2.

Extinderea UE
A. De la 6 la 9
Inițial, Regatul Unit (RU) a refuzat să participe la crearea CECO. Motivul englezilor a
fost refuzul de a depăși cadrul unei cooperări interguvernamentale. Totuși ostilitatea RU s-a
estompat rapid în fața unor rezultate și perspective de creștere economică a CEE. În 1961, RU
a cerut aderarea sa, urmat de Irlanda, Danemarca și Norvegia.
În ianuarie 1963, generalul de Gaulle a rupt unilateral negocierile, opunând veto-ul său
candidaturii britanice și propunând o simplă asociere. Regatul Unit a decis atunci să-și retragă
candidatura, precum și ceilalți candidați.
În 1967, o a doua candidatură a acelorași state s-a lovit de același veto, de Gaulle
afirmând că lărgirea comunității i-ar schimba profund natura. Cererile de aderare nu au fost
totuși retrase, ele au rămas pe ordinea de zi a Consiliului. Plecarea lui de Gaulle și alegerea lui
Pompidou în 1969 au permis o relaxare a poziției Franței.
Ne0gocierile cu țările candidate au dus la semnarea actelor de aderare la 22 ianuarie
1972. Aderarea a devenit efectivă după ratificare începând cu 1 ianuarie 1973. Referendumul
organizat de Norvegia a dat totuși 54% de răspunsuri negative la ratificarea tratatului de
aderare.

B. Europa celor 12
După lărgirea spre nord, la scurt timp s-a ivit inițiativa unei lărgiri spre sud. Grecia,
Spania, Portugalia rămăseseră în afara Comunității din cauza regimurilor lor dictatoriale.
După căderea dictaturilor în aceste țări, unul dintre primele gesturi a noilor guverne
democratice a fost formularea unei cereri de aderare, în 1975 de către Grecia, în 1977 de către
Spania și Portugalia.
Cei nouă se confruntau cu o dilemă: din punct de vedere politic noile democrații trebuiau
susținute și ajutate, însă din punct de vedere economic problemele acestora erau numeroase.
Grecia a fost cea care a beneficiat prima de un acord pentru aderare care a fost semnat la
28 mai 1979, la Atena și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1981. Dosarele Spaniei și Portugaliei
au necesitat mai mult timp, din cauza opoziției Regatului Unit. Totuși, negocierile au fost
reluate în iunie 1984, iar aderarea acestor două țări a devenit efectivă la 1 ianuarie 1986.

C. Europa celor 15
La sfârșitul anilor 1980 s-a născut ideea creării unui Spațiu economic european (SEE)
pentru a organiza raporturile între CEE și țările AELS. Negocierile începute în 1989 au dus la
12 iunie 1992 la semnarea Tratatului de la Porto, ratificările s-au făcut fără dificultate, mai
puțin în Elveția, din cauza voturilor negative la referendumul organizat în 1992.
Dar foarte repede, SEE și-a pierdut sensul, deoarece în paralel, cvasi-totalitatea statelor
membre AELS și-au depus candidatura pentru Comunitate: Austria (1989), Suedia (1991),
Finlanda, Elveția și Norvegia (1992). Candidatura Elveției a fost înghețată în urma respingerii
de către propriii cetățeni de la referendumul pentru SEE.
După semnarea T Maastricht cei 12 au anunțat că negocierile de aderare vor continua
după intrarea în vigoare a tratatului. Actele de aderare au fost semnate la Corfu la 25 iunie

1
1994. Ca și data trecută norvegienii au respins aderarea. Noua lărgire a intrat în vigoare pentru
celelalte state la 1 ianuarie 1995.

