Note de curs DEG-II 20-21

A. Comitetul de Miniştri (CM)

Comitetul de Miniștri este organul de decizie al CoE, compus din miniştrii afacerilor
externe ai statelor membre sau reprezentanţii acestora (art. 14 din Statut) care au reşedinţa
permanentă la Strasbourg. Președinția CM este deținută de unul dintre statele membre, pentru
o perioadă de șase luni. Statele sunt numite la președinție potrivit ordini alfabetice engleze la
începutul fiecărei reuniuni a CM.
CM acționează la recomandarea Adunării Parlamentare sau conform dreptului său de
inițiativă privind realizarea scopului CoE, inclusiv cu privire la „încheierea de convenții și
acorduri și adoptarea de către guverne a unei politici comune referitoare la chestiuni
specifice” (art. 15, a) din Statut). El poate face recomandări guvernelor statelor membre și,
drept urmare, poate cere acestora să-i aducă la cunoștință măsurile luate cu privire la aceste
recomandări (art. 15, b) din Statut).
CM poate adopta rezoluții, în funcție de importanța chestiunilor pe care le abordează, cu
unanimitatea voturilor exprimate, cu o majoritate calificată de două treimi din votul
reprezentanților sau cu votul majorității acestora (art. 20 din Statut).
CM se reunește înainte de deschiderea sesiunilor Adunării Parlamentare sau ori de câte
ori va considera necesar pentru dezbateri care nu sunt publice.
Puterea decizională la nivelul CoE aparține Comitetului de Miniștri. Totuși, statele
membre își păstrează rolul în cadrul organizației având în vedere faptul că deciziile
Comitetului sunt adoptate în mod normal cu unanimitate. Celelalte organe nu dispun decât de
o putere consultativă. Convențiile adoptate de CoE, potrivit statutului acestuia, sunt ulterior
ratificate de statele părți.

B. Adunarea Parlamentară a CoE (APCE)

Adunarea Consultativă, denumită de la sfârșitul anilor 1970 Adunare Parlamentară a CoE
(APCE), este organul deliberativ al CoE membrii căruia sunt desemnaţi de către Parlamentele
naţionale fiind compusă în prezent din 324 membri şi tot atâția supleanţi.
Competențele APCE sunt limitate având în principal caracter consultativ. Chiar dacă
Adunarea încearcă să se impună adresând CM recomandări pentru rezoluții, ea nu a ajuns să
împartă puterea de decizie cu acesta.
Adunarea dispune și de o funcție electivă având competență pentru posturi cheie în unele
dintre instituțiile CoE (cele de judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sau de
Secretar General al CoE).
APCE se reunește la Strasbourg pentru sesiuni ordinare o dată pe an, iar dezbaterile sunt
în mod normal publice (art. 32-35 din Statut).

C. Secretarul General și Secretariatul Consiliului Europei

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei numeşte un Secretar General şi un Secretar
General adjunct la recomandarea Comitetului de Miniştri, pentru un mandate de 5 ani cu
posibilitate de reînnoire. Ceilalţi membri ai Secretariatului sunt numiţi de Secretarul General,
cei numiţi nu pot deţine o funcţie remunerată de un Guvern naţional, să fie membri ai APCE
sau ai unui Parlament naţional.

1
 Secretarul General este responsabil de planificarea strategică, de orientarea programului
de activ ităţi şi de bugetul CoE. El este asistat de in Secretariat cu funcții administrative, care
reunește în jur de două mii de funcționari europeni. Misiunea principală a Secretariatului
constă în pregătirea bugetului organizației precum și alte programe de activitate
interguvernamentală. Totodată, Secretarul General conduce şi reprezintă Organizaţia în
relaţiile cu alte entităţi europen e sau non-europene. Agenții europeni provin din cele 47 de
state membre și își desfășoară activitatea în principal la Strasbourg, dar și în alte orașe
europene.

D. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO)

CtEDO este un organ instituit de CoE ca urmare a adoptării Convenției Europene a
Drepturilor Omului și are un rol deosebit de important în arhitectura juridică europeană.
Având ca principală competență interpretarea Convenției această instanță europeană veghează
la respectarea angajamentelor pe care și le-au asumat statele părți prin semnarea acesteia.
Curtea este în prezent un organ judiciar permanent care garantează tuturor persoanelor aflate
sub jurisdicţia sa drepturile înscrise în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

E. Organe specializate
Pe lângă aceste instituții principale, CoE mai găzduiește câteva organe specializate
precum:
- Comisarul pentru drepturile omului care are drept misiune promovarea educației şi
sensibilizarea privind drepturile omului precum și respectarea acestora în statele membre.
- Congresul puterilor locale şi regionale este un organ consultativ care reprezintă
colectivităţile teritoriale.
- Conferinţa organizaţiilor internaţionale nonguvernamentale (OING) numără mai
mult de 400 de ONG-uri cu care dialoghează CoE şi cărora acesta le-a acordat statut
consultativ.
- Comisia europeană împotriva rasismului și intoleranței (ECRI) este un mecanism
independent cu rol de observator al situației drepturilor omului. Ea este compusă din experți
care vin din fiecare stat membru. Rolul său este de a combate rasismul, ostilitatea împotriva
străinilor, antisemitismul și intoleranța.
- Comitetul European pentru prevenirea torturii (CPT) este un mecanism non-judiciar
cu caracter preventiv, având menirea de a proteja persoanele private de libertate împotriva
torturii și a altor forme de rele tratamente.

2.2. Lărgirea Consiliului Europei

Condiția primordială pentru admiterea statelor în Consiliul Europei este acceptarea
principiilor statului de drept şi a protecţiei drepturilor omului, în virtutea cărora fiecare
persoană aflată sub jurisdicția sa să se poată bucura de drepturile și de libertățile sale
fundamentale (articolul 3 din Statutul Consiliului Europei). Mai mult decât atât, fiecare stat
membru trebuie sa se angajeze la colaborarea în mod sincer și efectiv la realizarea scopului
organizaţiei, aşa cum este definit în articolul 1 din Statutul său.

2
 A. Procedura de aderare
Comitetul de Miniştri poate invita orice stat european care îndeplinește aceste condiții să
devină membru al Consiliului. Statul invitat va deveni membru efectiv în momentul
depunerii, în numele său, la Secretarul general, a unui instrument de aderare la Statutul
organizației. Statele europene pot deveni membri asociați ai organizației tot la invitația
Comitetului de Miniștri, dacă se consideră capabile să accepte aceleași principii privind statul
de drept și protecția drepturilor omului. Statul asociat va fi reprezentat numai în cadrul
Adunării Consultative (articolul 5 din Statut).
În prealabil lansării invitației, Comitetul de Miniștri stabilește numărul reprezentanților
statului în Adunarea Consultativă a statului în chestiune și contribuția sa financiară
proporțională (articolul 6 din Statut).
Retragerea voluntară a statelor se face printr-o notificare oficială adresată Secretarului
general. Retragerea va deveni efectivă la sfârșitul anului financiar în care s-a făcut notificarea
(articolul 7 din Statut). Dacă un stat membru al Consiliului Europei încalcă în mod grav
prevederile articolului 3 din Statutul organizației, Comitetul de Miniștri poate cere retragerea
acestuia după suspendarea drepturilor sale de reprezentare (articolul 8 din Statut). De
asemenea, Comitetul de Miniștri poate suspenda dreptul de reprezentare a unui stat în Comitet
și în Adunarea Consultativă pe perioada în care acesta nu-și îndeplinește obligațiile financiare.

