TEMA VI

- SISTEMUL DREPTULUI -

1. CONCEPTUL DE SISTEM AL DREPTULUI

Dreptul prezintă un caracter sistematic. Numeroasele reguli juridice care coexistă

în societate nu apar sub forma unei alăturări întâmplătoare. Ele sunt ordonate într-un
sistem coerent, organizat şi logic. Acesta nu reprezintă suma elementelor componente,
ci un ansamblu de norme şi instituţii aflate în permanentă interacţiune.
Prin sistem al dreptului se înţelege modul de organizare a dreptului, a normelor
juridice ce îl compun, în cadrul instituţiilor juridice şi al ramurilor de drept.
În doctrină se face deosebirea între sistemul dreptului şi alte noţiuni din sfera
existenţei juridice a societăţii, precum sistemul legislaţiei (legislaţia unei ţări, suma
actelor normative) şi sistemul juridic (ordinea de drept în general).
Sistemul dreptului se caracterizează prin existența mai multor ramuri de drept
complementare ce îl compun, dar care sunt aflate într-o continuă diferenţiere.

2. CRITERIILE DE CONSTITUIRE A SISTEMULUI DREPTULUI

Criteriile de constituire a sistemului dreptului sunt: (a) obiectul reglementării

juridice, (b) metoda de reglementare şi (c) principiile dreptului (sau ale ramurii de
drept).

1
 a. Obiectul reglementării juridice îl constituie sfera relaţiilor sociale avute în
vedere de norma juridică.

b. Metoda de reglementare este exprimată printr-o multitudine de modalităţi de

normare a conduitei umane şi constituie un criteriu subiectiv de influenţare a
sistemului dreptului. Caracterul subiectiv este dat de faptul că modul de
reglementare a conduitei umane diferă în funcţie de interesele pe care le
reprezintă forţa politică ce se află la conducerea societăţii.
Metoda poate fi analitică (descompune un cadru complex în elementele sale
fundamentale) sau sintetică (pleacă de la o sumă de elemente primare şi
creează un cadru general şi abstract).
Tot din această perspectivă interesează şi poziţia subiectelor în cadrul
raportului juridic specific fiecărei ramuri de drept (egalitate sau subordonare).

c. Principiile dreptului (sau ale ramurii de drept) contribuie la crearea sistemului

dreptului prin localizarea normelor într-o ramură sau alta.

3. COMPONENTELE DE SISTEM ALE DREPTULUI

Componentele (elementele) de sistem ale dreptului sunt: (a) norma juridică, (b)
instituţia juridică şi (c) ramura de drept.

a. Norma juridică reprezintă componenta de bază, ireductibilă, a sistemului

dreptului. Ea constă într-o regulă de conduită socială, instituită sau recunoscută de către
stat, care are drept scop asigurarea ordinii în societate și care poate fi adusă la îndeplinire,
în caz de nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Acest element prezintă o anumită structură internă, alcătuită din trei părţi: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea1.

1
Pentru mai multe amănunte, se vedea Tema VII, paragraful 3.1.
2
 b. Instituţia juridică constituie acel set de reguli de drept care reglementează un
număr de relaţii sociale din aceeaşi categorie, grupate în jurul unei valori sociale centrale
şi care naşte o sferă distinctă de raporturi juridice.
Instituţia juridică este alcătuită din mai multe norme juridice.
Astfel, normele care reglementează modul în care se transmite moştenirea
formează instituţia succesiunilor, cele care reglementează proprietatea alcătuiesc
instituţia dreptului de proprietate, cele care au în vedere contractele dau naştere
instituţiei contractelor etc.
Noţiunea de instituţie juridică este similară cu aceea de statut juridic sau regim
juridic.
În majoritatea cazurilor, instituţiile juridice grupează norme de drept corespunzând
unei singure ramuri.
Uneori, instituţiile juridice pot reuni norme de drept din cadrul mai multor ramuri.
De exemplu, instituţia contenciosului – administrativ reuneşte reguli din sferele dreptului
administrativ, dreptului procesual civil și a dreptului civil.

c. Ramura de drept este un ansamblu de norme şi instituţii juridice, strâns legate

