Licenta 3

Cuprins
Capitolul I Organizarea activităţii Consiliului Uniunii Europene ………………….............. p. 2

1.1. Componenţa Consiliului Uniunii Europene
………………………………................... p. 3
1.2. Funcţionarea Consiliului Uniunii Europene ……………………………….................
p. 12
1.3. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi …………………………………...............…
p. 14
1.4. Procedura de vot în cadrul Consiliului UE …………………………..…….............…
p. 15
Capitolul II Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene ……………...…....………...........… p. 19

2.1. Atribuţii specifice Tratatului CEE ……………………...........……………….
……… p. 19
2.1.1. Putere normativă ………………………………………............…………..….
p. 20
2.1.2. Coordonarea politicilor economice …………………………….............…….
p. 21
2.1.3. Autorizarea deschiderii negocierilor ……………………………….............
… p. 22
2.1.4. Revizuirea tratatelor …………………………………………............……….
p. 22
2.1.5. Decizii de natură constituţională ……………………………………..............
p. 22
2.2. Funcţia legislativă a Consiliului UE ………………………………….
……................ p. 23
2.3. Funcţia de reprezentare externă a Consiliului UE …………………...............….....
… p. 25
Andreea Evoluţia competenţelor Consiliului Uniunii Europene
2.4. Funcţia de coordonare a politicilor economice ale statelor membre ……...............…

p. 26
2.5. Funcţia de coordonare a cooperării statelor membre …………………...............……
p. 29
Capitolul III Studiu de caz privind Decizia nr. 582/2008/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului ................................................................................................................................ p. 33
3.1. Prezentarea contextului general al adoptării actului normative ………………………. p. 33
3.2. Procedura adoptării deciziei ……………………………………………..…………… p. 37
3.3. Conţinutul deciziei ………………………………………………………………...….. p. 40
3.4. Efectele adoptării deciziei ……………………………………………………………. p. 41
Concluzii şi recomandări …………………………………………………………………….. p. 43

Bibliografie ………………………………………………………………………………...… p. 46
Capitolul I Organizarea activităţii

activităţii Consiliului Uniunii Europene
Uniunea Europeană este forma cea mai actuală a construcţiei comunitare care este
constituită pe trei piloni: Comunităţile Europene, Politica externă şi de securitate comună (PESC)
şi Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.
Consiliul UE face parte din “Triunghiul instituţional al Uniunii Europene: Parlament -
Consiliu - Comisie”, numit şi “Triunghiul decizional”, deoarece toate deciziile majore privind
raporturile comunitare şi raporturile Uniunii cu statele membre sunt concepute şi definitivate de
către aceste trei instituţii europene. Consiliul a fost constituit ca o instituţie europeană, care să
funcţioneze “ca o instanţă la nivel ministerial”.
Consiliul Uniunii Europene este o instituţie fundamentală a UE, care s-a constituit şi
funcţionează în conformitate cu dispoziţiile Tratatelor Comunitare: cele trei Tratate constitutive
ale Comunităţilor Europene şi Tratatul de Uniune Europeană, semnat la Maastrich în anul 1992.
Este important să nu se facă confuzie între această instituţie şi:
 Consiliul European, organism specific Uniunii Europene - care se constituie la
nivel de şefi de state şi de guverne;
2
 Consiliul Europei, organizaţie interguvernamentală creată în anul 1949, cu sediul

la Strasbourg, ce are ca obiectiv protejarea drepturilor omului şi libertăţilor
individuale, libertăţilor politice, democraţiei pluraliste şi supremaţiei dreptului.
Instituţia Consiliului a fost reglementată de la bun început în cuprinsul tuturor celor trei
Tratate institutive, dar acestea creaseră fiecare câte un Consiliu al Miniştrilor, răspunzător de
finalizarea obiectivelor pe care şi le propuseseră cele trei Comunităţi:
Consiliul Special de Miniştri în cadrul CECO;
Consiliul Comunităţii Economice Europene;
Consiliul Comunităţii Europene a Energiei Atomice.1
În anul 1965, prin Tratatul de instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii unice ale
Comunităţilor Europene, cunoscut şi drept Tratatul de fuziune a executivelor de la Bruxelles, cele
trei Consilii care existau la nivelul fiecărei Comunităţi au fost unificate într-un Consiliu unic.
Consiliul era compus din miniştri delegaţi, reprezentanţi ai guvernelor statelor membre.
În urma intrării în vigoare a Tratatului de Uniune Europeană, semnat la Maastrich la 7
februarie 1992, Consiliul şi-a schimbat denumirea în “Consiliul Uniunii Europene” în spiritul
Tratatului care instituia Uniunea Europeană.
Specificul instituţiei Consiliului constă în următoarele :
Reprezintă interesul statelor membre, prin intermediul ei fiind puse în aplicare politicile şi
orientările fundamentale ale Comunităţilor şi Uniunii Europene;
Este principalul for legislativ comunitar;
Este o instituţie comunitară, dar în acelaşi timp şi una interguvernamentală;
Membrii săi acţionează în calitate de reprezentanţi ai statelor membre, fiind exponenţii
intereselor naţionale;
Este o instituţie suprastatală, deoarece actele pe care le emite produc efecte obligatorii în
teritoriul statelor membre;
Nu are o activitate permanentă (organismele sale de lucru au o activitate permanentă, dar
organul de decizie alcătuit din reprezentanţii statelor membre se întruneşte periodic).
Consiliul are trei componente organizatorice, care îl ajută la buna desfăşurare a activităţii
acestuia în toate domeniile de activitate. Componentele organizatorice se referă, mai exact, la o
structurare a instituţiilor Consiliului, după cum urmează:
1
Art. 26 – 30 Tratatul C.E.C.O., art. 145 -154 Tratatul C.E.E , art. 115-123 Tratatul C.E.E.A.
3
 componenta decizională – este reprezentată de reuniunile miniştrilor statelor şi Preşedinţia

Consiliului;
 componenta răspunzătoare de pregătirea şedinţelor Consiliului – este reprezentată de
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER);
 componenta funcţională – este reprezentată de Secretariatul General.
1.1. Componenţa Consiliului Uniunii Europene
Consiliul este compus din câte un reprezentant cu rang de ministru din fiecare stat
membru, abilitat să reprezinte guvernul şi să-l angajeze la nivelul Uniunii, prin semnarea în
numele său a documentelor adoptate. Consiliul se reunea sub trei forme diferite, care astăzi sunt
mai puţin frecvente. Atunci când la Consiliu participă numai miniştrii de externe ai statelor
membre, consiliul poartă denumirea de Consiliu general. Dacă sunt prezenţi miniştrii de resort, în
funcţie de problematica avută în vedere pe ordinea de zi (alţii decât miniştri de externe), consiliul
se numeşte Consiliul specializat pentru domeniul vizat. Dacă la întâlnire participă atât miniştri de
externe cât şi miniştri de resort pentru domeniul vizat, consiliul se numeşte Consiliu conjunct.
Totodată, reprezentantul fiecărui stat în cadrul Consiliului răspunde în faţa Parlamentului
naţional şi Guvernului din care provine de activitatea pe care o desfăşoară în cadrul Consiliului.
În cazul în care acesta ia o decizie fără consultarea prealabilă a guvernului pe care îl reprezintă,
însuşi guvernul îl poate demite din funcţia de reprezentant la nivelul Consiliului. În cazul în care
reprezentantul statului acţionează independent de voinţa statului, aceştia pot fi demişi de către
Guvernul sau Parlamentul statului pe care îl reprezintă. Prin urmare, se spune că membrii
Consiliului nu acţionează în mod independent, ca în cazul membrilor Comisiei, ci ca exponenţi ai
intereselor naţionale ale statelor pe care le reprezintă.2
Dacă un membru al Consiliului nu poate participa la o reuniune a acestuia, în baza
reglementărilor comunitare, el poate fi reprezentat de un funcţionar cu rang înalt din ţara
respectivă, de reprezentantul permanent sau de adjunctul acestuia la Uniunea Europeană.
La reuniunile Consiliului, membrii acestuia pot fi însoţiţi de funcţionari, al căror număr
este fixat de Consiliu. Ministrul, care are calitatea de membru al Consiliului, este însoţit – la masa
reuniunii de doi funcţionari, dintre care unul este reprezentantul permanent la Uniunea Europeană
al ţării respective sau adjunctul acestuia.
2
I.P.Filipescu, A.Fuerea, op. cit ., p. 95
4
Specific acestei instituţii, este faptul că nu are o formulă fixă de reuniune, în funcţie de
domeniul de activitate în care se impune luarea unor decizii la nivel de comunitate, Consiliul
putându-se reuni în structuri diferite, pe care le hotărăşte Consiliul întrunit în structura “Afaceri
Generale şi Relaţii Externe”.
În prezent Consiliul se reuneşte sub nouă structuri:
1. Afaceri generale şi relaţii externe;
2. Afaceri economice şi financiare ;
3. Justiţie si afaceri interne;
4. Ocuparea forţei de muncă, politică socială, sănătate şi consumatori;
5. Competitivitate (piaţă internă, industrie şi cercetare);
6. Transport ,telecomunicaţii şi energie;
7. Agricultura şi pescuit;
8. Mediu;
9. Educaţie, tineret şi cultură.
Prin urmare, Consiliul are o structură decizională mobilă, aceasta putându-se modifica de
la o şedinţă la alta, astfel că există situaţii în care, în funcţie de ordinea de zi ce urmează să fie
discutată, la şedinţe participă fie miniştri de externe, cărora li se alătură miniştri responsabili ai
portofoliilor care au tangenţă cu subiectele dezbătute, fie miniştri care coordonează activitatea
anumitor ministere. Are o structură mobilă deoarece se poate întâlni în şedinţe, în diferite
formule, în funcţie de natura problemelor pe care le discută. Acest lucru a creat numeroase
divergente, susţinându-se că în acest fel nu s-ar mai asigura o unitate şi cursivitate în cadrul
procesului decizional, fapt care ar impune instituirea unei forme unice sub care Consiliul să se
poata reuni, astfel că s-a propus ca acesta să fie alcătuit doar din reprezentanţi având rang de
miniştri delegaţi pe lângă Consiliu.
Peste toate structurile menţionate mai sus în care se poate întâlni Consiliul, tronează o
structură supremă, Consiliul reunit la nivel de şefi de state şi de guverne, a cărui existenţă,
funcţionare şi competenţe sunt precizate în câteva dispoziţii din Tratatul privind Uniunea
Europeană şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
1. Afaceri generale şi relaţii externe
5
Consiliul Afacerilor Generale şi Relatiilor Externe este, împreună cu consiliul pentru

Agricultură şi Consiliul Ecofin, una dintre cele mai vechi configuraţii ale Consiliului. Începând
cu iunie 2002 în cadrul acestui Consiliu au loc întâlniri separate pe doua domenii:
 Afaceri generale
 Relaţii Externe
Consiliul se întâlneste o data pe lună. În cadrul acestor întâlniri sunt prezenţi miniştrii de
externe ai ţărilor membre UE. În funcţie de problemele înscrise pe agenda de discuţii, mai sunt
prezenţi în cadrul întâlnirilor şi miniştrii afacerilor europene, apărării, dezvoltării sau comerţului.
A. Afaceri Generale
În cadrul acestei sesiuni, Consiliul lucrează pe dosare care afectează mai mult de una din
politicile Uniuni – cum ar fi de exemplu, extinderea sau bugetul multianual al UE. Se pregătesc şi
şedinţele Consiliului european sau se dezbat cele convenite la Summit-urile UE.
În cadrul configuraţiei Afaceri generale se exercită şi o activitate de coordonare a
diferitelor politici care fac subiectul celorlalte configuraţii ale Consiliului.
Afacerile generale trebuie să se ocupe şi de orice problemă trimisă spre rezolvare aici de
către Consiliul European.
B. Relaţii externe
În sedinţele acestei configuraţii, Consiliul se ocupă de întreaga problematică a acţiunii
externe a Uniunii, inclusiv politica externă şi de securitate comună, politica europeană de apărare
şi securitate, comerţul extern sau asistenţa pentru dezvoltare oferită statelor mai sărace.
În cadrul PESC, Consiliul adoptă acţiuni comune şi poziţii comune. Consiliul adoptă la
sfârşitul şedinţelor concluzii despre ceea ce s-a discutat. Miniştrii apărării participă la această
configuraţie a Consiliului de regulă de doua ori pe an, în plus faţă de cele doua întâlniri anuale
consacrate discuţiilor informale. În cadrul şedinţelor consacrate PESC participă şi Înaltul
Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună, acesta jucând un rol cheie în
formularea, prepararea şi implementarea PESC. În pregătirea şedinţelor consacrate PESC un rol
major îi este rezervat Comitetului pentru Securitate şi Politică. Acesta defineşte politicile prin
schiţarea scenariilor care vor fi dezbătute în cadrul şedinţelor. Totuşi, trebuie subliniat că aceasta
nu înseamnă că este redus rolul COREPER în pregătirea şedinţelor.
2. Afaceri economice şi financiare
6
Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare este şi el una dintre cele mai vechi
configuraţii ale Consiliului. În limbajul uzual, instituţional, european el este cunoscut sub
denumirea prescurtată de Ecofin.
Ecofin este compus din miniştrii de finanţe şi economie, la şedinţele consacrate
problemelor bugetare participând şi miniştrii bugetului din ţările UE. El se întâlneşte o dată pe
lună.
Ecofin se ocupă cu o largă paletă de probleme, dintre care cităm:
coordonarea politicii economice;
supravegherea economiei;
monitorizarea politicilor bugetare ale statelor membre UE şi a finanţărilor publice;
moneda unică europeană - euro;
pieţele financiare şi mişcările de capital;
relaţiile economice cu ţările terţe.
Deciziile se iau de obicei cu majoritate calificată, în consultaţie sau codecizie cu
Parlamentul european. Unanimitatea este cerută în problemele fiscale, Marea Britanie fiind una
dintre cele mai mari susţinătoare a acestei uzante.
Consiliul Ecofin, împreună cu Parlamentul European, pregăteşte şi adoptă în fiecare an,
bugetul Uniunii Europene.
În ceea ce priveşte moneda unica europeană - euro, ea nu a fost introdusă până în prezent
decât în 12 din cele 25 de ţări membre ale Uniunii. De aceea, cu o zi înainte de întrunirea Ecofin,
miniştri din cele 12 ţări ale zonei euro se întâlnesc pentru a dezbate şi lua decizii în problemele
legate de Uniunea Economică şi Monetară.
Reprezentanţii statelor care nu au adoptat euro nu au drept de vot în cadrul Ecofin în ceea
ce priveşte problematica legată de euro sau UEM.
3. Justiţie şi afaceri interne

