Sunteți pe pagina 1din 16

UNIVERSITATEA CONSTANTIN BRANCUSI

FSEDAP
MACRIS DANIELA
ADMINISTRATIE PUBLICA
Anul 3

ROLUL CONSILIULUI UE IN PROCESUL DECIZIONAL COMUNITAR


Cuprins

1. CONSIDERATII INTRODUCTIVE

2. ORGANIZAREA SI FUNCTIONAREA CONSILIULUI


2.1 Componenta Consiliului
2.2 Presedintia Consiliului
2.3 Reuniunile Consiliului. Sistemul de vot
2.4 COREPER

3. ATRIBUTIILE CONSILIULUI

4. PROCESUL DECIZIONAL IN CADRUL CONSILIULUI


A. Studiu de caz. Locul si rolul Consiliului in cadrul procedurilor legislative
B. Studiu de caz. Decizia Consiliului de a nu initia procedura de deficit excesiv
impotriva a doua state membre ale Uniunii Europene

5. CONCLUZII

2
1. CONSIDERATII INTRODUCTIVE

Consiliul a apărut pe cale convenționala, prin Tratatele institutive, având, la inceput,


denumiri diferite:
• Consiliul Special de Miniștri, prin Tratatul de la Paris, din anul 1951, prin care s-a instituit
Comunitatea Europeana a Cărbunelui și Oțelului –CECO, fiind organul care reprezenta guvernele
naţionale si realiza legătura între acestea şi acţiunea Înaltei Autorităţi, asigurând astfel şi legătura
dintre sectoarele cărbunelui şi oţelului încredinţate Înaltei Autorităţi şi restul activităţilor
economice din diferitele ţări comunitare. Consiliul era format din reprezentanţi ai statelor membre
şi era abilitat să determine — în unanimitate — priorităţile de utilizare şi de repartiţie între
industriile interesate precum şi resursele de cărbune şi oţel.
•Consiliul, prin Tratatele de la Roma, intrate in vigoare la data de 01 ianuarie 1958, prin
care au fost instituiteComunitatea Economică Europeana (CEE) și Comunitatea Europeana a
Energiei Atomice (CEEA).
Dupa unificarea instituțiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965) – cunoscut in doctrină sub
denumirea de Tratatul instituind un Consiliu unic si o Comisie unica, acesta s-a numit Consiliul de
Miniștri.
Odată cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht (1993), instituția iși schimbă
denumirea in Consiliul Uniunii Europene care reprezintă interesele statelor membre prin reunirea în
formaţii distincte, după problemele tratate, a miniştrilor de resort ai guvernelor naţionale şi care
adoptă norme şi programe comune, denumire pe care o poarta pana la 01 decembrie 2009 când a
intrat in vigoare Tratatul de la Lisabona, moment de la care se numește simplu Consiliul.
Consiliul este format din reprezentanții guvernelor statelor membre. Este un organ
interguvernamentalin care sunt reprezentate statele membre prin cate un ministru care nu poate
acționa in nume propriu, ci numai in conformitate cu instrucțiunile primite de la guvernul său.
Din punctul de vedere al rolului său, in literatura de specialitate s-a apreciat astfel:
„Consiliul (de Miniștri al) Comunitaților Europene reprezintă centrul de greutate instituțional al
Comunităților, fiind in substanța organul principal, chiar adevăratul organ dotat cu putere de
decizie. În Consiliu sunt adoptate liniile directoare ale actiunii Comunităților. Influența Consiliului
rezidăși in aceea că el poate discuta toate problemele pe care statele le doresc să fie tratate
impreuna. Este un organ in care reprezentanții fiecărui stat adoptă acte care îi angajeazăși care
sunt aplicabile fără a mai fi ratificate”1.
1
I. Moroianu Zlatescu, R.C. Demetrescu, op. cit., p. 100.

2. ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA CONSILIULUI


3
2.1 Componența Consiliului

Consiliul reprezintă toate statele membre. Ca instituție interguvernamentală, exprimă


legitimitatea statală a uniunii.
Consiliul este o entitate juridică unică, in care nu exista membri permanenți,dar care se
reunește în 10 „formațiuni” diferite în funcție de subiectul dezbătut, respectiv: Afaceri Economice
si Financiare(„Ecofin”), Afaceri Externe, Afaceri Generale (CAG), Agricultură si Pescuit,
Competitivitate (COMPET), Educație, Tineret, Cultura si Sport(EYCS), Justiție si Afaceri
Interne(JAI), Mediu(ENV), Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și Consumatori
(EPSCO), Transporturi, Telecomunicații si Energie(TTE).
Fiecare ministru din Consiliu este imputernicit sa iși asume angajamente în numele
guvernului pe care îl reprezintă astfel încât semnătura ministrului este semnătura întregului guvern.
Mai mult, fiecare ministru din Consiliu răspunde in fața parlamentului național și a cetățenilor pe
care parlamentul țării sale îi reprezintă.
Oricare dintre cele 10 formațiuni ale Consiliului poate adopta un act care să se înscrie în
domeniul de competență al unei alte formațiuni. Prin urmare, oricare ar fi actul legislativ adoptat de
Consiliu, formațiunea nu este menționată nicăieri.

2.2 Președinția Consiliului

Presedinția Consiliului este asigurată prinrotație, la fiecare șase luni. Cu alte cuvinte,
fiecare stat membru al Uniunii Europene preiacontrolul agendei Consiliului si prezideaza toate
reuniunile pentru o perioadă desase luni, promovând deciziile legislative și politice și
negociind pentrurealizarea unui compromis intre statele membre.
Consiliul „Afaceri externe” este prezidat întotdeauna de aceeași persoană - Înaltul
Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. Toate celelalte reuniuni sunt prezidate
de ministrul de resort din țara care deține președinția Uniunii Europene în momentul respectiv.
Statele membre care dețin Președinția lucrează împreună îndeaproape în grupuri de trei,
denumite „triouri”. Acest sistem a fost introdus de Tratatul de la Lisabona în 2009. Trioul stabilește
obiective pe termen lung și pregătește o agendă comună, determinând subiectele și aspectele majore
care vor fi abordate de Consiliu pentru o perioadă de 18 luni. Pe baza acestui program, fiecare
dintre cele 3 țări își pregătește propriul său program, mai detaliat, pentru 6 luni.
Președinția Consiliului este responsabilă de avansarea lucrărilor privind legislația Uniunii
Europene, de asigurarea continuității agendei acesteia, a unor procese legislative bine organizate și

4
a cooperării dintre statelemembre. Pentru aceasta, Președinția trebuie să acționeze ca un intermediar
onest și neutru.
Rolul Președintelui este prevăzutla articolul 15din Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE).
Președinția are două misiuni principale:
(1) Planificarea și conducerea reuniunilor din cadrul Consiliului și al grupurilor sale de
pregătire
Președinția conduce reuniunile din cadrul diferitelor formațiuni ale Consiliului (cu excepția
Consiliului Afaceri Externe) și al grupurilor de pregătire ale Consiliului, care includ comitete
permanente, precum Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper), și grupuri de lucru și
comitete care se ocupă de chestiuni foarte precise.
De asemenea, se asigură că discuțiile se desfășoară în mod corespunzător și că
Regulamentul de procedură și metodele de lucru ale Consiliului sunt corect aplicate.
Președinția organizează diferite reuniuni formale și informale la Bruxelles și în țara care
asigură Președinția prin rotație.
(2) Reprezentarea Consiliului în relațiile cu celelalte instituții ale Uniunii Europene
Președinția reprezintă Consiliul în relațiile cu celelalte instituții ale Uniunii Europene, în
special cu Comisia și cu Parlamentul European. Rolul său este de a încerca obținerea unui acord
privind dosarele legislative, prin triloguri, reuniuni de negociere informale și prin reuniuni ale
Comitetului de conciliere.
Președinția cooperează strâns cu:
 Președintele Consiliului European
 Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate
Președinția sprijină activitatea acestora; uneori, i se poate solicita să îndeplinească anumite
sarcini pentru Înaltul Reprezentant, cum ar fi să reprezinte Consiliul Afaceri Externe în fața
Parlamentului European sau să prezideze Consiliul Afaceri Externe atunci când se discută aspecte
legate de politica comercială comună. 