B. Procesul de lărgire
Asumându-și o vocație pan-europeană de la bun început Consiliul Europei se declară o
organizație deschisă spre lărgire către alte state europene decât semnatarii inițiali ai Tratatului
de la Londra. Deși instalarea unei „cortine de fier” între „cele două Europe” împiedicau orice
inițiativă de aderare a țărilor din Europa de Est, din primii ani a fost creată o comisie specială
în cadrul organizației pentru națiunile care fac parte din Europa, dar care nu puteau încă să
devină membre ale Consiliului Europei1. Primele state invitate să adere după crearea
instituțiilor au fost Grecia, Islanda și Turcia în timpul primei reuniuni a Comitetului de
Miniştri din august 1949. Grecia2 și Turcia sunt primele care aderă depunându-și imediat
instrumentele de ratificare. Islanda aderă după o procedură ceva mai lungă devenind membră
la 9 martie 1950. Aderarea Germaniei a întâmpinat iniţial unele reticențe având în vederea
îndoielile membrilor Adunării Consultative legate de capacitatea acesteia de a se organiza pe
criterii democratice. Totuși, instaurarea unei Republici Federale Germane (RFG) la 23 mai
1949 și pașii ulteriori făcuți de noul guvern în vederea instaurării unui regim democratic
determină invitarea acesteia de a deveni membru 3 cu drepturi depline în mai 1951. Austria, a
cărei procedură de aderare durase mai mult, devine și ea membră a Consiliului în 1956
aducând prin aceasta prima extindere spre est.
Comisia specială creată în cadrul CoE în 1950 care avea drept sarcina de a studia
posibilitatea extinderii organizației spre alte țări europene și-a concentrat eforturile în special
1
ACE, AS, Rezoluția din 14-28 august 1950.
2
În 1967, în urma loviturii de stat care are loc în Grecia și instaurării unui regim dictatorial al coloneilor (Nicolas Mazarezos,
Georgios Papadopoulos și Stylioanos Patakos), contrar valorilor democratice și protecției drepturilor omului, Comitetul de
Miniştri al Consiliului Europei adoptă o rezoluție prin care Grecia își vede suspendat dreptul de reprezentare în cadrul
organizației la 12 decembrie 1969, cf. ACE, CM, Rezoluția 69, 51 din 12 decembrie 1969. După căderea regimului coloneilor
Grecia redevine membru cu drepturi depline al CoE la 28 noiembrie 1974.
3
Inițial s-a avut în vedere o aderare a RFG în calitate de ca membru asociat, fără drept de reprezentare în Comitetul de
Miniştri, luându-se în considerare o politică „a pașilor mărunți”.

3
spre stabilirea unor relații cu țările din est, fără a neglija totuși examinarea unor posibilități de
aderare a altor țări din sud. Pe parcursul anilor 1950-1954 Adunarea consultativă adoptă mai
multe recomandări și rezoluții care privesc relațiile Vest - Est 4. În acest context, dezvoltarea
raporturilor culturale cu Estul, pe baza unor acorduri bilaterale, capătă o dimensiune
preponderentă5. Încercările Consiliului de a juca un rol activ în plan politic privind derapajele
de încălcare a drepturilor omului în țările europene aflate sub tutela URSS rămân fără un
impact real asupra situației deținuților politici din aceste țări sau, spre exemplu, asupra
evenimentelor din 1956 din Ungaria6.
Spre sfârșitul anilor 1960 alte trei țări devin membre ale Consiliului Europei: Elveția,
Cipru și Malta. Având în vedere statutul său de țară neutră, precum și opoziția de a coopera pe
criterii supranaționale a determinat reticența Elveției de a adera iniţial, la constituirea
Consiliul. După o primă etapă în care parlamentarii elvețieni au acceptat invitația de a
participa la lucrările Adunării consultative în calitate de observatori (în martie 1961) și
convingerea privind caracterul interguvernamental al acestei organizații, Elveția devine cel
de-al șaisprezecelea membru al Organizației de la Strasbourg, la 6 mai 1963. Cipru cere
admiterea sa în martie 1961, dar problemele legate de relațiile sale cu statele vecine, care se
reflectau și în politica sa internă, duc la prezența reprezentanților ciprioți doar în Comitetul de
Miniștri între anii 1964-1983. După proclamarea independenței sale, în septembrie 1964,
Malta își declară intenția de a adera la Consiliul Europei. Guvernul maltez primește invitația
oficială în martie 1965 și astfel Malta devine membru efectiv la 29 aprilie 1965.
După căderea regimului dictatorial din Portugalia 7 și organizarea unor alegeri libere în
aprilie 1976 noul guvern cere în august 1976 aderarea ţării la Consiliul Europei. Urmând
procedura obișnuită organizația transmite invitația sa oficială de aderare la 16 septembrie
1976. Drept urmare Portugalia devine membră cu drepturi depline la 22 septembrie 1976,
urmărind astfel un parcurs european după „o jumătate de secol de exil și izolare”8.
Deși Consiliul Europei stabilise unele legături cu Spania încă din 1955 prin semnarea
unor convenții și participarea reprezentanților săi la unele activități interguvernamentale ale
organizației, până la moartea lui Franco 9 atitudinea Adunării sale consultative față de regimul
dictatorial rămâne intransigentă10. După moartea dictatorului (1975) și mai ales în urma
alegerilor parlamentare din 1977, Adunarea parlamentară își schimbă atitudinea constatând
tendințele de democratizare ale Spaniei. Consiliul îi deschide calea spre aderare printr-o
recomandare adoptată în 197711 după care aceasta devine membră efectiv la 24 noiembrie
1977.
4
ACE, AS, Recomandarea 15/1951; Recomandarea 40/1952; Recomandarea 60/1954 etc.
5
ACE, AS, rapport sur les relation Est-Ouest, doc. 410, 1955, pp. 5-6.
6
Cu privire la evenimentele din Ungaria din 1956 a se vedea, printre altele, D. Jela şi V. Tirmăneanu, Ungaria 1956: revolta
mintilor si sfarsitul mitului comunist, Curtea Veche, 2006.
7
În perioada 1933-1974 Portugalia a cunoscut un regim dictatorial, sub conducerea lui Antonio de Oliveira Salazar, regim
care a luat sfârșit odată cu „Revoluția Garoafelor” din 25 aprilie 1974, Ernesto Castro Leal, The Political and Ideological
Origins of the Estrado Novo in Portugal, Portuguese Studies, Vol. 32, No. 2, Autoritarian States and Corporatism in Portugal
and Brazil, 2016, pp. 128-148.
8
ACE, AS, compte rendu du 22 septembre 1976, p. 602.
9
Regimul instaurat de Francisco Franco în 1939 a fost caracterizat ca fiind o lungă dictatură personală, care prin mijloacele
unor instrumentări permanente a violenței și divizării a știut să supraviețuiască și să se adapteze transformând profund
societatea spaniolă, cf. Rodrigues, Denis, L’Espagne sous le régime de Franco, PUR, 2016.
10
Cf. Trouvé Matthieu, L’Espagne et l’Europe. De la dictature de Franco à l’Union européenne, Bruxelles, PIE Peter Lang,
2008, pp. 205-206.
11
ACE, AS, Recommandation 820 et CM, résolution 77(32).