Această configuraţie a Consiliului aduce împreună miniştrii justiţiei şi internelor din ţările
membre UE, o dată la două luni, pentru a discuta pe marginea dezvoltării şi implementării
cooperării şi politicilor comune în acest sector.
Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne reprezintă unul dintre cei trei piloni
ai UE, astfel cum au fost ei instituiţi prin Tratatul de la Maastricht. Majoritatea problemelor
discutate în această configuraţie a Consiliului necesită pentru adoptare votul unanim, mai departe
7
ele luând calea procedurii de consultare cu Parlamentul European. Totuşi, unele domenii, precum
politica vizelor sau cooperarea judiciară în domeniul civil sunt decise prin majoritate calificată, în
consultare sau în codecizie cu Parlamentul European.
4. Ocuparea forţei de muncă, politică socială, sănătate şi consumatori

Consiliul Consumatorilor, sănătăţii, politicii sociale şi ocupării forţei de muncă, are în
componenţa sa miniştrii statelor membre UE din domeniile protecţiei consumatorilor, sănătăţii şi
a oportunităţilor egale, protecţiei sociale şi muncii. El se întâlneşte de patru ori pe an.
În domeniile citate mai sus, Consiliul ia îndeobşte decizii cu majoritate calificată,
acţionând împreună cu Parlamentul European în cadrul procedurii de codecizie. Această
configuraţie a Consiliului adoptă regulile europene pentru armonizarea şi coordonarea legilor
naţionale cu privire la condiţiile de muncă, întărirea politicilor naţionale pentru prevenirea
îmbolnăvirilor şi protecţia consumatorilor.
5. Competitivitate
Consiliul Concurenţei a fost creat în iunie 2002 prin comasarea a trei formaţiuni existente
la acel moment: Piaţa Internă, Industrie şi Cercetare. Această mişcare instituţională a venit ca un
răspuns la realităţile contemporane care cer o mai mare coerenţă şi bună coordonare a
problematicilor legate de concurenţă în UE.
În funcţie de punctele aflate pe agenda de discuţii, Consiliul Concurenţei este format din
miniştrii afacerilor europene, industriei, cercetarii etc. El se întâlneşte de cinci, şase ori pe an.
Consiliul şi-a asumat de la formarea lui, în 2002 şi până acum, un rol orizontal în asigurarea şi
apropierea integrată faţă de competitivitatea şi creşterea economică europeană. În acest spirit, el
analizează, atât pe plan orizontal cât şi sectorial, problemele legate de competiţie, având un ajutor
puternic în acest sens în analizele primite de la Comisia Europeană. Consiliul îsi exprimă opiniile
cu privire cele legate de concurenţa şi impactul sau asupra mediului antreprenorial european.
Această configuraţie a Consiliului poate da propuneri legislative, în diferitele arii de
activitate ale sale, votând asupra lor cu majoritate calificată, ele făcând de obicei parte din cadrul
procedurii codeciziei cu Parlamentul European. Cele trei domenii principale de interes ale
Consiliului Concurenţei sunt:
a) Piaţa internă
8
În această arie, Consiliul se ocupă de cele legate de: achiziţiile publice, libera circulaţie a
bunurilor, drepturile de proprietate intelectuală şi industrială, legislaţia concurenţei şi
companiilor.
b) Industrie
Acest sector este de fapt centrul activităţii Consiliului Concurenţei. Conform prevederilor
tratatelor, acţiunea comunitară în domeniul industriei trebuie îndreptată către ajustările industriale
şi schimbările structurale care sunt de natură a încuraja creşterea economică şi o protecţie mai
bună a mediului în cadrul UE. Un alt punct de interes este sprijinirea activităţii Întreprinderilor
Mici şi Mijlocii, precum şi politicile de inovare, cercetare şi dezvoltare tehnologică. Consiliul
ţine cont de toate acestea în cadrul activităţii sale.
c) Cercetare
Pentru a face faţă concurenţei pe plan mondial în domeniul economic, UE şi-a fixat drept
obiectiv major încurajarea cercetarii. În acest moment, principalul instrument al Uniunii în acest
domeniu este Al Şaselea Program Cadru (2002-2006).
6. Transport, telecomunicaţii şi energie

Şi această configuraţie a Consiliului a fost modificată în iunie 2002. Compoziţia ei
variază în funcţie de problemele discutate, fiind chemaţi la şedinţe miniştrii transporturilor,
telecomunicaţiilor sau energiei. Acest Consiliu se întâlneşte aproximativ la fiecare două luni.
Obiectivul UE în domeniul transporturilor, telecomunicaţiilor şi energiei este crearea unui sistem
modern şi eficient care poate fi şi viabil în termeni economici, sociali şi de mediu. Pentru a atinge
acest obiectiv, consiliul, încă din decada trecută, a contribuit la introducerea reţelelor de energie,
telecomunicaţii şi transport trans-europene.
Nu trebuie uitat în acest domeniu adoptarea de către Consiliu a deciziilor cu privire la
crearea unui sistem european de navigaţie prin satelit, cunoscut sub denumirea de GALILEO.
Acesta se doreşte a fi deschis utilizării civile, precum şi cooperării internaţionale şi exploatării
comerciale.
7. Agricultură şi pescuit
După cum aminteam şi mai sus, această configuraţie a Consiliului este una dintre primele
ale Comunităţilor. Ea aduce împreună, o dată pe lună, miniştrii agriculturii şi pescuitului, precum
şi comisarii europeni din domeniul agriculturii, pescuitului, siguranţei alimentare, probleme
veterinare şi sănătate publică.
9
Procedurile din Consiliul Agriculturii şi Pescuitului sunt pregătite de 12 formaţiuni de

lucru care se împart în 45 de subdiviziuni în funcţie de produse (de exemplu: grâu, orez etc.) sau
domenii (de exemplu chestiuni agrimonetare etc.). Înainte de a fi înaintate spre Consiliu dosarele
sunt studiate ori de Coreper ori de Comitetul Special pentru Agricultură . Coreper-ul se ocupă de
obicei cu problemele legate de pescuit, siguranţa alimentară şi bugetului agriculturii. Consiliul
decide în acest domeniu prin majoritate calificată, ori în consultare cu Parlamentul European, în
cazul agriculturii şi pescuitului, ori prin codecizie, în cazul siguranţei alimentare.
8. Mediu
Consiliul pentru Mediu este compus din miniştrii mediului din ţările membre UE şi se
întâlneşte de patru ori pe an. El ia deciziile prin majoritate calificată, în codecizie cu Parlamentul
European.
Mai ales în ultimii ani mediul a devenit o problemă de prim plan atât în cadrul
internaţional cât şi cel comunitar.
9. Educaţie, tineret şi cultură

Această configuraţie a Consiliului aduce împreună de trei - patru ori pe an miniştrii din
ţările membre UE responsabili pentru educaţie, cultură, tineret şi comunicare. Deciziile sunt luate
de obicei prin majoritate calificată şi în codecizie cu Parlamentul European. O excepţie o
reprezintă afacerile culturale, unde este necesar un vot unanim. Principalul rol al Uniunii în acest
domeniu este oferirea unui cadru de cooperare între statele membre prin schimburi de informatii
şi experienţe în probleme de interes comun. Se pot folosi şi câteva canale legislative la nivel
comunitar, acolo unde este stabilit de tratate, ca de exemplu: în domeniul audiovizualului sau a
recunoaşterii mutuale a diplomelor.
Consiuliul are în subordinea sa mai multe organisme şi servicii care îl ajută în indeplinirea
activităţii sale.
10
Secretariatul general
Consiliul este asistat de un Secretariat general, pus sub conducerea unui Secretar General.
Secretariatul general al Consiliului este un organism cu suport logistic, care reuneşte aproximativ
2000 de funcţionari ce asigură permanenţa şi stabilitatea activităţii Consiliului. Secretarul
General este numit de Consiliu, care statuează în unanimitate. Consiliul decide asupra organizării
Secretariatului general.
Secretariatul general este compus din 7 direcţii care la rândul lor au în structură mai multe
direcţii şi servicii.
În cadrul Secretariatului general funcţionează mai multe comitete care au sarcina
pregătirii lucrărilor Consiliului.
Comitetele specializate
Comitetele specializate sunt organe auxiliare ale Consiliului care pregătesc lucrările
acestuia în domenii specializate.
A. Comitetul special pentru agricultură reprezintă un organ auxiliar al Consiliului cu atribuţii
specifice în domeniul agriculturii având sarcina de a pregăti proiecte în domeniul
agriculturii.
11
B. Comitetul monetar este un organ consultativ a cărui existenţa a fost prevăzută în Tratatul
CE în art. 105 par. 2. Comitetul monetar a fost constituit în vederea coordonării şi
promovării politicilor statelor membre în domeniul monetar având drept misiune:
să urmărească situaţia monetară şi financiară a statelor membre şi a Comunităţii şi să
raporteze periodic Consiliului şi Comisiei în legatură cu acest subiect;
să formuleze avize, fie la cererea Consiliului sau a Comisiei, fie din proprie iniţiativă.
Statele membre şi Comisia numesc fiecare câte doi membri în Comitetul monetar.
C. Comitetul politic este organul consultativ care are sarcina de a urmări situaţia internaţională
în domeniul ce ţine de Politică Externă şi de Securitate Comună şi de a contribui la
definirea politicilor prin emiterea de avize de către Consiliu (la cererea acestuia sau din
proprie iniţiativă). Comitetul este compus din directori politici.
D. Comitetul de coordonare este destinat să asiste Consiliul în aplicarea politicii în domeniul
vizelor in cadrul cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne. Acest Comitet este
compus din înalţi funcţionari şi are ca misiune:
să formuleze avize destinate Consiliului, fie la cererea acestuia, fie din proprie iniţiativă;
să contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului în domeniul justiţiei şi afacerilor interne,
precum şi în domeniul vizelor.
E. Alte comitete
În afara acestor comitete, in domenii specializate, Consiliul este asistat şi de alte comitete:
 Comitetul permanent pentru forţe de muncă;
 Comitetul pentru energie;
 Comitetul pentru cercetare stiiţifică şi tehnică;
 Comitetul pentru educaţie;
 Comitetul pentru acordurile de cooperare cu ţările lumii a treia.
1.2. Funcţionarea Consiliului Uniunii Europene
Funcţionarea Consiliului este stabilită prin textul tratatelor, care se completează din
Regulamentul interior al Consiliului.
În privinţa sediilor instituţiilor comunitare, prin dispoziţiile tratatelor s-a stabilit ca acesta
să fie fixat de comun acord de către guvernele statelor membre. Sediul Consiliului Uniunii
12
Europene este la Bruxelles, iar sesiunile din aprilie, mai şi octombrie se desfăşoară la
Luxemburg.
Conducerea instituţiei este asigurată de Preşedinţia Consiliului. Preşedinţia este exercitată
prin rotaţie de fiecare stat membru pentru o durată de şase luni după o ordine fixată de tratate,
într-un ciclu de şase ani, fiecare stat deţinând preşedinţia în cealaltă jumătate calendaristică a
anului. Schimbarea la conducere se produce la datele de 1 ianuarie şi de 1 iulie, într-o anumită
ordine care este stabilită printr-o decizie care se adoptă cu unanimitate de voturi.
România se va afla la conducerea instituţiei în perioada iulie – decembrie 2019, conform
Deciziei Consiliului nr. 2007/5/CE, EURATOM, din 1 ianuarie 2007.
Atribuţiile Preşedintelui Consiliului sunt următoarele:
convoacă şi conduce reuniunile;
stabileşte ordinea de zi provizorie pentru fiecare sedinţă, pe care o comunică membrilor şi
Comisiei cu paisprezece zile înainte;
semnează actele adoptate şi procesele - verbale ale sedinţelor;
notifică deciziile, directivele şi celelalte acte care nu se publică în Jurnalul Oficial;
negociază un compromis între statele membre, în situaţiile în care realizarea unui acord este
greu de atins şi cel care reprezintă Consiliul în faţa Parlamentului şi a comisiilor sale.
Consiliul se reuneşte la convocarea preşedintelui din inţiativa sa, a unui stat membru sau a
Comisiei.
Regulamentul interior nu prevede în plus decât faptul că preşedintele trebuie să anunţe
înainte data următoarei sesiuni. Reuniunile Consiliului au loc cu uşile închise.
Între cele nouă formule sub care se poate întâlni Consiliul, trei sunt mai importante:
Consiliul Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe, Consiliul Afacerilor Economice şi Financiare
şi Consiliul Agricultură şi Pescuit, membrii acestora întâlnindu-se în şedinţe de lucru lunare sau
ori de câte ori este nevoie. Restul consiliilor se reunesc de până la patru ori pe an. De asemenea,
Consiliul se poate reuni şi în şedinţe informale, care de regulă se ţin în ţara care deţine
Preşedinţia.
Şedinţele Consiliului care au loc la Bruxelles în general, iar cele din lunile aprilie, iunie şi
octombrie de la Luxemburg nu sunt de regulă publice, motiv pentru care, după încheierea
dezbaterilor, se fac declaraţii în cadrul cărora cei interesaţi sau presa sunt informaţi asupra
problemelor discutate, hotărârilor luate şi felului în care s-a votat.
13
Accesul publicul este însă permis în două situaţii:

 în cazul deliberărilor privind actele legislative care trebuie să fie adoptate în conformitate
cu procedura de codecizie: la prezentarea de către Comisie a propunerilor legislative şi la
deliberările care urmează; la votul asupra acestor acte legislative şi la deliberările finale care duc
la votul respectiv şi la explicaţiile care îl insoţesc; la toate celelalte deliberări privind aceste acte
legislative, exceptând situaţia în care Consiliul sau Coreper decid altfel.
 prima deliberare cu privire la noi propuneri legislative importante, altele decât acelea care
urmează să fie adoptate în conformitate cu procedura de codecizie.
În restul cazurilor, rezultatele voturilor şi explicaţiile acestora (date de către membrii
Consiliului), precum şi declaraţiile şi punctele din procesele verbale încheiate cu ocazia adoptării
actelor legislative, se aduc la cunoştinţă publicului.
Comisia este invitată să participe la şedinţe şi de asemenea şi Banca Centrală Europeană
în cazurile în care aceasta din urmă a iniţiat un proiect legislativ, dar Consiliul poate să decidă ca
deliberările să aibă loc în absenţa reprezentaţilor acestora.
Fiecare membru al Consiliului, precum şi reprezentantul Comisiei, au dreptul să fie
asistaţi în timpul şedinţelor de funcţionari sau experţi, într-un număr care se stabileşte de către
Consiliu.
În cazul fiecărei şedinţe în parte, Preşedinţia stabileşte o ordine de zi provizorie pe baza
programului de 18 luni, care prin grija Secretariatului General se comunică împreună cu
documentaţia aferentă membrilor Consiliului, precum şi Comisiei, cu cel puţin 14 zile înainte.
După acest moment orice modificare a ei, prin includerea unui nou punct, nu se poate face decât
cu aprobarea cu unanimitate de voturi a membrilor care compun Consiliul.
Pentru a lua hotărâri valabile, este nevoie de prezenţa majorităţii membrilor Consiliului.
Dacă o anumită problemă nu îşi găseşte rezolvarea în cadrul Consiliului, dată fiind
importanţa deosebită pe care o presupune, aceasta este trimisă Consiliului European, pentru ca
şefii de state şi de guverne să realizeze o înţelegere politică asupra ei.
1.3. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER)
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) ocupă un loc fundamental în

procesul de adoptare a deciziilor, fiind asistentul primar al Consiliului.
14
Aşa cum sugerează şi denumirea, Comitetul este alcătuit din reprezentanţii permanenţi ai
ţărilor membre, de fapt ambasadorii acestora pe lângă Consiliu, cu misiunea de a le reprezenta şi
de a le apăra interesele, care lucrează sub directa coordonare a autorităţilor guvernamentale din
ţară.
În altă ordine de idei, reprezentanţii permanenţi se întâlnesc săptămânal în cadrul
Comitetului Reprezentaţilor Permanenţi, structură de lucru căreia îi revine rolul de a pregăti
lucrările Consiliului şi de a dezbate şi negocia proiectele de acte normative şi de documente
primare de la Comisie.
Prin urmare, reprezentanţii permanenţi au un dublu rol, şi anume acela de a reprezenta şi
susţine interesele statelor care i-au desemnat pe lângă Consiliu şi de a reprezenta şi a susţine
interesele Comunităţilor în relaţia cu statele din care provin.
Comitetul colaborează permanent cu restul instituţiilor comunitare, dar şi cu guvernele
statelor membre, iar pentru pregătirea proiectelor de acte normative sau de documente
organizează grupuri de lucru şi comitete, alcătuite din înalţi funcţionari din structura sistemului
instituţional comunitar şi din ţările membre, precum şi din experţi din diferite domenii de
activitate (prin intermediul cărora sunt efectuate studiile de specialitate necesare din Consiliu) şi
participă la analiza materialelor care vor fi propuse pentru dezbatere în Consiliu.
Regulamentul de procedură prevede însă posibilitatea ca în situaţii urgente, Consiliul să
decidă cu unanimitate de voturi deliberări asupra unor proiecte normative fără ca acestea să mai
fie examinate în prealabil în cadrul COREPER.
Din punct de vedere organizatoric comitetul este compus din două subcomitete. Primul îi
reuneşte pe adjuncţii reprezentaţilor permanenţi, iar cel de-al doilea pe reprezentanţii permanenţi.
În privinţa subcomitetului format din adjuncţii reprezentanţilor permanenţi, acesta examinează
dosarele considerate tehnice: piaţă internă, protecţia mediului, politica socială. Cel de-al doilea
subcomitet, format din reprezentanţii permanenţi, examinează dosarele care ridică probleme de
natură politică, instituţională, economică, aderarea de noi state.
Subcomitetele se întâlnesc în şedinţe de lucru săptămânale şi sunt conduse de
reprezentantul statului care asigură preşedinţia Consiliului, regulamentul de procedură al
Consiliului care se aplică sub aspectele privind pregătirea, convocarea şi ţinerea şedinţelor. Deşi
în cadrul acestor subcomitete nu se adoptă decizii, activitatea lor are o importanţă maximă pentru
Uniunea Europeană, pentru că punctele de pe ordinea de zi asupra cărora aceşti reprezentanţi
15
permanenţi au căzut de acord în cadrul şedinţelor de lucru, nu se mai supun dezbaterii în şedinţa
Consiliului, votul asupra lor fiind unul formal.
În ceea ce priveşte competenţele COREPER, cea mai importantă constă în pregătirea
documentelor şi şedinţelor Consiliului, situaţie în care toate problemele care urmează a fi
discutate sunt în prealabil examinate în şedinţe de lucru, încercându-se ca la acest nivel să se
ajungă la un acord din partea statelor membre. Documentele sunt apoi supuse aprobării
Consiliului pe o ordine de zi care cuprinde:
 “partea A” : fiind trecute documentele care se aprobă în Consiliu fără a mai fi
supuse la vot, întrucât în cadrul COREPER, reprezentanţii statelor membre au ajuns la un
consens;
 “partea B” : cuprinde restul documnetelor pentru care nu s-a realizat consensul,
care vor fi discutate şi supuse aprobării Consiliului.
COREPER lucrează în şedinţe săptămânale, conduse de reprezentantul permanent sau de
adjunctul reprezentantului permanent al statului care deţine Preşedinţia Consiliului.
O remarcă specială se impune cât priveşte Tratatul de la Maastrich care a evidenţiat
responsabilităţile COREPER faţă de cele ale altor comitete, punând în valoare rolul acestui
comitet în practica comunitară.
1.4. Procedura de vot în cadrul Consiliului Uniunii Europene
Tratatele comunitare consacră trei modalităţi de vot:

 votul cu majoritate simplă;
 votul cu majoritate calificată;
 votul cu unanimitate.
Alegerea între aceste modalităţi de votare nu este lăsată la aprecierea Consiliului ci se
stabileşte prin tratatele comunitare modul de votare în funcţie de situaţia dată şi de caracterul
dinamic al integrarii comunitare.
A. Votul cu majoritate simplă - este solicitat în cazuri limitate. Deliberările Consiliului sunt
finalizate prin vot cu majoritatea membrilor care îl compun, cu exceptia dispoziţiilor contrare
din tratat. Deşi tratatul stabileşte principiul votului majoritar în cadrul Consiliului, există
numeroase situaţii derogatorii care explică aplicarea limitată a votului cu majoritate simplă.
16
În această modalitate de votare, fiecare ţară membră are un singur vot, majoritatea
calculându-se prin raportare la numărul total al membrilor care compun Consiliul, iar nu la
numărul celor prezenţi la şedinţă.
Deşi din contextual legislativ indicat rezultă faptul că un astfel de vot reprezintă regula, în
prezent el este folosit mai rar, Consiliul hotărând cu importanţă secundară şi atunci când
dispoziţiile de fond ale tratatelor impun în acest sens, cum ar fi: stabilirea procedurii de votare în
anumite situaţii în care aceasta nu este reglementată expres, adoptarea agendei de lucru a
Consiliului, aprobarea cererilor prin care solicită Comisiei să realizeze studii de oportunitate cu
privire la probleme de interes comun.
B. Votul cu majoritate calificată - a început să fie folosit mai des după adoptarea Actului Unic
European (până la acel moment, modalitatea de votare cea mai des folosită era votul
unanim).
De la 1 ianuarie 2007, totalul voturilor în cadrul Consiliului este de 345 de voturi, cu o
majoritate calificată de 225 voturi, ponderea voturilor fiind următoarea:
Germania, Marea Britanie, Franţa, Italia - 29 de voturi;
Spania şi Polonia – 27 de voturi;
România -14 voturi;
Olanda - 13 voturi;
Grecia, Cehia, Belgia, Ungaria, Portigalia - 12 voturi;
Slovacia, Danemarca, Finlanda, Irlanda şi Lituania – 7 voturi;
Letonia, Slovenia, Estonia, Cipru, Luxemburg - 4 voturi;
Malta - 3 voturi.
Ideea de bază a aplicării majorităţii calificate prin votul ponderat este aceea de a nu lăsa
vreunui stat membru posibilitatea de veto. Dreptul de veto este legat de refuzul Franţei la 30 iunie
1965 de a aplica regulile votului majoritar în cadrul Consiliului, practicând «criza scaunului gol»,
prin neparticiparea la lucrările Consiliului. Această criză s-a rezolvat prin Compromisul de la
Luxemburg din data de 28-29 ianuarie 1966, prin care se consemna faptul că “delegaţia franceză
apreciază că atunci când este vorba de interese foarte importante, discuţia se va continua până se
ajunge la un acord unanim”.
Întoarcerea la practica votului majoritar a fost favorizată prin următoarele acte succesive:
17
 modificarea Regulamentului interior al Consiliului din 20.07.1987 ;

