UNIVERSITATEA ‘SPIRU HARET’ CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT

MASTER : DREPT COMUNITAR

REFERAT

LA DISCIPLINA:

ORGANIZATII EUROPENE SI EUROATLANTICE

TEMA :

PARLAMENTUL EUROPEAN

COORDONATOR STIINTIFIC :PROF.UNIV. NICU VINTILA

MATERAND :
LAURENŢIU VLAD

1
 I. Introducere. Uniunea Europeana – noul cadru al politicii europene
In literatura de specialitate precum si in mass-media se opereaza in mod frecvent
cu anumite concepte care vin sa evidentieze structura complexa si dinamica a procesului
constructiei europene: institutii comunitare si organe comunitare.
Conceptul de institutii comunitare se caracterizeaza prin urmatoarele elemente
specifice:
 au rolul de a pune in aplicare, in temeiul competentelor lor, regulile juridice
fundamentale de constituire si de functionare a Comunitatilor si a U.E.
 sunt create prin tratatele de infiintare a Comunitatilor Europene
 in domeniile in care actioneaza sunt dotate cu puterea de a lua decizii si de a le
impune statelor membre; din aceasta perspectiva ele reprezinta o desprindere de
schemele traditionale ale cooperarii internationale, in care executarea tratatelor
este supusa disponibilitatii semnatarilor, suveranitatea nationala fiind cauza
principala a asa-numitei "paralizii a tratatelor"
 prin natura lor, ele reprezinta interesele statelor (Consiliul), interesele
Comunitatilor (Comisia), interesele popoarelor (Parlamentul) si interesele
dreptului (Curtea de Justitie)
 beneficiaza de anumita autonomie juridica, administrativa si financiara, corolar al
specificitatii lor functionale
Organele comunitare se diferentiaza prin faptul ca:
 indeplinesc functii consultative, cu caracter tehnic ori financiar, auxiliar;
 sunt prevazute prin tratate, altele sunt create de catre institutii in vederea
exercitarii atributiilor lor; cele infiintate prin tratate pot avea personalitate juridica
sau o simpla autonomie financiara; cele create de institutii trebuie sa aiba
fundamentul in tratate, sa nu fie dotate cu puteri proprii de decizie, ci numai cu
functii de executie strict controlate, sa nu modifice echilibrul institutional.
Institutiile comunitare sunt acele organe create prin tratatele de infiintare a
Comunitatilor Europene, care neavând personalitate juridica, reprezinta interesele
statelor, ale comunitatilor si popoarelor, asigura respectarea dreptului si actioneaza in
domenii strict limitate, fiind dotate cu puterea de a lua decizii la nivel comunitar, pe care
le impune statelor membre.
Organele comunitare sunt acele elemente structurale, create prin tratate sau de
catre institutiile comunitare, in vederea indeplinirii unor functii consultative auxiliare cu
caracter tehnic, financiar si de alta natura (Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic si
Social).
Institutiile Uniunii Europene se pot imparti in doua categorii: cele care au
orientare supranationala, cum ar fi: Comisia, Parlamentul European si Curtea de Justie si
cele cu orientare interguvernamentala: Consiliul de Ministrii si Consiliul European.
Comisia este alcatuita din reprezentanti numiti de statele membre pentru o
perioada de 4 ani. Ei nu reprezinta interesele propriilor guverne ci, intruchipeaza ideea de
unitate europeana. Comisia simbolizeaza si asigura functionarea ideii de integrare
supranationala mai mult decat orice organism.
Comisarii nu mai au dupa denumire nici un fel de legatura cu interesele guvernelor
care i-au propus. Avand sediul la Bruxelles, Comisia identifica agenda de probleme si
2
propune solutii pe care le inainteaza Consiliului de Ministri. Sub conducerea lui Jacques
Delors Comisia si-a sporit personalul, ajungand la circa 13 000 de functionari care
asigura din punct de vedere administrativ functionarea Uniunii Europene
Parlamentul European functioneaza la Strasbourg si este dupa cum spunea
Conway Henderson "primul si singurul experiment in democratia transnationala". A fost
infiintat in 1952 ca parte a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului. El nu poate
adopta legi dar are prerogative in ceea ce priveste supravegherea bugetului Uniunii, fiind
in masura sa blocheze o serie de propuneri executive. Parlamentul are chiar dreptul de a
dizolva Comisia, daca o asemenea hotarare intruneste doua treimi din voturi.
Din 1979 membrii Parlamentului European sunt alesi direct de catre cetatenii din
statele din care provin. In momentul in care Uniunea avea 12 membrii, numarul
parlamentarilor se ridica la 518, dupa marirea ei la 15 membrii, numarul parlamentarilor a
crescut la 626.
Este de mentionat, pentru aceasta succinta introducere, si faptul ca parlamentarii
sunt alesi proportional cu numarul polulatiei din tara membra din care provin, iar in forul
european nu mai sunt grupati pe blocuri nationale ci pe grupuri ideologice. In acest fel
Parlamentul European ofera o imagine a spectrului politic al Uniunii Europene.

