cetăţenilor;Comisia pentru afaceri sociale şi
încadrarea în muncă;Comisia de politică regională;Comisia mediului, pentru sănătate publică
şi protecţia consumatorilor; Comisia de cultură, tineret, educaţie şi mijloace mass-media;
Comisia pentru dezvoltare şi cooperare,Comisia pentru libertăţi publice şi afaceri interne;
Comisia pentru control bugetar;Comisia instituţională; Comisia pentru pescuit;Comisia
regulamentară, de verificare a puterilor şi imunităţilor; Comisia pentru drepturile
femeii;Comisia de petiţii.-;
-comisii temporare care pot fi constituite pe o durată de maxim 12 luni cu posibilitate
de prelungire;
-comisii de anchetă;
-delegaţii interparlamentare;
-comisii parlamentare mixte la care participă parlamentari din statele asociate sau din
statele cu care sunt angajate negocieri de aderare.
Parlamentul European mai este asistat şi de un Secretariat General care îşi desfăşoară
activitate sub autoritatea secretarului general.
În Parlamentul European, deputaţii se pot organiza în grupuri pe baza afinităţilor
politice. Modul de constituire al grupurilor politice din Parlamentul European este
reglementat, în mod special, de art.32,33,34 din Regulamentul de funcționare al acestei
instituții. În mod normal, nu este necesar ca Parlamentul să evalueze afinităţile politice ale
membrilor unui grup. În cazul constituirii unui grup, deputaţii în cauză recunosc, prin
definiţie, că au aceleaşi afinităţi politice. Numai în cazul în care deputaţii în cauză neagă că
au aceleaşi afinităţi politice este necesar ca Parlamentul să aprecieze dacă grupul a fost
constituit în conformitate cu regulamentul. Un grup politic este constituit din deputați aleși în
cel puțin un sfert din statele membre. Numărul minim necesar de deputați pentru a constitui
un grup politic este de 25.În cazul în care numărul de membri ai unui grup scade sub pragul
necesar, Președintele, cu acordul Conferinței președinților, poate permite grupului în cauză să
continue să funcționeze până la următoarea ședință constitutivă a Parlamentului, dacă sunt
îndeplinite următoarele condiții:membrii grupului reprezintă în continuare cel puțin o cincime
din statele membre; grupul există de cel puțin un an. Președintele nu aplică această derogare
în cazurile în care există dovezi suficiente pentru a se presupune că se abuzează de ea. Un
deputat poate aparţine unui singur grup politic. Constituirea unui grup politic trebuie adusă la
cunoştinţa Preşedintelui printr-o declaraţie. În această declaraţie trebuie menţionată
denumirea grupului şi numele membrilor, precum şi componenţa biroului. Declaraţia de
constituire a unui grup politic se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Grupurile
politice îşi exercită funcţiile în cadrul activităţilor Uniunii, inclusiv sarcinile care le revin în
temeiul Regulamentului de procedură. În cadrul organigramei Secretariatului General,
grupurile politice dispun de un secretariat, de facilităţi administrative şi de creditele prevăzute
în bugetul Parlamentului. Biroul adoptă normele privind punerea la dispoziţie, punerea în
aplicare şi controlul acestor facilităţi şi credite, precum şi cele privind delegarea
competenţelor de execuţie bugetară aferente. În aceste norme sunt prevăzute consecinţele
administrative şi financiare ale dizolvării grupurilor politice. Deputații individuali pot forma
intergrupuri sau alte grupări neoficiale ale deputaţilor pentru a organiza schimburi de opinii
informale în legătură cu chestiuni specifice între diferite grupuri politice, cu atragerea
membrilor unor comisii parlamentare diferite, și pentru a promova contactul între deputați și
societatea civilă.
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/20/parlamentul-european-
organizare-si-functionar

Secretariatul Parlamentului

Secretariatul Parlamentului este condus de Secretarul General, care este

numit de Birou (articolul 234 din Regulamentul de procedură). Biroul
hotărăște, de asemenea, componența și organizarea Secretariatului, care, în
prezent, este alcătuit din 12 direcții generale și Serviciul Juridic.
Secretariatul are misiunea de a coordona activitatea legislativă și de a
organiza sesiunile plenare și reuniunile. De asemenea, acordă asisten ță
tehnică și juridică, precum și consultanță de specialitate organelor
parlamentare și deputaților din PE pentru a-i sprijini în exercitarea mandatelor
lor. Secretariatul pune la dispoziție servicii de interpretare și traducere pentru
toate reuniunile și documentele oficiale.

Funcționare
În temeiul tratatelor, Parlamentul își organizează activitatea în mod
independent. Acesta își adoptă Regulamentul de procedură cu majoritatea
voturilor deputaților săi (articolul 232 din TFUE). Cu excepția cazului în care
tratatele dispun altfel, Parlamentul hotărăște cu majoritatea voturilor
exprimate (articolul 231 din TFUE). Acesta decide ordinea de zi pentru
perioadele sale de sesiune, care sunt destinate în principal adopt ării
rapoartelor pregătite de comisiile sale, întrebărilor adresate Comisiei și
Consiliului, dezbaterilor de actualitate și urgente, precum și declara țiilor
președinției. Reuniunile comisiilor și ședințele plenare sunt publice și
transmise pe internet.
Sediul și locurile de desfășurare a activității
Începând cu 7 iulie 1981, Parlamentul a adoptat mai multe rezoluții
referitoare la sediul său, invitând guvernele statelor membre s ă respecte
obligația care le revine în temeiul tratatelor de a stabili un singur sediu pentru
instituții. Deoarece timp foarte îndelungat nu s-au conformat, Parlamentul a
luat o serie de decizii privind organizarea sa și locurile de desf ășurare a
activității (Luxemburg, Strasbourg și Bruxelles). În cadrul Consiliului European
de la Edinburgh din 11 și 12 decembrie 1992, guvernele statelor membre au
încheiat un acord privind sediile instituțiilor, prin care se stabilea ca:

 Parlamentul să își aibă sediul la Strasbourg, unde să se organizeze cele

12 perioade de sesiune lunare, inclusiv sesiunea în care se adopt ă
decizia referitoare la bugetul anual al UE;
 perioadele de sesiune suplimentare să se țină la Bruxelles;
 comisiile parlamentare să se reunească la Bruxelles;
 Secretariatul Parlamentului și departamentele care îi acordă asisten ță
acestuia să rămână la Luxemburg.

Această decizie a fost criticată de Parlament. Cu toate acestea, Curtea de

Justiție a Uniunii Europene (hotărârea din 1 octombrie 1997 – C-345/95) a
confirmat că sediul Parlamentului a fost stabilit în conformitate cu dispozi țiile
a ceea ce acum corespunde articolului 341 din TFUE. Substanța deciziei a
fost inclusă în Tratatul de la Amsterdam, printr-un protocol anexat la tratate.

Deși a regretat aceste decizii, Parlamentul a fost obligat să își elaboreze

calendarul anual în consecință, prin intermediul unei propuneri emise de
Conferința președinților. În general, în decursul unui an, Parlamentul are
12 perioade de sesiune de patru zile la Strasbourg și șase perioade de
sesiune de două zile la Bruxelles. Deputații din Parlamentul European au
lansat numeroase inițiative pentru a evita reuniunile de la Strasbourg. De
exemplu, pentru anul 2012, a fost adoptat un calendar care includea dou ă
perioade de sesiune de două zile în aceeași săptămână calendaristică din luna
octombrie, la Strasbourg, ceea ce reducea durata totală a reuniunilor de la
Strasbourg cu patru zile. Însă în urma unei plângeri înaintate de Fran ța, Curtea
de Justiție a Uniunii Europene a hotărât că, în vederea respect ării deciziilor
adoptate, sunt necesare două perioade integrale de sesiune (cauza C-237/11).

În conformitate cu articolul 229 din TFUE, Parlamentul se poate întruni în

perioade de sesiune extraordinare, la cererea majorității deputa ților care îl
compun, a Consiliului sau a Comisiei. La 18 decembrie 2006, Parlamentul a
ținut pentru prima dată o ședință plenară suplimentară la Bruxelles, imediat
după Consiliul European din 14 și 15 decembrie 2006. Această practică a
monitorizării imediate a reuniunilor Consiliului European a fost consolidat ă de
atunci.

Din cauza pandemiei de COVID-19, Parlamentul a introdus de asemenea

măsuri pentru a le permite deputaților să participe la sesiunile plenare de la
distanță și să utilizeze proceduri de votare de la distanță.
 c.Atribuţii

Parlamentul dispune de mai multe instrumente de control. El dezbate raportul general

anual prezentat de Comisie (articolul 233 din TFUE) și supraveghează, împreună cu
Consiliul, actele de punere în aplicare și actele delegate ale Comisiei (articolele 290 și 291
din TFUE). Conform dispozițiilor din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene,
Parlamentul European exercită atribuţii în ceea ce priveşte controlul politic, astfel
exercită un control politic asupra Comisiei Europene. Parlamentul European poate fi
sesizat printr-o moțiune de cenzură privind activitatea Comisiei, se poate pronunța asupra
acestei moțiuni numai după cel puțin trei zile de la depunerea acesteia și numai prin vot
deschis. În cazul în care moțiunea de cenzură se adoptă cu o majoritate de două treimi din
voturile exprimate și de către majoritatea membrilor care compun Parlamentul European,
membrii Comisiei trebuie să demisioneze colectiv din funcțiile lor, iar Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate trebuie să demisioneze din funcțiile pe
care le exercită în cadrul Comisiei. Aceștia rămân în funcție și continuă să gestioneze
afacerile curente până la înlocuirea lor De asemenea dezbate raportul anual prezentat de către
Comisie. Parlamentul European are dreptul de a primii petiţii de la cetăţenii statelor
membre, astfel cetăţenii europene, individual sau în grup, îşi pot exercita dreptul la
petiţie şi pot depune la Preşedintele Parlamentului European cererile sau plângerile cu
privire la problemele care se află sub jurisdicția Uniunii Europene. Parlamentul
European desemnează mediatorul european care are ca principală atribuţie primirea
plângerilor din partea oricărui cetăţean al Uniunii, ale oricărei persoane fizice sau
juridice care are reşedinţa sau sediul social într-un stat membru, referitoare la cazurile
de administrare defectuoasă în acţiunea instituţiilor, organismelor sau agenţiilor
Uniunii, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă.

Nu în ultimul rând putem adăuga faptul că Parlamentul European este chemat să dea un aviz
conform pentru încheierea de acorduri fondate pe art. 310 TCE şi acordurile de aderare după
Actul Unic European.

