UNIVERSITATEA CRESTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

REFERAT LA

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

TEMĂ: ROLUL CONSILIULUI ÎN PROCESUL DECIZIONAL

EUROPEAN

COORDONATOR:

PROF. UNIV. DR. ANCA PĂIUȘESCU

STUDENT:

IONIȚĂ MARIUS STELIAN

ANUL IV, ZI, GRUPA 4.

București

2019
 CONSIDERATII INTRODUCTIVE

Consiliul a apărut pe cale convenționala, prin Tratatele institutive, având, la inceput,

denumiri diferite:
• Consiliul Special de Miniștri, prin Tratatul de la Paris, din anul 1951, prin care s-a
instituit Comunitatea Europeana a Cărbunelui și Oțelului – CECO, fiind organul care reprezenta
guvernele naţionale si realiza legătura între acestea şi acţiunea Înaltei Autorităţi, asigurând astfel
şi legătura dintre sectoarele cărbunelui şi oţelului încredinţate Înaltei Autorităţi şi restul
activităţilor economice din diferitele ţări comunitare. Consiliul era format din reprezentanţi ai
statelor membre şi era abilitat să determine — în unanimitate — priorităţile de utilizare şi de
repartiţie între industriile interesate precum şi resursele de cărbune şi oţel.
• Consiliul, prin Tratatele de la Roma, intrate in vigoare la data de 01 ianuarie 1958, prin
care au fost instituite Comunitatea Economică Europeana (CEE) și Comunitatea Europeana a
Energiei Atomice (CEEA).
Dupa unificarea instituțiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965) – cunoscut in doctrină
sub denumirea de Tratatul instituind un Consiliu unic si o Comisie unica, acesta s-a numit
Consiliul de Miniștri.
Odată cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht (1993), instituția iși schimbă
denumirea in Consiliul Uniunii Europene care reprezintă interesele statelor membre prin reunirea
în formaţii distincte, după problemele tratate, a miniştrilor de resort ai guvernelor naţionale şi
care adoptă norme şi programe comune, denumire pe care o poarta pana la 01 decembrie 2009
când a intrat in vigoare Tratatul de la Lisabona, moment de la care se numește simplu Consiliul.
Consiliul este format din reprezentanții guvernelor statelor membre. Este un organ
interguvernamental in care sunt reprezentate statele membre prin cate un ministru care nu poate
acționa in nume propriu, ci numai in conformitate cu instrucțiunile primite de la guvernul său.
Din punctul de vedere al rolului său, in literatura de specialitate s-a apreciat astfel:
„Consiliul (de Miniștri al) Comunitaților Europene reprezintă centrul de greutate instituțional al
Comunităților, fiind in substanța organul principal, chiar adevăratul organ dotat cu putere de
decizie. În Consiliu sunt adoptate liniile directoare ale actiunii Comunităților. Influența
Consiliului rezidă și in aceea că el poate discuta toate problemele pe care statele le doresc să fie
tratate impreuna. Este un organ in care reprezentanții fiecărui stat adoptă acte care îi angajează
și care sunt aplicabile fără a mai fi ratificate”.

2
 ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA CONSILIULUI
Componența Consiliului

Consiliul reprezintă toate statele membre. Ca instituție interguvernamentală, exprimă

legitimitatea statală a uniunii.
Consiliul este o entitate juridică unică, in care nu exista membri permanenți, dar care se
reunește în 10 „formațiuni” diferite în funcție de subiectul dezbătut, respectiv: Afaceri
Economice si Financiare („Ecofin”), Afaceri Externe, Afaceri Generale (CAG), Agricultură si
Pescuit, Competitivitate (COMPET), Educație, Tineret, Cultura si Sport (EYCS), Justiție si
Afaceri Interne (JAI), Mediu (ENV), Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sănătate și
Consumatori (EPSCO), Transporturi, Telecomunicații si Energie (TTE).
Fiecare ministru din Consiliu este imputernicit sa iși asume angajamente în numele
guvernului pe care îl reprezintă astfel încât semnătura ministrului este semnătura întregului
guvern. Mai mult, fiecare ministru din Consiliu răspunde in fața parlamentului național și a

cetățenilor pe care parlamentul țării sale îi reprezintă.

Oricare dintre cele 10 formațiuni ale Consiliului poate adopta un act care să se înscrie în
domeniul de competență al unei alte formațiuni. Prin urmare, oricare ar fi actul legislativ adoptat
de Consiliu, formațiunea nu este menționată nicăieri.