II. Parlamentul European

1. Prezentare generala
Parlamentul European reprezintă, în formularea Tratatului de la Roma din 1957,
"popoarele statelor unite în Comunitatea Europeană". Aproximativ 375 de milioane de
cetăţeni europeni din 15 ţări sunt în prezent implicaţi în procesul de integrare, prin cei
626 de reprezentanţi pe care îi au în Parlamentul European.
Primele alegeri directe în Parlamentul European s-au ţinut în iunie 1979, când, la
numai 34 de ani de la terminarea celui de al doilea război mondial, popoarele naţiunilor
Europei, o dată destrămate de război, au mers la urne pentru a alege membrii unui
parlament unic. Europenii nu ar fi putut găsi un simbol mai puternic al reconcilierii.
Parlamentul European, a cărui legitimitate derivă din sufragiul universal direct,
este ales la fiecare cinci ani; de-a lungul timpului, el a acumulat constant putere şi
influenţă, printr-o serie de tratate. Aceste tratate, în special Tratatul de la Maastricht din
1992 şi Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat Parlamentul European dintr-
un organism pur consultativ într-un parlament legislativ, cu puteri similare cu cele ale
parlamentelor naţionale.
Parlamentul European este singura instituţie comunitară care se întâlneşte şi îşi
ţine dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile Parlamentului se publică în
Monitorul Oficial al Uniunii Europene.

2. Presedintia, Biroul şi Conferinta Presedintilor

Presedintele reprezintă Parlamentul în situaţii oficiale şi în relaţiile internaţionale,
prezidează şedinţele plenare şi întâlnirile Biroului şi Conferinţei Preşedinţilor.
Biroul este organul regulator care este responsabil cu bugetul Parlamentului şi
răspunde de chestiuni administrative, de organizare şi de personal. Pe lângă Preşedinte şi
cei paisprezece vicepreşedinţi, acesta mai include cinci chestori care ocupă o poziţie

3
consultativă în chestiunile administrative şi financiare legate de Membri şi de Statutul
acestora. Membrii Biroului sunt aleşi cu un mandat de doi ani şi jumătate.
Conferinta Presedintilor cuprinde Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii
grupurilor politice; ea este organismul politic conducător al Parlamentului. Conferinţa
elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţii organismelor
parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor
parlamentare.

3. Comisiile si secretariatul

Pentru a pregăti activitatea sesiunilor plenare ale Parlamentului, Membrii lucrează

în 17 comisii permanente. Pe lângă aceste comisii permanente, Parlamentul mai poate
înfiinţa şi subcomisii, comisii temporare care se ocupă de probleme specifice, precum şi
comisii de anchetă.
Comisiile parlamentare unite întreţin relaţiile cu parlamentele Statelor cu care
Uniunea Europeană are acorduri de asociere. De asemeni, delegaţiile interparlamentare
fac acelaşi lucru pentru parlamentele multor altor ţări şi pentru organizaţiile
internaţionale.
Trebuie mentionat ca activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat,
condus de un Secretar General, şi care are un personal de aproximativ 3500 de persoane,
pe lângă care mai funcţionează şi personalul grupurilor politice şi asistenţii membrilor.
Cele unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din
personalul secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic (traducere şi interpretare). Cu
toate acestea, în ciuda constrângerilor impuse de multilingvism şi de cele trei puncte de
lucru, bugetul operaţional al Parlamentului este doar unu la sută din bugetul Comunităţii,
adică un euro şi jumătate pe an de la fiecare persoană care trăieşte în Uniunea Europeană.

4. Puterile Parlamentului European

Ca toate parlamentele, Parlamentul European are trei puteri fundamentale:

 puterea legislativă
 puterea administrativă financiară
 puterea de a supraveghea executivul
a. Puterea legislativă
Procedura legislativă normală este codecizia. Astfel, Parlamentul European şi
Consiliul se află la egalitate, actele fiind adoptate împreună de Consiliu şi de Parlamentul
European. Prin procedura de codecizie, mult mai multe amendamente ale Parlamentului
sunt introduse în legile comunitare; de asemenea, nici un text nu poate fi adoptat fără
acordul oficial al Parlamentului European şi al Consiliului European.
Codecizia este la ora actuală una dintre puterile cele mai importante ale
Parlamentului. Procedura de codecizie se aplică asupra problemelor legate de mişcarea
liberă a forţei de muncă, de crearea unei pieţe interne, de cercetarea şi dezvoltarea
tehnologică, mediul înconjurător, protecţia consumatorului, educaţie, cultură şi sănătate.
Această procedură s-a folosit, spre exemplu, atunci când Parlamentul European a adoptat
directiva "televiziunii fără graniţe", care interzicea transmiterea evenimentelor sportive
4
numai în formă codificată. Procedura a permis de asemenea Parlamentului European să
asigure reguli mult mai stricte cu privire la calitatea combustibililor şi a uleiurilor de
motor începând din anul 2000, ca un mijloc de a micşora considerabil poluarea
atmosferică.
Deşi codecizia este procedura standard, există domenii importante, cum ar fi
problemele fiscale, sau revizuirea anuală a preţurilor agricole, în care parlamentul pur şi
simplu îşi exprimă părerea.