2.3. Reuniunile Consiliului. Sistemul de vot

La reuniunile Consiliului participă reprezentanți la nivel ministerial din fiecare stat membru.
Participanții pot fi deci miniștri sau secretari de stat. Aceștia au dreptul să angajeze guvernul țării
pe care o reprezintă și să voteze în numele acestuia. La reuniunile Consiliului sunt invitați și
comisarii europeni responsabili de domeniile respective. Banca Centrală Europeană este invitată în
cazul în care ea este cea care lansează procedura legislativă.

5
Lucrările Consiliului sunt convocate de preşedintele acestuia, la iniţiativa sa, a unuiadintre
membrii săi sau a Comisiei, şi la ele participă preşedintele Comisiei Europene şi/saucomisarul
însărcinat cu problema în discuţie.
Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează un proiect
deact legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părţi,
consacratedeliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităţilor fără caracter
legislativ2.
Adoptarea hotărârilor se face cu respectarea următoarelor reguli de vot:
a) Regula institutită de Tratatul privind Uniunea Europeană, în urma Tratatului de la Lisabona, este
că hotărârile Consiliului se adoptă cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care tratatele
dispun altfel.
Definirea majorităţii calificate în noua reglementare este următoarea: majoritatea calificată
este egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre aceştia şi
reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puţin patru membri ai Consiliului, în caz
contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată3.
b) Consiliul hotărăşte cu majoritate simplă în chestiunile de procedură, precum şi în privinţa
adoptării regulamentului său de procedură. Organizarea Secretariatului General, solicitarea de
studii pe care le consideră oportune pentru realizarea obiectivelor comune sau de propuneri
dinpartea Comisiei, statutul comitetelor prevăzute de tratate sunt alte decizii asupra cărora Consiliul
se pronunţă, conform Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, cu majoritate simplă. În
cazul deliberărilor pentru care este necesară majoritatea simplă, Consiliul hotărăşte cu majoritatea
membrilor care îl compun.
c) Votul unanim este meţinut în Tratatul privind Uniunea Europeanăşi Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene după Tratatul de la Lisabona în mod excepţional, pentru domenii
sensibile sau deosebit de importante pentru statele membre, acesteafiind prevăzute expres în tratate.
Exemple în acest sens sunt deciziile luate în cadrul politicii externe şi de securitate comună, acordul
asupra unui sistem al cursului de schimb al monedei euroîn raport cu monedele statelor terţe,
amendarea propunerilor Comisiei, procedurile privind asocierea ţărilor şi teritoriilor la Uniune,
luarea de măsuri pentru combaterea discriminării, aderarea de noi state la Uniune, etc. Potrivit
Tratatului privind funcționarea Uniunii Europeneabţinerile membrilor prezenţi sau reprezentaţi nu
împiedică adoptarea hotărârilor pentru care este necesară unanimitatea.

2
T.U.E., art. 16, alin (8)
3
T.U.E., art. 16, alin (3) şi (4)

6
2.4 COREPER

COREPER este denumirea uzuală, folosita informal, pentru comitetul reprezentanților


permanenți ai guvernelor statelor membre, care răspunde de pregatirea lucrărilor
Consiliuluiconform art 16, alin. 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană, precum și de executarea
mandatelor care îi sunt incredințate de Consiliu. Comitetul poate adopta decizii de procedură în
cazurile prevăzute de regulamentul de procedură al Consiliului (Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene art 240, alin. 1).
Acest organ comunitar reuneşte înalţi funcţionari şi experţi din fiecare stat membru,
conduşi de unReprezentant permanent al acelui stat pe lângă Uniune, cu rang de ambasador.În
cadrul COREPER există două unităţi distincte, COREPER I şi COREPER II, primul dedicându-şi
activitatea chestiunilor tehnice, iar al doilea problemelor mai importante, cu o componentă politică.
Funcţionarii şi experţii care asistă reprezentanţii permanenţi în activitatea lor sunt
constituiţi în Grupuri de lucru, pe domenii specializate, cum ar fi agricultura (Comitetul Special
pentru Agricultură), afacerile interne, justiţia, politica externă, etc.