între ele prin obiectul comun al reglementării, prin metoda folosită în normarea relaţiilor
sociale şi prin intermediul principiilor care stau la baza lor.
Ea constituie cea mai complexă subdiviziune a unui sistem de drept naţional,
acesta din urmă fiind alcătuit din mai multe ramuri.
Ramurile de drept nu există izolat, ci sunt în continuă interacţiune unele cu altele,
influenţându-se reciproc.
Uneori, mai multe instituţii juridice pot da naştere unei subramuri de drept.
Astfel, în cadrul ramurii dreptului comercial se distinge dreptul maritim, subramură
alcătuită din normele juridice şi instituţiile de drept care reglementează transportul
maritim.

3
 4. DIVIZIUNILE GENERALE ALE DREPTULUI

Dreptul cunoaşte mai multe clasificări, după cum urmează:

a. Drept intern şi drept internaţional. După cum regulile de drept se aplică doar
pe teritoriul statului care le-a elaborat sau ele au efect şi dincolo de limitele acestui
teritoriu (în raporturile dintre state ori dintre particulari din state diferite), dreptul se
împarte în intern (naţional) şi extern (internaţional).

b. Drept public şi drept privat. În funcție de natura interesului avut în vedere de

norma juridică (general sau particular), dreptul se divide în public şi privat. Aceasta este
împărţirea clasică şi cea mai importantă.
De exemplu, o regulă juridică ce are în vedere organizarea puterilor statului face
parte din dreptul public, iar una referitoare la încheierea unui contract se plasează în
dreptul privat.
O asemenea diviziune era cunoscută încă din dreptul roman. Totuşi, acea împărţire
nu corespunde integral distincţiei de astăzi.
În cadrul dreptului privat se diferenţiază ca principală componentă dreptul civil.
Din sfera dreptului public se detaşează normele dreptului constituţional care
reprezintă dreptul comun în materie.
În doctrină, s-a apreciat că, datorită strânsei legături dintre dreptul public şi cel
privat, precum şi a atenuării diferenţelor dintre acestea, s-a format şi un drept mixt,
alcătuit din ramuri precum dreptul funciar ori dreptul afacerilor.
Conform Şcolii normativiste a dreptului 2, distincţia dintre dreptul public şi cel
privat nu prezintă importanţă practică. În viziunea acesteia, mai utilă ar fi ierarhizarea
regulilor juridice în funcţie de importanţa lor.

c. Alte diviziuni ale dreptului

Dreptul se mai poate împărţi în:

2
Școala normativistă a dreptului îl are ca principal reprezentant pe Hans Kelsen.
4
 - drept pozitiv (drept scris, alcătuit din totalitatea normelor juridice în vigoare
într-un stat, la un anumit moment) şi drept natural (un drept nescris, care este compus
dintr-un număr de principii superioare ce constituie sursă de inspiraţie pentru dreptul
pozitiv, care garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi care se
distinge prin faptul că nu este dublat de niciun fel de constrângere socială);
-drept determinator (alcătuit din normele juridice care determină ce anume
urmează să facă subiectele de drept) şi drept sancţionator (compus din regulile ce se
referă la sancţiunile aplicabile subiectelor de drept ce nu se conformează dreptului
determinator).

5. RAMURILE DREPTULUI ROMÂNESC ACTUAL

Ramurile dreptului românesc actual sunt: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul
familiei, dreptul muncii, dreptul procesual civil, dreptul penal, dreptul procesual penal,
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul internaţional
public, dreptul internaţional privat etc.
Aceste ramuri se grupează în cele două mari diviziuni ale dreptului intern, dreptul
public şi dreptul privat, precum şi în dreptul internaţional.

a. Dreptul public este format din ansamblul normelor juridice care privesc
organizarea statului şi raporturile dintre indivizi şi stat. În cadrul dreptului public, cele
mai importante ramuri sunt: dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul penal,
dreptul procesual penal şi dreptul financiar.