b. Puterea administrativă financiară

Aceasta este o putere importantă, care permite Parlamentului European să îşi

stabilească priorităţile politice. Parlamentul European adoptă în fiecare lună decembrie
bugetul Uniunii pe anul următor. Bugetul nu intră în vigoare până ce nu este semnat de
Preşedintele Parlamentului European, punând astfel la dispoziţia Uniunii resursele
financiare necesare pentru anul următor.
Din 1970, bugetul este finanţat din resurse proprii, acceptate de Statele Membre
după consultarea Parlamentului European. Aceste resurse sunt limitate la ora actuală la
1.27% din produsul intern brut. În acest moment, resursele proprii cuprind:
 Taxele vamale percepute la graniţele externe ale Uniunii;
 Taxele pe produsele agricole importate de la ţările care nu sunt membre ale
Uniunii;
 1% din taxa pe valoare adăugată (TVA) pe produse şi servicii în cadrul Uniunii;
 o "a patra resursă", calculată pe baza prosperităţii relative a fiecărui Stat Membru
(produsul intern brut al acestor state).
De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 şi 1975, care au creat resursele proprii
ale Comunităţii, Parlamentul European şi Consiliul European au devenit cele două braţe
ale autorităţii bugetare - cu alte cuvinte, ele împart puterea administrativă financiară.
Parlamentul are ultimul cuvânt în chestiuni care privesc cheltuielile pe regiuni
(Fondul European pentru Dezvoltare Regională), lupta împotriva şomajului, mai ales în
rândurile tinerilor şi femeilor (Fondul Social European), în chestiuni legate de programe
culturale şi educaţionale, cum ar fi programele Erasmus şi Socrates; Parlamentul poate
mări bugetul de cheltuieli în limitele unui plafon acceptat de Consiliul European şi de
Comisia Europeană.
De asemenea, trebuie mentionat ca Parlamentul îşi foloseşte puterile pentru a mări
fondurile pentru ajutor umanitar şi programelor pentru refugiaţi. În ceea ce priveşte
cheltuielile cu agricultura, Parlamentul poate propune modificări, dar Consiliul European
are ultimul cuvânt în acest sens.
În cazul în care Parlamentul European şi Consiliul European nu reuşesc să ajungă
la un consens asupra fondurilor de cheltuieli, după două lecturări ale proiectului de buget,
între mai şi decembrie, Parlamentul are dreptul să respingă bugetul, şi întreaga procedură
se reia. Semnătura Preşedintelui Parlamentului este cea care face posibilă punerea în
aplicare a bugetului.
După adoptarea bugetului, Parlamentul monitorizează utilizarea corespunzătoare a
fondurilor publice, prin Comisia de Control Bugetar. Mai precis, aceasta înseamnă
controlul asupra administrării fondurilor şi acţiuni permanente pentru îmbunătăţirea
procedurilor de împiedicare, detectare şi pedepsire a fraudelor, stabilind dacă cheltuielile
comunitare au dat cele mai bune rezultate posibile. Parlamentul elaborează o evaluare
5
anuală asupra folosirii fondurilor de către Comisia Europeană, înainte de a acorda o
apreciere de "îndeplinire" a implementării bugetului. În 1999, Parlamentul a refuzat să
acorde Comisiei o apreciere de îndeplinire pentru 1996, din motive de administrare
improprie a fondurilor şi lipsă de transparenţă.
De asemeni, in cadrul procesului de luare a deciziilor in Uniunii Europene
Monetare, Parlamentul European are responsabilitatea de a asigura supravegherea
democratica a Bancii Centrale Europene (BCE), a carei independenta este garantata prin
Tratat. Parlamentul este consultat in problema nominalizarilor pentru presedintie si
pentru Comitetul executiv al Bancii. In plus, in afara dezbaterilor periodice asupra
situatiei economice si financiare, Parlamentul intervine si in adoptarea legislatiei
referitoare la UEM, si este consultat de catre Consiliu atunci cand se pune problema
acceptarii unei cereri de adeziune la euro

c. Puterea de supraveghere democratica

Parlamentul exercită o supraveghere democratică asupra tuturor activităţilor

comunitare. Această putere, care iniţial se aplica numai asupra activităţilor Comisiei
Europene, a fost extinsă şi asupra Consiliului de Miniştri, asupra Consiliului European şi
a organismelor de cooperare politică răspunzătoare în faţa Parlamentului.
Parlamentul European poate, de asemenea, constitui comisii de anchetă. Acest
lucru a fost făcut de câteva ori - spre exemplu, în chestiunea "bolii vacii nebune", care a
dus la constituirea unei Agenţii Veterinare Europene la Dublin. Tot Parlamentul a
asigurat şi crearea Oficiului European împotriva Fraudei (OLAF) în chestiuni bugetare.