3. ATRIBUTIILE CONSILIULUI

Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi


bugetară.Acesta exercită şi funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu
condiţiileprevăzute în tratate.
a) Atribuţiilegislative.
În exercitarea acestor atribuții, Consiliul, împreună cu Parlamentul, adoptă actenormative cu
forţă juridică obligatorie (regulamente, directive), care se impun statelor membre,celorlalte instituţii
comunitare şi instituţiiilor legislative ale Uniunii.
Actele normative adoptate de Consiliu şi Parlament în cadrul procedurii legislative
ordinarefac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene şi trebuie să fie conforme cu
tratatelecomunitare. Este motivul pentru care în literatura de specialitate se subliniază că instituţiile
legislative ale Uniunii nu au competenţe legislative absolute, ci numai pe acelea care sunt explicit
prevăzute în tratate4.
În cazurile în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul politicilor definite în
tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate în tratate, fără ca acestea să fi
prevăzutatribuţiile necesare în acest sens, Consiliul, hotărând cu unanimitate, la propunerea
Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, adopă măsurile corespunzătoare.

4
C. Lefter, op.cit., p.106

7
Este vorba de aşa-numita “clauză de flexibilitate”, care, conform unor opinii,permite
extinderea nejustificată a competenţelor Consiliului, printr-o procedură legislativă specială, în care
rolul Parlamentului European este minim, iar potrivit altor opinii o limitează, acţiunea
Consiliuluifiind justificată numai dacă urmăreşte realizarea obiectivului comunitar prevăzut expres
în tratat.
În ceea ce priveşte deciziile de natură constituţională, Consiliul poate lua astfel de decizii
dacă Consiliul European ia o decizie prealabilă, pentru a-lîmputernici în acest sens.
b) Politica externă şi de securitate comună
Politica externă şi politica de securitate comună fac obiectul aplicării unor norme
şiproceduri speciale. Aceasta este definită şi pusă în aplicare de Consiliul European şi de
Consiliu,hotărând cu unanimitate, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. Adoptarea de
actelegislative este exclusă. Rolurile specifice ale Parlamentului European şi Comisiei sunt
definiteprin tratate, iar Curtea de Justiţie nu este competentă cu privire la aceste dispoziţii.
Consiliul este cel carestabileşte procedurile şi normele aplicabile in domeniul acordurilor de
asociere dintre ţări şi teritorii şi Uniune. În cadrul politicii comercialeConsiliul este cel care
hotărăşte, cu unanimitate, negocierea şi încheierea de acorduri. Acordurileinternaţionale încheiate
de Uniune parcurg o procedură în cadrul căreia Consiliul autorizeazăînceperea negocierilor, adoptă
directivele de negociere, autorizează semnarea şi încheie acordurile.Decizia privind încheierea
acordului adoptată de Consiliu presupune, în prealabil, aprobareaParlamentului European dacă este
vorba despre acorduri de asociere, acordul privind aderareaUniunii la Convenţia europeană pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,acorduri de instituire a unui cadru
instituţional specific prin organizarea procedurilor de cooperare,acorduri cu implicaţii bugetare
importante pentru Uniune.
Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie.
Înacest domeniu, Consiliul European defineşte orientările strategice şi operaţionale iar
Consiliul, lapropunerea Comisiei, adoptă măsurile pentru punerea în aplicare a politicilor Uniunii
prevăzutepentru acest domeniu de cooperare. Procedurile de luare a deciziilor sunt prevăzute în
tratat pentrufiecare domeniu de cooperare în parte, fiind incluse atât proceduri speciale de
reglementare cât şiprocedura legislativă ordinară. În cadrul Consiliului se instituie un comitet
permanent care să asigure încadrul Uniunii promovarea şi consolidarea cooperării operaţionale în
materie de securitate internă.Acesta promovează coordonarea acţiunii autorităţilor competente ale
statelor membre, împreună cureprezentanţii organelor şi agenţiilor Uniunii cu responsabilităţi în
acest domeniu5.