Parlamentul European elaborează un proiect pentru a stabili dispozițiile necesare care să

permită alegerea membrilor săi prin vot universal direct în conformitate cu o procedură
uniformă în toate statele membre sau în conformitate cu principii comune tuturor statelor
membre.
Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente, în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, stabilesc statutul partidelor politice la nivel european, în special regulile
legate de finanțarea acestora.

Parlamentul European, hotărând cu majoritatea membrilor care îl compun, poate cere

Comisiei să prezinte orice propunere corespunzătoare privind chestiunile despre care
consideră că necesită elaborarea unui act al Uniunii pentru punerea în aplicare a tratatelor. În
cazul în care nu prezintă propuneri, Comisia comunică Parlamentului European motivele
sale.

În îndeplinirea misiunilor sale, Parlamentul European poate constitui, la cererea unei pătrimi
a membrilor care îl compun, o comisie temporară de anchetă pentru a examina pretinsa
încălcare a normelor de drept sau administrare defectuoasă în aplicarea dreptului Uniunii, cu
excepția cazului în care pretinsele fapte sunt examinate de o instanță judecătorească și atât
timp cât procedura jurisdicțională nu este încheiată .

Orice cetățean al Uniunii, precum și orice persoană fizică sau juridică având reședința sau
sediul social într-un stat membru are dreptul de a adresa Parlamentului European, cu titlu
individual sau în asociere cu alți cetățeni sau cu alte persoane, o petiție privind un subiect
care ține de domeniile de activitate ale Uniunii și care îl privește în mod direct.

Parlamentul European își adoptă regulamentul de procedură cu majoritatea voturilor

membrilor săi. Parlamentul European dezbate, în ședință publică, raportul general anual care
îi este prezentat de către Comisie.

Parlamentul exercită împreună cu Consiliul funcția legislativă și bugetară. Parlamentul

alături de Comisie şi Consiliu contribuie la definirea programării legislative a Uniunii
Europene. În toate activitățile sale, Parlamentul respectă pe deplin drepturile fundamentale
prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Atunci când examinează o
propunere de act legislativ prin care se deleagă Comisie competențe în conformitate cu
articolul 290 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Parlamentul acordă o
atenție deosebită obiectivelor, conținutului, domeniului de aplicare și duratei delegării,
precum și condițiilor cărora aceasta trebuie să li se supună. În cazul în care o propunere de act
legislativ are implicații financiare, Parlamentul stabilește dacă sunt prevăzute resurse
financiare suficiente. La examinarea unei propuneri de act legislativ, Parlamentul acordă o
atenție deosebită respectării principiilor subsidiarității și proporționalității. În cazul în care
Consiliul invită Parlamentul să participe la o reuniune a Consiliului în cursul căreia acesta
intervine în calitate de legislator, Preşedintele Parlamentului solicită preşedintelui sau
raportorului comisiei competente sau altui deputat desemnat de comisie să reprezinte
Parlamentul. În cazurile în care tratatele conferă un drept de inițiativă Parlamentului, comisia
competentă poate decide să elaboreze un raport din proprie inițiativă.

În cazul în care un stat membru decide să se retragă din Uniune, în conformitate cu articolul
50 din Tratatul privind Uniunea Europeană, chestiunea se trimite spre examinare comisiei
competente. Parlamentul hotărăște asupra aprobării unui acord de retragere cu majoritatea
voturilor exprimate.

Parlamentul efectuează controlul execuţiei bugetare în curs. El încredinţează această

sarcină comisiilor competente pentru buget şi control bugetar, precum şi altor comisii
interesate. Parlamentul examinează în fiecare an, înainte de prima lectură a proiectului de
buget aferent exerciţiului următor, problemele privind execuţia bugetară.

Parlamentul European este implicat în :alegerea Comisiei, numirea judecătorilor și avocaților

generali ai Curții de Justiție a Uniunii Europene, numirea membrilor Curţii de Conturi,
numirea membrilor Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene.

În concluzie, Parlamentul European are rol legislativ, rol de control și rol bugetar. În ceea ce
privește rolul legislativ, Parlamentul European: adoptă legislația UE împreună cu Consiliul
UE, la propunerea Comisiei Europene, ia decizii cu privire la acordurile internaționale; adotă
decizii cu privire la extinderea UE, revizuiește programul de lucru al Comisiei și îi cere să
propună acte legislative. Referitor la rolul de control Parlamentul European: exercită control
democratic asupra tuturor instituțiilor UE;alege președintele Comisiei și aprobă colegiul
comisarilor în ansamblu, Poate recurge la o moțiune de cenzură, obligând Comisia să
demisioneze;acordă descărcarea de gestiune, adică aprobă modul în care s-a cheltuit bugetul
UE,analizează petițiile cetățenilor și formează comisii de anchetă, discută politicile monetare
cu Banca Centrală Europeană,adresează interpelări Comisiei și Consiliului,participă la
misiuni de observare a alegerilor. În ceea ce privește funcția bugetară, Parlamentul European:
stabilește bugetul UE, împreună cu Consiliul și a probă bugetul pe termen lung al UE
(„cadrul financiar multianual”).

Text preluat de
pehttps://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/
19/parlamentul-european-competente
Sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene
Parlamentul are dreptul de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene dac ă
o altă instituție a încălcat prevederile tratatului.