 Compromisul de la Ioannina – Grecia din data de 26-27 martie 1994. Ca urmare a
Compromisului de la Ioannina, dacă membri ai Consiliului reprezentând un total de 23
până la 25 de voturi îşi indică intenţia de a se opune adoptării de către Consiliu a unei
decizii cu majoritate calificată, Consiliul va face tot posibilul pentru a obţine, într-un
termen rezonabil şi fără a aduce prejudicii termenelor obligatorii stabilite de tratate şi
de dreptul derivat, o soluţie satisfăcătoare care să poată fi adoptată cu cel puţin 65 de
voturi.
 Tratatul de la Lisabona.
Pentru întrunirea majorităţii calificate este necesară întrunirea a două condiţii:

 numărul total al voturilor favorabile exprimate să fie de 255;
 voturile favorabile să fie exprimate de majoritatea membrilor Consiliului atunci
când în temeiul dispoziţiilor tratatelor propunerea legislativă a fost promovată de către
Comisie, sau de cel puţin două treimi dintre aceştia, în celelalte cazuri.
Statele membre care alcătuiesc majoritatea calificată trebuie să reprezinte cel puţin 62%
din populaţia Uniunii Europene, în caz contrar propunerea legislativă se consideră neadoptată.
Finalizarea proiectului legislativ prin modalitatea votului cu o majoritate calificată pe
baza voturilor ponderate, prezintă deci un dublu avantaj. Pe de o parte, evită modalitatea greoaie
de vot cu unanimitate, care permitea oricând blocarea proiectelor printr-un vot negativ; iar pe de
altă parte, creează un echilibru rezonabil între statele mari şi cele mici, făcând ca decizia să fie
rezultatul principiului democratic, minoritatea se supune voinţei majorităţii.
Consiliul decide cu majoritate calificată în tot mai multe domenii: sănătate, educaţie şi
formare profesională, protecţia consumatorilor, reţelele transeuropene, mediu.
C. Votul în unanimitate - este o modalitate de vot mai puţin folosită în prezent, care se aplică
în cazurile în care se impune luarea unor decizii majore care impun păstrarea unităţii
Comunităţilor şi Uniunii Europene.
Pentru ca o decizie a Consiliului să fie adoptată în unanimitate nu este necesar ca toate
statele să voteze în favoarea acesteia, abţinerile nefiind un obstacol în calea adoptării actelor
Consiliului pentru care se cere unanimitate.
Unanimitatea s-a menţinut în unele domenii, ca de exemplu:
18
 stabilirea procedurii de alegere a Parlamentului prin vot universal direct ;

 fixarea numărului membrilor Comisiei;
 sistemul resurselor proprii ale Comunităţilor;
 regimul lingvistic;
 decizia Consiliului asupra cererilor de aderare.
Capitolul II Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene
Rolul Consiliului Uniunii Europene constă în faptul că are principala responsabilitate

pentru:
pilonul II al UE – intitulat cooperarea interguvernamentală în domeniile politicii externe şi de
securitate comune;
19
pilonul III al UE - denumit cooperarea interguvernamentală în domeniul justiţiei şi afacerilor

interne.
Alături de acestea, Consiliul împarte responsabilitatea cu Parlamentul în cadrul primului
pilon (dimensiunea comunitară), acoperind astfel domeniile pieţei unice şi majoritatea politicilor
comune şi asigurând libera circulaţie a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalului.
În ceea ce priveşte competenţele conferite Consiliului, primul aspect care trebuie precizat
este acela că el este principalul for legislativ al Uniunii Europene, chiar dacă în prezent evoluţia
Comunităţilor marchează o deplasare constantă a centrului de greutate decizională şi către
Parlamentul European.
Cu titlu de principiu, competenţele Consiliului sunt precizate în dispoziţiile cuprinse în:

 art. 202 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană;
 art. 115 din Tratatul instituind Comunitatea Energiei Atomice.
Ambele tratate amintite anterior (precum şi Tratatul de la Maastrich), conţin numeroase
dispoziţii prin care, într-o formă sau alta, îi conferă acestei instituţii diferite competenţe în
domenii precis determinate.
2.1. Atribuţii specifice Tratatului CEE
Consiliul este instituţia comunitară a cărei principală atribuţie este adoptarea de norme
juridice obligatorii. În sistemul TCE, puterile Consiliului sunt mai extinse decât erau în Tratatul
CECO, unde doar dădea avize (simple sau conforme), sau, prin excepţie, lua decizii.
Conform prevederilor Tratatului CEE şi ale Tratatelor de la Maastrich, Amsterdam, Nisa,
atribuţiile Consiliului pot fi rezumate astfel:
2.1.1 Putere normativă

Consiliul exercită puterea normativă adoptând acte normative cu forţă juridică obligatorie
(regulament, directive), referitoare la aplicarea tratatelor şi politicilor comune. De asemenea, el
este subordonat normelor cu caracter general pe care le adoptă el însuşi.
20
Activitatea Consiliului constă, în mare parte, în adoptarea legislaţiei în domenii în care

statele membre UE şi-au reunit suveranitatea. Procedura obişnuită utilizată în acest scop este
„codecizia”, prin care legislaţia UE se adoptă în comun de către Consiliu şi Parlament, pe baza
unei propuneri prezentate de Comisie. În anumite domenii, Consiliului îi revine puterea decisivă,
dar numai pe baza unei propuneri a Comisiei şi după evaluarea punctelor de vedere ale Comisiei
şi Parlamentului.
Codecizia este procedura utilizată în prezent pentru majoritatea proceselor legislative

comunitare. Prin procedura de codecizie, puterea legislativă se împarte în mod egal între
Parlament şi Consiliu. În cazul în care Consiliul şi Parlamentul nu pot conveni asupra unei
propuneri de legislaţie, nu va exista o lege nouă. Conform procedurii, se pot efectua două
„lecturi” succesive ale proiectului de lege în fiecare instituţie. Dacă se ajunge la un acord cu
ocazia acestor lecturi, legea poate fi adoptată. În caz contrar, proiectul de lege va fi prezentat unui
comitet de conciliere, alcătuit dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Consiliului şi ai
Parlamentului. Odată ce comitetul a ajuns la un acord, textul aprobat se trimite din nou la
Parlament şi la Consiliu pentru a fi adoptat sub formă de lege. Concilierea devine un procedeu tot
mai rar întâlnit. Majoritatea legilor adoptate prin codecizie sunt adoptate, de fapt, la prima sau a
doua lectură, datorită bunei cooperări între cele trei instituţii.
Prin procedura de aviz conform, Consiliul trebuie să obţină avizul conform al

Parlamentului European înainte de adoptarea anumitor decizii foarte importante. Procedura este
similară procedurii de consultare, cu deosebirea că Parlamentul nu poate modifica o propunere:
fie o acceptă, fie o respinge. Acceptarea („avizul conform”) necesită o majoritate absolută a
voturilor exprimate. Procedura de aviz conform este utilizată preponderent pentru acordurile cu
alte ţări, inclusiv acordurile privind aderarea unor noi state la UE.
Procedura de consultare este utilizată în domenii precum agricultura, impozitele şi

concurenţa. Pe baza unei propuneri din partea Comisiei, Consiliul consultă Parlamentul,
Comitetul Economic şi Social European şi Comitetul Regiunilor.
Prin procedura de consultare, Parlamentul are posibilitatea:
să aprobe propunerea Comisiei ;
să o respingă sau
să solicite modificări.
21
În cazul în care Parlamentul solicită modificări, Comisia va lua în considerare toate

modificările pe care le sugerează Parlamentul. Dacă acceptă oricare dintre aceste sugestii,
Comisia va trimite Consiliului o propunere modificată.
Decizia finală revine Consiliului, care adoptă propunerea modificată sau îi aduce
modificări suplimentare. Similar celorlalte proceduri, această procedură prevede că, în cazul în
care Consiliul doreşte să modifice o propunere a Comisiei, este obligatorie unanimitatea.
2.1.2. Coordonarea politicilor economice
Coordonarea politicii economice este un pas necesar pentru realizarea obiectivelor

consacrate în tratat. Coordonarea este esenţială, în special în domeniul politicii fiscale, al politicii
bugetare şi al politicii de ocupare a forţei de muncă. Una dintre procedurile aplicate în acest sens
este metoda deschisă de coordonare care permite identificarea practicilor optime aplicate într-un
stat membru şi aplicarea acestora în alte state membre. Statele membre ale UE au hotărât că
doresc să stabilească o politică economică generală, care să aibă la bază sincronizarea politicilor
economice naţionale. Această sincronizare este asigurată de miniştrii economiei şi finanţelor, care
alcătuiesc Consiliul Afaceri Economice şi Financiare (Ecofin). Un alt obiectiv este crearea unui
număr mai mare de locuri de muncă şi îmbunătăţirea sistemelor de educaţie, sănătate şi protecţie
socială. Deşi fiecare stat membru UE este responsabil pentru politica pe care o aplică în aceste
domenii, statele membre pot conveni asupra unor obiective comune şi pot învăţa din experienţa
celorlalte pentru a aplica soluţiile cele mai eficiente.
Coordonarea politicii economice se efectuează, în principiu, pe baza unui consens general
fără dispoziţii legislative, cu excepţia politicii fiscale. Procedurile obişnuite în alte domenii sunt
schimbul de informaţii, discuţii, evaluarea de către parteneri egali şi obiective stabilite de comun
acord şi măsuri comune. Conceptul esenţial al „ metodei libere de coordonare ” a fost formulat la
summit-ul de la Lisabona în martie 2000, în cadrul căruia liderii europeni au încurajat statele
membre să stabilească parametrii de comparaţie, să identifice cele mai bune practici şi să aplice o
politică care să ia în considerare aceşti parametri şi aceste practici.
2.1.3. Autorizarea deschiderii negocierilor
În materia relaţiilor externe, Consiliul exercită o acţiune de tip guvernamental, autorizând

deschiderea negocierilor cu alte state sau organizaţii internaţionale şi dând Comisiei mandatul de
22
a negocia şi de a incheia astfel de acorduri. De asemenea, este imputernicit să aprobe acordurile

nogociate de Comisie şi să adopte regulamente referitoare la Statutul funcţionarilor şi agenţilor
comunitari.
În fiecare an, Consiliul „încheie” (adică semnează oficial) un număr de acorduri între
Uniunea Europeană şi ţări nemembre, precum şi cu organizaţii internaţionale. Aceste acorduri pot
acoperi domenii vaste precum comerţul, cooperarea şi dezvoltarea sau se pot limita la teme
specifice cum sunt textilele, pescuitul, ştiinţa şi tehnologia, transportul etc. De asemenea,
Consiliul poate încheia convenţii între statele membre UE în domenii precum: impozitarea,
dreptul societăţilor comerciale sau protecţia consulară. Convenţiile pot fi încheiate şi în ceea ce
priveşte cooperarea în probleme legate de libertate, securitate şi justiţie.
2.1.4. Revizuirea tratatelor
Consiliul Uniunii Europene are puterea de a revizui tratatele comunitare şi de a completa

eventualele lacune prin utilizarea art.48 din TUE şi art.308 CE.
2.1.5. Decizii de natură constituţională
Consiliul Uniunii Europene ia decizii de natură constituţională referitoare la :

 resursele proprii; 3
 alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European prin sufragiu universal; 4
 decizia de organizare a Secretariatului General şi de a numi Secretarul General şi
Secretarul General Adjunct;
 adoptarea propriului regulament de procedură;
 adoptarea statutelor tuturor comitetelor pe care tot el însuşi le constituie;
 stabilirea remuneraţiilor, indemnizaţiilor şi pensiilor preşedintelui şi membrilor Comisiei,
judecătorilor, avocaţilor generali şi grefierului Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene,
membrilor şi grefierului Tribunalului de Primă Instanţă.
2.2. Funcţia legislativă a Consiliului Uniunii Europene
3
Art. 269 T. CE.
4
Art. 90 T. CE.
23
În conformitate cu prevederile tratatelor comunităţilor europene, Consiliul este instituţia

comunitară care are puterea de a adopta acte normative (regulamente, directive, decizii) cu forţă
juridică obligatorie.
În acest sens, Consiliul poate exercita această atribuţie doar “în conformitate cu
prevederile tratului”. Nu este mai puţin adevărat însă că fiecare instituţie comunitară trebuie “să
acţioneze în limitele puterilor conferite lor de prezentul tratat.” Aceste prevederi subliniază
limitele în care se realizează transferul de suveranitate de la statele membre la instituţiile
comunitare.
De aceea, Consiliul nu are competenţe legislative generale de a lua orice decizie, ci numai
pe cele care îi sunt explicit prevăzute de tratat. Aceasta înseamnă că el are doar “puteri conferite”
(puteri atribuite) de tratate.
În calitate de principal for legislativ al Uniunii, Consiliul îşi exercită această competenţă
fie individual, fie împreună cu Parlamentul European, cazuri în care procedura folosită pentru
adoptare poate să fie codecizia sau cooperarea.
Iniţierea exerciţiului acestui gen de competenţe este făcută în toate cazurile de către
Comisie, care trimite Consiliului un proiect de act normativ, după care acesta este analizat în
cadrul comitetelor şi grupurilor de lucru cu caracter permanent sau constituite ad-hoc de către
Consiliu. Este în realitate o continuare a discuţiilor care au loc încă din faza de pregătire a
proiectului de către Comisie, deoarece specialiştii acesteia ţin permanent legătura cu cei din
cadrul comitetelor şi grupurilor de lucru ale Consiliului, în dorinţa de a nu risca o retrimitere sau
chiar o respingere a propunerii. Astfel spus, deşi competenţele celor două instituţii sunt precis
determinate, acest lucru nu împiedică cooperarea dintre ele, dorinţa de a pune în aplicare
politicile sau programele comunitare, ori de a le spori eficienţa fiind un obiectiv comun.
Analiza în comitete şi în grupurile de lucru de finalizează cu trimiterea proiectului spre
dezbatere şi negociere în cadrul Comitetului Reprezentanţilor Permannenţi (COREPER) şi apoi
în trecerea lui pe una din cele două ordini de zi ale Consiliului.
Exerciţiul competenţelor legislative de către Consiliu nu se face în mod discreţionar,
acesta fiind ţinut în toate cazurile să solicite şi apoi să ia în considerare şi punctele de vedere ale
Parlamentului European, Comisiei sau a altor instituţii comunitare, sub forma avizelor ori
propunerilor.
Un loc aparte în cadrul acestei categorii de competenţe îl ocupă dispoziţiile din Tratatul
instituind Comunitatea Europeană, potrivit cărora Consiliul poate să delege dreptul de decizie
24
Comisie, împuternicind-o să aprobe în numele Comunitaţii modificări în acordurile încheiate cu