5
T.F.U.E., titlul V, art. 67 – 89

8
c) Atribuţia de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene şi ale statelor
membre, în special pentru asigurarea funcţionării Uniunii economice şi monetare.
Există două tipuri de politici comunitare: cele conduse de instituţiile comunitare
(politicilecomune), respectiv cele organizate de statele membre, care trebuie însă armonizate la
nivelcomunitar (politicile de armonizare).
Coordonarea politicilor economice este una dintre atribuţiileasumate de “Ecofin”
(formaţiunea Consiliului denumită formal Afaceri Economice şi Financiare,formată din miniştrii
economiei şi finanţelor din statele membre).
Statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii, iarîn acestscop,
Consiliul adoptă măsuri şi, în special, orientări generale ale acestor politici.
d) Atribuţii bugetare
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură
legislativăspecială, adoptă bugetul anual al Uniunii. Proiectul este elaborat de către Comisie pe
baza situaţieiestimative a cheltuielilor transmisă de fiecare instituţie.Consiliul poate doar să aprobe
sausă respingă proiectul de buget, sau amendamentele Parlamentului European, fără a putea să
propună propriileamendamente.
e) Atribuţia de stabilire a componenţei unor organe comunitare, cum ar fi
ComitetulEconomic şi Social sau Comitetul Regiunilor, precum şi a normelor referitoare la
naturacompunerii acestor Comitete.

4. PROCESUL DECIZIONAL ÎN CADRUL CONSILIULUI

Consiliul este un factor decizional esențial al UE. Negociază și adoptă noua legislație a
Uniunii Europene, o adaptează când este cazul și coordonează politici. În majoritatea cazurilor,
Consiliul decide împreună cu Parlamentul European prin procedura legislativă ordinară, cunoscută
și sub numele de „codecizie”. Codecizia se aplică în domenii de politică în care Uniunea Europeana
are competență exclusivă sau competență partajată cu statele membre. În acest caz, Consiliul
legiferează pe baza propunerilor transmise de Comisia Europeană. 
Într-o serie de domenii foarte specifice, Consiliul adoptă decizii folosind proceduri
legislative speciale (procedura de aprobare și procedura de consultare) în care rolul Parlamentului
este limitat. 
Peste 150 de grupuri de lucru și comitete ajută la pregătirea lucrărilor miniștrilor care
examinează propunerile în cadrul diferitelor formațiuni ale Consiliului. Aceste grupuri de lucru și
comitete sunt alcătuite din funcționari din toate statele membre.

9
Odată ce Consiliul primește o propunere a Comisiei, textul este examinat în mod simultan
de Consiliu și de Parlamentul European. Examinarea este cunoscută sub numele de „lectură”. Se
pot efectua maximum trei lecturi până când Consiliul și Parlamentul convin asupra unei propuneri
legislative sau o resping.
Uneori, Consiliul poate adopta un acord politic în așteptarea poziției în primă lectură a
Parlamentului, cunoscut și sub numele de „abordare generală”. Abordarea generală asupra căreia s-
a convenit în cadrul Consiliului poate contribui la accelerarea procedurii legislative și chiar la
facilitarea unui acord între cele două instituții, deoarece oferă Parlamentului informații despre
poziția Consiliului înaintea avizului în primă lectură al acestora. Cu toate acestea, poziția finală a
Consiliului nu poate fi adoptată înainte ca Parlamentul să își prezinte propriul său aviz în primă
lectură.
La fiecare lectură, propunerea trece prin trei niveluri în cadrul Consiliului:
1. Grupul de lucru
Președinția Consiliului, cu ajutorul Secretariatului General, stabilește grupul de lucru
competent și îl convoacă să studieze o propunere, rezultatul discuțiilor acestuia fiind prezentat
Comitetului Reprezentanților Permanenți (Coreper).
2. Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper)
Examinarea propunerii de către Coreper depinde de nivelul acordului la care s-a ajuns în
cadrul grupului de lucru. Astfel, dacă se poate obține un acord fără dezbatere, punctele se înscriu în
partea I a ordinii de zi a Coreper, in caz contrarpunctele se înscriu în partea a II-a a ordinii de zi a
Coreper, situatie in care, acest comitet poate incerca să negocieze el însuși un acord, să trimită
chestiunea mai departe grupului de lucru, eventual însoțită de propuneri de compromis sau să
transmită chestiunea Consiliului.
3. Formațiunea Consiliului
Dacă Coreper a finalizat discuțiile privind o anumită propunere, aceasta este înscrisă ca
punct „A” pe ordinea de zi a Consiliului, ceea ce înseamnă că se preconizează ajungerea la un
acord fără dezbatere.
Secțiunea „B” a ordinii de zi a Consiliului cuprinde punctele:
 rămase de la reuniunile precedente ale Consiliului
 asupra cărora nu s-a ajuns la un acord în cadrul Coreper sau la nivelul grupurilor de lucru
 care sunt prea sensibile din punct de vedere politic pentru a fi soluționate la un nivel
inferior.
Rezultatele voturilor Consiliului se fac publice în mod automat atunci când Consiliul
acționează în capacitatea sa de legiuitor.