El are dreptul de a interveni, de exemplu, în sprijinul uneia dintre p ăr țile

implicate, în cauzele din fața CJUE. Un exemplu de referin ță este acela în care
Parlamentul și-a exercitat acest drept în hotărârea „Isoglucose” (cauzele 138
și 139/79 din 29 octombrie 1980), în care CJUE a abrogat un regulament al
Consiliului pe motiv că acesta și-a încălcat obligația de a consulta
Parlamentul. În cazul unei acțiuni în constatarea abținerii de a ac ționa
(articolul 265 din TFUE), Parlamentul poate sesiza CJUE în cazul în care o
instituție a încălcat tratatul, astfel cum s-a întâmplat, de exemplu, în
cauza 13/83, în care Consiliul a fost găsit vinovat pentru că nu a luat m ăsuri
referitoare la politica comună de transport.

În conformitate cu Tratatul de la Amsterdam, Parlamentul putea introduce o

acțiune în anulare a unui act împotriva unei alte instituții cu scopul exclusiv
de a-și proteja prerogativele. În urma adoptării Tratatului de la Nisa,
Parlamentul nu mai este obligat să prezinte o motivare specific ă; de acum
înainte, el este în măsură să instituie proceduri în același mod precum
Consiliul, Comisia și statele membre. Parlamentul se poate constitui pârât
într-o acțiune îndreptată împotriva unui act adoptat în temeiul procedurii de
codecizie sau atunci când unul dintre actele acestuia este menit s ă produc ă
efecte juridice față de părți terțe. Articolul 263 din TFUE confirmă astfel
hotărârile CJUE în cauzele 320/81, 294/83 și 70/88.

În cele din urmă, Parlamentul are dreptul de a solicita CJUE un aviz prealabil
cu privire la conformitatea unui acord internațional cu dispozi țiile tratatului
(articolul 218 din TFUE).

Text preluat de pe https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/21/parlamentul-

european-procedura-electorala

Parlamentul European: procedura

electorală
Procedurile pentru alegerea Parlamentului European sunt reglementate atât
de legislația europeană, care definește normele comune pentru toate statele
membre, cât și de dispoziții naționale specifice, care variază de la un stat
membru la altul. Dispozițiile comune stabilesc principiul reprezent ării
proporționale, norme privind pragurile și anumite incompatibilit ăți cu mandatul
de deputat în Parlamentul European. Numeroase alte chestiuni importante,
precum sistemul electoral utilizat și numărul circumscripțiilor, sunt
reglementate de legislațiile naționale.
Temei juridic
Articolul 14 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE); Articolele 20, 22 și
223 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și articolul 39
din Carta drepturilor fundamentale a UE.

Actul din 20 septembrie 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului

European prin vot universal direct, modificat ultima dată
prin Decizia 2018/994 (UE, Euratom) a Consiliului din 13 iulie 2018.

Norme comune
A. Principii

Tratatele fondatoare (1.1.1) prevedeau că deputații în Parlamentul European

vor fi numiți inițial de parlamentele naționale, stipulând însă alegerea prin vot
universal direct. Această prevedere a fost pusă în aplicare de c ătre Consiliu
înainte de primele alegeri directe din 1979 prin Actul din 20 septembrie 1976
privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal direct
(Actul electoral din 1976). Acest act a schimbat complet statutul institu țional
al Parlamentului European și a pus bazele unei Uniuni Europene mai
democratice.

În 1992, Tratatul de la Maastricht (1.1.3) a prevăzut că alegerile trebuie să se

desfășoare în conformitate cu o procedură uniformă și că Parlamentul
European ar trebui să elaboreze o propunere în acest sens, pe care Consiliul
să o adopte cu unanimitate. Cu toate acestea, deoarece Consiliul nu a reu șit
să se pună de acord asupra niciunei propuneri, Tratatul de la Amsterdam a
introdus posibilitatea de a stabili „principii comune”. Actul din 1976 a fost
modificat în consecință prin Decizia 2002/772/CE, Euratom a Consiliului din
25 iunie și 23 septembrie 2002, care a introdus principiile reprezentării
proporționale și o serie de incompatibilități între mandatele naționale și cele
europene.

Ultimele modificări ale Actului electoral din 1976 au fost adoptate

prin Decizia (UE, Euratom) 2018/994 a Consiliului din 13 iulie 2018, care
include dispoziții privind posibilitatea unor metode diferite de vot (vot
anticipat, electronic, prin internet și vot prin coresponden ță), privind pragurile;
privind protecția datelor cu caracter personal; privind sancționarea „votului
dublu” în legislația națională, privind votul în țări terțe și privind posibilitatea de
a se asigura vizibilitatea partidelor politice europene pe buletinele de vot.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona ( 1.1.5), dreptul de a

vota și de a candida la alegeri a devenit un drept fundamental (articolul 39
din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene).

B. Aplicare: dispozițiile comune în vigoare

1. Dreptul resortisanților străini de a vota și de a candida

În temeiul articolului 22 alineatul (2) din TFUE, „orice cetățean al Uniunii
care își are reședința într-un stat membru și care nu este resortisant al
acestuia are dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul
European în statul membru în care își are reședința”. Normele de punere în
aplicare a acestui drept au fost adoptate prin Directiva 93/109/CE a
Consiliului, modificată ultima dată prin Directiva 2013/1/UE a Consiliului,
care, la articolul 6, prevede că „orice cetățean al Uniunii care are reședința
într-un stat membru fără a fi resortisant al acestuia și care, prin efectul unei
hotărâri judecătorești individuale sau al unei decizii administrative, cu condi ția
ca aceasta din urmă să poată face obiectul unor căi de atac, a fost dec ăzut din
dreptul de a fi ales, fie în temeiul dreptului statului membru de re ședin ță, fie al
dreptului statului membru de origine, este exclus de la exercitarea acestui
drept în statul membru de reședință în cazul alegerilor pentru Parlamentul
European”.