D. De la 15 la 27
După căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și Orientală: Ungaria, Polonia
(1994), România, Slovacia, Letonia, Estonia, Lituania și Bulgaria (1995), Republica Cehă
(1996) și-au depus candidaturile pentru aderare.
Candidaturile Ciprului și Maltei (1990) au fost înghețate din 1996 până în 1998.
În iunie 1993, Consiliul European de la Copenhaga a recunoscut dreptul de aderare celor
10 state din Europa Centrală și Orientală precum și Ciprului și Maltei din momentul când vor
îndeplini criteriile necesare (de la Copenhaga, vezi supra).
La Consiliul European de la Luxemburg (decembrie 1997), procesul de negociere a
aderării a fost lansat în doi timpi. La 30 martie 1998, negocierile au început cu 6 state din
„primul val” (Cipru Estonia, Ungaria, Polonia, Cehia și Slovenia). Celelalte țări din Europa de
est (Bulgaria, Letonia, Lituania, România, Slovenia) și Malta au putut participa la acest val
din februarie 2000, când s-a considerat că reformele lor progresau suficient de rapid.
La Consiliul European de la Copenhaga, din decembrie 2002, un acord a fost găsit pentru
aderarea a 10 noi membri: Cipru, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia,
Slovacia, Slovenia. Tratatul a fost semnat la Atena la 18 aprilie 2003, iar aderarea a devenit
efectivă de la 1 mai 2004.
Pentru România și Bulgaria procesul a fost ceva mai lung. Tratatul de adeziune a fost
semnat la 25 aprilie 2005, intrând în vigoare la 1 ianuarie 2007.

E. Aderarea Croației
Croația și-a depus candidatura în 2003, fiindu-i oficial recunoscută în iunie 2004.
Negocierile au început în octombrie 2005, paralele cu cele angajate pentru Turcia în urma
insistențelor Austriei. Chestiunea frontalieră între Slovenia și Croația a întârziat mult timp
aceste negocieri. Încheierea unui acord de arbitraj între cele două părți a fost posibilă la 4
noiembrie 2009. Un grup de lucru având sarcina de a redacta tratatul de aderare cu Republica
Croată și-a început lucrările în decembrie 2009.
După 10 ani de la începerea procesului de aderare Croația a putut deveni cel de-al 28-lea
stat al UE începând de la 1 iulie 2013.

5.4. Rezumat
Membrii originari ai UE sunt cele 6 țări semnatare ale Tratatelor fondatoare: RFG,
Belgia, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda. Toți ceilalți membri actuali au fost admiși în
urma unor negocieri. În prezent, condiţiile de admitere a noilor membri sunt reglementate în
art. 49 TUE, dar și de „Criteriile de la Copenhaga”. Orice stat european care respectă valorile
prevăzute la articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru
al Uniunii (art. 49 TUE).
La Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993, a fost emis principiul conform
căruia țările din Europa Centrală și Orientală ar putea adera la Uniune din momentul când vor
fi în măsură „să îndeplinească obligațiile care decurg din aceasta, îndeplinind condițiile
economice și politice cerute”.

2
 În termenii art. 49 din TUE, orice țară europeană care dorește să adere la Uniune
adresează candidatura sa Consiliului. Acesta se pronunță cu unanimitate asupra cererii, după
ce a consultat Comisia și după aprobarea Parlamentului European (PE) care se pronunță cu
majoritatea membrilor. Condițiile de aderare și adaptările tratatelor pe care le antrenează
aderările fac obiectul unui acord între statele membre și țara candidat. Acest acord, sau tratat
de aderare este supus ratificării tuturor statelor contractante. Astfel, UE a cunoscut mai multe
valuri de extindere ajungând de la cei 6 membri fondatori la 28 de state-membre în prezent.
În prezent, orice stat membru UE poate hotărî, în conformitate cu normele sale
constituționale, să se retragă din Uniune (art. 50 TUE).

5.5. Test de autoevaluare

Subiecte:
1. Unde sunt prevăzute în tratate și care sunt condițiile de admitere în UE?
2. Descrieți „Criteriile de la Copenhaga”.
3. Cum s-a făcut extinderea CE de la 6 la 9 membri?
4. Descrieți al doilea val de extindere ala CE.
5. Cum s-a ajuns la Europa celor 15?
6. Descrieți valul de extindere a UE care a inclus cele mai multe state.
7. Care este statul care a aderat ultimul la UE și în ce condiții?