10
A. Studiu de caz.
Locul si rolul Consiliuluiîn cadrul procedurilor legislative

Inițiativa legislativă aparține Comisiei. Tratatul de la Maastricht i-a conferit, insă, și


Parlamentului European un drept de inițiativa legislativă care îi permite sa ceară Comisiei să-i
prezinte o propunere.
Parlamentul European intervine in mod semnificativ in procedura de elaborare a
programului legislativ al Comisiei Europene. Presedintele Consiliului Uniunii Europene este invitat
sa ia parte la această procedura in numele instituției pe care o reprezintă. Atunci când pregătesc
programul legislativ și programul de lucru al Comisiei, Parlamentul European și Comisia urmează
calendarul și modalitațile precizate in Anexa XIV la Regulamentul de procedură. Parlamentul
adopta o rezoluție privind orientările strategice ale Comisiei. Presedintele solicită Consiliului
emiterea unui aviz privind programul legislativ anual al Comisiei și rezolutia Parlamentului. Dupa
ce Parlamentul dezbate și votează programul anual al Comisiei, Presedinții Parlamentului si
Comisiei stabilesc de comun acord, in numele instituțiilor pe care le reprezintă, un program
legislativ anual care cuprinde toate activitațile legislative preconizate.
Prin Tratatul de la Maastricht a fost introdusă procedura de codecizie, aceasta fiind extinsăși
simplificată considerabil prin Tratatul de la Amsterdam și extinsă marginal prin Tratatul de la Nisa.
Conform Constituției, aceasta devine procedura legislativă ordinară, care se aplica majoritații
legislației Uniunii Europene, confirmându-se astfel evoluția către o autoritate legislativă
bicamerală, în cadrul căreia Parlamentul si Consiliul adopta împreuna legislația.
Tratatul de la Lisabona postulează faptul că procedura legislativă ordinară constăîn
adoptarea in comun de către Parlamentul European și Consiliu a unui regulament, a unei directive
sau a unei decizii, la propunerea Comisiei. În cazurile specifice prevăzute de tratate, adoptarea unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii de către Parlamentul European cu participarea
Consiliului sau de către Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie o procedură
legislativă specială.
În cazul in care, în tratate, se face trimitere la procedura legislativă ordinară pentru
adoptarea unui act se aplică urmatoarea procedură:
Comisia prezintă o propunere Parlamentului European și Consiliului.
In cadrul primei lecturi, Parlamentul European adoptă poziția sa in primă lecturăși o
transmite Consiliului. În cazul în care poziția Parlamentului European este aprobată de Consiliu,
actul respectiv se adoptă cu formularea care corespunde poziției Parlamentului European. În cazul
în care poziția Parlamentului nu este aprobată de Consiliu, acesta adoptă poziția sa in prima
lecturăși o transmite Parlamentului European. Consiliul informează pe deplin Parlamentul asupra
motivelor care l-au condus la adoptarea poziției sale in prima lectura.
11
Dacă, în cadrul celei de-a doua lecturi, în termen de trei luni de la data transmiterii,
Parlamentul European adoptă poziția Consiliului din prima lectură sau nu s-a pronunțat, actul
respectiv se consideră aprobat cu formularea care corespunde poziției Consiliului. În cazul în care
Parlamentul European respinge, cu majoritatea membrilor care îl compun, poziția Consiliului din
primă lectură, actul propus esteconsiderat ca fiind neadoptat. În cazul în care Parlamentul European
propune, cu majoritatea membrilor care îl compun, modificări la poziția Consiliului din primă
lectura, textul astfel modificat se transmite Consiliului și Comisiei, care emit un aviz negativ cu
privire la aceste modificări. În cazul în care, in termen de 3 luni de la primirea modificărilor
Parlamentului European, Consiliul, hotărând cu majoritate calificată, fie aprobă toate aceste
modificari, și actul respectiv este considerat aprobat, fie nu aprobă toate modificarile, iar
președintele Consiliului, în consens cu președintele Parlamentului European, convoacă comitetul de
conciliere, într-un termen de 6 săptămani. Consiliul hotărăște în unanimitate cu privire la
modificările care au facut obiectul unui aviz negativ din partea Comisiei. Comitetul de conciliere,
care reunește membrii Consiliului sau reprezentanții lor și tot atâția membri care reprezintă
Parlamentul European, are misiunea de a ajunge la un acord asupra unui proiect comun, cu
majoritatea calificată a membrilor Consiliului sau a reprezentanților acestora și cu majoritatea
membrilor care reprezintă Parlamentul European, în termen de 6 săptămani de la data convocării,
pe baza pozițiilor Parlamentului și ale Consiliului din a doua lectură. Comisia participă la lucrările
comitetului de conciliere și ia toate inițiativele necesare pentru promovarea unei apropieri între
pozițiile Parlamentului European și ale Consiliului. În cazul în care, in termen de 6 săptămani de la
convocare, comitetul de conciliere nu aprobă niciun proiect comun, actul propus este considerat
neadoptat. Făcând referire la cea de-a treia lectură, în cazul în care, în acest termen, comitetul de
conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul European și Consiliul dispun fiecare de un termen
de șase săptămâni de la aceasta aprobare, pentru a adopta actul respectiv în conformitate cu acest
proiect, Parlamentul European hotărând cu majoritatea voturilor exprimate, iar Consiliul cu
majoritate calificată. În caz contrar, actul propus este considerat neadoptat. Parlamentul European,
Consiliul și Comisia se consultă reciproc și organizează, de comun acord, condițiile cooperării lor.
În acest scop, acestea pot, cu respectarea tratatelor, să încheie acorduri instituționale care pot avea
un caracter obligatoriu. Actele legislative adoptate în conformitate cu procedura legislativă ordinară
se semneaza de președintele Parlamentului European și de președintele Consiliului. Actele
legislative adoptate în conformitate cu o procedura legislativă specială se semnează de președintele
instituției care le-a adoptat6.