4
 În ciuda unor opoziții exprimate de către reprezentanții unor state europene 12
Liechtenstein devine membru al Consiliului Europei la 23 noiembrie 1978.
După atenuarea influențelor URSS, odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în
1985, Finlanda, ne mai fiind ținută de respectarea neutralității stricte 13, antamează procesul de
aderare şi devine membră a Consiliului Europei la 5 mai 1989.
În același context al diluării influenței URSS, țările din Europa de Est încep un dialog
politic cu Organizația de la Strasbourg. Astfel, încă din 1984, se stabilesc primele contacte cu
Iugoslavia și Ungaria și mai târziu, dar și mai dificil, din 1987, cu România și Polonia.
Consiliul Europei reușește să stabilească o cooperare mai strânsă pe criterii
interguvernamentale cu Iugoslavia, Ungaria și Polonia începând cu anul 1988, mai ales în
domeniul culturii și educației, prin intermediul unor conferințe multilaterale. Deschiderile în
politica URSS spre transparență (glasnost) și restructurare economică (perestroika) dau
posibilitate unor personalități marcante, precum Papa Ioan-Paul al II-lea, sau lideri politici,
precum François Mitterrand să folosească tribuna Consiliului Europei pentru a exprima
necesitatea apropierii țărilor din Europa de Est de valorile democrației și drepturilor omului
promovate de această organizație14. Crearea statutului de invitat special destinat
parlamentarilor din țările estice le dădea posibilitate acestora să participe la dezbaterile
parlamentare și la reuniunile diferitor comisii, fără a avea drept de vot. Acest statut putea fi
acordat doar după examinarea tendințelor de îmbrățișare a valorilor democratice și de
protecție a drepturilor omului de către statele în chestiune. Ungaria, Polonia, Iugoslavia și
URSS au fost primele state care au beneficiat de el.
Căderea Zidului berlinez comportă cel puţin o triplă semnificație: sfârșitul regimului
comunist, atenuarea divizării Europei și încheierea războiului rece. Dispariția URSS și
abandonarea Pactului de la Varșovia creează o nouă realitate politică pe continentul european
în care statele din Est își redefinesc alianţele cu Occidentul. Majoritatea covârșitoare a acestor
state își declară intenția de a îmbrățișa un regim democratic căutând aderarea la structurile
europene occidentale. În acest context, Consiliul Europei devine o organizație cu adevărat
pan-europeană dublându-și practic numărul membrilor din 1991 până în 1999. Organizația de
la Strasbourg își asuma astfel sarcina asistenței politice, juridice și culturale în vederea
integrării europene a acestor state 15. Urmărind acest obiectiv Comitetul de Miniștri îşi
orientează eforturile spre dezvoltarea unor programe de asistență specifică pentru țările post-
comuniste în vederea reformării sistemelor lor juridice și a democratizării.
La scurt timp după căderea Zidului Berlinului, Ungaria a fost prima dintre țările din
Europa Centrală și Orientală care adresase o cerere de aderare la Consiliul Europei, la 16
decembrie 1989, urmată în 1990 de Polonia (23 ianuarie), Iugoslavia (7 februarie), Bulgaria
(3 martie), România (16 martie) și Cehoslovacia (6 aprilie). În 1992 cele trei state Baltice
12
Opozițiile exprimate se referă la contestarea suveranității reale a acestui stat și recunoașterea calității sale de stat
independent pe plan internațional, precum și la capacitatea acestuia din cauza taliei mici de a face față obligațiilor de membru
al CoE.
13
După al doilea război mondial politica finlandeză a fost rezumată astfel : „reconciliere și cooperare cu Uniunea sovietică,
neutralitate în afacerile internaționale, apartenență la comunitatea scandinavă, integrare economică în sistemul de liber-
schimb occidental și participare activă prin intermediul Națiunilor Unite la eforturile de consolidare a păcii și securității
internaționale” cf. Jakobson, Max, La neutralité finlandaise : apparences et réalités, Politique étrangère n° 45(2)/1980, p.
462.
14
Discursurile unor personalităţi care au fost invitate să ia cuvântul de la tribuna Consiliului Europei sunt disponibile online
la: https://www.coe.int/en/web/about-us/guests#{%227041208%22:[4]}.
15
ACE, CM, compte rendu de la réunion du 12-24 mars 1990.

5
adresează același tip de cerere precum și Slovenia. Deși în termeni strict juridici procedura de
admitere aplicată acestor țări trebuia sa fie aceeași, în fapt situația politică, economică și
socială foarte diferită față de țările occidentale au determinat aplicarea unor proceduri diferite.
Astfel, aceste țări trebuiau să obțină mai întâi statutul de invitat special, statut care le permitea
deschiderea unei perioade de tranziție pe durata căreia trebuiau să asimileze criteriile
regimului democratic fondat pe alegeri libere și pluraliste, a statului de drept și a protecției
drepturilor omului, având apoi posibilitatea de e deveni membri cu drepturi depline ale
organizației. Totodată, condiția apartenenței europene trebuia reinterpretată pentru a putea da
acces la aderare unora dintre fostele republici sovietice, situate geografic în afara
continentului. Problema s-a pus în special privind țările caucaziene, Georgia, Armenia și
Azerbaidjan. În raportul redactat de comisia privind chestiunile politice din cadrul Adunării
parlamentare (comisia Reddemann) se indica faptul că orice stat „al cărui teritoriu național
este situat în totalitate sau în parte pe continentul european poate aspira să devină membru al
Consiliului Europei”16 ceea ce dă în mod clar o deschidere spre aderare țărilor caucaziene,
fără a putea admite totuşi aderarea republicilor post-sovietice din Asia centrală care nu puteau
satisface criteriul europenităţii.
Procedura aderării noilor membri a implicat un rol mai activ din partea Adunării
parlamentare care avea sarcina de a examina îndeplinirea criteriilor de către aceste state și
emiterea unui aviz în acest sens. Pe lângă condițiile generale, privind îndeplinirea criteriilor
democrației pluraliste și a statului de drept, comisiile de verificare din cadrul Adunării
parlamentare se concentrau mai ales asupra integrării prevederilor Convenției Europene a
Drepturilor Omului în legislațiile constituționale naționale precum și semnarea și ratificarea
altor convenții elaborate în cadrul Consiliului Europei17. Totodată, organele principale ale
Consiliului care examinează calitățile statului candidat au putut impune unele angajamente
speciale în funcţie de situaţia particulară a statului candidat18.
De la cele zece state europene care au semnat tratatul de instituire a Consiliului Europei,
devenind astfel state fondatoare ale acestuia (Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia, Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord),
în prezent, după o lungă perioadă de aderări, organizația regrupează un număr de 47 de state
reunite în jurul valorilor promovate de această organizaţie.

C. Aderarea României la Consiliul Europei

Analiza cererii României pentru aderarea la Organizația de la Strasbourg a pus mai multe
dificultăți. După obţinerea statutului de invitat special parlamentarii români au avut
posibilitatea de a participa la dezbaterile APCE pentru a se familiariza cu funcționarea
diverselor instituții ale organizației. Totodată, perioada dintre momentul adresării cererii de
aderare și până la admitere avea menirea de a exercita o „presiune democratică” cu scopul de
16
Bitsch, Marie-Thérèse, « L’élargissement du Conseil de l’Europe vers l’Est », op. cit., p. 148.
17
Cu privire la condiţiile admiterii ţărilor din Est în Consiliul Europei a se vedea printre altele Jean- François Flausse, « Les
conditions d’admission des pays de l’Europe centrale et orientale au sein du Conseil de l’Europe », Kaleidoscope, EJIL,
1994 ; Marie-Thérèse Bitsch , « L’élargissement du Conseil de l’Europe vers l’Est : les débats sur l’appartenance à
l’Europe », in Marie-Thérèse Bitsch , Wilfried Loth, Raymond Poidevin, Institutions et identités européennes, Bruxelles,
Bruyland, 1998, pp. 141-153 ; Heinrich Klebes, « L’élargissement du Conseil de l’Europe vers l’Est : réalisation du rêve des
pères fondateurs », Les cahiers de l’Espace Europe, 10 mai 1997, pp. 9-27.
18
De exemplu, Rusiei i-a fost sugerată aplicarea unui moratoriu privind pedeapsa cu moartea, Croația s-a angajat să respecte
acordurile de la Dayton (acorduri încheiate între sârbi, croați și bosniaci la 14 decembrie 1995 care aveau drept scop
încetarea confruntărilor interetnice din Bosnia-Herțegovina); Ucraina a trebuit să-și revizuiască Constituția.