5. Parlamentul si Comisia Europeana

Parlamentul European joacă un rol important în procesul numirii Comisiei

Europene. După ce aprobă nominalizarea pentru Preşedintele Comisiei, Parlamentul
audiază membrii nominalizaţi pentru Comisiei, numind apoi Comisia printr-un vot de
încredere.
Această putere vine să completeze dreptul Parlamentului de a cenzura Comisia - o
armă politică puternică, de vreme ce adoptarea unei moţiuni de cenzură ar obliga Comisia
să demisioneze.
Până acum, Parlamentul European nu a adoptat nici o moţiune de cenzură.
Adoptarea unei moţiuni de cenzură ar necesita susţinerea unei majorităţi absolute a
membrilor, precum şi votul a două treimi dintre ei. În martie 1999, ca urmare a unui
raport asupra managementului Comisiei, elaborat de o comisie de experţi independenţi
împuterniciţi de Parlament, Comisia a ales să demisioneze, mai degrabă decât să se
supună unei cenzuri oficiale a Parlamentului.
Parlamentul îşi exercită puterile de supraveghere zilnic, examinând un mare număr
de rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia Europeană este obligată să le prezinte (spre
exemplu, raportul anual general şi rapoartele lunare cu privire la implementarea
bugetului).
În plus, Membrii Parlamentului European pot adresa întrebări Comisiei Europene,
oral sau în scris. În timpul şedinţelor în plen, "Secţiunea de întrebări" devine un forum pe
chestiuni specifice între membrii Parlamentului şi membrii Comisiei. Membrii
6
independenţi ai Parlamentului şi grupurile politice adresează anual peste 5000 de
întrebări Comisiei.

6. Parlamentul si Consiliul European

Puterile bugetare şi legislative extinse ale Parlamentului au mărit influenţa

acestuia asupra Consiliului European. În special procedura de codecizie a ajutat la crearea
unui echilibru al puterii legislative între Consiliul European şi Parlamentul European.

7. Parlamentul si politica comuna externa de securitate (CFSP)

Ţelul cooperării politice europene, care a demarat la începutul anilor '70, era să
depăşească un cadru economic şi social stabilit de Tratatele comunitare, şi să ajungă la o
strategie comună originală a Statelor Membre în domeniul politicii externe.
Dupa cum este cunoscut, Tratatul Uniunii Europene recunoaşte nevoia de a
încorpora în politica externă o dimensiune de securitate comună. Această cooperare se
extinde în principiu în toate domeniile de politică internaţională care implică interesele
Uniunii Europene, ea reprezentând o prelungire firească a activităţii Comunităţii.
Importanţa extraordinară pe care Parlamentul o acordă CFSP este reflectată în
dezbaterile sale, în special în cele care au loc în Comisia pentru Politică Externă,
Drepturile Omului, Securitate Comună şi Politici de Apărare.
Preşedinţia Consiliului European consultă Parlamentul European asupra
principalelor aspecte de politică externă şi de securitate, şi asigură luarea în considerare a
punctelor de vedere ale Parlamentului.
In plus, Parlamentul este informat în mod regulat de Preşedinţie şi de Comisia
Europeană despre dezvoltarea strategiilor de politică externă şi de securitate. Tratatul de
la Amsterdam a creat biroul Reprezentantului pentru politică externă şi de securitate
comună. Primul deţinător al acestei funcţii este Xavier Solana, care a fost numit de
Consiliul European de la Cologne în iunie 1999.
Parlamentul European poate adresa întrebări sau face recomandări Consiliului
European. Anual, Parlamentul ţine dezbateri asupra progresului în implementarea CFSP.

8. Parlamentul si cooperarea in domeniul justitiei si politicii interne

Parlamentul acordă o atenţie specială implementării politicilor în domenii de
interes comun, cum ar fi politicile de azil şi emigrare, lupta împotriva dependenţei de
droguri, fraudei şi criminalităţii internaţionale.
Parlamentul este consultat şi informat cu regularitate asupra cooperării între
autorităţile juridice şi de politică internă ale Statelor Membre ale Uniunii. Acesta poate
pune întrebări sau poate face recomandări Consiliului în acest sens. De asemenea,
Parlamentul ţine dezbateri anuale asupra progresului înregistrat în aceste domenii.