Președinția Consiliului

Presedinția Consiliului este asigurată prin rotație, la fiecare șase luni. Cu alte cuvinte,
fiecare stat membru al Uniunii Europene preia controlul agendei Consiliului si prezideaza toate
reuniunile pentru o perioadă de sase luni, promovând deciziile legislative și politice și
negociind pentru realizarea unui compromis intre statele membre.
Consiliul „Afaceri externe” este prezidat întotdeauna de aceeași persoană - Înaltul
Reprezentant pentru afaceri externe și politică de securitate. Toate celelalte reuniuni sunt
prezidate de ministrul de resort din țara care deține președinția Uniunii Europene în momentul
respectiv.
Statele membre care dețin Președinția lucrează împreună îndeaproape în grupuri de trei,
denumite „triouri”. Acest sistem a fost introdus de Tratatul de la Lisabona în 2009. Trioul
stabilește obiective pe termen lung și pregătește o agendă comună, determinând subiectele și

3
aspectele majore care vor fi abordate de Consiliu pentru o perioadă de 18 luni. Pe baza acestui
program, fiecare dintre cele 3 țări își pregătește propriul său program, mai detaliat, pentru 6 luni.
Președinția Consiliului este responsabilă de avansarea lucrărilor privind legislația
Uniunii Europene, de asigurarea continuității agendei acesteia, a unor procese legislative bine
organizate și a cooperării dintre statele membre. Pentru aceasta, Președinția trebuie să acționeze
ca un intermediar onest și neutru.
Rolul Președintelui este prevăzut la articolul 15 din Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE).
Președinția are două misiuni principale:
(1) Planificarea și conducerea reuniunilor din cadrul Consiliului și al grupurilor sale de
pregătire
Președinția conduce reuniunile din cadrul diferitelor formațiuni ale Consiliului (cu
excepția Consiliului Afaceri Externe) și al grupurilor de pregătire ale Consiliului, care includ
comitete permanente, precum Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper), și grupuri de
lucru și comitete care se ocupă de chestiuni foarte precise.
De asemenea, se asigură că discuțiile se desfășoară în mod corespunzător și că
Regulamentul de procedură și metodele de lucru ale Consiliului sunt corect aplicate.
Președinția organizează diferite reuniuni formale și informale la Bruxelles și în țara care
asigură Președinția prin rotație.
(2) Reprezentarea Consiliului în relațiile cu celelalte instituții ale Uniunii Europene
Președinția reprezintă Consiliul în relațiile cu celelalte instituții ale Uniunii Europene, în
special cu Comisia și cu Parlamentul European. Rolul său este de a încerca obținerea unui acord
privind dosarele legislative, prin triloguri, reuniuni de negociere informale și prin reuniuni ale
Comitetului de conciliere.
Președinția cooperează strâns cu:
 Președintele Consiliului European
 Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate
Președinția sprijină activitatea acestora; uneori, i se poate solicita să îndeplinească
anumite sarcini pentru Înaltul Reprezentant, cum ar fi să reprezinte Consiliul Afaceri Externe în
fața Parlamentului European sau să prezideze Consiliul Afaceri Externe atunci când se discută
aspecte legate de politica comercială comună.