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 6 (2 ORE):

Tema IV – Cadrul instituțional comunitar

6.1. Introducere
Uniunea Europeană constituie o „nouă ordine juridică de drept internațional” (CJCE, 5
februarie 1963, Van Gend en Loos c/ Administrația fiscală Olandeză). Tratatele comunitare
au instituit o nouă ordine juridică în favoarea căreia statele au limitat, în domenii din ce în ce
mai extinse, drepturile lor suverane și a căror subiecți sunt atât statele membre, cât și
cetățenii lor. Caracteristicile esențiale ale ordinii juridice comunitare astfel constituită sunt, în
special, întâietatea sa în raport cu dreptul statelor membre precum și efectul direct al unor
dispoziții aplicabile resortisanților lor (CJCE, 15 iulie 1964, Costa c. Enel).

6.2. Competenţe
C1: Identificarea diferențelor între principiile care stau la baza constituirii unui stat și cele
pe care se fondează organizarea instituțională a UE.
C2: Explicarea structurii instituționale a UE.
C3: Utilizarea instrumentelor disponibile pentru creșterea democrației în Europa.
C4: Caracterizarea structurii Parlamentului European.
C5: Identificarea atribuțiilor Parlamentului European.

3
 6.3. Conţinut
Organizarea UE se deosebeşte de cea a unui stat care are la bază principiul separaţiei
puterilor. În cadrul Uniunii:
 Puterea legislativă este exercitată de Consiliu şi PE şi în unele situaţii de Consiliu, dar
cu participarea Comisiei.
 Puterea executivă – titularul variază după caz:
- Puterea de a executa legile aparţine statelor, dar poate fi delegată de legislator,
Consiliu+PE sau Consiliu singur, către Comisie.
- În cadrul PESC puterea executivă este deţinută de Consiliu care o poate delega
Înaltului reprezentant.
 Puterea judecătorească aparţine CJUE.
Repartizarea pe verticală a puterilor în cadru UE, între Comunitate şi statele membre,
implică asocierea statelor la puterea legislativă în procedura de transpunere a directivelor.
Totodată, statele au sarcina de a executa normele europene.
Instanţele jurisdicţionale naţionale controlează punerea în aplicare a dreptului Uniunii.
Judecătorul naţional este judecătorul de drept comun în materia dreptului UE exercitând
această misiune prin cooperare cu CJUE.

I – Principii structurale
Organizarea instituţională a UE se fondează de câteva principii puse în lumină de către
Curtea de Justiţie a UE în jurisprudenţa sa (Jacqué, 2015).
A. Principiul echilibrului instituţional se referă la repartizarea puterilor între diferite
instituţii fără a fi vorba despre pondere echivalentă între aceste instituţii. În conformitate cu
acest principiu fiecare instituţie acţionează în limita atribuţiilor conferite prin Tratate. În acest
context CJUE supraveghează respectarea limitelor competenţelor atribuite fiecărei instituţii de
către acestea. Scopul acestui control este, printre altele, de a proteja interesele particularilor în
cadrul procesului decizional al UE.
B. Principiul autonomiei instituțiilor dă drept acestora să-şi organizeze liber modalităţile
de funcţionare. Drept urmare, fiecare instituţie îşi adoptă propriul regulament interior.
Limitele puterii de autoorganizare internă sunt impuse de tratate şi au fost precizate de CJUE
în jurisprudenţa sa. Autoorganizarea nu poate aduce atingere echilibrului instituţional sau
repartizării competenţelor între Comunitate şi statele membre.
C. Principiul cooperării loaiale între instituţii impune acestora să ia toate măsurile
necesare în conformitate cu competenţele lor pentru a asigura buna funcţionare a procedurilor
prevăzute de Tratate (art. 13(2) TUE și art. 249 al TFUE). Modalități: schimburi de scrisori
între Consiliu şi Comisie; acorduri interinstituţionale; declaraţii comune celor trei instituţii.
Totodată, principiul „cooperării loiale” cuprins în art. 4 din TUE se referă la relaţiile între UE
şi statele membre. În conformitate cu acesta statele membre trebuie să ia toate măsurile
necesare pentru punerea în aplicare a obligaţiilor care le revin în temeiul Tratatului şi să nu
întreprindă nicio acţiune care ar putea dăuna bunei funcţionări a UE. În cadrul cooperării
loiale între statele membre şi instituţiile UE statele sunt invitate să sprijine acţiunile UE şi să
nu împiedice buna lor funcţionare, de exemplu:
 prin sancţionarea încălcării dreptului UE la fel de riguros ca în cazul încălcării
dreptului naţional;