2. Sistemul electoral

În conformitate cu Actul electoral din 1976 modificat, alegerile europene

trebuie să se bazeze pe principiul reprezentării proporționale și s ă utilizeze fie
sistemul listelor, fie votul unic transferabil. De asemenea, statele membre pot
să autorizeze votul pe baza unui sistem de liste preferențiale.

Pe lângă pragul minim voluntar pentru distribuirea mandatelor de pân ă la 5 %

din voturile valabile exprimate la nivel național, modificările recente aduse
Actului electoral din 1976, adoptate prin Decizia (UE, Euratom) 2018/994 a
Consiliului, stabilesc un prag minim obligatoriu de 2 % până la 5 % pentru
circumscripțiile cu mai mult de 35 de locuri (inclusiv statele membre cu o
singură circumscripție) în statele membre în care se folosește sistemul de
liste. Statele membre vor trebui să respecte această cerință în timp util pentru
alegerile din 2024, cel târziu.

În temeiul acestei decizii, statele membre pot prevedea, de asemenea,

posibilități de vot anticipat, vot prin corespondență și vot electronic și prin
internet. În acest caz, statele membre trebuie să asigure, în special,
fiabilitatea rezultatului, secretul votului și protecția datelor cu caracter
personal.

3. Incompatibilități

În temeiul articolului 7 din Actul electoral din 1976, astfel cum a fost
modificat prin Decizia 2002/772/CE, Euratom a Consiliului, funcția de deputat
în Parlamentul European este incompatibilă cu cea de membru al guvernului
unui stat membru, membru al Comisiei, judecător, avocat-general sau grefier
al Curții de Justiție, membru al Curții de Conturi, membru al Comitetului
Economic și Social European, membru al comitetelor sau al organismelor
create în conformitate cu tratatele în scopul gestionării fondurilor Uniunii sau
al desfășurării unei sarcini administrative directe permanente, membru al
Consiliului de administrație, al Comitetului de direcție sau angajat al B ăncii
Europene de Investiții și funcționar sau agent activ al institu țiilor Uniunii
Europene sau al organismelor specializate atașate acestora. Au fost ad ăugate
incompatibilități suplimentare cu funcția de membru al Comitetului Regiunilor
(în 1997), precum și cu cea de membru al Comitetului executiv al B ăncii
Centrale Europene, de Ombudsman al Uniunii Europene și, în special, de
membru al unui parlament național (în 2002).

Aspecte care fac obiectul dispozițiilor naționale

În plus față de aceste norme comune, aspectele electorale sunt reglementate
de dispoziții naționale, care diferă uneori semnificativ; astfel, sistemul
electoral poate fi considerat a fi un sistem electoral polimorf.

A. Sistemul electoral și pragurile

Toate statele membre sunt obligate să utilizeze un sistem bazat pe principiul

reprezentării proporționale. Pe lângă pragul voluntar pentru distribuirea
mandatelor de până la 5 % din voturile valabile exprimate la nivel
național, Decizia (UE, Euratom) 2018/994 a Consiliului a stabilit un prag
minim obligatoriu de 2 % până la 5 % pentru circumscripțiile cu mai mult de
35 de locuri (inclusiv statele membre cu o singură circumscripție). Aceast ă
cerință trebuie îndeplinită în timp util pentru alegerile europene din 2024, cel
târziu.

În prezent, următoarele state membre aplică praguri: Franța, Belgia, Lituania,

Polonia, Slovacia, Cehia, România, Croația, Letonia și Ungaria (5 %); Austria,
Italia și Suedia (4 %); Grecia (3 %); și Cipru (1,8 %). Celelalte state membre
nu aplică niciun prag, deși Germania a încercat să facă acest lucru, îns ă în
două decizii din 2011 și 2014, Curtea Constituțională germană a declarat
pragurile pentru alegerile europene ale Germaniei existente la momentul
respectiv (care au fost inițial de 5 %, apoi de 3 %) drept neconstituționale.

B. Limitele circumscripțiilor

La alegerile europene, majoritatea statelor membre funcționeaz ă ca o

circumscripție unică. Totuși, patru state membre (Belgia, Irlanda, Italia și
Polonia) și-a împărțit teritoriul național în mai multe circumscripții regionale.

C. Dreptul la vot

Vârsta minimă la care se poate vota este de 18 ani în toate statele membre,
cu excepția Austriei și Maltei, unde această vârstă este de 16 ani, și a Greciei,
unde este de 17 ani.

Votul este obligatoriu în cinci state membre (Belgia, Bulgaria, Luxemburg,

Cipru și Grecia): obligația de a vota vizează atât cetățenii acestor state, cât și
cetățenii UE înregistrați care nu sunt resortisanți ai statului respectiv.