alte state sau organisme internaţionale, în situaţiile în care respectivele acorduri prevăd că astfel
de operaţiuni pot fi făcute conform unei proceduri simplificate, ori de un organism constituit prin
astfel de acorduri.
Într-adevăr, în cele mai multe cazuri, Consiliul adoptă regulamente, emite directive sau ia
decizii numai pe baza unei propuneri a Comisiei, cu avizul Parlamentului European şi sub
controlul judiciar al Curţii de Justiţie. Mai mult chiar procedura de vot în cadrul Consiliului
garantează că interesele Comunităţilor Uniunii şi ale statelor membre sunt respectate.
În cazul amendamentelor făcute la propunerea Comisiei, Consiliul poate lua decizii doar
cu unanimitate de voturi şi nu poate să adopte nici un act care nu se aseamănă cu propunerea
originală. În acest caz consultarea Parlamentului este obligatorie. Acest lucru înseamnă că orice
modificare a propunerii Comisiei fără a fi fost examinată de către Parlament face ca decizia
Consiliului să fie anulabilă de către CJCE, pe motivul încălcării unei cerinţe procedurale
esenţiale.
Totuşi doctrina comunitară consideră că aceste situaţii nu pot crea oportunităţi nelimitate
de a extinde puterile Consiliului, atâta vreme cât tratatele garantează că validitatea unui act
normativ comunitar este subordonată în acelaşi timp propunerii Comisiei, consultării
Parlamentului, controlului Curţii de Justiţie şi votului unanim sau cu majoritatea calificată a
membrilor Consiliului. De aceea în aceste situaţii trebuie să prevaleze interesul comunitar, căci
acţiunea Consiliului este justificată doar dacă permite atingerea unuia dintre obiectivele prevăzute
de tratate.
Pe de altă parte, în procedura de cooperare instituţională prevăzută de Actul unic
European, poziţia comună a Consiliului şi a Parlamentului, ca şi a doua lectură întăresc rolul
Parlamentului în procesul legislativ, ca o garanţie împotriva acţiunilor Consiliului, chiar dacă
această procedură complicată poate, în lipsa unei înţelegeri între instituţiile comunitare, să
paralizeze procesul de luare a deciziilor la nivel comunitar.
2.3. Funcţia de reprezentare externă a Consiliului UE
25
Conform articolelor 111, 133 şi 300 din TCE, Consiliul are competenţa de a încheia
înţelegeri/acorduri internaţionale între Uniune şi unul sau mai multe state sau organizaţii
internaţionale. Cu pivire la aceste înţelegeri, Consiliul poate mandata Comisia de a le negocia,
după ce în prealabil a obţinut opinia Curţii de Justiţie privind compatibilitatea unor astfel de
înţelegeri cu prevederile tratatelor.
Conform celor spuse mai sus, rezultă că rolul Consiliului este limitat la a da directivele
necesare Comisiei pentru negociere şi la a aproba, cu majoritatea calificată sau unanimitate
(conform tratatelor), încheierea acestor înţelegeri sau acorduri/contracte.
Pe de altă parte, opinia Curţii de Justiţie, anterioară începerii negocierilor dintre Uniunea
Europeană şi alte subiecte de drept internaţional, are importante consecinţe legale, deoarece ea
are caracter obligatoriu şi nu consultativ. Într-adevăr în cazul unei opinii negative, înţelegerea /
acordul va putea să intre în vigoare doar în conformitate cu prevederile TCE, referitor la
amendarea tratatelor. În alte situaţii, încheierea de acorduri de asociere este supusă avizului
conform al Parlamentului European luat cu votul majorităţii membrilor săi.
Dreptul de a încheia acorduri şi tratate internaţionale şi procedura pe care o presupune,
este reglementată cu titlu de principiu, în cuprinsul art.300 din Tratatul instituind Comunitatea
Europeană, domeniile în care pot să fie încheiate astfel de documente cu state terţe sau
organizaţii internaţionale fiind foarte variate:
regimul monetar şi de schimb (art. 111);
comerţ, servicii şi aspecte comerciale ale proprietăţii intelectuale (art. 133);
mediu (art. 174);
cooperare pentru dezvoltare (art. 181);
cooperare economică, financiară şi tehnică (art. 181 .A);
acorduri de asociere (art. 310).
Şi Tratatul privind Uniunea Europeană conferă astfel de competenţe Consiliului, potrivit
art. 24 şi art. 38 fiind încheiate acorduri de cooperare cu alte state sau organizaţii internaţionale în
cadrul pilonului doi şi trei, iar în temeiul art. 48 acorduri de aderare la Uniunea Europeană.
Un alt domeniu care prezintă funcţia de reprezentare externă a Consiliului UE, este cel al
politicii externe şi securităţii comune, reprezentat de preşedinţia Consiliului care îşi exprimă
poziţia Uniunii în organismele şi conferinţele internaţionale.
26
Deoarece politica externă, securitatea şi apărarea sunt domenii în care statele membre mai
păstrează încă o mare autonomie de decizie, competenţele acordate Consiliului în aceste domenii
privind Tratatul privind Uniunea Europeană sunt foarte importante. Consiliul este instituţia
comunitară care pe lângă faptul că asigură o orientare generală comună prin hotărârile pe care le
ia, prin specificul său dualist, oferă cadrul organizat de dialog şi de cooperare
interguvernamentală. Competenţele Consiliului în aceste domenii sunt de natură generală, dar şi
cu un pronunţat caracter concret.
În primul caz, pe baza principiilor şi orientărilor generale de politică externă şi de
securitate comună pe care le stabileşte Consiliul European, Consiliul adoptă decizii pentru
definirea şi punerea în aplicare a politicii externe şi de securitate comună şi recomandă aceluiaşi
Consiliu European adoptarea de strategii comune.
După adoptarea strategiilor comune de către Consiliul European, Consiliul este
răspunzător de punerea lor în aplicare5, hotărând:
 fie acţiuni comune - decise în cazul în care Consiliul apreciază că o situaţie internaţională
impune o acţiune operaţională a Uniunii Europene, ocazie cu care stabileşte obiectivele,
importanţa, mijloacele care trebuie puse la dispoziţie, precum şi condiţiile privind punerea în
aplicare a acţiunii şi durata acesteia;
 fie poziţii comune – prin care Consiliul stabileşte poziţia Uniunii într-o anumită chestiune
de natură geografică sau tematică. Importantă în cadrul acestei sfere de competenţe este şi
prerogativa Consiliului de a defini o politică de apărare comună care ar putea să conducă la
organizarea unei apărări comune, precum şi dreptul de a decide în cazul misiunilor umanitare şi
de evacuare, misiunilor de menţinere a păcii, misiunilor cu forţe combative pentru gestionarea
crizelor, misiunilor de restabilire a păcii.
În plus, preşedinţia Consiliului pe lângă faptul că este responsabilă de punerea în aplicare
a deciziilor adoptate în domeniul politicii externe şi de securitate comună, mai veghează şi la
coerenţa şi eficacitatea acţiunilor. 6
Consiliul poate autoriza preşedinţia, asistată, dacă este cazul, de către Comisie, pentru a
angaja negocieri în vederea încheierii de acorduri cu unul sau mai multe state sau organizaţii
internaţionale, în aplicarea politicilor externe şi de securitate comune a Uniunii. În acelaşi timp,
5
Art.18 din Tratatul Uniunii Europene
6
Art.13 din Tratatul Uniunii Europene
27
absenţa angajamentului definitiv al unuia dintre statele membre în Consiliu nu afectează aplicarea
provizorie a acordului.
2.4. Funcţia de coordonare a politicilor economice ale statelor membre
Consiliul este împuternicit să “asigure coordonarea politicilor economice generale ale

statelor membre”, conform art. 202 privind Tratatul instituind Comunitatea Europeană (TCE).
Politicile comunitare înglobează acţiunile conduse direct de instituţiile comunitare,
precum şi acţiunile statelor membre coordonate şi armonizate la nivel comunitar. Există deci
două niveluri deosebite în cadrul politicilor comunitare, în funcţie de extensiunea şi intervenţia
competenţelor comunitare. Astfel, în plan juridic, se disting:
politicile comune şi
politicile armonizate.
De fapt coordonarea acestor politici reprezintă “un complement necesar realizării şi
funcţionării pieţei comune”. Deoarece unul dintre obiectivele Uniunii Europene este progresul
economic şi social al popoarelor care o compun, iar acest obiectiv presupune realizarea unei pieţe
comune şi întarirea coeziunii economice şi sociale, coordonarea politicilor economice devine un
important mijloc de acţiune.
Această atribuţie a Consiliului este într-adevăr importantă, deoarece tratatul nu putea să
prevadă un program precis pentru funcţionarea pieţei comune şi nici care sunt politicile comune
necesare asociate ei. Domeniile de coordonare a politicilor sunt următoarele:
 politica conjucturală;
 balanţa de plăţi;
 politica comercială;
 politica monetară;
 politica socială;
 cercetarea şi dezvoltarea tehnologică sau coeziunea economică şi socială etc.
Elaborararea politicilor comunitare este un proces complex, care variază în funcţie de
aplicarea tratatelor şi preferinţelor subiective ale statelor membre. Principalul obstacol în
elaborarea politicilor comunitare se pare că este eterogenitatea structurilor interne ale statelor
membre. Totuşi, fundamentul juridic în elaborarea politicilor comunitare îl reprezintă dispoziţiile
28
tratatelor comunitare şi ale actelor adoptate de instituţiile comunitare în aplicarea lor ţinând cont
de:
 interacţiunea dintre cele trei Comunităţi (cazul politicii energetice);
 interacţiunea dintre politica internă şi cea externă (cazul politicii agricole);
 interactiunea dintre politicile sectoriale (cazul politicii transporturilor, care nu
poate fi separat de concurenţă sau de politica fiscală);
 interacţiunea dintre segmentele aceleiaşi politici (cazul politicilor regionale, care
implică o pluralitate de acţiuni la nivel regional).
Este interesant că nici Tratatele institutive şi nici tratatele comunitare subsecvente nu fac
referire la instituţiile sau organele comunitare implicate în definirea acestor politici sau la forma
actului normativ care trebuie adoptat. Aceasta explică marea varietate a actelor folosite, cum ar
fi: declaraţii ale Consiliului, rezoluţii ale Consiliului şi ale reprezentanţilor guvernelor statelor
membre, programe de lucru.
Pentru a surmonta aceste probleme, începând cu Actul Unic European, tratatele
comunitare subsecvente au codificat anumite practici comunitare şi au introdus noi obiective
politicilor deja existente sau noi competenţe anumitor instituţii şi/sau organe comunitare.
Astfel Tratatul asupra Uniunii Europene a reclasificat politicile comunitare în 20 de titluri
(referitoare la libera circulaţie, agricultură, politică economică şi monetară, etc) şi a introdus noi
competenţe.
Trebuie subliniat faptul că, prin coordonarea acestor politici, Consiliul nu are puterea
politică de a impune statelor membre o anumită formă de cooperare, deoarece aceasta ar
reprezenta o inadmisibilă extindere a atribuţiilor sale prevăzute de tratate. De aceea, la nivel
comunitar, se observă în ultima perioadă două tendinţe majore.
Pe de o parte, Consiliul UE împreună cu Comisia Europeană elaborează propuneri de
politică economică cu caracter programatic, de viitor, ce sunt supuse analizei şi dezbaterilor în
statele membre, iar pe de altă parte, s-au recunoscut influenţa Consiliului European (ca organism
de cooperare politică între statele membre) şi abilitatea lui de a discuta şi a propune noi domenii
de politici comunitare sau îmbunatăţirea celor existente.
Cu toate acestea doctrina comunitară este contrară tendinţei unor instituţii comunitare de a
permite excesiv influenţarea activităţii lor de către Consiliul European.
29
Se consideră că tendinţa de “subordonare’ a procesului decizional comunitar summit-

urilor Consiliului European nu face decât să aducă atingere balanţei de puteri realizate prin tratate
în sistemul instituţional comunitar şi transferului democratic de suveranitate de la statele membre
la instituţiile comunitare.
Tot Consiliul este instituţia căreia îi revine sarcina de a supraveghea evoluţia economică a
fiecărui stat membru şi a Comunităţii în ansamblul ei, în baza rapoartelor prezentate de Comisie
şi de a verifica conformitatea politicilor lor economice cu orientările generale pe care le-a dat, iar
în caz de neconformare, la recomandarea Comisiei, poate adresa recomandările necesare statului
în cauză.
Corelarea politicilor economice şi supravegherea felului în care ele respectă orintările
generale se realizează la nivelul miniştrilor economiei şi finanţelor, reuniţi în cadrul Consiliului
Afacerilor economice şi financiare.
2.5. Functia de coordonare a cooperării statelor membre în pilonii al doilea şi al treilea ai