6
a obține angajamente precise din partea guvernului român 19. Cu toate acestea comitetul
juriștilor din cadrul Curții de la Strasbourg care s-au deplasat de mai multe ori în România
pentru a evalua starea statului de drept și a protecției drepturilor omului în această țară emite
un aviz mai degrabă negativ considerând că situația drepturilor omului în România era una
ambiguă. Chiar dacă Constituția îngloba o protecție largă a acestor drepturi, în conformitate
cu CEDO, birocrația moștenită din perioada regimului anterior determina ezitarea populației
să facă uz de drepturile fundamentale și să adreseze plângeri privind încălcarea acestor
drepturi. Raportul privind situația politică arăta că pașii făcuți de România spre democratizare
erau modești, subliniind că procesul democratizării este în desfășurare, dar ca „tânăra
democrație” nu se poate realiza „de pe o zi pe alta” și că standardele în vigoare la nivelul
Consiliului Europei nu se reflectă încă în măsurile luate 20. Raportul comisiei juridice și a
drepturilor omului exprima temeri cu privire la garanțiile respectării reale a textelor juridice
fundamentale ale organizației și că drumul de parcurs pentru România în materia drepturilor
omului și a democrației este lung din cauza „vechilor reflexe” prezente încă la momentul
emiterii raportului21.
Dilema reprezentanților Consiliului Europei privea pe de o parte necesitatea de a accepta
România pentru a ajuta tânăra democrație să avanseze, pe de altă parte, măsurile luate de
guvernul român erau lente şi insuficiente. Compromisul găsit s-a materializat sub forma unui
aviz pozitiv condiționat totuși de menținerea unei monitorizări ceea ce însemna o „aderare sub
supraveghere”22, o încredere acordată „în avans” care trebuia să încurajeze și să accelereze
continuarea reformelor. Totodată, avizul Adunării exprima o serie de cereri precise:
modificarea legii privind organizarea judecătorească cu scopul de a face justiția independentă
de puterea executivă, revizuirea codului penal în materia homosexualității, restituirea
bunurilor naționalizate către Biserică, semnarea Cartei europene a limbilor regionale și
minoritare23. În aceste condiţii, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei însărcinat să
supravegheze implementarea acestor reforme invită România să devină membru la 4
octombrie 199324. Instrumentul de aderare a fost semnat la 7 octombrie 1993, dată la care a
fost semnată şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului de către autorităţile române.
Monitorizarea procesului tranziției democratice în România a continuat şi după aderare.
Primele rapoarte descriu un proces sinuos, raportorii observând adesea o disonanță între
voința afișată și aplicarea reală a reformelor mai ales în domeniile drepturilor minorităților,
organizării sistemului judiciar, legislației media, libertății religioase, drepturilor sindicatelor
ș.a.25 Abia în aprilie 1997 Adunarea parlamentară decide încheierea monitorizării
suplimentare privind implementarea angajamentelor sale.26 Având în vedere acest precedent,
19
La 22 iunie 1993, Ministrul afacerilor externe din acea perioadă, Teodor Meleșcanu, adresa o scrisoare președintelui
Adunării parlamentare, Miguel Angel Martinez, prin care evoca o serie de angajamente din partea Guvernului care urmau să
fie puse în aplicare în cazul aderării, printre care : acceptarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectarea
drepturilor minorităților și ameliorarea condițiilor de detenție. Cf. Constantinesco, Vlad, « L’adhésion de la Roumanie au
Conseil de l’Europe », dans Bitsch, Marie-Thérèse, Jalons pour une histoire du Conseil de l’Europe, actes du Colloques, de
Strasbourg (8-10 juin 19950, Berne, Peter Lang, 1997, p. 193.
20
ACE, AS, rapport de commission politique, doc. 6901.
21
ACE, AS, avis de la commission PNM, doc. 6914.
22
Petaux, Jean, L’Europe de la démocratie et des droits de l’Homme, Strabourg, Conseil de l’Europe, 2009, p. 155.
23
ACE, AS, avis n° 176, 1993.
24
Rezoluţia 37/1993 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei.
25
Constantinesco, Vlad, op. cit. p. 199.
26
Rezoluţia 1123 şi Recomandarea 1326 privind încetarea monitorizării României de către APCE.

7
unii autori consideră că schimbarea politicii de admitere denotă transformarea organizației de
la Strasbourg dintr-o „academie de excelență democratică” într-o „academie de formare
democratică”27.

2.3. Funcțiile și obiectivele CoE

Consiliul Europei şi-a asumat drept obiective principale promovarea şi apărarea
principiilor democrației pluraliste, a preeminenței dreptului și a protecției drepturilor omului.
Totodată, organizaţia încearcă să favorizeze conştientizarea şi punerea în valoare a identităţii
culturale europene. Alături de statele membre și împreună cu ele Consiliul caută soluţii
comune la problemele societăţilor europene precum: discriminarea minorităţilor, xenofobia,
intoleranţa, bioetica şi clonajul, terorismul, traficul de fiinţe umane, crima organizată şi
corupţia, criminalitatea cibernetică sau violenţa împotriva femeilor și copiilor. Susținând
punerea în aplicare a unor reforme politice, legislative și constituționale în statele membre
Organizaţia de la Strasbourg sprijină dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa.
Activitatea legislativă a Consiliului Europei este una consistentă, el contribuind la
elaborarea multiplelor convenții și tratate prin intermediul unor grupuri de experți care
acționează în numele Comitetului de Miniștri. La nivelul organizației au fost încheiate mai
mult de 200 de convenții în diverse domenii precum: cooperare judiciară, imunitatea de
jurisdicție, protecția mediului, dreptul umanitar, brevete, drepturi civile, responsabilitatea
persoanelor, prevenirea terorismului, tratarea ființelor umane, prevenirea torturii,
criminalitatea cibernetică, lupta împotriva corupției, cooperare culturală ş.a. Un alt domeniu
care s-a bucurat de o atenție deosebită din partea Consiliului Europei este cel al drepturilor
sociale așa cum sunt reglementate și protejate în Carta socială europeană (adoptată în 1961,
revizuită în 1996).
Cu toate criticile care i se aduc Consiliul Europei a contribuit de la înfiinţarea sa la
construirea unui continent unde conflictele sunt reglate prin dialog, injustiţiile sunt reparate
prin intermediul unor norme şi proceduri comune, apte să garanteze drepturile individului. 28
Din perspectiva dreptului european, meritele Consiliului Europei se referă la adoptarea unor
instrumente juridice de uniformizare a dreptului la nivelul statelor de pe continent.
Pe baza cooperării juridice în cadrul Consiliului au fost elaborate numeroase convenţii în
domeniul dreptului penal şi a politicii penale, dreptului persoanelor şi familiei, dreptului
comercial, dreptului administrativ sau dreptului public internaţional. Astfel, în domeniul
dreptului penal au fost adoptate convenţii europene privind valoarea internaţională a justiţiei
represive (nr. 070 din 1970) şi procedurilor represive (nr. 073 din 1972). Prin adoptarea
Convenţiei europene privind imprescriptibilitatea crimelor contra umanităţii şi a crimelor de
război (nr. 082 din 1974) statele membre urmăreau împiedicarea reprimării urmăririi în
justiţie prin aplicarea unor prescripţii a crimelor contra umanităţii şi a celor mai grave violări
ale legilor şi cutumelor în perioade de război. Consiliul Europei a căutat instrumente pentru
combaterea criminalităţii organizate violente sau a practicilor de spălare a banilor de origine
criminală. Totodată, organizaţia constituie o adevărată platformă de reflecţie cu privire la