1. Votul resortisanților străini în țara gazdă

Orice cetățean al Uniunii care își are reședința într-un stat membru și care nu
este resortisant al acestuia are dreptul de a vota la alegerile pentru
Parlamentul European în statul membru în care își are reședința, în acelea și
condiții ca și resortisanții acelui stat (articolul 22 din TFUE). Totuși, conceptul
de reședință diferă încă de la un stat membru la altul. Anumite state (de
exemplu Estonia, Franța, Germania, Polonia, România și Slovenia) impun ca
alegătorii să își aibă domiciliul sau reședința stabilă pe teritoriul electoral,
altele (de exemplu Cipru, Danemarca, Grecia, Irlanda, Luxemburg, Slovacia și
Suedia) le impun să locuiască în mod obișnuit acolo, iar altele (de exemplu
Belgia și Cehia) cer ca alegătorii să fie înscriși în registrul de eviden ță a
populației. Pentru a putea vota în anumite state (de exemplu Luxemburg și
Cipru), cetățenii UE trebuie să îndeplinească și condiția unei perioade minime
de reședință pe teritoriul statului respectiv. În toate statele membre,
resortisanții din alte țări ale UE au obligația de a se înscrie la vot înainte de
ziua alegerilor. Termenele de înscriere variază semnificativ de la un stat
membru la altul.

2. Votul resortisanților străini în țara lor de origine

Aproape toate statele membre permit votul în străinătate la alegerile

europene. În unele state membre, alegătorii trebuie să se înscrie la autorit ățile
lor electorale naționale pentru a putea vota din străinătate prin coresponden ță
sau la ambasadă ori consulat. În alte state membre, voturile prin
corespondență se pot efectua la ambasade sau la consulate. În unele state
membre, dreptul de a vota în străinătate se acordă numai cetățenilor care
locuiesc într-un alt stat membru (de exemplu în Bulgaria și Italia). În plus, în
majoritatea statelor membre există dispoziții speciale pentru personalul
diplomatic și militar trimis în străinătate.

Faptul că anumiți resortisanți străini pot vota atât în țara gazdă, cât și ca
cetățeni în țara de origine ar putea genera abuzuri, respectiv votul dublu, care
constituie o infracțiune în unele state membre. În acest sens, modific ările
recente aduse Actului electoral din 1976, adoptate prin Decizia (UE,
Euratom) 2018/994 a Consiliului, impun statelor membre să se asigure că votul
dublu la alegerile pentru Parlamentul European face obiectul unor sanc țiuni
eficiente, proporționale și cu efect de descurajare.

D. Dreptul de a candida

Dreptul de a candida la alegerile pentru Parlamentul European în orice alt stat

membru de reședință este, de asemenea, o formă a aplicării principiului
nediscriminării între cetățeni și resortisanți străini și corolarul dreptului la
liberă circulație și ședere pe teritoriul Uniunii Europene. Orice persoan ă care
este cetățean al Uniunii și care, fără a avea cetățenia statului membru de
reședință, îndeplinește condițiile de care depinde dreptul de a fi ales al
resortisanților săi, în conformitate cu legislația statului membru respectiv, are
dreptul de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European în statul
membru de reședință, dacă nu este decăzută din aceste drepturi (articolul 3
din Directiva 93/109/CE a Consiliului).
În afara cerinței privind calitatea de cetățean al unui stat membru, comun ă
tuturor statelor membre, condițiile diferă de la o țară la alta. Nimeni nu poate fi
candidat în mai mult de un stat membru în timpul acelorași alegeri (articolul 4
din Directiva 93/109/CE a Consiliului). Vârsta minimă pentru a candida la
alegeri este de 18 ani în majoritatea statelor membre, cu excep ția Belgiei,
Bulgariei, Ciprului, Cehiei, Estoniei, Irlandei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei și
Slovaciei (21 de ani), a României (23 de ani) și a Italiei și Greciei (25 de ani).

E. Candidaturi

În anumite state membre, doar partidele și organizațiile politice pot depune

candidaturi. În alte state membre, candidaturile pot fi depuse dac ă întrunesc
un anumit număr de semnături sau grupează un anumit număr de alegători, iar,
în anumite cazuri, este necesară depunerea unei garanții.

Decizia (UE) 2018/937 a Consiliului European din 28 iunie 2018 de stabilire a

componenței Parlamentului European stabilește modalitatea în care locurile în
Parlamentul European prevăzute la articolul 14 alineatul (2) din TUE trebuie
repartizate, aplicând principiul „proporționalității degresive ” ( 1.3.3).

F. Datele alegerilor

În temeiul articolelor 10 și 11 din Actul din 1976, astfel cum a fost modificat,
alegerile pentru Parlamentul European au loc în aceeași perioad ă, care începe
într-o joi dimineață și se încheie duminica următoare; data și orele exacte sunt
stabilite de fiecare stat membru. În 1976, Consiliul, hotărând cu unanimitate,
în urma consultării Parlamentului European, a stabilit perioada electoral ă
pentru primele alegeri din 1979. Alegerile care au avut loc dup ă 1979 s-au
desfășurat în perioada corespunzătoare pe parcursul ultimului an al perioadei
de cinci ani menționate la articolul 5 din Actul electoral (1.3.1).