Uniunii Europene
Cooperarea statelor membre în domeniile pilonilor al doilea şi al treilea ai Uniunii este

reglementată, conform Tratatului de la Nisa, de la titlurile V şi VI ale Tratatului asupra Uniunii
Europene.
Se remarcă faptul că aceste activităţi de cooperare se desfăşoară pe două niveluri:
comunitar şi bi/multilateral prin procedura cooperării întărite.
În domeniul pilonului al doilea al Uniunii, Consiliul este instituţia comunitară abilitată de
prevederile dispoziţiile legale de a coordona şi de a pune in practică acţiuni 7, poziţii 8 sau măsuri
concrete de politică externă şi de securitate comună la nivelul Uniunii. Astfel, conform art. 13 din
TUE, Consiliul “ recomandă Consiliului European strategiile comune în domeniul PESC şi
adoptă acţiunile şi poziţiile comune”.
Pilonul al doilea (interguvernamental-confederaţie) – Politică externă şi securitate
comună (PESC) se ocupă cu următoarele:
Politica externă:
7
“Acţiunea comună” în domeniul PESC este definită de art. 14, din TUE ca fiind “situaţia în care o acţiune
operaţională a Uniunii este considerată necesară”
8
“Poziţia comună” în domeniul PESC este definită de art. 15 din TUE ca fiind opinia Uniunii asupra “unei chestiuni
particulare de natură geografică sau tematică”
30
 cooperare;
 menţinerea păcii;
 observatorii electorali şi Trupele comune de intervenţie;
 drepturile omului;
 democraţie;
 asistenţa acordată statelor terţe.
Politica de securitate:
 politica europeană de securitate şi apărare;
 dezarmarea;
 aspectele economice ale dezarmării;
 sistemul european de securitate;
În acelaşi timp, conform art. 14 din TCU, Consiliul trebuie “informat” de îndată despre
orice acţiune naţională în aplicarea unei acţiuni comune a Uniunii. Mai mult chiar, pentru a se
asigura eficacitatea maximă şi convergenţa acţiunilor comunitare, statele membre sunt obligate,
conform art. 16 din TUE, să se informeze reciproc şi să se dezbată în cadrul Consiliului orice
problemă “de politică externă şi de securitate comună care prezintă un interes general”.
De asemenea, tot Consiliul are abilitatea de a revizui principiile şi obiectivele acţiunilor
comune, de a încheia acorduri cu unul sau mai multe state ori organizaţii internaţionale în
aplicarea strategiilor comune stabilite de Consiliul European sau de a autoriza instituirea
cooperării întărite între statele membre în domeniul PESC.
Politica externă şi de securitate comună include la nivel comunitar, conform art. 17 din
TUE “ansamblul chestiunilor referitoare la securitatea Uniunii, inclusiv definirea progresivă a
unei politici de apărare comune”.
Se constată că prevederile art.17 din TUE reiau formula deja avansată prin Tratatul de la
Maastrich de definire a PESC, dar o dezvoltă substanţial prin adăugarea aşa-numitei “clauze
evolutive” referitoare la definirea politicii de apărare comune. De asemenea, tot articolul 17,
prezintă faptul că politica externă, de securitate şi apărare comună a Uniunii nu poate afecta
politicile proprii ale statelor membre în aceste domenii şi nici obligaţiile care le revin, în calitate
de state membre ale NATO. Mai mult decât atât, conform art. 17, cooperarea statelor membre în
cadrul Uniunii în domeniile politicii externe, de securitate şi de apărare comune nu poate include
31
decât aspecte legate de “misiuni umanitare şi de evacuare, misiuni de menţinere a păcii şi

intervenţii ale forţelor combatante necesare gestiunii situaţiilor de criză, inclusiv misiuni de
restabilire a păcii.” Consiliul UE nu are competenţa de a adopta în PESC decizii care au
implicaţii militare sau legate de domeniul apărării.
Pentru moment, intervenţia comunitară în domeniul securităţii şi apărării comune este
limitată, dându-se prioritate opţiunilor statelor membre, indiferent că ele sunt determinate de un
interes naţional sau de apartenenţa statului la NATO.
În exercitarea atribuţiilor conferite de TUE în domeniul PESC, Consiliul, respectiv
preşedintele său, este asistat de Secretarul general al Consiliului9 care “exercită funcţiunile de
înalt reprezentat pentru poltică externă şi de securitate comună.”
Dacă este necesar însă, conform art. 18 din TUE, Consiliul poate numi în domeniul
PESC anumiţi “reprezentanţi speciali”, cărora să le confere mandate limitate la probleme
particulare, punctuale.
În acelaşi timp, Consiliul este ajutat de Comitetul politic şi de Securitate, care în baza
noilor reglementări, dobândeşte largi competenţe în PESC. În plus, Consiliul trebuie să consulte
şi să informeze periodic Parlamentul European în legătură cu aspectele principale şi opiniile
fundamentale de politică externă şi de securitate comună a Uniunii. Chiar statele membre sau
Comisia pot sesiza Consiliul cu orice problemă ce ţine de acest domeniu şi îi poate prezenta
propuneri.
În acest domeniu deciziile Consiliului se iau de regulă cu unanimitate de voturi, chiar
dacă există abţineri de la vot.10
În ceea ce priveşte cooperarea directă, bi/multilaterală a ţărilor membre, aceasta se poate
desfăşura în cadrul comunitar al cooperării întărite, în care Consiliul autorizează cu majoritate
calificată, punerea în aplicare a acţiunilor sau poziţiile comune decise de statele participante.
Pentru domeniul pilonului al treilea al Uniunii, Tratatul de la Amsterdam a modificat
esenţial Tratatele institutive pentru a putea face ca Uniunea Europeană să devină în acelaşi timp
“un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie”. În acest sens, titlul IV al TUE, dedicat “cooperării
poliţieneşti şi judiciare în materie penală”, reglementează atribuţiile instituţiilor comunitare în
9
Conform art.26 din TUE, Înaltul reprezentant pentru PESC asistă Consiliul în problemele reieşite din acest domeniu
şi în special contribuite la “formularea elaborarea şi punerea în aplicare a deciziilor politice, acţionând în numele
Consiliului şi la cererea presedintelui său pentru a conduce dialogul politic cu terţe state. În plus, conform art. 27 din
TUE, el vegheaza ca Parlamentul European si toţi membrii Consiliului să fie informaţi asupra măsurilor de punere în
aplicare a cooperarii întărite în domeniul politicii externe şi de securitate comune
10
Procedura “declaraţiei formale“
32
realizarea acestui obiectiv, ca şi schimbarea titlului pilonului al treilea al Uniunii din “cooperare
în domeniul justiţiei şi afacerilor interne” (JAI) în “cooperarea poliţienească şi judiciară în
materie penală” (CPJP).
Pilonul al treilea (interguvernamental-confederaţie), numit şi “Cooperarea poliţienească şi
judiciară în materie penală” (CPJP) reglementează:
 trafic de droguri şi Trafic de arme;
 trafic de carne vie;
 terorismul;
 infracţiuni împotriva minorilor;
 crimă organizată;
 corupţie, coruptibilitate şi înşelăciune.
De astfel, încă din anul 1998, Consiliul11 a adoptat două acţiuni comune pentru punerea în
practică a unei reţele judiciare europene, având drept scop stabilirea de puncte de contact (schimb
de informaţii şi reuniuni periodice ale autorităţilor naţionale competente) între jurisdicţiile
statelor membre, care să permită întrajutorarea pentru formele grave de criminalitate
trasnfrontalieră organizată.
În baza TUE, Consiliul UE devine competent să ia toate măsurile necesare şi să
favorizeze cooperarea dintre statele membre în acest domeniu, astfel încât să poată fi realizate
obiectivele Uniunii.
Însă, conform art. 23 şi 43 din TUE, cooperarea statelor membre la nivel comunitar în
aceste domenii, nu poate aduce atingere responsabilităţilor pe care acestea le au de a menţine
ordinea publică şi securitatea internă pe teritoriile lor naţionale şi nici realizării celorlalte
obiective prevăzute de tratate, respectării ”acquis” -ului comunitar şi a sistemului instituţional
unic ori coeziunii economice şi sociale stabilite de titlul VII al TUE. Mai mult chiar, Consiliul are
obligaţia de a fixa condiţiile şi limitele în care Europol-ul şi Eurojust-ul12 pot interveni pe
teritoriile statelor membre.
În domeniul pilonului al treilea al Uniunii, Consiliul poate adopta, cu unanimitate de
voturi (pe baza propunerii oricărui stat membru sau a Comisiei şi după avizul Parlamentului
11
Acţiunile nr. 98/427/JAI şi nr. 98/428/JAI publicate în J. Of. al CE nr. L 191 din 7.01.1998
12
Unitatea provizorie a Eurojust a fost creată prin decizia Consiliului UE din 14.12.2000 şi cuprinde 15 procurori,
magistraţi şi ofiţeri de poliţie având prerogative echivalente, care sunt desemnaţi de către statele membre. Eurojust
are sediul la Bruxelles, la secretariatul general al Consiliului. Preşedinţia unităţii se schimbă la fiecare saşe luni,
odată cu rotaţia preşedinţiei Consiliului UE
33
European) acte normative şi măsuri de aplicare (decizii-cadru, decizii şi/sau convenţii) supuse
controlului de legalitate şi interpretării Curţii de Justiţie. În vederea exercitării atribuţiilor care-i
revin în cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală, Consiliul este asistat şi ajutat de
un comitet de coordonare creat în baza art. 36 din TUE pe lângă COREPER. Acest Comitet are
sarcina de a formula avize în atenţia Consiliului, fie la cererea acestuia, fie din oficiu, şi de a
contribui la pregătirea lucrărilor acestei instituţii comunitare în domenii de cooperare vizate de
art. 29 din TUE.13
În sfârşit, conform art. 40 din TUE, Consiliul poate autoriza (cu majoritate calificată pe
baza iniţiativei a cel puţin opt state membre sau a propunerii Comisiei şi după consultarea
Parlamentului European) instaurarea între statele membre a unei cooperări întărite în domeniile
vizate de titlul IV al TUE. Statele membre care nu au participat iniţial la cooperarea întărită în
aceste domenii pot, să se alăture în orice moment deciziile iniţiale sau măsurilor deja luate la
nivel comunitar (aşa-numita “clauza de deschidere”).
Însă cooperarea întărită “nu poate fi angajată decât în ultimă instanţă, când Consiliul
constată că nu pot fi realizate astfel într-un interval de timp rezonabil”, obiectivele cooperării
dintre statele membre în domeniul activităţii poliţieneşti şi judiciare în materie penală.14
13
Art. 29 din TUE se referă la obiectivele comunitare ale cooperării dintre statele membre în domeniul activităţii
poliţieneşti şi judiciare in material. Astfel, pentru a preveni criminalitatea oganizată sau nu şi pentru a lupta
impotriva terorismului, traficului de fiinţe umane şi în special al copiiilor, traficului de droguri, de arme, corupţiei şi
fraudei de orice fel, Consiliul devine competent să faciliteze cooperarea directă sau prin intermediul Europol al
forţelor de poliţie, autorităţilor vamale şi altor autorităţi naţionale competente. De asemenea, cooperarea dintre
statele membre în aceste domenii vizează şi stabilirea de legături cât mai strânse între autorităţile judiciare naţionale,
dar şi apropierea regulilor de drept penal
14
Aplicarea principiului subsidiarităţii
34
Capitolul III Studiu de caz privind adoptarea Deciziei nr. 582/2008/CE de către
Parlamentul European şi Consiliu, din 17 iunie 2008
Decizia nr. 582/2008/CE a fost adoptată de către Parlamentul European, împreună cu