27
Petaux, Jean, op. cit., p. 155.
28
Cf. Alocuţiunea lui Thomas Hammarberg, Comisarul pentru drepturile omului, cu ocazia celebrării celei de a 60a
aniversare a Consiliului Europei, 1 octombrie 2009.

8
posibilităţile de umanizare a dreptului penal, la modalităţile de abordare a deţinuţilor pentru
perioade îndelungate sau la alternativele privării de libertate a persoanelor condamnate penal.
În ceea ce priveşte domeniul dreptului familiei şi persoanelor Consiliul Europei s-a
preocupat în mod special de problematica drepturilor copilului în cadrul familiei, adoptând o
serie de documente în acest sens precum: Convenţia europeană privind repatrierea minorilor
(nr. 071 din 1970), Convenţia europeană privind statutul juridic al copiilor născuţi în afara
căsătoriei (nr. 085 din 1975) sau Convenția europeană asupra recunoașterii și executării
hotărârilor privind custodia copiilor și de restabilire a custodiei copiilor (nr. 105 din 1980).
Deși APCE a încercat să lanseze numeroase inițiative pentru unificarea europeană în
diverse domenii (sănătate publică, transporturi, producție agricolă, cooperare economică etc.)
recomandările evocate nu ajung să mobilizeze întotdeauna statele membre. Astfel, utilitatea
Consiliului Europei este limitată din cauza modalității de conlucrare prin metoda
interguvernamentală care cere acordul tuturor statelor membre pentru adoptarea unor decizii.
Prin urmare, fiecare stat membru dispune de un drept de veto în caz de opunere. În ciuda
acestor impedimente, de la înfiinţarea sa Consiliul Europei a reuşit să contribuie la realizarea
unor obiective importante printre care se numără: abolirea pedepsei cu moartea, consolidarea
protecţiei drepturilor omului, impunerea principiului nediscriminării şi lupta constantă
împotriva rasismului, promovarea egalităţi de gen, a protecţiei drepturilor copilului precum şi
protecţia diversităţii culturale, toate acestea prin intermediul adoptării unor instrumente
juridice sub formă de convenţii deschise spre aderarea tuturor statelor membre. Consiliul
Europei elaborează constant diverse programe de educare în domeniul drepturilor omului şi a
democraţiei. Experţii organizaţiei participă în mod consecvent la observarea alegerilor în
cadrul unor misiuni multilaterale, împreună cu alte organizaţii europene. Pentru punerea în
aplicare a unor obiective comune Consiliul Europei menţine un parteneriat strâns cu Uniunea
Europeană, cu Organizaţia Naţiunilor Unite, cu Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa precum şi cu numeroşi parteneri din întreaga lume.
În prezent Consiliul Europei îşi asumă cel puţin două misiuni esenţiale: promovarea
valorilor democratice şi protecţia drepturilor omului pe continentul european. Totuşi, spre
deosebire de UE, Consiliul Europei nu se bucură de notorietatea meritată în rândul cetăţenilor
şi suferă de un deficit de vizibilitate. Arsenalul instituţional al organizaţiei este puţin cunoscut
cu o singură mare excepţie Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a fost înfiinţată, s-a
dezvoltat şi funcţionează în sânul Consiliului Europei.

2.4. Activitatea de reglementare în cadrul Consiliului Europei

Tratatul de la Londra, care stă la baza creării Consiliului Europei, reprezintă dreptul
primar al organizaţiei prin care este reglementat scopul acesteia şi funcţionarea instituţiilor
sale. Această sursă originară a dreptului Consiliului Europei a fost completată cu multiple acte
adoptate în cadrul organizaţiei. Convenţiile şi acordurile semnate în acest cadru reprezintă
categoria cea mai importantă de acte juridice. Odată ce sunt adoptate în versiune finală de
către Comitetul de Miniştri instrumentele de acest tip sunt deschise spre semnare statelor
membre, precum şi altor state care doresc să adere la ele. Deşi Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului a fost semnată şi ratificată în mod obligatoriu de către toate statele
membre ale Consiliului Europei, marea majoritate a convenţiilor elaborate la nivelul
organizaţiei au fost ratificate de către un număr restrâns de membri.

9
 Prin activitatea sa Consiliul de la Strasbourg a reuşit să pună bazele unui drept
convenţional care reglementează o gamă largă de domenii precum drepturile sociale,
securitatea socială, promovarea culturii şi bunurilor culturale, aspecte de drept penal şi de
procedură penală, aspecte de drept civil (adopţia, testamentul, responsabilitatea civilă),
biomedicina, combaterea terorismului, drepturile copilului şi multe altele.
Pe lângă aceste surse de drept convenţional Comitetul de Miniştri are competenţa de a
adopta şi acte unilaterale sub forma unor rezoluţii statutare prin care îşi completează Statutul,
recomandări adresate statelor membre care se pot referi spre exemplu la respectarea
obligaţiilor lor, sau decizii care privesc funcţionarea internă a organizaţiei.
Pornind de la competenţele sale consultative APCE poate adopta recomandări sub forma
unor propuneri pe care le adresează Comitetului de Miniştri pentru ca acesta să intervină în
situaţii punctuale, rezoluţii care reflectă luări de poziţie ale Adunării şi avize pe care le
formulează la cererea Comitetului de Miniştri în chestiuni legate spre exemplu de adoptarea
bugetului sau de aderarea unor noi membri.
Pe lângă aceste documente, în cadrul Consiliului Europei au mai fost adoptate câteva
declaraţii la finalul unor întâlniri la nivel înalt între şefii de state membre. Aceste declaraţii
reprezintă acte de politică generală care cuprind marile orientări ale organizaţiei.
Din perspectiva constrângerii juridice sursele de drept adoptate la nivelul Consiliului pot
avea caracter obligatoriu sau nu. Astfel, tratatele şi convenţiile se supun principiul Pacta sunt
servanda, regulă de drept internaţional, conform căreia statele care au semnat şi ratificat un
tratat sunt legate prin obligaţia de a-l respecta. Intensitatea constrângerii variază însă de la caz
la caz, în funcţie de prevederile tratatului. Chiar dacă celelalte tipuri de acte nu au forţă
constrângătoare din punct de vedere juridic ele au rol de orientare pentru instituţiile
organizaţiei pentru favorizarea elaborării instrumentelor convenţionale.