Dreptul constituţional este alcătuit din: normele juridice care stabilesc principiile
generale de organizare socială, economică şi politică a statului, normele ce reglementează
drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor, regulile care vizează
organizarea şi funcţionarea autorităţilor statului (Parlamentul, Preşedintele, Guvernul şi
autorităţile publice locale, Autoritatea judecătorească), dar şi împărţirea atribuţiilor
5
acestora, precum şi din normele care se referă funcţionarea altor instituţii fundamentale
ale statului (Curtea de Conturi, Curtea Constituţională, Avocatul Poporului).
Izvorul ramurii este Constituţia României din 1991, modificată şi completată prin
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429 din 23 octombrie 20033.

Dreptul administrativ cuprinde regulile juridice în legătură cu organizarea şi

funcţionarea administraţiei publice locale și centrale, cele privind funcţiile publice, dar şi
cele referitoare la raporturile dintre administraţie şi cetăţeni.
Principalele izvoare ale dreptului administrativ sunt:
- Constituţia României;
- Codul Administrativ (O.U.G. nr. 57 din 3 iulie 2019)4;
- Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia5, cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul6,
cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 52 din 21 ianuarie 2003 privind transparenţa decizională în
administraţia publică, republicată7;
- Legea nr. 255 din 14 decembrie 2010 privind exproprierea pentru cauză de
utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean
şi local8, cu modificările și completările ulterioare.

Dreptul penal se compune din normele care arată ce fapte antisociale sunt
considerate infracţiuni, precum şi din regulile privind pedepsele ce se aplică infractorilor.
Această ramură are sarcina apărării celor mai importante valori sociale
(suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi
libertăţile acesteia, proprietatea etc.), precum şi a întregii ordini de drept.

3
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
4
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 5 iulie 2019.
5
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998.
6
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 373 din 10 iulie 2001.
7
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 749 din 3 decembrie 2013.
8
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 20 decembrie 2010.
6
 Principalul izvor al dreptului penal îl constituie Codul penal9.
Această ramură are şi numeroase legi speciale printre care amintim:
- Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea
faptelor de corupţie10, cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 143 din 26 iulie 2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi
consumului ilicit de droguri, republicată11, cu modificările și completările
ulterioare;
- Legea nr. 678 din 21 noiembrie 2001 privind prevenirea şi combaterea
traficului de persoane12, cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003 privind prevenirea şi combaterea
criminalităţii organizate13, cu modificările şi completările ulterioare.

Dreptul procesual penal cuprinde regulile juridice care organizează procesul

penal şi arată organele statului cu atribuţii în acest domeniu, cele ce vizează acţiunile sau
procedurile ce trebuie realizate în vederea descoperirii infracţiunilor şi tragerii la
răspundere penală a celor care le-au săvârşit, precum şi normele referitoare la drepturile
şi obligaţiile pe care le au părţile ce participă la proces.
Izvorul de drept specific ramurii este Codul de procedură penală14.
La acesta se adaugă Legea nr. 254 din 2013 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal 15,
cu modificările și completările ulterioare.

Dreptul financiar include regulile de drept ce reglementează activitatea financiară

a statului, modul de constituire şi utilizare a bugetului de stat, organizarea şi funcţionarea
instituţiilor financiare, drepturile şi obligaţiile în domeniu ale cetăţenilor şi ale statului.
9
Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009 și a
intrat în vigoare la 1 februarie 2014. Codul penal a suferit numeroase modificări până în prezent. De asemenea, unele articole au fost declarate
neconstituționale.
10
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.
11
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014.
12
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 11 decembrie 2001.
13
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 29 ianuarie 2003.
14
Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15
iulie 2010 și ulterior modificată şi completată prin Legea de punere în aplicare nr. 255 din 19 iulie 2013 (publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013). Codul de procedură penală a intrat în vigoare la 1 februarie 2014.
15
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013.
7
 Printre izvoarele dreptului financiar enumerăm:
- Legea nr. 227 din 8 septembrie 2015 privind Codul Fiscal16, modificată şi
completată;
- Legea nr. 207 din 20 iulie 2015 privind Codul de procedură fiscală17, cu
modificările și completările ulterioare.

b. Dreptul privat este alcătuit din ansamblul normelor juridice ce reglementează

relaţiile patrimoniale şi personal – nepatrimoniale la care participă particularii. În cadrul
său principalele ramuri sunt: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul
muncii şi dreptul procesual civil.