Reuniunile Consiliului. Sistemul de vot

4
 La reuniunile Consiliului participă reprezentanți la nivel ministerial din fiecare stat
membru. Participanții pot fi deci miniștri sau secretari de stat. Aceștia au dreptul să angajeze
guvernul țării pe care o reprezintă și să voteze în numele acestuia. La reuniunile Consiliului sunt
invitați și comisarii europeni responsabili de domeniile respective. Banca Centrală Europeană
este invitată în cazul în care ea este cea care lansează procedura legislativă.
Lucrările Consiliului sunt convocate de preşedintele acestuia, la iniţiativa sa, a unuia
dintre membrii săi sau a Comisiei, şi la ele participă preşedintele Comisiei Europene şi/sau
comisarul însărcinat cu problema în discuţie.
Consiliul se întruneşte în şedinţă publică atunci când deliberează şi votează un proiect de
act legislativ. În acest scop, fiecare sesiune a Consiliului este divizată în două părţi, consacrate
deliberărilor privind actele legislative ale Uniunii, respectiv activităţilor fără caracter legislativ.
Adoptarea hotărârilor se face cu respectarea următoarelor reguli de vot:
a) Regula institutită de Tratatul privind Uniunea Europeană, în urma Tratatului de la Lisabona,
este că hotărârile Consiliului se adoptă cu majoritate calificată, cu excepţia cazului în care
tratatele dispun altfel.
Definirea majorităţii calificate în noua reglementare este următoarea: majoritatea
calificată este egală cu cel puţin 55% din membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin 15 dintre
aceştia şi reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
Minoritatea de blocare trebuie să cuprindă cel puţin patru membri ai Consiliului, în caz
contrar se consideră a fi întrunită majoritatea calificată.
b) Consiliul hotărăşte cu majoritate simplă în chestiunile de procedură, precum şi în privinţa
adoptării regulamentului său de procedură. Organizarea Secretariatului General, solicitarea de
studii pe care le consideră oportune pentru realizarea obiectivelor comune sau de propuneri din
partea Comisiei, statutul comitetelor prevăzute de tratate sunt alte decizii asupra cărora Consiliul
se pronunţă, conform Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, cu majoritate simplă.
În cazul deliberărilor pentru care este necesară majoritatea simplă, Consiliul hotărăşte cu
majoritatea membrilor care îl compun.
c) Votul unanim este meţinut în Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene după Tratatul de la Lisabona în mod excepţional, pentru domenii
sensibile sau deosebit de importante pentru statele membre, acestea fiind prevăzute expres în
tratate. Exemple în acest sens sunt deciziile luate în cadrul politicii externe şi de securitate
comună, acordul asupra unui sistem al cursului de schimb al monedei euro în raport cu monedele
statelor terţe, amendarea propunerilor Comisiei, procedurile privind asocierea ţărilor şi
teritoriilor la Uniune, luarea de măsuri pentru combaterea discriminării, aderarea de noi state la
Uniune, etc. Potrivit Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene abţinerile membrilor
5
prezenţi sau reprezentaţi nu împiedică adoptarea hotărârilor pentru care este necesară
unanimitatea.

COREPER

COREPER este denumirea uzuală, folosita informal, pentru comitetul reprezentanților

permanenți ai guvernelor statelor membre, care răspunde de pregatirea lucrărilor Consiliului
conform art 16, alin. 7 din Tratatul privind Uniunea Europeană, precum și de executarea
mandatelor care îi sunt incredințate de Consiliu. Comitetul poate adopta decizii de procedură în
cazurile prevăzute de regulamentul de procedură al Consiliului (Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene art 240, alin. 1).
Acest organ comunitar reuneşte înalţi funcţionari şi experţi din fiecare stat membru,
conduşi de un Reprezentant permanent al acelui stat pe lângă Uniune, cu rang de ambasador.
În cadrul COREPER există două unităţi distincte, COREPER I şi COREPER II, primul
dedicându-şi activitatea chestiunilor tehnice, iar al doilea problemelor mai importante, cu o
componentă politică.
Funcţionarii şi experţii care asistă reprezentanţii permanenţi în activitatea lor sunt
constituiţi în Grupuri de lucru, pe domenii specializate, cum ar fi agricultura (Comitetul Special
pentru Agricultură), afacerile interne, justiţia, politica externă, etc.

ATRIBUTIILE CONSILIULUI

Consiliul exercită, împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi bugetară.

Acesta exercită şi funcţii de definire a politicilor şi de coordonare, în conformitate cu condiţiile
prevăzute în tratate.
a) Atribuţii legislative.
În exercitarea acestor atribuții, Consiliul, împreună cu Parlamentul, adoptă acte
normative cu forţă juridică obligatorie (regulamente, directive), care se impun statelor membre,
celorlalte instituţii comunitare şi instituţiiilor legislative ale Uniunii.
Actele normative adoptate de Consiliu şi Parlament în cadrul procedurii legislative
ordinare fac parte din dreptul derivat al Uniunii Europene şi trebuie să fie conforme cu tratatele
comunitare. Este motivul pentru care în literatura de specialitate se subliniază că instituţiile
legislative ale Uniunii nu au competenţe legislative absolute, ci numai pe acelea care sunt
explicit prevăzute în tratate.

6
 În cazurile în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul politicilor definite
în tratate, pentru a atinge unul dintre obiectivele menţionate în tratate, fără ca acestea să fi
prevăzut atribuţiile necesare în acest sens, Consiliul, hotărând cu unanimitate, la propunerea
Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, adopă măsurile corespunzătoare.