6
Versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeana și a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene
(2008/C115/01), Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do

12
B. Studiu de caz
Decizia Consiliuluide a nu iniția procedura de deficit excesiv împotriva a doua state membre
ale Uniunii Europene

În anul 2003, Comisia Europeană a constatat faptul că atât Germania, cât şi Franţa,
depăşiseră limitele deficitului bugetar, precum şi pe cele ale îndatorării publice. Pentru Germania,
termenul limită de implementare a măsurilor de reducere a deficitului expirase pe data de 23 mai
2003, iar pentru Franţa acest termen expirase pe data de 3 octombrie 2003 (Dutzler şi Hable 2005,
3-4).
Printre Concluziile Consiliului ECOFIN din 25 noiembrie 2003 se numără şi decizia
Consiliului, luată prin vot cu majoritate calificată, de a nu iniţia procedura de deficit excesiv
împotriva Germaniei şi a Franţei din cauza menţinerii îndelungate a unui deficit bugetar excesiv.
Procedura de deficit excesiv face parte din reglementările Pactului pentru Stabilitate şi
Creștere, unul dintre obiectivele acestuia fiind acela de atingere a “sustenabilității poziţiei
financiare a guvernului; aceasta va rezulta din obţinerea unei poziţii bugetare a guvernului fără
un deficit excesiv”7. Atunci când ţintele de deficit bugetar şi de îndatorare publică nu sunt respectate
de către un stat membru poate fi declanşata procedura de deficit excesiv, aceasta având mai multe
etape.
Într-o primă etapă, Comisia Europeană realizează un raport privind respectarea celor două
ţinte de către un stat membru. În cea de-a doua etapă, în cazul în care Comisia Europeană constată
că un stat membru prezintă un deficit excesiv, aceasta va trimite Consiliului Uniunii Europene o
opinie, precum şi o recomandare pentru o decizie a Consiliului. În urma acestei recomandări,
Consiliul trebuie să decidă prin majoritate calificată dacă statul membru vizat prezintă un deficit
excesiv. Atunci când se constată existenţa deficitului excesiv, Consiliul emite orecomandare pentru
statul membru aflat în această situaţie, oferind un termen de patru luni pentru adoptarea măsurilor
necesare de reducere a deficitului. Dacă statul membru este incapabil să implementeze măsurile de
scădere a deficitului, acesta poate fi sancţionat printr-o decizie a Consiliului (Dutzler şi Hable 2005,
3-5).
Această decizie a Consiliului a fost contestată de către Comisia Europeană la Curtea
Europeană de Justiţie care a decis să anuleze decizia luată de Consiliul Uniunii Europene în urma
Concluziilor ECOFIN din 25 noiembrie 2003.