Consiliul Uniunii Europene, prin procedura codeciziei şi vizează introducerea unui regim
simplificat de control a persoanelor la frontierele externe, bazat pe recunoaşterea unilaterală de
către Bulgaria, Cipru şi România a anumitor documente, care sunt echivalente cu vizele naţionale
ale acestora, în scopul tranzitului pe teritoriile acestora. Prin urmare, persoanele străine care
tranzitează teritoriul ţării nostre au drept de trecere, fără a avea vizele naţionale pentru ţara
noastră, fiindu-le recunoscute documentele eliberatate la nivel european. Această decizie se
pliază pe tema mea de licenţă, conturând competenţele Consiliului, cu privire la politica vizelor.
3.1. Prezentarea contextului general al adoptării actului normativ
Prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, semnat de către Bulgaria şi România, pe

data de 25 aprilie 2005 a fost impusă obligaţia de deţinere a vizei de către resortisanţii ţărilor
terţe15, în vederea trecerii frontierelor externe, făcându-se totodată precizarea ţărilor terţe ai căror
resortisanţi sunt exoneraţi de această obligaţie.16
De asemenea, conform Actului de aderare din 2005, dispoziţiile acquis-ului Schengen (cu
privire la condiţiile şi criteriile de eliberare a vizelor uniforme), precum şi dispoziţiile referitoare
la recunoaşterea reciprocă a vizelor şi echivalenţa dintre permisele de şedere şi vize sunt
aplicabile în Bulgaria şi România numai în temeiul unei decizii a Consiliului în acest sens. De
remarcat este faptul că aceste dispoziţii sunt obligatorii pentru statele membre în cauză, de la data
aderării.
Prin urmare, se poate afirma că Bulgariei şi României le revine obligaţia de a elibera vize
naţionale, pentru intrarea sau tranzitul pe teritoriul lor, resortisanţilor ţărilor terţe care deţin o viză
uniformă, o viză de lungă şedere sau un permis de şedere eliberat de un stat membru care aplică
integral acquis-ul Schengen ori un document similar eliberat de Cipru, un stat membru care nu
aplică încă integral acquis-ul Schengen.
15
enumerate în anexa I la Regulamentul (CE) nr. 539/2001 al Consiliului, publicată în JO L 81, p. 1 - din data de 15
martie 2001
16
Regulament a fost modificat ultima dată prin Regulamentul (CE) nr. 1932/2006, publicat în JO L 405, 30.12.2006,
p. 23
35
Titularii documentelor eliberate de statele membre care aplică integral acquis-ul Schengen
(precum şi a documentelor similare eliberate de Cipru) nu prezintă niciun risc pentru Bulgaria şi
România, întrucât aceştia sunt supuşi tuturor controalelor necesare de către alte state membre.
Pentru evitarea impunerii unor sarcini administrative suplimentare şi nejustificate
Bulgariei şi României se recomandă introducerea pentru aceste două ţări, a unor norme similare
normelor comune introduse prin Decizia nr. 895/2006/CE adoptată de către Parlamentul
European şi Consiliul. Prin această decizie este introdus un regim simplificat de control al
persoanelor la frontierele externe, bazat pe recunoaşterea unilaterală de către Republica Cehă,
Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovenia şi Slovacia, a anumitor
documente ca fiind echivalente cu vizele lor naţionale, în scopul tranzitului pe teritoriul lor. 17
Prin urmare, normele comune cuprinse în decizia amintită anterior permit Bulgariei şi
României să recunoască unilateral, ca fiind echivalente cu vizele lor naţionale, anumite
documente eliberate de statele membre care aplică integral acquis-ul Schengen şi să instituie un
regim simplificat de control al persoanelor la frontierele externe, bazat pe această echivalenţă
unilaterală.
Respectivele norme comune permit, de asemenea, Ciprului să recunoască vizele şi
permisele de şedere, eliberate de Bulgaria şi România ca fiind echivalente cu vizele sale naţionale
în scopul tranzitului pe teritoriul său.
Regimul simplificat stabilit prin Decizia nr. 582/2008/CE sunt aplicabile, pe o perioadă de
tranziţie (până la data care urmează a fi stabilită printr-o decizie a Consiliului), iar recunoaşterea
unui document este limitată doar în scopul tranzitului pe teritoriul Bulgariei, Ciprului şi
României. Participarea la sistemul simplificat are caracter facultativ, în sensul că nu impune
statelor membre obligaţii suplimentare celor stabilite prin Actul de aderare din 2003 şi prin Actul
de aderare din 2005.
Normele comune trebuie să se aplice vizelor uniforme, vizelor de lungă şedere şi
permiselor de şedere, eliberate de statele membre care aplică integral acquis-ul Schengen (care
includ, începând cu 21 decembrie 2007 şi Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria,
Malta, Polonia, Slovenia şi Slovacia), documentelor similare eliberate de Cipru, precum şi vizelor
de scurtă şedere, vizelor de lungă şedere şi permiselor de şedere eliberate de Bulgaria şi România.
Pentru şederi care nu depăşesc trei luni într-o perioadă de şase luni, dintre condiţiile de
intrare pentru cetăţenii statelor membre enumerăm:
17
publicată în JO L 167, 20.6.2006, p. 1
36
să fie în posesia unui document de călătorie valabil sau a unor documente, prin care este
autorizată trecerea frontierei;
să fie în posesia unei vize valabile, dacă se solicită - conform Regulamentului Consiliului
(CE) nr. 539/2001 din 15 martie 2001, care enumeră statele terţe ai căror cetăţeni trebuie să fie în
posesia unei vize când traversează frontierele externe şi statele ai căror cetăţeni sunt exceptaţi de
la această cerinţă, cu excepţia cazului în care posedă permise de şedere;
 să justifice scopul şi condiţiile şederii, faptul că posedă mijloace suficiente de subzistenţă,
atât pentru perioada şederii, cât şi pentru întoarcerea în ţara de origine sau tranzitul spre un stat
terţ în care intrarea le va fi permisă cu siguranţă, sau sunt în postura de a obţine legal asemenea
mijloace;
pe numele lor nu au fost introduse alerte în Sistemul Informatic Schengen, în scopul refuzării
intrării;
nu sunt considerate a fi o ameninţare la adresa ordinii publice, securităţii interne, sănătăţii
publice sau relaţiilor internaţionale a oricăruia dintre statele membre, mai ales în cazul în care,
din acelaşi motiv, nu a fost introdusă nici o alertă în bazele de date ale statelor membre, în scopul
refuzării intrării.
Deoarece obiectivul deciziei - de introducere a unui regim de recunoaştere unilaterală de
către Bulgaria, Cipru şi România a anumitor documente eliberate de alte state membre - nu poate
fi realizat în mod satisfăcător de către statele membre, având în vedere amploarea şi efectele
acţiunii şi dacă poate să fie realizat mai bine la nivelul Comunităţii, aceasta poate adopta măsuri,
în conformitate cu principiul subsidiarităţii, prevăzut la articolul 5 din tratatul din discuţie.
Prezenta decizie nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea acestui obiectiv, în
conformitate cu principiul proporţionalităţii, cuprins în conţinutul aceluiaşi articol.
Totodată, având în vedere că această decizie se adresează numai Bulgariei, Ciprului şi
României, care nu aplică încă integral acquis-ul Schengen, aceasta nu constituie o dezvoltare a
dispoziţiilor acquis-ului Schengen, în sensul Acordului încheiat între Consiliul Uniunii Europene,
Republica Islanda şi Regatul Norvegiei, în ceea ce priveşte asocierea acestor două state, în
vederea punerii în aplicare, a asigurării, a respectării şi dezvoltării acquis-ului Schengen. Cu toate
acestea, pentru coerenţa şi buna funcţionare a sistemului Schengen, prezenta decizie se aplică, de
asemenea, vizelor şi permiselor de şedere eliberate de ţări terţe precum Islanda şi Norvegia, care
37
sunt asociate la punerea în aplicare, asigurarea respectarea şi dezvoltarea acquis-ului Schengen şi

care îl aplică integral.
În conformitate cu articolele 1 şi 2 din Protocolul privind poziţia Regatului Unit şi a
Irlandei, anexat la Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene, statele membre amintite anterior nu participă la adoptarea Deciziei nr. 582/2008/CE,
iar Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii, necreând obligaţii astfel pentru aceasta.
3.2. Procedura adoptării Deciziei nr. 582/2008/CE
Decizia nr. 582/2008/CE este adoptată prin procedura numită codecizie, care implică
parcurgerea unui număr de etape bine definite. Aceasta se desfăşoară în următoarele trei etape:
1. Prima lectură a actului normativ de către Parlament

Propunerea Comisiei este prezentată Consiliului şi Parlamentului European şi, în anumite
cazuri, Comitetului Economic şi Social şi Comitetului Regiunilor. Parlamentul European
deliberează asupra acestei propuneri într-o primă lectură şi transmite avizul său Consiliului. În
acest stadiu, cele două comitete au, de asemenea, posibilitatea de a emite un aviz.
Atunci când Parlamentul European nu aduce nici o modificare propunerii Comisiei sau
dacă Consiliul acceptă toate amendamentele propuse de către Parlament, Consiliul poate hotărî
asupra actului încă din acest stadiu al procedurii.
În caz contrar, se pregăteşte cea de-a doua lectură a actului normativ de către Parlamentul
European.
2. A doua lectură a actului normativ de către Parlament

Pe baza propunerii Comisiei, a avizului Parlamentului şi a avizelor celor două Comitete şi
din proprie convingere, Consiliul hotărăşte o poziţie comună cu majoritate calificată. Poziţia
comună face, apoi, obiectul celei de-a doua lecturi a Parlamentului European. Acesta dispune de
trei posibilităţi de acţiune, într-un termen de 3 luni, şi anume:
dacă Parlamentul aprobă poziţia comună a Consiliului sau dacă nu se pronunţă în cele 3 luni,
se hotărăşte asupra actului vizat, potrivit poziţiei comune;
atunci când Parlamentul European respinge în întregime poziţia comună (ceea ce nu se poate
realiza decât cu majoritatea absolută a membrilor acestuia), procedura legislativă se închide.
Astfel, posibilitatea de care dispune Consiliul - de a convoca Consiliul de conciliere - este
suprimată.
38
dacă Parlamentul aduce amendamente poziţiei comune a Consiliului, procedura continuă.

Mai întâi, Consiliul poate să aprobe propunerea aşa cum fost ea modificată de către
Parlament, dar în acest caz trebuie ca el să adopte toate amendamentele propuse de Parlament.
Dacă Consiliul respinge unele amendamente sau dacă majoritatea cerută nu este întrunită (de
exemplu, unanimitatea, atunci când Comisia dă un aviz negativ propunerii de amendament
propus de Parlament), preşedintele Consiliului este obligat ca, într-un termen de 6 săptămâni, să
convoace, de comun acord cu preşedintele Parlamentului, Comitetul de conciliere. Acest comitet
este format din reprezantanţi ai Consiliului şi ai Parlamentului. Obiectul procedurii de conciliere
îl reprezintă poziţia comună a Consiliului, aşa cum a fost ea modificată de către Parlament.
Această procedură vizează ajungerea la un compromis care se va obţine cu majoritatea calificată
a reprezentanţilor Consiliului şi Parlamentului.
3. A treia lectură a actului normativ de către Parlament

În situaţia în care Comitetul de conciliere aprobă un proiect comun, Parlamentul European
şi Consiliul dispun, fiecare, de un termen de 6 săptămâni pentru a hotărî asupra actului în a treia
lectură. Oricare ar fi avizul Comisiei asupra proiectului de compromis, majoritatea calificată a
Consiliului este suficientă (cu excepţia cazului în care Tratatul prevede unanimitatea pentru acel
tip de act).
Parlamentul se pronunţă cu majoritatea absolută dintre voturile exprimate. Actul vizat este
adoptat de către Parlament şi Consiliu, ceea ce se va preciza în titulatura sa (se va vorbi, de
exemplu, despre un Regulament al Parlamentului European şi al Consiliului).
Atunci când procedura de conciliere eşuează, actul propus nu va fi adoptat, iar procedura
legislativă se va închide. Eşuarea procedurii de conciliere are aceleaşi consecinţe ca şi în cazul
respingerii poziţiei comune de către Parlament la a treia lectură.
39
Propunerea Comisiei este transmisă

Parlamentului European şi Comisiei
Aviz Parlament (prima lectură)
Aviz Comitet economic şi social

Aviz Comitetul Regiunilor
Consiliu
Consiliul aprobă toate Consiliul nu adoptă toate amendamentele

amendamentele/Parlamentul aprobă PE sau Parlamentul nu aprobă propunerea,
propunerea Comisiei, atunci actul este atunci Consiliul adoptă cu majoritate
considerat adoptat de către Consiliu calificată o poziţie comună
Examinarea poziţiei comune a Consiliului de către Parlament

(a doua lectură)
Parlamentul aprobă poziţia Parlamentul aprobă poziţia Parlamentul, cu majoritate

comună sau nu se comună sau nu se absolută a voturilor, respinge
pronunţă, atunci actul se pronunţă, atunci actul se poziţia comună a Consiliului.
consideră adoptat consideră adoptat Actul nu se adoptă
Comisia emite aviz pozitiv Comisia emite aviz negativ
Consiliul adoptă cu Consiliul nu adoptă toate Consiliul adoptă cu

majoritate calificată, amendamentele PE. Este unanimitate, toate
toate amendamentele PE şi convocat un comitet de amendamentele PE şi
adoptă actul conciliere adoptă actul
Acord în comitetul de conciliere,