Dreptul civil cuprinde normele de drept ce reglementează raporturile patrimoniale

în care părţile sunt pe poziţie de egalitate. Tot în sfera dreptului civil intră şi regulile
juridice referitoare la relaţiile personal – nepatrimoniale ce au în vedere persoana şi
identificarea ei (nume sau denumire, domiciliu, reşedinţă sau sediu, stare civilă etc).
Cel mai important izvor al ramurii este Codul civil18.
De asemenea, sunt izvoare ale dreptului civil şi acte normative precum:
- Legea nr. 18 din 19 februarie 1991 a fondului funciar, republicată19, cu
modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 50 din 29 iulie 1991 privind autorizarea executării lucrărilor de
construcţii, republicată20, cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 1 din 11 ianuarie 2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor
Legii fondului funciar nr. 18 din 1991 și ale Legii 169 din 1997 21, cu
modificările şi completările ulterioare.

16
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015.
17
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015.
18
Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011 și a
suferit modificări prin Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287 din 17 iulie 2009 (publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011). Codul civil a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.
19
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998.
20
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 933 din 13 octombrie 2004.
21
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000.
8
 Dreptul comercial reunește regulile ce reglementează raporturile dintre
comercianţi (persoane fizice sau persoane juridice), precum şi actele şi faptele de comerţ.
Cel mai important izvor este Codul Civil.
De asemenea, sunt izvoare de drept comercial, printre altele:
- Legea nr. 26 din 5 noiembrie 1990 privind registrul comerţului, republicată22,
cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societăţile comerciale,
republicată23, cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 365 din 7 iulie 2002 privind comerţul electronic, republicată24, cu
modificările ulterioare;
- Legea nr. 296 din 28 iunie 2004 privind Codul Consumului, republicată25, cu
modificările ulterioare.

Dreptul familiei include normele de drept care se referă la relaţiile patrimoniale şi

nepatrimoniale stabilite în cadrul familiei între soţi, precum şi între părinţi şi copii.
Cel mai important izvor este Codul Civil.

Dreptul muncii este alcătuit din regulile juridice aplicabile în relaţiile stabilite
între angajaţi şi patroni, cu ocazia încheierii, executării sau încetării contractului de
muncă. Această ramură stabileşte drepturile şi obligaţiile celor două părţi ale contractului
de muncă, disciplina muncii, timpul de lucru şi cel de odihnă, instanțele și procedurile
specifice, răspunderea materială şi disciplinară, protecţia şi securitatea muncii.
Izvorul ramurii este Codul Muncii26.

Dreptul procesual civil reuneşte toate normele de drept care organizează procesul
civil, cele referitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti în această materie, precum şi

22
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 49 din 4 februarie 1998.
23
Publicată în Monitorul Oficial al Romîniei, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
24
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 959 din 29 noiembrie 2006.
25
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 24 martie 2008.
26
Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003 privind Codul Muncii a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai
2011.
9
regulile de drept privind modul în care sunt duse la îndeplinire hotărârile judecătoreşti
civile.
Izvorul principal al ramurii este Codul de Procedură Civilă27.

c. Dreptul internaţional reprezintă ansamblul normelor referitoare la raporturile

juridice în care intervine un element străin (de extraneitate). Acesta poate fi împărţit în:
drept internaţional public şi drept internaţional privat.

Dreptul internaţional public cuprinde regulile ce reglementează raporturile

formate în baza acordului de voinţă dintre state, precum şi cele dintre acestea şi
organizaţiile internaţionale.
În general, izvoarele acestei ramuri sunt tratatele bilaterale sau multilaterale
încheiate între diferite state. Aceeaşi valoare o au şi convenţiile cu caracter internaţional
încheiate de state.

Dreptul internaţional privat include normele de drept ce soluţionează conflictele

de legi născute din raporturile de drept privat ce conţin un element de extraneitate.
Această ramură reglementează şi condiţia juridică a străinilor, precum şi aspectele de
drept procesual în legătură cu raporturile de drept privat cu caracter internaţional.
Izvoarul ramurii este Codul Civil. Până la intrarea în vigoare a acestuia, sediul
materiei a fost Legea nr. 105 din 22 septembrie 199228 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat, în prezent abrogată.