9. Parlamentul si supravegherea democratica a Uniunii Economice si Monetare

Parlamentul a primit un rol important în relaţia cu Banca Centrală Europeană

(BCE), ca parte a EMU (Uniunii Monetare şi Economice).

7
Banca se bucură de independenţă totală în deciziile de politică monetară. Ea are autoritate
unică în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt şi în folosirea instrumentelor monetare
necesare pentru menţinerea stabilităţii monedei euro.
Cu toate acestea, independenţa operaţională a Băncii Centrale Europene este
contrabalansată de răspunderea pe care aceasta o are în faţa Parlamentului European.
Regulile procedurale ale Parlamentului definesc clar rolul pe care acesta îl are în numirea
Preşedintelui, Vicepreşedintelui şi a altor membri ai Biroul Executiv al Băncii. După
audierile comisiei, nominalizaţii trebuie să fie aprobaţi de Parlament înainte de a putea fi
numiţi de Consiliu.
Preşedintele Băncii Centrale Europene trebuie să prezinte un raport anual în
şedinţa plenară a Parlamentului. În plus, Preşedintele Băncii Centrale şi alţi membri ai
Biroului Executiv se prezintă în faţa comisiei pe probleme monetare a Parlamentului la
intervale regulate; aceste întâlniri pot avea loc la cererea oricăreia din părţi. Cel puţin
patru asemenea întâlniri trebuie ţinute în fiecare an.

10. Membrii Parlamentului European

Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin sufragiu universal direct, într-
un sistem de reprezentare proporţională - fie pe bază regională, cum este cazul în Italia, în
Marea Britanie şi în Belgia, fie pe bază naţională, cum se întâmplă în Franţa, Spania,
Austria, Danemarca, Luxemburg şi în alte ţări, sau într-un sistem mixt, ca în Germania.
Peste tot se aplică aceleaşi reguli democratice, iar dintre acestea în special dreptul
de vot la vârsta de 18 ani, egalitatea între femei şi bărbaţi, şi votul secret. În unele state
membre, cum ar fi Belgia, Luxemburg şi Grecia, participarea la vot este obligatoriu.
Membrii Parlamentului European nu au voie să desfăşoare anumite activităţi
profesionale sau să deţină anumite funcţii (spre exemplu, funcţia de judecător, ministru
sau director al unei companii de stat). De asemenea, ei trebuie să se supună legilor
naţionale care restricţionează sau interzic mandatele duble.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, orice cetăţean al
unui Stat Membru al Uniunii Europene care trăieşte în altă ţară a Uniunii poate vota sau
candida la alegeri în ţara sa de rezidenţă.
De aseemenea, membrii Parlamentului European primesc aceleaşi alocaţii ca
parlamentari, ca şi membrii parlamentelor lor naţionale. Această alocaţie este plătită de
fiecare Stat Membru şi completată de Parlamentul European cu o sumă care să acopere
cheltuielile Membrilor Parlamentului European, apărute ca urmare a îndeplinirii
îndatoririlor lor şi recrutării de asistenţi. Aceste alocaţii pot fi blocate dacă Membrii nu
participă regulat la şedinţele plenare.
La cererea Parlamentului, în Tratatul de la Amsterdam s-a inclus o prevedere
referitoare la un statut comun pentru toţi Membrii Parlamentului European. Acest statut
va fi adoptat în curând şi va elimina discrepanţele între salariile Membrilor de diferite
naţionalităţi, asigurând în acelaşi timp o transparenţă mai mare.

11. Componenta Parlamentului European

Numărul de Membri pentru fiecare stat este specificat în Tratate.

În Cameră, Membrii se adună în grupuri politice, nu în delegaţii naţionale. În
prezent, Parlamentul are opt grupuri politice, plus câţiva membri "independenţi". Aceste
8
grupuri politice cuprind membri din peste o sută de partide politice naţionale. (Anexa nr
1)