7
T.F.U.E. 2008, art.10

13
Acest studiu de caz a fost a fost prezentat în literatura de specialitate în cadrul analizei
privind modul de funcționare a Consiliului: instituţie supranaţionalasau conferinta
interguvernamentală, concluzia autorului8fiind aceea că, prin prisma deciziei adoptate, Consiliul
este de fapt o instituţie, care combină atât trăsături specifice instituţiilor supranaţionale, din punct
de vedere procedural, respectiv al tipului de vot uzitat în luarea deciziei astfel încât aceasta este
obligatorie pentru toate statele membre ale Uniunii Europene cât şi trăsături specifice conferinţelor
interguvernamentale întrucat decizia de neințiere a procedurii de deficit excesiv a favorizat
Germania si Franța.

8
Alexandru Nicolae CLAIN - op. cit. 2010

14
5. CONCLUZII

Instituțiile Uniunii Europene și organele subsidiare acționează în cadrul organizăriisistemice


în vederea realizării interesului general, corelat cu interesele naționale ale statelormembre. Pentru
funcționarea normală a Uniunii Europene și pentru realizarea obiectivelorpropuse, s-a impus un
sistem de reguli de luare a deciziilor și deci, de repartizare a puterilorîntre instituții.
Interdependența dintre instituțiile Uniunii Europene rezultă din analiza modului
deexercitare a fiecărei funcții în parte, a cărei finalitate rezultă în urma conlucrării mai
multorinstituții.
Pe parcursul evoluției Comunităților/Uniunii Europene, Consiliul a reprezentatprincipalul
titular al puterii normative. Tratatul de la Maastricht a prevăzut, deși la unnumăr limitat de cazuri,
asocierea Parlamentului European la adoptarea actelor normativeale Uniunii. Deși inițial
Parlamentul European a avut doar rol consultativ, treptat, peparcursul evoluției construcției
comunitare rolul acestei instituții a crescut, fiind asociatConsiliului în procesul normativ comunitar.
Astfel, în timp ce Parlamentul European este vocea cetațenilor Uniunii Europene fiind
organul legislativ al acesteia, ales de cetațeni prin vot direct pentru a le reprezenta interesele,
Consiliul este considerat vocea statelor membre, în calitatea sa de principal organ de decizie al UE
și în componența căruia se află cate un ministru al fiecărui stat membru.

Începând cu data de 1 ianuarie 2016 președinția semestrială a Consiliului Uniunii Europene


este preluată de Olanda, iar prioritățile anunțate, într-un moment deosebit de complicat legat de
criza migranţilor ilegali sunt, în primul rand, în domeniul securității internaționale, dar ele vizeaza
și crearea de locuri de muncă, asigurarea unei zone euro robuste, precum și o politică avangardistă
în privinţa mediului înconjurător și al energiei.

15
BIBLIOGRAFIE

Irina Moroianu Zlatescu - Institutii Europene si drepturile omului, Bucuresti,


Editura I.R.D.O., 2008

Augustin Fuerea - Manualul Uniunii Europene, Bucuresti, Editura Universul


Juridic, 2011

Cornelia Lefter - Drept comunitar institutional, Bucuresti,


Editura Economica, 2001

Alexandru Nicolae CLAIN - Consiliul Uniunii Europene – instituţie supranaţională


sau conferinţă interguvernamentală?-Revista
„Continuitate și schimbare în guvernanța europeană”,
EditorClubul Academic de Studii Europene, 2010

16