6. MARILE SISTEME CONTEMPORANE DE DREPT

Dreptul fiecărui stat reprezintă un sistem propriu. Uneori, chiar în cadrul aceluiaşi
stat, sunt aplicate, în acelaşi timp, mai multe sisteme de drept.

27
Legea nr. 134 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură civilă a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3
august 2012. Codul de procedură civilă a intrat în vigoare la data de 15 februarie 2013.
28
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 1 octombrie 1992.
10
 Diversitatea sistemelor de drept naţionale este foarte mare. În schimb, analizate
din perspectiva unor elemente fundamentale, acestea prezintă, între ele, anumite
asemănări sau deosebiri de esenţă. Ele fac posibilă reunirea mai multor sisteme naţionale
în familii de sisteme (mari sisteme contemporane de drept).
Cele mai importante sisteme de drept sunt: (1) sistemul romano – germanic, (2)
sistemul anglo – saxon, (3) sistemul socialist şi (4) sistemele religioase şi tradiţionale.

6.1. Sistemul de drept romano – germanic

Sistemul romano-germanic cuprinde sistemele naţionale de drept care sunt

rezultatul recepţionării dreptului roman.
Iniţial, s-a regăsit în Europa, dar ulterior, ca urmare a colonizării, el s-a extins în
America Centrală şi de Sud, precum şi în unele ţări din Africa.
Principalele componente naţionale ale sistemului romano – germanic sunt dreptul
francez şi dreptul german. Cele două, în pofida multor diferenţe de suprafaţă, diferențe
rezultate, în primul rând, din modalităţi diferite de abordare a fenomenului juridic, se
aseamănă prin faptul că păstrează terminologia şi multe dintre instituţiile dreptului
roman. De asemenea, pentru ambele, principalul izvor de drept este legea scrisă.

Dreptul francez. Istoria dreptului francez cuprinde trei perioade: Ancien droit29
(în majoritate cutumiar şi datând de la origini şi până la 1789), dreptul intermediar (din
timpul Revoluţiei franceze) şi dreptul modern (din perioada lui Napoleon şi până astăzi).
Influenţa franceză constă în receptarea Codului civil francez de la 1804 30 de
legislaţia mai multor state europene. Printre acestea se numără Belgia, Italia, România,
Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania.
Codul civil francez este actul normativ cel mai răspândit în legislaţiile moderne.
Teoreticienii dreptului l-au considerat unicat pentru tehnica legislativă superioară, logica
juridică impecabilă, stilul elegant şi concis.

29
“Dreptul vechi” – traducere din limba franceză.
30
Acesta mai poartă și numele de Codul Napoleon.
11
 De asemenea, legislaţiile Bulgariei şi Poloniei au fost influenţate covârşitor de
dreptul francez. Dreptul ambelor ţări s-a întors, după căderea regimurilor comuniste, în
cadrul sistemului romano – germanic.

Dreptul german. Ca şi dreptul francez, dreptul german a fost alcătuit iniţial din
cutume. Ulterior, începând cu secolul al XIII – lea, au apărut aşa – numitele “oglinzi”
(Spiegel), ce urmăreau sistematizarea şi consolidarea cutumelor. Peste ele, începând cu
secolele al XV – lea şi al XVI – lea, s-a suprapus dreptul roman. Receptarea acestuia a
fost mult uşurată de faptul că Sfântul Imperiu Roman de origine germană şi-a arogat rolul
de continuator al Imperiului Roman.
Chiar şi în perioada de fărâmiţare a statelor germane, dreptul privat a rămas
neschimbat.
Influenţa germană s-a exercitat, în principal, prin Codul civil german (BGB) intrat
în vigoare abia la 1 ianuarie 1900.
Principalele state a căror legislaţie a fost marcată decisiv de către dreptul german
sunt Grecia şi Japonia. Influenţe importante a resimţit şi dreptul din Austria, Ungaria,
Elveţia, Rusia, China şi Brazilia.
Deşi în diversele ţări componente ale sistemului romano-germanic regulile de
drept sunt diferite, se foloseşte acelaşi vocabular juridic moştenit din dreptul roman. De
asemenea, principalul izvor de drept este legea scrisă.