4
  prin colaborarea cu Comisia în cadrul procedurilor care au ca obiect verificarea
respectării dreptului UE;
 prin repararea daunelor provocate de încălcarea dreptului UE;
 prin cooperarea cu Comisia, în caz de inacţiune din partea Consiliului, astfel încât UE
să poată face faţă responsabilităţilor sale.

II – Organizarea şi competenţele instituţiilor UE

Conform art. 13 (1) din TUE: „Uniunea dispune de un cadru instituțional care vizează
promovarea valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale
cetățenilor săi și ale statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a eficacității și a
continuității politicilor și a acțiunilor sale”.
UE are în prezent următoarele instituţii:
1. Parlamentul European;
2. Consiliul European;
3. Consiliul;
4. Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”);
5. Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
6. Banca Centrală Europeană;
7. Curtea Europeană de Conturi.
Inițial, sistemul instituțional comunitar cuprindea doar patru instituții. Curtea de Conturi a
primit această calificare prin Tratatul de la Maastricht (TM). Pentru Banca centrală europeană
și pentru Consiliul European este vorba despre o inovație a Tratatului de la Lisabona.
Calitatea de instituție dată prin tratate relevă importanța politică atașată organului care
beneficiază de acest statut. TUE, în versiunea sa modificată prin TL, cuprinde 6 articole (14-
19) care fixează regulile esențiale aplicabile instituțiilor europene, respectiv:
- Parlamentului european (PE) (art. 14),
- Consiliului european (art. 15),
- Consiliului (art. 16),
- Comisiei (art. 17),
- Înaltului reprezentant al UE pentru afaceri externe și politică de securitate (art. 18),
- CJUE (art. 19).
Ele sunt completate prin dispozițiile din TFUE, precum și prin alte protocoale și
declarații. Dispozițiile privind Banca centrală europeană și Curtea de conturi figurează doar în
TFUE, completate pentru Banca centrală europeană cu Protocolul privind statutul Sistemului
european al băncilor centrale și al Băncii centrale europene.

Parlamentul European (PE)

PE, numit la început Adunare, este instituția care permite cetățenilor UE să participe la
funcționarea acesteia. El este depozitarul democrației la nivelul UE și este compus din
„reprezentanții cetățenilor Uniunii” (art. 14 TUE).