2.5. Organizaţii specializate dezvoltate sub egida Consiliului Europei

A. Grupul statelor împotriva corupţiei (GRECO)
Corupția este un fenomen care subminează cele mai importante valori ale societății
democratice, valori promovate constant de către Consiliul Europei. Aceasta reprezintă „o
amenințare pentru preeminența dreptului, democrație și drepturile omului, subminează
principiile bunei administrări, a echității și justiției sociale, denaturează concurența, împiedică
dezvoltarea economică și pune în pericol stabilitatea instituțiilor democratice precum și
fundamentele morale ale societății” (Preambul la Convenția penală privind corupția29). Aceste
motive au servit drept bază pentru inițiativa Consiliului Europei de a înființa un organ
specializat pentru lupta cu flagelul corupţiei la nivelul societăților europene. Astfel, în 1999 a
fost creat Grupul statelor Europene împotriva corupției (GRECO) cu scopul de a supraveghea
respectarea normelor împotriva corupţiei în statele membre. Obiectivul urmărit de GRECO
este ameliorarea capacităţii membrilor de a combate corupţia, asigurându-se prin intermediul
unui proces dinamic de evaluare şi de presiuni mutuale, că statele respectă normele
Consiliului Europei în materie de combatere a acestui fenomen.
Grupul contribuie la identificarea lacunelor în politicile naţionale de luptă împotriva
corupţiei stimulând reformarea legislaţiei, instituţiilor şi practicilor necesare. Este un

29
Consiliul Europei, Convenția penală privind corupția, Seria tratatelor europene nr. 173, Strasbourg, 27.1.1999.

10
organism deschis aderării altor state (în prezent fac parte cele 47de state ale Consiliului
Europei, Belarus şi SUA). Orice stat care a luat parte la elaborarea acordului parțial lărgit
poate adera prin notificarea Secretarului General al Consiliului Europei. Orice stat care devine
parte la Convențiile de drept penal și de drept civil privind corupția devine automat parte a
GRECO și a procedurilor sale de evaluare. Acesta dispune de mai multe instrumente
specializate precum: Convenţia penală privind corupţia30 şi Protocolul său adiţional;
Convenţia civilă privind corupţia31; Principii directoare pentru combaterea corupţiei 32 şi alte
recomandări33.
Funcționarea instituției are la bază un Statut și Reguli de procedură. Fiecare stat numește
cel mult doi reprezentanți care vor participa la reuniunile plenare ale grupului cu drept de vot.
De asemenea, fiecare stat membru va propune o listă de experți disponibili să ia parte la
evaluările GRECO. APCE, Comitetul de Miniștri sau alte instituții ale Consiliului își pot
trimite reprezentanți în Grup. Membrii GRECO își aleg un Președinte și un Vice-președinte
precum și membrii biroului care au rolul de a elabora programul de lucru și de a supraveghea
procedurile de evaluare. Grupul are sediul la Strasbourg și beneficiază de asistența
Secretariatului Consiliului Europei.
GRECO își monitorizează membrii printr-un proces de evaluări și presiuni mutuale, având la
bază principiul egalității drepturilor și obligațiilor membrilor. Toți membrii participă la
evaluarea mutuală. Monitorizarea include o evaluare pe „orizontală” prin care sunt analizate
legislaţia, instituţiile şi reformele practice privind combaterea corupţiei şi care se încheie cu
recomandări din partea evaluatorilor. Prin procedura de conformitate sunt evaluate măsurile
luate de membri în vederea implementării recomandărilor.
Activitatea GRECO se desfăşoară în cicluri de evaluare pornind de la anumite tematici 34.
Evaluarea se face prin prisma principiilor etice şi a regulilor deontologice, conflictelor de
interese, interdicţiei sau limitării unor activităţi, declaraţiilor patrimoniale, de venituri şi
intereselor, controlului aplicării regulilor privind conflictele de interese şi mijloacelor de
sensibilizare.
Procedura evaluării cuprinde câteva etape bine definite, pornind de la numirea unei
echipe de evaluatori însărcinaţi să evalueze un stat membru selecţionat. O analiză a situaţiei
30
Consiliul Europei, Convenţia penală privind corupţia, STE nr. 173, Strasbourg, 27/01/1999, în vigoare din 2002.
31
Consiliul Europei, Convenţia civilă privind corupţia, STE nr. 174, Strasbourg, 04/11/1999, în vigoare din 2003.
32
Consiliul Europei, Comitetul de Miniştri, Rezoluţia (97) 24 privind cele douăzeci de principii directoare pentru lupta
împotriva corupţiei, 6 noiembrie 1997, Sesiunea 101.
33
Comitetul de Miniştri, Recomandarea R(2000) 10 a Comitetului de Miniştri ai Statelor membre privind codurile de
conduită pentru agenţii publici, 11 mai 2000, Sesiunea 106; Comitetul de Miniştri, Recomandarea Rec(2003)4 privind
regulile comune împotriva corupţiei în finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale, 8 aprilie 2003, Reuniunea
835.
34
Astfel, prima rundă de evaluări (2000-2002) a cuprins chestiuni referitoare la independenţa, specializarea şi
mijloacele instituţiilor naţionale angajate în prevenirea şi lupta împotriva corupţiei. Tot atunci s-au analizat
dimensiunea şi scopul imunităţii de care beneficiază demnitarii publici fiind protejaţi de arestare, urmărire penală
etc. În timpul rundei a doua de evaluare (2003-2006) eforturile au fost concentrate asupra identificării, sesizării
şi confiscării beneficiilor rezultate în urma actelor de corupţie în administraţia publică şi prevenirea practicii de
utilizare a persoanelor fizice în scopul disimulării faptelor de corupţie. Al treilea ciclu de evaluare (lansat în
ianuarie 2007) privea (a) incriminările prevăzute de Convenţia penală privind corupţia şi (b) transparenţa
finanţării partidelor politice. Al patrulea ciclu de evaluare lansat la 1 ianuarie 2012 privea prevenirea corupţiei
parlamentarilor, judecătorilor şi procurorilor. Al cincilea ciclu de evaluare, în derulare şi în prezent, a fost lansat
la 20 martie 2017. Temele examinate cuprind prevenirea corupţiei şi promovarea integrităţii în cadrul guvernelor
la nivelul funcţiilor înalte în cadrul executivului şi prevenirea acestui fenomen şi promovarea integrităţii în sânul
serviciilor represive sau a serviciilor de poliţie.

11
fiecărei ţări se realizează pe baza răspunsurilor la un chestionar şi a informaţiilor adunate pe
parcursul întâlnirilor reprezentanţilor funcţiei publice şi a reprezentanţilor societăţii civile în
timpul vizitelor în teren. După vizita de evaluare, echipa evaluatorilor redactează un proiect
de raport care urmează a fi transmis pentru comentarii ţării evaluate, înainte ca respectivul
proiect să fie trimis GRECO pentru examinare şi adoptare. Concluziile raporturilor de
evaluare pot stabili dacă legislaţia şi practica satisfac sau nu dispoziţiile examinate. Raportul
se încheie de obicei cu nişte recomandări care necesită o reacţie din partea statului pe
parcursul a 18 luni următoare sau cu nişte observaţii pe care statele membre trebuie să le ia în
considerare, fără totuşi a fi obligate să raporteze pe parcursul procedurii ulterioare de
conformitate.
Dacă recomandările nu au fost luate în considerare în cele 18 luni de după raport,
GRECO va reexamina recomandările după un alt termen de 18 luni acordate statului. În
sfârşit, Regulamentul interior al GRECO prevede deschiderea unei proceduri speciale, bazată
pe o abordare progresivă, privind membrii care nu au pus în aplicare recomandările GRECO
în mod satisfăcător, potrivit aprecierilor acestuia.35