12. Activitatea Membrilor Parlamentului European

Membrii Parlamentului European se întâlnesc în şedinţă plenară, timp de o

săptămână, la Strasbourg, unde este sediul Parlamentului European.
Comisiile parlamentare se întâlnesc în general două săptămâni pe lună la
Bruxelles, pentru a uşura contactul cu Comisia şi Consiliul European. Cea de a treia
săptămână este rezervată întâlnirilor grupurilor politice, iar cea de a patra, pentru şedinţa
plenară de la Strasbourg. Parlamentul mai are şi întâlniri plenare suplimentare la
Bruxelles. Secretariatul se află la Luxemburg.
Deşi îşi are sediul la Strasbourg, Parlamentul European are trei puncte de lucru,
din motive istorice. Cele trei Comunităţi nu au fost constituite în acelaşi moment.
Comunitatea Europeană pentru Cărbune şi Oţel (ECSC) a fost constituită la Luxemburg
în 1952, iar Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică, adesea numită EURATOM,
şi Comunitatea Economică Europeană (EEC) au fost constituite în principal în Bruxelles,
în 1958.
Strasbourg a devenit mai întâi sediul Consiliului European, iar apoi, în 1952,
sediul Parlamentului European, pentru a simboliza reconcilierea franco-germană.
Întâlnirea Consiliului European de la Edinburgh (1992) şi Tratatul de la Amsterdam
(1997) au oficializat amplasarea Instituţiilor în cele trei locuri.
Traducerea simultană a tuturor dezbaterilor parlamentare şi discuţiilor comisiilor
este asigurată în cele unsprezece limbi oficiale ale Uniunii: daneză, olandeză, engleză,
finlandeză, franceză, germană, greacă, italiană, portugheză, spaniolă şi suedeză. De
asemenea, toate documentele parlamentare sunt traduse şi publicate în toate aceste
unsprezece limbi.
Activitatea Parlamentului este organizată în general pe următoarele principii:
 comisia parlamentară corespunzătoare (spre exemplu, Comisia pentru Mediul
Înconjurător pe probleme de legislaţie a poluării) numeşte un membru ca "raportor",
pentru a redacta un raport asupra propunerii, ce va fi supus Comisiei Europene spre
analiză;
 raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru dezbatere;
 după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot şi, dacă este cazul, amendat;
 raportul se discuta apoi in sedinta plenara, amendat si supus la vot. Parlamentul
adoptă apoi o poziţie asupra chestiunii respective.
Aceasta este procedura pentru adoptarea legislaţiei, care necesită două lecturări, ca
în cazul procedurii de codecizie.
Pe lângă adoptarea propunerilor legislative şi a bugetului, Membrii Parlamentului
European mai analizează şi activitatea Comisiei Europene şi a Consiliului European,
punând întrebări orale asupra unor chestiuni specifice Membrilor Comisiei şi Consiliului,
în cadrul şedinţelor în plen.

13. Relatiile cu tarile in curs de dezvoltare

Parlamentul European poate îndruma şi promova programele de dezvoltare şi

cooperare ale Uniunii Europene cu practic toate ţările în curs de dezvoltare din lume, prin
9
Comisia pentru dezvoltare şi cooperare din cadrul Parlamentului, şi prin activitatea
Adunării Comune AC-EU.
Prin procedura bugetară, Parlamentul influenţează direct cheltuielile pentru
priorităţile majore de dezvoltare, cum ar fi ajutoare cu hrană pentru zone rurale, chestiuni
referitoare la mediul înconjurător, asistenţă pentru refugiaţi şi persoane strămutate şi
susţinerea activităţii organizaţiilor neguvernamentale. Parlamentul acordă de asemenea o
mare importanţă furnizării de ajutoare umanitare.
În special prin Adunarea Comună, instituţia democratică a convenţiei AC-EU care
uneşte Uniunea Europeană cu 71 de ţări ale regiunilor africană, a Insulelor Caraibe şi a
Pacificului (ACP), Parlamentul European a lucrat pentru crearea unui parteneriat bazat pe
comerţ şi dezvoltare economică, pentru lupta împotriva sărăciei şi respectarea drepturilor
omului şi a principiilor democratice.
Mulţumită Parlamentului European, Convenţia ACP/EU include acum o "clauză
de democraţie" - opţiunea de a suspenda ajutorul către ţările ACP care se fac vinovate de
încălcări grave ale drepturilor omului.

14. Apararea drepturilor omului

În prezent este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru decizii referitoare la

acceptarea de noi State Membre, la acorduri de asociere cu ţările care nu sunt membre ale
Uniunii şi la încheierea de acorduri internaţionale.
Aceasta înseamnă că în prezent Parlamentul are dreptul să ratifice şi puterea să
respingă acorduri internaţionale. Din preocuparea sa pentru apărarea drepturilor omului,
Parlamentul îşi foloseşte puterea pentru a cere ţărilor care nu sunt membre ale Uniunii să
îşi imbunătăţească practicile în domeniul respectării drepturilor omului.
In acest sens, se poate mentiona faptul ca Parlamentul nu a ezitat să respingă o
serie de protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale Uniunii, pe baza
unor chestiuni legate de drepturile omului, obligând aceste ţări să elibereze deţinuţii
politici sau să accepte angajamente internaţionale pentru respectarea drepturilor omului.
În 1998 Parlamentul a decis să creeze PREMIUL SAHAROV, oferit anual unor
persoane care s-au distins în lupta pentru apărarea drepturilor omului. Nu este un lucru
neobişnuit ca deţinătorii Premiului Saharov să primească ulterior Premiul Nobel pentru
Pace. In ANEXA NR. 2 este prezentata lista detinatorilor premiului Saharov, incepand cu
anul infiintarii acestui premiu, si pana in prezent.
Puterile considerabile ale Parlamentului în domeniul relaţiilor externe fac din
acesta un adevărat forum internaţional. În timpul sesiunilor plenare, şefii statelor care nu
sunt membre ale Uniunii sunt adesea invitaţi să se adreseze Parlamentului în şedinţe
oficiale.
De asemenea, Preşedintele Parlamentului European este adesea invitat să facă
vizite oficiale în diferite părţi ale lumii, reflectând astfel poziţia internaţională a
Parlamentului.