6.2. Sistemul de drept anglo - saxon (Common – law31)

Spre deosebire de sistemul romano – germanic, dreptul anglo – saxon este format
în cea mai mare parte din hotărâri judecătoreşti, numite precedente judiciare32. Decizia
într-un proces ce se judecă la o instanță este luată ținându-se cont de hotărârile din trecut.
Ea va fi obligatorie, în viitor, pentru instanţele de judecată (inferioare) ce se vor confrunta
cu situaţii similare.

31
Dreptul jurisprudențial sau sistemul de “drept comun”.
32
Toate aceste precedente judiciare alcătuiesc jurisprudența (case-law).
12
 Dacă nu există vreun precedent ce poate fi aplicat în speța supusă judecății,
magistrații au autoritatea de a “crea drept” prin pronunțarea unor hotărâri ce vor deveni
precedente.
Dreptul anglo – saxon poate fi regăsit în Europa (Anglia şi Irlanda), în Statele
Unite ale Americii, în Australia, în Noua Zeelandă şi în India. În general, în cadrul
acestui sistem regăsim Anglia şi fostele sale dominioane.
Cele mai importante componente ale acestui sistem sunt dreptul englez şi dreptul
american.

Dreptul englez cuprinde trei părţi: common - law, equity şi statutary – law.
Common – law reprezintă cea mai veche parte a dreptului englez, fiind format
iniţial din cutume. Ulterior, el a fost completat prin deciziile diferitelor organe
jurisdicţionale (Curtea eşichierului, Curtea plângerilor comune, Curtea băncii regelui).
Astfel, common – law a devenit o însumare de precedente. Regula precedentului judiciar
a început să prindă contur o dată cu secolul al XVIII – lea.
Equity este cea de-a doua parte a dreptului englez și se constituie într-un corectiv
adus la common – law. Apariţia sa era necesară deoarece orice sistem de drept bazat pe
precedente tinde să devină rigid şi nu mai corespunde realităţilor în schimbare şi
progresului social.
Statutary – law reprezintă componenta legislativă a dreptului englez, acea parte a
sistemului ce este alcătuită din norme juridice prevăzute în legi (statute). Dreptul
exprimat prin legi are un caracter excepţional, ponderea acestor reguli juridice fiind
relativ restrânsă..
Datorită caracterului său de excepţie, dreptul scris din Anglia este de strictă
interpretare.
Dreptul englez nu are un singur act fundamental. Constituţia Marii Britanii este
alcătuită din mai multe componente, dintre care trei sunt mai importante: Magna Charta
Libertatum33, Habeas Corpus Act34 şi Bill of Rights35.
33
“Marea Cartă a Libertăților” – traducere din limba latină. Magna Charta a fost emisă în anul 1215, în timpul domniei regelui Ioan Fără de
Țară.
34
Datează din anul 1679, din timpul domniei regelui Charles al II –lea.
35
Adoptat în anul 1689.
13
 Dreptul american are o structură oarecum originală, deşi, iniţial, era foarte
asemănător dreptului din care îşi trage originea, cel englez. Specificul său constă în aceea
că este alcătuit din legislaţiile statelor componente care, asemănătoare în principiu,
prezintă, totuşi, numeroase particularităţi locale.
Astfel, deşi compus, în pricipal, din precedente judiciare, în dreptul american
legea scrisă este mult mai prezentă decât în Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei
de Nord. De altfel, precedentele nu sunt întotdeauna obligatorii, ele fiind profund
influenţate de Constituţie.

Spre deosebire de sistemul romano – germanic, dreptul anglo – saxon nu cunoaşte

împărţirea pe ramuri.
De asemenea, noţiunile fundamentale, precum şi vocabularul juridic sunt total
diferite.