B. Comisia europeană pentru democraţie prin drept

În 1990 cele 18 state membre de atunci ale Consiliului Europei au creat Comisia
Europeană pentru democrație prin drept (Comisia de la Veneția) în calitate de organ
consultativ pe lângă Consiliul Europei cu scopul de a ajuta țările din Europa de Est să-și
alinieze legislația la exigențele unui stat de drept democratic. Competența principală a
Comisiei de la Veneția este consultanța oferită statelor cu privire la chestiuni constituționale.
La originea acestui organ consultativ se află iniţiativa unui profesor de drept italian, Antonio
La Pergola. Încă din anii 1980 el propune crearea unui organ menit să favorizeze elaborarea
unor constituţii care să integreze respectarea drepturilor omului 36. Ideile lui La Pergola au fost
foarte eficiente pentru crearea unui mecanism de asistenţă în vederea reformării sistemelor
constituţionale din statele estice care abandonau regimul comunist şi îşi doreau o tranziţie spre
democraţie. În acest context, La Pergola organizează la Veneţia o conferinţă pentru înfiinţarea
unei Comisii europene pentru democraţie prin drept în zilele de 19-20 ianuarie 1990, la care
sunt invitaţi să participe experţi în drept şi în ştiinţe politice. În timpul conferinţei participanţii
definesc expresia de „democraţie prin drept” care constă în instaurarea unui cadru pentru
democraţie, aplicând, la nivel constituţional, un soclu juridic care ar garanta respectarea
valorilor fundamentale37. În urma conferinţei de la Veneţia, Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei a creat Comisia sub forma unui acord parţial a celor 18 state membre din
perioada respectivă38.
În primii ani de la înfiinţare Comisia s-a concentrat asupra asistenţei acordată statelor din
Europa de Est pentru adaptarea cadrului legislativ prin aplicarea unor reforme constituţionale
în vederea reuşitei tranziţiei democratice, instaurării statului de drept şi introducerii

35
Cf. Procedurile de evaluare ale GRECO, disponibile la : https://www.coe.int/fr/web/greco/about-greco/how-does-greco-
work.
36
La început acest proiect viza în special ţările din America Latină pentru a le ajuta să iasă din regimuri dictatoriale. Cf.
Courcelle, Thibault, « Le Conseil de l’Europe et ses limités », Hérodote, Revue de géographie et de géopolitique, n° 118,
2005, pp. 48-67.
37
Wassenberg, Birte, op. cit., p. 394.
38
ACE, CM, Rezoluţia (90)6 din 10 mai 1990.

12
mecanismelor de protecţie de drepturilor omului. În prezent, Comisia de la Veneția cuprinde
61 de state: cele 47 membre ale Consiliului Europei plus alte 14 state 39. Ea colaborează strâns
cu Uniunea Europeană și cu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).
Misiunea Comisiei este de a acorda avize juridice statelor membre și, mai ales, de a ajuta
pe cei care doresc să-și conformeze structurile juridice și instituționale cu normele și
experiența internaționale în materia democrației, drepturilor omului și a preeminenței
dreptului. Ea contribuie, de asemenea, la difuzarea și dezvoltarea unui patrimoniu
constituțional comun.
Membrii provin din statele membre ale Comisiei şi sunt „experţi independenţi eminenţa
cărora emană din experienţa acestora în cadrul instituţiilor democratice sau a contribuţiei lor
la dezvoltarea dreptului şi a ştiinţelor politice” (articolul 2 din Statut). De cele mai multe ori
este vorba despre profesori universitari de drept public sau internaţional, despre judecători ai
curţilor supreme sau constituţionale, sau despre membri ai parlamentelor naţionale. Ei sunt
desemnaţi pentru un mandat de 4 ani de către statele membre, dar acţionează în nume propriu.
Secretariatul permanent al Comisiei este situat la Strasbourg (Franţa), la sediul Consiliului
Europei. Sesiunile plenare se ţin de 4 ori pe an, la Veneţia (în martie, iunie, octombrie şi
decembrie).
Comisia îşi desfăşoară activitatea în câteva domenii cheie precum: instituţii democratice
şi drepturi fundamentale; justiţie constituţională şi justiţie ordinară; alegeri, referendumuri şi
partide politice. Statele pot fi asistate prin expertiza Comisiei în chestiuni de reforme
constituţionale majore sau pentru chestiuni specifice precum echilibrul între puterile statului şi
relaţiile între acestea; reformele judiciare; protecţia statului de drept; protecţia drepturilor
omului; protecţia minorităţilor; imunitate parlamentară; descentralizare; federalism şi
regionalism ş.a. Comisia are de asemenea competenţa de a expertiza mijloacele
constituţionale şi juridice ale statelor pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale
în conformitate cu standardele europene şi internaţionale în domeniu.
În materia principiului preeminenţei dreptului în statul democratic Comisia a adoptat o
listă de criterii ale statului de drept40 prin care este definit acest concept complex. Potrivit
estimărilor Comisiei noţiunea de „stat de drept” se fondează pe „un drept sigur şi previzibil, în
care orice persoană are dreptul de a fi tratată de către forţele de decizie în mod demn, egal şi
raţional, în respectarea dreptului existent, şi să dispună de căi de recurs pentru a contesta
deciziile în faţa jurisdicţiilor independente şi imparţiale, potrivit unor proceduri echitabile” 41.
Criteriile care stau la baza evaluării preeminenţei dreptului în statul democratic potrivit
Comisiei de la Veneţia sunt: legalitatea, securitatea juridică, prevenirea abuzurilor puterii,
egalitatea în faţa legii şi nediscriminarea şi accesul la justiţie.
Comisia poate emite avize juridice pentru proiecte de lege sau pentru legi în vigoare
precum şi studii sau rapoarte privind chestiuni de actualitate. Autorităţile statului în chestiune
pot aduce comentarii la proiectul de aviz. Avizele sunt în general luate în considerare de către
statele membre vizate. Instituţiile internaţionale, societatea civilă şi serviciile de media se

39
Algeria, Brazilia, Cili, Coreea de Sud, Costa Rica, Israel, Kazahstan, Kârghâzstan, Kosovo, Maroc, Mexic, Peru, Statele
Unite şi Tunisia.
40
Commission Européenne pour la Démocratie par le Droit, Liste de critères de l’Etat de droit, Etude n° 711/ 2013, CDL-
AD(2016)007, Strasbourg le 18 mars 2016.
41
Commission Européenne pour la Démocratie par le Droit, Liste de critères de l’Etat de droit, Etude n° 711/ 2013, CDL-
AD(2016)007, Strasbourg le 18 mars 2016, p. 6.