III. Consideratii finale

Uniunea Europeana este construita într-un sistem institutional unic în lume. Statele
membre delega anumite atribute de suveranitate unor institutii independente, care
reprezinta interesele Uniunii în ansamblul ei, ale statelor ei membre si ale cetatenilor sai.
10
 În mod traditional, Comisia apara interesele uniunii în ansamblul sau, în timp ce
fiecare guvern national este reprezentat în Consiliu, iar Parlamentul European este ales în
mod direct de catre cetatenii statelor membre. Democratia si suprematia legilor sunt
asadar pilonii structurii.
Acest "triunghi institutional" este flancat de alte doua institutii: Curtea de Justitie
si Curtea de Conturi. Alte cinci institutii completeaza sistemul, si printre ele se numara si
Parlamentul European.
Dupa cum am aratat pe parcursul acestui referat, Parlamentul European are un rol
activ in procesul legislativ, privind multe domenii: piata interna, protectia
consumatorului, transporturi, educatie, sanatate.
La fiecare 5 ani prin sufragiu universal, Parlamentul European reprezinta expresia
vointei democratice a celor 374 milioane de cetateni ai Uniunii Europene. Principalele
partide politice din statele membre sunt reprezentate în Parlament, unde activeaza în
grupuri politice pan-europene.
În 1965, la Bruxelles, s-a făcut un pas important în aplicarea proiectului
comunitar: s-a realizat unificarea instituţiilor celor trei Comunităţi europene
(Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, EuroAtom, Comunitatea Economică
Europeană).
Democraţia, insa, ca formă de guvernământ bazată pe sufragiu universal şi drepturi
politice fundamentale (libertatea cuvântului, a adunării, a asocierii etc.), are ca regulă
cheie alegerile competitive şi regulate, completată de răspunsul instituţiilor alese,
transparenţa luării deciziilor, acţiunea grupurilor de interes faţă de putere,
responsabilitatea liderilor politici. Ceea ce înseamnă că legitimitatea unei democraţii ţine
în mare măsură de componenta participare, ca formă a susţinerii pe care indivizii,
aparţinând unui grup, o acordă instituţiilor.
Astfel, se poate spune ca democraţia reala, înregistrat un câştig, in privinta
Parlamentului European abia în 1979, în momentul în care au avut loc primele alegeri
parlamentare europene prin sufragiu universal. S-a mers totodată şi către o extindere
a atribuţiilor Parlamentului, care, în noul context, urma să reprezinte pilonul democraţiei
în Uniune şi fundamentul legitimării acesteia.
Se pare însă că nici alegerile directe şi nici creşterea graduală, dar considerabilă, a
puterilor Parlamentului (începând cu 1979) nu au rezolvat problema legitimităţii în
Uniune. Participarea la alegeri este un indicator ce ne atrage atenţia asupra acestui fapt.
Astfel, cele patru alegeri pentru Parlamentul european, care au avut loc între 1979 şi
1994, par să confirme îndoielile şi îngrijorarea cu privire la democraţie şi legitimitate în
Uniunea europeană: participarea a fost întotdeauna scăzută şi chiar s-a micşorat între
1979 şi 1994, de la 66% la 59%.
În multe dintre ţările membre există o diferenţă de 20 până la 40 de procente între
participarea la scrutinul naţional şi cel european. Această rată crescută a absenteismului la
alegerile pentru Parlamentul european pare să indice că mulţi europeni sunt destul de
confuzi cu privire la Uniunea europeană.
O posibilă soluţie a acestei probleme ar putea fi studierea atentă a cauzelor
absenteismului la alegerile pentru Parlamentul european, cât şi măsura în care ele sunt
legate de ceea ce înseamnă participare la jocul democratic în general. O alta ar putea avea
în vedere procesul de socializare politică - înţeles ca rezervor al legitimării, prin
popularizarea ideii de „Uniune europeană" - strâns legat de cel de „democraţie".