În ceea ce privește alegerile din 2014, prin Decizia din 14 iunie 2013,
Consiliul a deplasat datele, stabilite inițial în iunie, în perioada 22-25 mai,
pentru a evita suprapunerea cu vacanța de Rusalii, aplicând urm ătoarele
dispoziții de la articolul 11: „În cazul în care organizarea de alegeri [...] în
cursul perioadei în cauză se dovedește imposibilă, Consiliul, hotărând în
unanimitate după consultarea Parlamentului European, stabile ște, cu cel pu țin
o lună înainte de sfârșitul perioadei de cinci ani menționate la articolul 5, o
altă perioadă pentru alegeri care se poate situa cel mai devreme la dou ă luni
înainte sau cel mai târziu la o lună după perioada fixată conform dispozi țiilor
paragrafului precedent.” Alegerile următoare trebuie să aib ă loc în perioada
corespunzătoare pe parcursul ultimului an al perioadei de cinci ani
(Articolul 11 din Actul din 1976). În consecință, alegerile din 2019 au avut loc
în perioada 23-26 mai.

G. Opțiunea alegătorilor de a schimba ordinea candidaților pe listele

electorale

În cea mai mare parte a statelor membre, alegătorii pot exprima voturi
preferențiale pentru a schimba ordinea numelor de pe listă. Totuși, în șase
state membre (Germania, Spania, Franța, Portugalia, Ungaria și România)
listele sunt închise (nu există posibilitatea voturilor preferențiale). În Malta și
Irlanda, alegătorii ordonează candidații în ordinea preferințelor (votul unic
transferabil).

H. Ocuparea locurilor devenite vacante în cursul unui mandat electoral

În anumite state membre, locurile devenite vacante sunt alocate primilor

candidați nealeși de pe aceeași listă (eventual după ajustare, în func ție de
voturile obținute de candidați). În alte state membre, locurile vacante se aloc ă
supleanților, iar dacă nu există supleanți, criteriul decisiv este ordinea
candidaților pe liste. În alte state membre, deputații în PE au dreptul de a
reveni în Parlamentul European după ce motivul plecării lor nu mai este
valabil.

Rolul Parlamentului European

Începând cu anii 1960, Parlamentul European și-a exprimat în mod repetat
opinia cu privire la aspectele legate de legislația electorală și a prezentat
propuneri în conformitate cu articolul 138 din Tratatul CE (actualul
articol 223 din TFUE). Lipsa unei proceduri cu adevărat uniforme în ceea ce
privește alegerile pentru Parlamentul European ilustrează cât este de dificil ă
armonizarea diferitelor tradiții naționale. Posibilitatea oferit ă prin Tratatul de
la Amsterdam de adoptare a unor principii comune a permis doar par țial
depășirea acestor dificultăți. Dezideratul menționat la articolul 223 din TFUE,
de a adopta o procedură uniformă, care să necesite aprobarea Parlamentului
European, nu a fost încă realizat. Eforturile constante ale Parlamentului de a
moderniza și de a „europeniza” procedura electorală comună au avut ca
rezultat, în 1997, propunerea pentru o procedură electoral ă uniform ă;
conținutul său a fost inclus în Decizia Consiliului din 2002. Parlamentul
European a adoptat, la 11 noiembrie 2015, o rezoluție referitoare la reforma
legislației electorale a Uniunii Europene. Inițiativa legislativă a Comisiei
pentru afaceri constituționale a propus modificări ale Actului electoral din
1976, cu scopul de a face alegerile europene mai democratice și de a cre ște
participarea publicului la procesul electoral. Modificările propuse de
Parlament au fost parțial acceptate și încorporate în Decizia (UE, Euratom)
2018/994 a Consiliului din 13 iulie 2018. Cu toate acestea, Consiliul nu a
putut ajunge la un acord cu privire la propunerea Parlamentului de a crea o
circumscripție comună și de a numi candidați cap de listă pentru postul de
președinte al Comisiei.

În urma rezoluției sale din 7 februarie 2018 referitoare la componența

Parlamentului European, Parlamentul a votat pentru reducerea num ărului s ău
de locuri de la 751 la 705 după ieșirea Regatului Unit din UE și pentru
redistribuirea unora dintre locurile care urmează a fi eliberate ca urmare a
Brexitului între statele membre care sunt ușor subreprezentate ( 1.3.3). La
22 noiembrie 2012, Parlamentul European a adoptat o rezoluție prin care
îndeamnă partidele politice europene să numească candidați pentru postul de
președinte al Comisiei în timpul alegerilor din 2014 pentru a întări
legitimitatea politică atât a Parlamentului, cât și a Comisiei. Aceste dispozi ții
au fost puse în aplicare înainte de alegerile din 2014 și, pentru prima dat ă,
candidați cap de listă au participat la aceste alegeri. În cele din urm ă, în urma
alegerilor din 2014, unul dintre acești candidați, Jean-Claude Juncker, a fost
ales președinte al Comisiei la 22 octombrie 2014 de către Parlamentul
European. În Decizia sa din 7 februarie 2018 privind revizuirea Acordului-
cadru privind relațiile dintre Parlamentul European și Comisia European ă,
Parlamentul a declarat că este gata să respingă orice candidat la func ția de
președinte al Comisiei care nu este numit în calitate de candidat cap de
listă („Spitzenkandidat”) al unui partid politic european în perspectiva
alegerilor europene din 2019; totuși, după alegerile din 2019, dna Ursula von
der Leyen, care nu a fost candidat cap de listă, a fost aleasă pre ședint ă a
Comisiei Europene.