Este vorba de aşa-numita “clauză de flexibilitate”, care, conform unor opinii, permite
extinderea nejustificată a competenţelor Consiliului, printr-o procedură legislativă specială, în
care rolul Parlamentului European este minim, iar potrivit altor opinii o limitează, acţiunea
Consiliului fiind justificată numai dacă urmăreşte realizarea obiectivului comunitar prevăzut
expres în tratat.
În ceea ce priveşte deciziile de natură constituţională, Consiliul poate lua astfel de decizii
dacă Consiliul European ia o decizie prealabilă, pentru a-l împuternici în acest sens.
b) Politica externă şi de securitate comună
Politica externă şi politica de securitate comună fac obiectul aplicării unor norme şi
proceduri speciale. Aceasta este definită şi pusă în aplicare de Consiliul European şi de Consiliu,
hotărând cu unanimitate, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. Adoptarea de acte
legislative este exclusă. Rolurile specifice ale Parlamentului European şi Comisiei sunt definite
prin tratate, iar Curtea de Justiţie nu este competentă cu privire la aceste dispoziţii.
Consiliul este cel care stabileşte procedurile şi normele aplicabile in domeniul acordurilor
de asociere dintre ţări şi teritorii şi Uniune. În cadrul politicii comerciale Consiliul este cel care
hotărăşte, cu unanimitate, negocierea şi încheierea de acorduri. Acordurile internaţionale
încheiate de Uniune parcurg o procedură în cadrul căreia Consiliul autorizează începerea
negocierilor, adoptă directivele de negociere, autorizează semnarea şi încheie acordurile. Decizia
privind încheierea acordului adoptată de Consiliu presupune, în prealabil, aprobarea
Parlamentului European dacă este vorba despre acorduri de asociere, acordul privind aderarea
Uniunii la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
acorduri de instituire a unui cadru instituţional specific prin organizarea procedurilor de
cooperare, acorduri cu implicaţii bugetare importante pentru Uniune.
Spaţiul de libertate, securitate şi justiţie.
În acest domeniu, Consiliul European defineşte orientările strategice şi operaţionale iar
Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă măsurile pentru punerea în aplicare a politicilor
Uniunii prevăzute pentru acest domeniu de cooperare. Procedurile de luare a deciziilor sunt
prevăzute în tratat pentru fiecare domeniu de cooperare în parte, fiind incluse atât proceduri
speciale de reglementare cât şi procedura legislativă ordinară. În cadrul Consiliului se instituie un
comitet permanent care să asigure în cadrul Uniunii promovarea şi consolidarea cooperării

7
operaţionale în materie de securitate internă. Acesta promovează coordonarea acţiunii
autorităţilor competente ale statelor membre, împreună cu reprezentanţii organelor şi agenţiilor
Uniunii cu responsabilităţi în acest domeniu.

c) Atribuţia de coordonare a politicilor economice ale Uniunii Europene şi ale statelor

membre, în special pentru asigurarea funcţionării Uniunii economice şi monetare.
Există două tipuri de politici comunitare: cele conduse de instituţiile comunitare
(politicile comune), respectiv cele organizate de statele membre, care trebuie însă armonizate la
nivel comunitar (politicile de armonizare).
Coordonarea politicilor economice este una dintre atribuţiile asumate de “Ecofin”
(formaţiunea Consiliului denumită formal Afaceri Economice şi Financiare, formată din miniştrii
economiei şi finanţelor din statele membre).
Statele membre îşi coordonează politicile economice în cadrul Uniunii, iar în acest scop,
Consiliul adoptă măsuri şi, în special, orientări generale ale acestor politici.
d) Atribuţii bugetare
Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu o procedură legislativă
specială, adoptă bugetul anual al Uniunii. Proiectul este elaborat de către Comisie pe baza
situaţiei estimative a cheltuielilor transmisă de fiecare instituţie. Consiliul poate doar să aprobe
sau să respingă proiectul de buget, sau amendamentele Parlamentului European, fără a putea să
propună propriile amendamente.
e) Atribuţia de stabilire a componenţei unor organe comunitare, cum ar fi Comitetul
Economic şi Social sau Comitetul Regiunilor, precum şi a normelor referitoare la natura
compunerii acestor Comitete.