A. Structură
a. Alegerea deputaților europeni

5
 La început PE era o emanație a Parlamentelor naționale, care desemnau reprezentanții lor
în Adunare. Cu toate acestea, o alegere prin sufragiu universal direct era preconizată încă de
la origine, adunarea fiind invitată să elaboreze un proiect în acest sens. Abia în anii 1970 au
fost învinse ultimele opoziții ale statelor cu privire la alegerea directă a deputaților europeni.
Astfel Actul din 20 septembrie 1976 instituia alegerea membrilor PE prin vot universal direct.
Primele alegeri prin sufragiu universal au avut loc în 1979.
Alegerile au loc la fiecare 5 ani și se derulează la data și orele fixate de fiecare stat
membru, care se situează pentru toate statele în aceeași perioadă, începând cu joi dimineață și
terminându-se în duminica imediat următoare. Ultimele alegeri au avut loc în mai 2014.
Pe parcursul încheierii a noi tratate nu s-a ajuns la o procedură uniformă în ceea ce
privește modalitatea alegerilor. În prezent, art. 223 TFUE prevede că procedura electorală va
fi „conformă principiilor comune ansamblului statelor membre”.
Decizia 2002/772 (vig. din 1 aprilie 2004) fixează unele principii comune, printre care:
- Membrii Parlamentului european sunt aleși prin scrutin de listă sau vot unic
transferabil, de tip proporțional;
- Alegerea se derulează prin sufragiu universal, liber și secret;
- În funcție de specificul lor național, statele membre pot constitui circumscripții pentru
alegerea în PE sau să prevadă alte subdiviziuni electorale, fără să aducă atingere caracterului
proporțional al modului de scrutin.
- Statele membre pot prevedea fixarea unui prag minim pentru atribuirea locurilor.
Acest prag nu poate depăși la nivel național mai mult de 5% din sufragiile exprimate.
- Fiecare stat membru poate fixa un plafon pentru cheltuielile candidaților privind
campania electorală.
Vârsta electorală este de 18 ani în toate statele membre, în afară de Austria unde e de 16
ani. Vârsta eligibilității variază de la 18 la 23 de ani (Regatul Unit) sau 25 (Italia).

b. Numărul deputaților europeni

De la bun început, determinarea numărului de parlamentari și repartizarea mandatelor
între statele membre au ridicat probleme delicate. Trebuia respectată o anumită
proporționalitate între numărul de locuri și populația fiecărui stat, dar cu dublă limită:
- numărul total al membrilor Parlamentului nu trebuia să compromită buna funcționare a
instituției;
- trebuia asigurată o reprezentare rezonabilă a diferitelor curente politice în micile state
membre.
Pe parcursul lărgirilor succesive și în urma reunificării germane numărul deputaților n-a
încetat să crească: de la 142 în Europa celor 6 a ajuns șa 614 în Europa celor 15.
În perspectiva lărgirilor care se profilau la acel moment, art. 189 (2) din TCE, introdus
prin Tratatul de la Amsterdam, a limitat numărul de membri în PE la un maxim de 700
deputați. Tratatul de la Nisa a ridicat plafonul la 732, limită modificată ulterior ajungând în
legislatura 2004-2009 la 785 deputați. După aderarea României și Bulgariei la UE, prin actul
de adeziune a acestora Uniunea a fixat, pornind de la legislatura 2009-2014, numărul
parlamentarilor la 736. După intrarea Croației în PE erau 766 de deputați. În prezent, după
ieşirea Marii Britanii, PE reunește 705 de deputați având următoarea repartizare: Germania
96, Franța 79, Italia 76, Spania 59, Polonia 52, România 33, Olanda 29, Belgia, Cehia,

6
Grecia, Portugalia, Suedia, Ungaria 21, Austria 19, Bulgaria 17, Slovacia, Danemarca,
Finlanda 14, Irlanda 13, Croația 12, Lituania 11, Letonia, Slovenia 8, Estonia 7, Luxemburg,
Cipru, Malta 6.

B. Statutul membrilor PE
Statutul membrilor PE a fost mult timp reglementat parțial de dreptul Uniunii, parțial de
cel național, prin urmare, el depindea în parte de originea națională a deputatului. Tratatul de
la Amsterdam a permis remedierea acestei situații, dând PE puterea de a fixa statutul și
condițiile generale de exercitare a funcțiilor membrilor săi, după avizul Comisiei și cu
aprobarea Consiliului care statua cu unanimitate. Tratatul de la Nisa a substituit unanimitatea
cu majoritate calificată (cu excepția statutului fiscal). După negocieri foarte dificile între
Consiliu și PE, acesta din urmă a adoptat la 28 septembrie 2005 o decizie privind statutul
deputaților PE, care a intrat în vigoare în prima zi a legislaturii 2009-2014.