6.3. Sistemul dreptului socialist

Sistemul dreptului socialist se compunea, în principal, din dreptul Uniunii

Sovietice, la care se adăuga cel al altor ţări aflate în sfera de influenţă a acesteia.
Dreptul ţărilor socialiste avea la bază dreptul romano – germanic, dar acesta a fost
profund modificat prin instaurarea regimurilor comuniste. În mare parte, terminologia a
rămas neschimbată, de asemenea şi ramurile de drept.
Având ca sursă de inspiraţie filosofia marxist – leninistă, sistemul socialist a
conferit dreptului funcţii şi finalităţi diferite faţă de cele clasice. În acest sens,
principalele mijloace de producţie au fost naţionalizate, constituind proprietatea
poporului.
Raporturile de drept cu caracter patrimonial stabilite între persoanele fizice au fost
restrânse. De exemplu, în România, începând cu anul 1974, terenurile nu au mai putut
forma obiectul actelor juridice translative de proprietate, decât în situaţii de excepţie 36. De
36
A se vedea Legea nr. 58 din 29 octombrie 1974 privind sistematizarea teritoriului și a localităților urbane și rurale (publicată în Buletinul
Oficial nr. 135 din 1 noiembrie 1974) și Legea nr. 59 din 29 octombrie 1974 privind fondul funciar (publicată în Buletinul Oficial nr. 138 din 5
14
asemenea, relaţiile comerciale au devenit monopolul statului, fiind practicate prin aşa –
numitele intreprinderi de stat.
Sistemul dreptului socialist s-a format în fosta Uniune Sovietică şi s-a extins, după
cel de-al doilea război mondial, în Europa de Sud - Est (Albania, Bulgaria, fosta
Cehoslovacie, Estonia, fosta Iugoslavie, Letonia, Lituania, Polonia, România, Ungaria),
în Asia (China, Coreea de Nord) şi în America Centrală (Cuba).

6.4. Sisteme de drept religioase şi tradiţionale

Aceste sisteme de drept se regăsesc în Asia şi în nordul Africii. Ele prezintă

particularitatea că se adaptează cu mare greutate la relaţiile sociale moderne. De
asemenea, majoritatea lor sunt profund religioase.
În cadrul acestei categorii se numără: dreptul musulman, dreptul hindus, dreptul
ebraic, dreptul chinez tradițional şi dreptul japonez tradiţional.

Dreptul musulman (islamic) este astăzi larg răspândit în Asia Mică şi în Africa.
O importantă parte a populaţiei lumii este adepta acestui sistem.
Pentru musulmani, ordinea socială nu poate exclude regulile religioase, aceste
două tipuri de reguli coexistând în societate.
În cadrul sistemului, principalul izvor este Coranul37, alcătuit din peste 6.000 de
versete. Dintre acestea, aproximativ 500 sunt reguli de drept.
Dar dreptul musulman are şi alte izvoare precum: Sunna, Ijma şi Ijitihad.

noiembrie 1974). Prin aceste legi terenurile au fost scoase din circuitul civil. Astfel, cu excepția moștenirii legale, dreptul de proprietate asupra
terenurilor nu mai putea fi transmis între persoane fizice.
37
Coranul este cartea sacră a lumii musulmane și conține revelațiile făcute de Allah profetului Mahomed (Muhammad).
15
 Sunna38 este compusă din prezentarea spuselor și faptelor profetului Mohamed,
dar și ale unora dintre cei ce l-au însoțit. Acestea sunt transmise sub forma unor povești și
pilde, fiind folosite de teologi pentru înțelegerea mai bună a textelor din Coran.
Ijma însumează concepţia consensuală a învăţaţilor musulmani cu privire la
dreptul islamic.
Ijtihad reprezintă jurisprudenţa independentă, interpretarea originală a
problemelor ce se ivesc în aplicarea dreptului și care nu sunt acoperite de Coran, Sunna
sau Ijma.
Dreptul islamic reglementează doar relaţiile juridice dintre musulmani, raporturile
de drept care au ca subiecte indivizi ce au alte religii fiind supuse altui regim juridic.