4. PROCESUL DECIZIONAL ÎN CADRUL CONSILIULUI

Consiliul este un factor decizional esențial al UE. Negociază și adoptă noua legislație a
Uniunii Europene, o adaptează când este cazul și coordonează politici. În majoritatea cazurilor,
Consiliul decide împreună cu Parlamentul European prin procedura legislativă ordinară,
cunoscută și sub numele de „codecizie”. Codecizia se aplică în domenii de politică în care
Uniunea Europeana are competență exclusivă sau competență partajată cu statele membre. În
acest caz, Consiliul legiferează pe baza propunerilor transmise de Comisia Europeană.

8
 Într-o serie de domenii foarte specifice, Consiliul adoptă decizii folosind proceduri
legislative speciale (procedura de aprobare și procedura de consultare) în care rolul
Parlamentului este limitat.
Peste 150 de grupuri de lucru și comitete ajută la pregătirea lucrărilor miniștrilor care
examinează propunerile în cadrul diferitelor formațiuni ale Consiliului. Aceste grupuri de lucru
și comitete sunt alcătuite din funcționari din toate statele membre.
Odată ce Consiliul primește o propunere a Comisiei, textul este examinat în mod simultan
de Consiliu și de Parlamentul European. Examinarea este cunoscută sub numele de „lectură”.
Se pot efectua maximum trei lecturi până când Consiliul și Parlamentul convin asupra unei
propuneri legislative sau o resping.
Uneori, Consiliul poate adopta un acord politic în așteptarea poziției în primă lectură a
Parlamentului, cunoscut și sub numele de „abordare generală”. Abordarea generală asupra căreia
s-a convenit în cadrul Consiliului poate contribui la accelerarea procedurii legislative și chiar la
facilitarea unui acord între cele două instituții, deoarece oferă Parlamentului informații despre
poziția Consiliului înaintea avizului în primă lectură al acestora. Cu toate acestea, poziția finală a
Consiliului nu poate fi adoptată înainte ca Parlamentul să își prezinte propriul său aviz în primă
lectură.
La fiecare lectură, propunerea trece prin trei niveluri în cadrul Consiliului:
1. Grupul de lucru
Președinția Consiliului, cu ajutorul Secretariatului General, stabilește grupul de lucru
competent și îl convoacă să studieze o propunere, rezultatul discuțiilor acestuia fiind prezentat
Comitetului Reprezentanților Permanenți (Coreper).
2. Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper)
Examinarea propunerii de către Coreper depinde de nivelul acordului la care s-a ajuns în
cadrul grupului de lucru. Astfel, dacă se poate obține un acord fără dezbatere, punctele se înscriu
în partea I a ordinii de zi a Coreper, in caz contrar punctele se înscriu în partea a II-a a ordinii de
zi a Coreper, situatie in care, acest comitet poate incerca să negocieze el însuși un acord, să
trimită chestiunea mai departe grupului de lucru, eventual însoțită de propuneri de compromis
sau să transmită chestiunea Consiliului.
3. Formațiunea Consiliului
Dacă Coreper a finalizat discuțiile privind o anumită propunere, aceasta este înscrisă ca
punct „A” pe ordinea de zi a Consiliului, ceea ce înseamnă că se preconizează ajungerea la un
acord fără dezbatere.
Secțiunea „B” a ordinii de zi a Consiliului cuprinde punctele:
 rămase de la reuniunile precedente ale Consiliului

9
  asupra cărora nu s-a ajuns la un acord în cadrul Coreper sau la nivelul grupurilor de lucru
 care sunt prea sensibile din punct de vedere politic pentru a fi soluționate la un nivel
inferior.
Rezultatele voturilor Consiliului se fac publice în mod automat atunci când Consiliul
acționează în capacitatea sa de legiuitor.

BIBLIOGRAFIE

Alexandru Nicolae CLAIN - Consiliul Uniunii Europene – instituţie supranaţională

sau conferinţă interguvernamentală? - Revista
„Continuitate și schimbare în guvernanța europeană”,
Editor Clubul Academic de Studii Europene, 2010

Augustin Fuerea - Manualul Uniunii Europene, Bucuresti, Editura

Universul Juridic, 2011

Cornelia Lefter - Drept comunitar institutional, Bucuresti,

Editura Economica, 2001

Irina Moroianu Zlatescu - Institutii Europene si drepturile omului, Bucuresti,

Editura I.R.D.O., 2008

10