13
referă în mod sistematic la avizele Comisiei. Ea poate fi sesizată de către autorităţile statelor
membre (Parlament, Guvern sau Şeful statului), de către organele Consiliului Europei
(Secretarul General, Comitetul de Miniştri, APCE sau Congresul puterilor locale şi regionale),
precum şi de alte organizaţii internaționale (UE, OSCE, ş.a.). Strategia de abordare a
competenţelor asumate de Comisie se bazează pe dialog şi împărtăşirea experienţelor şi
practicilor din statele membre. În vederea evaluării situaţiilor concrete, atunci când este
chemată, un grup de lucru al acesteia se deplasează în statul în chestiune pentru a întâlni
diferiţi actori politici şi pentru a evalua situaţia în teren cât mai obiectiv.
Procedura de pregătire a unui aviz include mai multe etape. În prima fază Comisia este
sesizată privind un proiect de text constituţional sau legislativ de către instituţiile naţionale
sau internaţionale competente. În urma sesizării este format un grup de lucru compus din
membri raportori şi experţi asistaţi de Secretariat. Grupul elaborează un proiect de aviz
privind conformitatea textului în discuţie cu normele internaţionale şi propuneri de
ameliorare, după care întreprinde o vizită în ţară pentru întâlniri cu autorităţile acesteia, cu
reprezentanţi ai societăţii civile precum şi cu alţi actori interesaţi în vederea elaborării unui
proiect de aviz definitiv. În următoarea etapă proiectul de aviz definitiv este trimis tuturor
membrilor Comisiei înaintea sesiunii plenare. Proiectul este dezbătut în cadrul unei sub-
comisii precum şi, dacă este necesar, împreună cu autorităţile naţionale. Apoi proiectul de
aviz este discutat şi adoptat în sesiune plenară. Avizul definitiv este apoi trimis instanţei care
l-a cerut şi publicat pe site-ul web al Comisiei.
Comisia mai poate fi sesizată şi de o curte constituţională sau de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului pentru un aviz amicus curiae42 privind chestiuni de drept constituţional
comparat sau de drept internaţional.

2.6. Simbolurile europene

Una dintre temele prioritare ale cooperării statelor europene în cadrul Consiliului Europei
a fost de la bun început cultura, considerată a fi un patrimoniu comun de valori spirituale ale
civilizației creștine. În acest sens, Adunarea consultativă a adoptat o serie de recomandări în
care se sublinia că gândirea și acțiunea seculară a popoarelor libere a dat naștere culturii unice
și diverse în același timp43. Pentru promovarea identității europene Adunarea consultativă
inițiază adoptarea unei steme europene și a unui drapel în continuarea unor inițiative evocate
la Congresul de la Haga din 1948.
A. Stema și Drapelul
Multe dintre propunerile inițiale privind simbolurile europene conțineau elemente din
simbolistica creștină44 motiv pentru care au fost respinse de unele părți contractante, în special
Turcia. Drept urmare, o soluție alternativă a venit din partea lui Salvador de Madariaga, fost
președinte al Comisiei culturale la congresul de la Haga, reprezentând un drapel albastru cu
stele aurii indicând amplasarea capitalelor libere. Acest simbol este acceptat de majoritatea
deputaţilor ceea ce duce la adoptarea drapelului european conținând acest simbol de către
42
Noţiune de drept potrivit căreia o persoană se desemnează voluntară pentru a da clarificări într-o cauză de care
nu este legată. Această persoană este independentă, nefiind cerută de niciuna dintre părţile implicate în cauză.
43
ACE, AS, recomandările 24-26, 28 și 31 din 1949.
44
E.g. Una dintre propunerile oficiale venea de la mișcarea paneuropeană inițiată de contele Coudenhove-Kalergi
reprezentând un drapel alb cu un soare strălucitor încoronat de o cruce roșie. ACE, Le drapeau européen, mémorandum,
adressé au Conseil de l’Europe par Richard Coudenhove-Kalergi, din 27 iulie 1950.

14
Adunare la 25 septembrie 1953, cu recomandarea către Comitetului de Miniștri să adopte
„drapelul azuriu conținând cincisprezece stele aurii dispuse în cerc” ca simbol al Europei 45.
Totuși, variata finală a stemei cuprinde doisprezece stele în loc de cincisprezece având în
vedere opoziția Germaniei46. Simbolistica numărului doisprezece face trimitere la o cifră
mitică, implicit creștină, ca semn al unității și plenitudinii, dar și ca simbol al celor 12 astre,
12 luni ale anului, 12 apostoli etc.

B. Imnul european
Ideea de a adopta un imn european a apărut chiar din primii ani după crearea Consiliului
Europei. După ce mai multe propuneri au fost adresate liderilor organizației47, propunerea
privind simfonia a 9-a, „Odă Bucuriei”, de Ludwig van Beethoven, a fost re-evocată de
contele Coudenhove-Kalergi în 1955. Totuși, reprezentanții Adunării consultative au decis că
adoptarea unui imn european ar fi facilitată de adoptarea unui drapel european mai întâi. Deși
drapelul este adoptat în același an (1955) adoptarea imnului a fost întârziată de divergențele
între diverse delegații naționale privind alegerea potrivită, având în vedere că opera lui
Beethoven era utilizată adesea la nivel local, cu ocazia unor manifestații europene, în diferite
țări membre48. După analizarea multiplelor propuneri (mai mult de 50) trimise Secretariatului
general al Consiliului și după depăşirea multiplelor divergențe, Odă Bucuriei este adoptat
drept imn european la 8 iulie 1971 de către Adunarea parlamentară. Comitetul de Miniștri ia
act de această decizie în ianuarie 1972 făcând totodată recomandarea către statele contractante
de a utiliza acest imn cât mai des și în toate festivitățile legate de celebrarea zilei Europei.
Versiunea oficială a imnului european, fără referire la textul lui Schiller, a fost înregistrată de
dirijorul austriac Herbert von Karajan împreună cu orchestra filarmonicii de la Berlin în
februarie 1972.

1.4. Rezumat
Efectele deosebit de dificile ale conflagraţiilor care au avut loc în spaţiul european în
secolul XX au determinat oamenii politici cu viziune să-şi unească forţele pentru a crea
organizaţii de cooperare în Europa în vederea proliferării păcii şi dezvoltării economice a
acestor state.
Prin crearea Consiliului Europei statele membre își declară atașamentul la valorile
spirituale și morale care constituie patrimoniul comun al popoarelor lor și stau la originea
principiilor de libertate individuală, libertate politică, preeminența dreptului, pe care se
fondează orice democrație veritabilă. Sub egida acestei organizaţii state membre îţi asumă
cooperarea în următoarele domenii: economic, social, cultural, ştiinţific, juridic, administrativ
şi mai ales domeniul protecţiei şi dezvoltării drepturilor omului. Principalele organe ale CoE
sunt Comitetul de Miniștri și Adunarea Parlamentară Consultativă, organe asistate de un
Secretariat (art. 10 din Statutul CoE). Comitetul de Miniștri este organul de decizie al CoE.
Competențele APCE sunt limitate având în principal caracter consultativ. CtEDO este un
45
ACE, AS, Rezoluția 41 din 1953.
46
Germania considera că cele cincisprezece stele reprezentau numărul statelor membre printre care și regiunea Sarre care
căuta menținerea statutului de stat, contrat voinţei Germaniei.
47
În acest sens a se vedea printre altele, Gialdino, Carlo, Curti, The symbols of the European Union, Instituto Poligrafico e
Zecca dello Stato, Rome, 2005.
48
Gialdino, Carlo, Curti, op. cit., p. 180.

15
organ instituit de CoE ca urmare a adoptării Convenției Europene a Drepturilor Omului și are
un rol deosebit de important în arhitectura juridică europeană. Activitatea legislativă a CoE
este consistentă, el contribuie la elaborarea unor convenții și tratate prin intermediul unor
grupuri de experți care acționează în numele Comitetului de Miniștri. CoE are drept obiective
principale promovarea şi apărarea principiilor democrației pluraliste, a preeminenței dreptului
și a protecției drepturilor omului.

1.5. Test de autoevaluare

Subiecte:
1. Evocaţi originile integrării europene.
2. Numiţi organele CoE şi competenţele acestora.
3. Descrieţi funcţiile şi obiectivele CoE.
4. Descrieţi procedura de evaluare a GRECO.
5. La ce se referă competența principală a Comisiei de la Veneția?
6. Descrieţi domeniile de activitate ale Comisiei de la Veneţia.

16