În 2003, a fost stabilit un sistem de finanțare a partidelor politice europene

care a permis și crearea unor fundații politice (1.3.3) la nivelul UE
[Regulamentul (CE) nr. 2004/2003 a fost abrogat și înlocuit de Regulamentul
(UE, Euratom) nr. 1141/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din
22 octombrie 2014 privind statutul și finanțarea partidelor politice europene și
a fundațiilor politice europene]. Regulamentul din 2014 a fost modificat
recent, ca urmare a Rezoluției Parlamentului din 15 iunie 2017 referitoare la
finanțarea partidelor politice și a fundațiilor politice la nivel european. În
rezoluție, au fost evocate deficiențe în ceea ce privește nivelul de cofinan țare
și posibilitatea ca deputații în Parlamentul European să se afilieze la mai
multe partide, pentru a garanta că banii publici sunt folosiți în mod cuvenit la
finanțarea partidelor și fundațiilor politice europene prin Regulamentul (UE,
Euratom) 2018/673 al Parlamentului European și al Consiliului din 3 mai 2018.

Comunicarea online poate crea riscuri pentru procesele electorale și

democrație, după cum au demonstrat evenimentele recente (manipularea
datelor personale în context electoral). Pentru a preveni utilizarea ilegal ă a
datelor cu caracter personal, au fost adoptate foarte recent noi modific ări la
Regulamentul din 2014 privind statutul și finanțarea partidelor politice
europene și a fundațiilor politice europene [(Regulamentul (UE, Euratom)
2019/493 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 martie 2019 de
modificare a Regulamentului (UE, Euratom) nr. 1141/2014 în ceea ce privește
o procedură de verificare cu privire la încălcări ale normelor privind protec ția
datelor cu caracter personal în contextul alegerilor pentru Parlamentul
European]. Noile norme convenite de Parlament și de Consiliu sunt concepute
pentru a proteja procesul electoral de campaniile online de dezinformare care
folosesc în mod abuziv datele cu caracter personal ale alegătorilor, și permit
impunerea de sancțiuni financiare pentru partidele și funda țiile politice
europene care influențează sau încearcă să influențeze în mod deliberat
rezultatul alegerilor europene, profitând de încălcările normelor de protec ție a
datelor.

În plus, în urma Rezoluției Parlamentului din 15 iunie 2017 referitoare la

platformele online și piața unică digitală, în care acesta a invitat Comisia s ă
analizeze posibilitatea unei intervenții legislative pentru a limita difuzarea de
conținut fals, Comisia a publicat, în aprilie 2018, comunicarea sa intitulată
„Combaterea dezinformării online: o abordare europeană” și a propus un Cod
de bune practici la nivelul UE, care a fost semnat de trei platforme online în
septembrie 2018. Planul de acțiune al Comisiei din decembrie 2018 împotriva
dezinformării îndeamnă platformele online, printre altele, să-și pună în
aplicare rapid și eficient angajamentele și să se concentreze asupra ac țiunilor
urgente pentru alegerile europene, inclusiv ștergerea conturilor false,
etichetarea mesajelor difuzate de „boți” și cooperarea cu verificatorii de fapte
și cu cercetătorii pentru a detecta dezinformarea și a spori vizibilitatea
conținutului care a fost verificat. În perioada premergătoare alegerilor
europene din mai 2019, Comisia a solicitat celor trei platforme semnatare ale
Codului de bune practici să raporteze lunar cu privire la acțiunile pe care le
întreprind pentru a îmbunătăți controlul plasării anunțurilor publicitare, a
asigura transparența publicității politice și tematice și a combate conturile
false și utilizarea rău intenționată a boților.

În rezoluția sa din 26 noiembrie 2020 referitoare la bilanțul alegerilor

europene, Parlamentul a recomandat ca următoarele aspecte s ă fie examinate
pentru a îmbunătăți procesul electoral european, în special în cadrul
Conferinței privind viitorul Europei:

 noi metode de votare la distanță pentru cetățeni în timpul alegerilor

europene, în circumstanțe specifice sau excepționale;
 norme comune de admitere a candidaților la alegeri și norme comune
privind campaniile și finanțarea;
 standarde armonizate pentru drepturile de a alege și de a fi ales în toate
statele membre ale UE, inclusiv o reflecție asupra reducerii la 16 ani a
vârstei minime a alegătorilor în toate statele membre;
 dispoziții privind perioadele de absență a deputaților, de exemplu, în cazul
concediului de maternitate, al concediului pentru creșterea copilului sau
al unei boli grave.

Parlamentul a invitat statele membre să garanteze că toți cetățenii lor cu drept

de vot, inclusiv cetățenii UE care trăiesc în afara țării lor de origine,
persoanele fără adăpost și deținuții care beneficiază de un astfel de drept
conform legislației naționale, își pot exercita acest drept.

Ina Sokolska

09-2021

Bibliografie minimală
Cursul a fost elaborate avand in vedere urmatoarele repere bibliografice:
- Gabriel Liviu Ispas, Daniela Panc, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editura
Hamangiu, 2019;
- Gabriel Liviu Ispas, Daniela Panc, Drept instituțional al Uniunii Europene, Editia a-2-a
Editura Hamangiu 2021
-Gyula Fabian, Drept institutional al Uniunii Europene, Editia a-2-a Editura Hamangiu 2021
-Augustin Fuerea, Dreptul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2016
-https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/home
https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/contents