38
“Conduită”, “tradiție” – traducere din limba araba.
16
 Dreptul hindus. Este răspândit în India şi în alte ţări din Asia de Sud – Est,
precum şi din Africa. Sistemul nu reprezintă doar un set de reguli juridice, ci chiar o
concepţie despre viaţă.
Majoritatea locuitorilor din India sunt adepţii hinduismului.
Sistemul are la bază credința în Brahman, ființă absolută, creatoare a Universului.
El este alcătuit din trei părţi distincte, bine structurate: Dharma, Artha şi Karma.
Dharma reprezintă ştiinţa justului, adevărul și învățătura.
Artha este ştiinţa politicii şi a utilului. Prin ea se poate ajunge la dobândirea
puterii, precum şi la bogăţie.
În sfârşit, Karma se preocupă de ştiinţa agreabilului şi plăcutului.
Adepţii hinduismului sunt ţinuţi să respecte toate cele trei componente, neexistând
vreo ierarhizare a acestora.
În cadrul acestui sistem de drept nu se face distincţie între dreptul obiectiv şi
dreptul subiectiv. Precedentelor judiciare şi doctrinei nu li se recunoaşte rolul de izvor de
drept.
În perioada modernă şi cea contemporană, în India s-a adoptat o legislaţie laică,
independentă de credinţele religioase ale individului. De asemenea, datorită colonizării,
în India a fost receptat dreptul englez, însă într-o formă care respectă specificul ţării. Din
această perspectivă, dreptul indian s-a integrat în sistemul anglo – saxon.

Dreptul ebraic (rabinic). Trebuie făcută distincţia între dreptul israelian (al
statului Israel) care se aplică doar cetăţenilor acestuia, precum şi raporturilor de drept ce
se produc pe teritoriul său şi dreptul tradiţional39 care îi vizează pe toţi cei care sunt de
religie iudaică, indiferent de statul în care aceştia trăiesc.
În ciuda modernizării şi laicizării dreptului israelian, anumite domenii au rămas
reglementate de dreptul tradiţional. Această situaţie duce la numeroase conflicte atât între
legile civile şi cele religioase, cât şi referitoare la competenţa diverselor instanţe laice sau
tradiţionale. În principal, problematica statutului personal (căsătoria, divorţul, adopţia) a
rămas în sfera dreptului tradiţional.

39
Legea iudaică (Halaha) este un corp de legi religioase evreiești, dar și tradițiile și obiceiurile ce țin de iudaism.
17
 Dreptul chinez tradiţional. În concepţia tradiţională a dreptului chinez, normele
juridice, în ciuda scopului lor declarat de a asigura ordinea socială şi protejarea valorilor
comunităţii, reprezintă un vector al dezordinii, fiind caracterizate de arbitrariu.
Un bun cetăţean trebuie să trăiască în asemenea mod încât să nu ajungă să apeleze
la justiţia statală exercitată prin tribunale. Eventualele litigii în care acesta este implicat se
vor rezolva amiabil, prin bună – înţelegere între părţi.
Conform concepţiei orientale, nu respectarea dreptului trebuie să fie principala
preocupare a cetăţeanului, ci păstrarea păcii şi a armoniei sociale.
Dreptul modern al Chinei şi-a câştigat autonomia faţă de concepţia religioasă
asupra societăţii. Deşi la începutul secolului al XX – lea dreptul chinez a suferit influenţa
dreptului sovietic, el şi-a păstrat trăsăturile specifice. În ultimii ani s-a remarcat o mare
deschidere a legislaţiei faţă de economia de piaţă şi de liberalismul economic.

Dreptul japonez tradiţional. Începând cu secolul al XIX – lea, Japonia a

adoptat un sistem bazat pe coduri după modelul european (filiera germană), devenind
astfel o componentă a sistemului de drept romano – germanic. Totuşi, în mod tradiţional,
ca şi în cazul Chinei, populaţia consideră că este mai bine să nu se adreseze tribunalelor
pentru soluţionarea litigiilor, fiind preferate concilierile directe, fără implicarea dreptului.
De altfel, în materia persoanelor şi a relaţiilor de familie, s-a păstrat o diferenţă
profundă faţă de reglementările occidentale care au inspirat dreptul japonez modern.
Sistemul tradiţional japonez a fost influenţat de cel tradiţional chinez.

18