11
 In plus sistemul de partide rămâne tributar condiţiilor de la nivel naţional, nefiind
adaptat cerinţelor europene. Ar trebui să existe o legătură directă între alegerile naţionale
şi cele europene, iar acestea din urmă să reprezinte un apendice al primelor în situaţia în
care partidele ar avea aceeaşi reprezentare la ambele niveluri; de asemenea, ar trebui să
existe o distincţie clară între partidele guvernamentale, cele tradiţionale şi cele de
opoziţie/protestatare, astfel încât alegătorii să poată face distincţie între opoziţie şi putere,
dând naştere unui sistem competiţional.
Procesul de socializare, prin rezervele de legitimitate pe care le pune la dispoziţie
şi prin atitudinile prefabricate, învăţate şi preluate ca atare, ar putea constitui o soluţie
pentru absenteismul alegătorilor europeni. Cât priveşte explicarea beneficiilor procesului
democratic, în Uniune sau oriunde, ea face parte din „proiectul educării maselor", de care
vorbea Ortega Y Gasset, proces ce presupune atât timp cât şi elite dispuse să şi-l asume.

12
 Anexa nr. 1

Deţinătorii premiului Saharov

1988 Nelson Mandela şi Anatoli Marchenko

1989 Alexander Dubcek
1990 Aung San Suu Kyi
1991 Adem Demaçi
1992 Mamele din Plaza de Mayo
1993 Ziarul Oslobodjenje
1994 Taslima Nasreen
1995 Leyla Zana
1996 Wei Jingsheng
1997 Salima Ghezali
1998 Ibrahim Rugova
1999 José Alexandre "Xanana" Gusmão
2000 Basta Ya
2001 Izzat Ghazzawi, Nurit Peled-Elhanan, Dom Zacarias Kamwenho

13
 Anexa nr. 2

Grupuri politice
(situatie prezenta in septembrie 1999)
EPP- ED Grupul Partidului Poporului European şi al Democraţilor Europeni
PES Grupul Partidului Socialiştilor Europeni
ELDR Grupul Partidului European Liberal, Democrat şi Reformist
Greens/EFAGrupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană
EUL/NGL Grupul Confederal al Stângii Europene Unite/Stânga Verde Nordică
UEN Grupul Uniunii pentru o Europă a Naţiunilor
EDD Grupul Europa Democraţiilor şi Diversităţii
TDI Grupul Tehnic al Membrilor Independenţi – Grupul Mixt

14
 Cuprins
I. Introducere. Uniunea Europeana – noul cadru al politicii europene …….1

II. Parlamentul European ………………………………………………….3

1. Prezentare generala ………………………………………………………3

2. Presenditia, Biroul si Conferinta Presedintilor ………………………….3
3. Comisiile si secretariatul …………………………………………………4
4. Puterile Parlamentului European …………………………………………4
5. Parlamentul si Comisia Europeana ………………………………………6
6. Parlamentul si Consiliul European ……………………………………….7
7. Parlamentul si politica comuna de securitate …………………………….7
8. Parlamentul si cooperarea in domeniul justitiei si politicii externe ……..7
9. Parlamentul si supravegherea democratica a Uniunii Economice Monetare 7
10. Membrii Parlamentului European ………………………………………..8
11. Componenta Parlamentului European ……………………………………8
12. Activitatea Membrilor Parlamentului European ……………………….…9
13. Relatiile cu tarile in curs de dezvoltare …………………………………...9
14. Apararea drepturilor omului ………………………………………………10
II. Consideratii finale ………………………………………………….... 10
Anexa nr. 1: Detinatorii premiului Saharov …………………………………..13
Anexa nr. 2: Grupurile politice din Parlamentul European …………………...14
Cuprins ………………………………………………………………………..15
Bibliografie ……………………………………………………………………16

15
 Bibliografie

1. Cosma Mircea, Ispas Teofil, “Integrarea Romaniei in structurile europene si euro-

atlantice”, reteaua Internet
2. Alexandru Dutu, “Ideea de Europa si evolutia constiintei europene”, Editura All,
1999
3. Alfred Grosser, “Occidentalii”, Editura Du Style, 1999
4. Roxana Munteanu, “Drept European; evolutie, institutii, ordine juridica”, 1996
5. “Welcome to the European Parliament”, site-ul oficial al Parlamentului European:
http://www.europarl.eu/int
6. Ioana Andreea Cozianu, “Parlamentul European si dilemele democratiei”, revista
Contrast, nr.1/2001
7. “Integrarea Europeana”, http://europa.yam.ro
8. “Members of the European Parliament”, http://www.europarl.eu/members
9. Octavian Manolache, “Drept comunitar”, 1998
10. “Rolul institutiilor europene”, http://euroinfo.ccir.ro
11. “Premisele integrarii europene”, http://www.abmbm.ro/Proiecte_Programe
12. “Ce este Uniunea Europeana”, http://www.cier.ro/ue.php – site oficial al Centrului de
Informare, Educare si Resurse pentru Marea Neagra

16