a. Independența deputaților
Mai multe elemente asigură independența deputaților. Ei votează personal și liber de
orice constrângere prin urmare mandatul imperativ este interzis. Orice acord privind o demisie
înaintea expirării mandatului sau la finele legislaturii, precum și acordurile privitoare la
modalitățile de exercitare a mandatului, sunt nule și neavenite.
Regimul incompatibilităților este, parțial determinat de Actul privind alegerea
Parlamentului prin sufragiu universal, iar parțial lăsat în competența națională.
Incompatibilitățile stabilite la nivelul Uniunii vizează interzicerea cumulului între mandatul
parlamentar și participarea la o altă instituție sau organ al Uniunii. O altă incompatibilitate se
referă la calitatea de membru al unui Guvern din statele membre.
Actul în versiunea sa din 1976, autoriza expres cumulul între mandat european și mandat
național, cu toate acestea mai multe legislații naționale (Franța, Belgia) interzic acest cumul.
Odată cu revizuirea Actului în 2002 a fost instaurată, începând cu legislatura din 2009, o
incompatibilitate între cele două mandate.
Nicio incompatibilitate nu există între mandatul de parlamentar și o activitate privată, dar
Parlamentul ține un registru public în care deputații trebuie să menționeze orice activitate
profesională și orice funcție remunerată, el a instituit de asemenea un sistem de declarație a
intereselor financiare a membrilor, în fine, deputaților li se interzice primirea unor donații sau
liberalități.
Parlamentarii europeni beneficiază de o libertate completă de circulație pentru a se
deplasa la locul de lucru al Adunării, dar această libertate nu acoperă alte deplasări în
exercițiul mandatului. Ei nu pot fi urmăriți pentru voturile și opiniile emise în exercițiul
funcțiilor parlamentare. Ei sunt protejați contra eventualelor urmăriri judiciare în timpul
duratei mandatului lor, cu excepția flagrantului delict sau ridicarea imunității de către
Parlament.

b. Statutul financiar al deputaților

Până la legislatura 2009-2014, statutul financiar (remunerații și alte indemnizații) ținea de
competența statelor membre, cu consecința unor disparități importante. Pentru a șterge acest
inconvenient PE a pus în aplicare un sistem de indemnizații accesorii menite să acopere

7
diverse cheltuieli legate de exercițiul mandatului parlamentar și să asigure o protecție socială
parlamentarului și familiei sale.
Această situație a fost modificată printr-o decizie privind statutul deputatului. Deputații
au drept la o indemnizație potrivită care le asigură independența, la o pensie în caz de
invaliditate în cursul mandatului, precum și la o indemnizație tranzitorie la finele mandatului
lor. Foștii deputați vor beneficia, la vârsta de 63 ani împliniți de o pensie de vechime. La care
se adaugă drepturile la pensie garantate pentru soțul/soția și copii deputatului, o rambursare a
cheltuielilor de boală, cheltuieli legate de sarcină sau de nașterea unui copil, o acoperire de
asigurare pentru riscurile legate de exercitarea mandatului, o rambursare a cheltuielilor
apărute în cadrul exercitării mandatului (cheltuieli de călătorie, indemnizații de subzistență,
indemnizații pentru cheltuieli generale). În fine, deputații dispun de asistența colaboratorilor
personali pe care îi pot alege liber.
Cf. regimului fiscal al deputaților se prevede că, în principiu, indemnizația, indemnizația
tranzitorie și pensia sunt supuse impozitului comunitar, fără prejudicierea posibilității pentru
state de a supune această indemnizație dispozițiilor dreptului fiscal național, cu condiția de a
evita orice dublă impozitare.

c. Alte drepturi recunoscute deputaților

Se referă la:
- Dreptul de a prezenta, în cadrul dreptului de inițiativă a Parlamentului, o propunere de
act comunitar;
- Dreptul de a consulta toate dosarele deținute de Parlament;
- Documentele Parlamentului sunt traduse în toate limbile oficiale;
- Intervențiile orale sunt traduse simultan în toate limbile oficiale (24 de limbi).