Lipsă acord în comitetul de
atunci PE adoptă cu maj absolută
conciliere, actul nu se adoptă
actul şi Consiliul cu maj calificată
40
3.3. Conţinutul deciziei
Această decizie introduce un regim simplificat de control al persoanelor la frontierele

externe, prin care:
 Bulgaria şi România pot recunoaşte unilateral, ca fiind echivalente cu vizele lor naţionale,
în scopul tranzitului, şi documnentele eliberate de celelalte ţări membre ale Uniunii Europene.
 Cipru poate recunoaşte unilateral, ca fiind echivalente cu vizele sale naţionale, în scopul
tranzitului, documentele pe care le acceptă şi România şi Bulgaria pentru trecerea străinilor la
frontierele lor.
Punerea în aplicare a acestei decizii nu afectează controalele efectuate asupra persoanelor
la frontierele externe.
De asemenea, Bulgaria şi România pot considera ca fiind echivalente cu vizele lor
naţionale, în scopul tranzitului, următoarele documente eliberate de statele membre care aplică
integral acquis-ul Schengen, indiferent de naţionalitatea titularilor:
 o „viză uniformă” ;
 o „viză de lungă şedere” ;
 un „permis de şedere” .
În cazul în care Bulgaria şi România decid să aplice prezenta decizie, acestea recunosc
toate documentele indiferent de statul membru care l-a eliberat.
În cazul în care Bulgaria şi România decid să accepte documentele mai sus amintite
acestea pot, de asemenea, să recunoască vizele naţionale de scurtă şedere, vizele de lungă şedere
şi permisele de şedere eliberate de Cipru, ca fiind echivalente cu vizele lor naţionale, în scopul
tranzitului.
Tot în acest sens, Bulgaria şi România pot, de asemenea, să recunoască vizele naţionale
de scurtă şedere, vizele de lungă şedere şi permisele de şedere eliberate de fiecare dintre ele ca
fiind echivalente cu vizele lor naţionale, în scopul tranzitului.
Cipru poate, de asemenea, să recunoască vizele naţionale de scurtă şedere, vizele de lungă
şedere şi permisele de şedere eliberate de Bulgaria şi România ca fiind echivalente cu vizele lor
naţionale, în scopul tranzitului.
Perioada în care resortisantul unei ţări terţe tranzitează pe teritoriul Bulgariei, Ciprului şi
României nu trebui să depăşească cinci zile, pentru ca aceste ţări să recunoască documentele ca
41
fiind echivalente cu vizele lor naţionale. Durata de valabilitate a documentelor trebuie să acopere
durata tranzitului.
Referitor la decizia Bulgariei, Ciprului şi României de a aplica sau nu prezenta decizie
trebuia adusă la cunoştinţa Comisiei, în termen de 10 zile lucrătoare de la data intrării în vigoare
a acesteia, urmând ca Comisia să publice în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, informaţiile
comunicate de statele membre în cauză.
Decizia din discuţie a intrat în vigoare în a douăzecea zi de la data publicării în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene. Aceasta se aplică până la data stabilită printr-o decizie a Consiliului
Uniunii Europene.
După ce data a fost stabilită prin decizia Consiliului cu privire la un stat membru, statul
membru respectiv recunoaşte, pe durata valabilităţii acestora, vizele naţionale de scurtă şedere
eliberate până în ultima zi a celei de-a şasea luni de la data respectivă, în scopul tranzitării
teritoriului statului membru respectiv, cu condiţia ca statul membru în cauză să fi informat
Comisia în legătură cu decizia lor de a aplica sau nu decizia. Pe parcursul perioadei respective, se
aplică întocmai toate etapele mai sus menţionate.
Decizia a fost adoptată la Strasbourg, în data de 17 iunie 2008, având ca destinatare
aşadar, Bulgaria, Cipru şi România.
3.4. Efectele adoptării Deciziei nr. 582/2008/CE de către Parlamentul European şi Consiliu
Decizia nr. 582/2008/CE a intrat în vigoare începând cu data de 11 iulie 2008, având ca
efect simplificarea tranzitului pe teritoriul României a cetăţenilor străini care au nevoie de viză.
Astfel, România a recunoscut unilateral anumite documente ca fiind echivalente cu vizele
naţionale, în cazul tranzitului teritoriului naţional, pentru cetăţenii statelor terţe.
Cetăţenii străini în consecinţă pot tranzita România pentru o perioadă ce nu depăşeşte 5
zile, fără a obţine în prealabil o viză română de tranzit, dacă sunt titulari ai unor vize şi
documente, eliberate de către statele membre ale Uniunii Europene care aplică integral acquis-ul
Schengen, iar durata de valabilitate a vizelor şi documentelor amintite trebuie să acopere durata
tranzitului.
Chiar dacă sunt scutiţi de obligaţia obţinerii vizei române de tranzit, cetăţenii în cauză
trebuie să deţină un document de identitate valabil de trecere a frontierei, precum şi documente
42
care să justifice scopul şi condiţiile de călătorie, făcând totodată dovada că posedă suficiente
mijloace de subzistenţă pe perioada tranzitului.
Pentru cetăţeniii statelor terţe, ale căror nume figurează pe listele naţionale de alerte ori
care constituie o ameninţare la adresa securităţii naţionale, ordinii publice ori relaţiilor
internaţionale poate fi refuzată intrarea acestora.
43
Concluzii
Consiliul Uniunii Europene este unul din organele cu putere de decizie ale UE, fiind o
parte componentă a puterii legislative, a cărei structură se aseamănă cu cea a unui sistem
bicameral. Nu de puţine ori, Consiliul de miniştri este numit “Camera superioară” a unui sistem
legislativ bicameral, corespunzând “Senatului” din sistemul românesc.
Conform Tratatului UE, Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele
statelor membre (spre deosebire de Parlament, care reprezintă interesele
populaţiei statelor membre) şi este compus din reprezentanţi ai guvernelor
statelor membre (motiv pentru care i se spune şi “Consiliul de Miniştri”),
având atât putere legislativă cât şi executivă. Numărul membrilor Consiliului
este egal cu numărul statelor membre, fiecare guvern având un singur
reprezentant.
Consiliul UE reprezintă statele membre în procesul legislativ, fiind alcătuit în funcţie de
sfera politică respectivă din miniştrii de resort din guvernele naţionale. Consiliul de miniştri
adoptă legile împreună cu Parlamentul European. În prezent, în funcţie de domeniul politic
respectiv, adoptarea unei legi se face ori în unanimitate, ori cu o majoritate calificată în Consiliul
de miniştri.
Nu toate ţările au câte un drept de vot. Ponderea acestora este stabilită în Tratatul de la
Nisa. În principiu, ţările mai mari au mai multe voturi decât cele mici. Cu toate acestea numărul
de voturi nu este direct proporţional cu numărul de locuitori. Dimpotrivă, statele mai mici sunt
reprezentate supraproporţional în raport cu cele mai mari.
Pentru mulţi miniştri din statele membre, activitatea din cadrul Consiliului reprezintă
mare parte din sarcinile lor. Şi pentru că ei nu pot sta decât pentru o scurtă perioadă la Bruxelles,
ei au nevoie de sprijin.
Pe viitor urmează ca adoptarea hotărârilor în Consiliul de miniştri să se facă cu aşa-
numita majoritate dublă de voturi. Numărul domeniilor politice în care va fi necesar votul în
unanimitate va fi redus considerabil. Prin majoritate dublă se înţelege că cel puţin 55% din statele
membre trebuie să fie de acord, cu condiţia ca acestea să reprezinte minim 65% din populaţia UE.
Această noutate este adusă de Tratatul de la Lisabona, care de asemenea se referă la înfiinţarea
funcţiei de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe şi politică de securitate.
Acest Înalt Reprezentant va avea un dublu rol: va reprezenta Consiliul în problemele legate de
44
politică externă şi de securitate comună (PESC) şi va deţine funcţia de vice-preşedinte al

Comisiei, comisar pentru afaceri externe.
Din punct de vedere organizatoric, Consiliul are în componenţa sa mai
multe consilii specifice, grupate pe sectoare de activitate. De asemenea,
Consiliul mai are un secretariat permanent - Secretariatul General al
Consiliului UE, care pregăteşte şi asigură buna desfăşurare a lucrărilor
acestuia la toate nivelurile (şi al cărui Secretar General are un mandat de
cinci ani) precum şi un Comitet al Reprezentanţilor Permanenţi – COREPER.
Secretariatul Consiliului este alcătuit din circa 2500 de persoane, care activează în cadrul
a şase departamente. Sarcinile sale sunt în primul rând de ordin administrativ, adică aici se
rezolvă lucruri ca de exemplu pregătirea agendei de lucru, întocmirea rapoartelor, serviciul de
traduceri, verificarea problemelor de ordin juridic etc.
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) cu sediul la Bruxelles este compus
din Reprezentanţi Permanenţi din statele membre, precum şi din înlocuitorii lor, şi se întruneşte
săptămânal. Acest Comitet coordonează activitatea celor circa 250 de comitete şi de grupuri de
lucru, compuse din funcţionari din statele membre, care pregătesc dosare cu conţinut tehnic
pentru COREPER şi Consiliu. COREPER preia cea mai importantă parte din procesul de
pregătire al deciziilor.
Preşedinţia Consiliului este deţinută, prin rotaţie, de fiecare stat
membru (schimbarea acesteia având loc o dată la şase luni). Dacă principalul
avantaj (şi motiv) al unei preşedinţiei prin rotaţie este întărirea imaginii şi accentuarea
importanţei rolului Uniunii în statele membre, dezavantajul creat de acest sistem este reprezentat
de discontinuitatea programelor şi iniţiativelor Consiliului, iar fiecărei ţări îi revine rândul la
Preşedinţie o dată la 12 ani.
Consiliul realizează circa 90 de întâlniri pe an. Acestea se desfăşoară la Bruxelles, cu
excepţia lunilor aprilie, iunie şi octombrie, când sunt planificate în Luxemburg. Regularitatea
întâlnirilor pe domenii reflectă importanţa, direcţiile, priorităţile şi interesele politicilor Uniunii
Europene. De exemplu:
 Miniştrii de Externe, Miniştrii Agriculturii şi Miniştrii Economiei şi Finanţelor
Consiliul Ecofin) - se întâlnesc, de regulă, o dată pe lună, şi mai des, dacă este
necesar;
45
 Miniştrii Pieţei Unice, Miniştrii Mediului, Miniştrii Pescuitului şi Miniştrii

Transporturilor - au patru-cinci întâlniri pe an;
 Cercetarea, Socialul, Energia şi Industria se întâlnesc doar de două-trei ori pe an;
 Sănătatea şi Cultura au doar una-două reuniuni.
La început, deciziile erau luate prin vot unanim, pe baza Compromisului de la
Luxemburg. De la mijlocul anilor 1980, şi mai ales începând cu Tratatul de la Maastricht şi de la
Amsterdam, s-a impus din ce în ce mai mult principiul majorităţii calificate - o tendinţă care urma
să capete amploare după intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa. În tot cazul, mărirea
considerabilă a numărului de domenii în care se practică luarea hotărârilor după principiul
majorităţii calificate, nu face situaţia mai uşoară, pentru că punerea în practică a acestui principiu
a fost, la rândul ei, îngreunată (un anumit număr de voturi, majoritatea statelor membre, 62% din
populaţia totală a UE).
O altă trăsătură a acestui organism central este faptul că activităţile sale au început, de la
înfiinţarea CEE, să fie din ce în ce mai diverse. Prin acest lucru vrem să spunem că domeniile
politice, aflate în incidenţa diferitelor Consilii de specialitate, au început treptat să ducă o viaţă
autonomă, mai ales din două motive: la nivelul statelor membre s-a renunţat din ce în ce mai mult
la principiul de coordonare, fiind stabilită o poziţie germană, italiană sau britanică. Acest fapt
indică cât de mult şi-a pierdut politica la nivelul statelor membre statutul de "politică externă"
faţă de UE. În al doilea rând, odată cu trecerea la principiul majorităţii calificate s-a făcut
resimţită necesitatea de a ajunge la un consens prin adoptarea aşa-numitor "pachete de oferte".
Structura ierarhică a Consiliului nu este încărcată sau rigidă. Procedurile, în cazul unor
propuneri venite din partea Comisiei sau a Parlamentului European, se realizează după modelul:
examinarea iniţială a textului Comisiei este efectuată de un grup de lucru, sau dacă are un
domeniu larg, de mai multe grupuri de lucru. În cazul în care nu există un grup de lucru
permanent pe problema respectivă, el se constituie.
La prima reuniune se abordează problemele generale. Următoarele întâlniri au loc în
funcţie de problemele ridicate din examinarea textului Comisiei. Dacă toate aspectele merg bine,
se creează un document în care se indică punctele cu care sunt şi cu care nu sunt de acord.
A doua etapă consemnează înaintarea documentului la COREPER sau în cazul
problemelor din agricultură la CSA. COREPER fiind situat între grupurile de lucru şi Consiliul
de Miniştri, acţionează ca un fel de agenţie de filtraj, pentru întâlnirile ministeriale. Se încearcă,
46
pe cât posibil, să se elimine, prin rezolvare, problemele litigioase. În cazul în care în grupurile de
lucru s-au atins condiţiile de adoptare a unei măsuri, COREPER confirmă opinia respectivă şi o
înaintează miniştrilor pentru adoptare. Dacă nu s-a ajuns la o soluţie, COREPER poate:
 să rezolve problemele în litigiu;
 să trimită înapoi la grupul de lucru documentul cu indicaţiile necesare obţinerii unei
înţelegeri;
 să-l trimită miniştrilor.
Conform Tratatului Comunităţii Europene, Consiliul a fost creat pentru a asigura
coordonarea politicilor economice generale, pentru a acţiona ca organ de luare a deciziilor şi
pentru a defini operaţiile de management general ale Comisiei. Aceste atribuţii îi conferă
Consiliului rolul de principal organism de luare a deciziilor.
Se ştie că de la apariţia sa, Consiliul Uniunii Europene a reprezentat veritabilul legislativ
al comunităţilor, urmând ca apoi puterea sa în acest domeniu să fie partajată cu Parlamentul
European. Consiliul este prin excelenţă organul politic al Uniunii, care decide cu privire la
propunerile Comisiei Europene şi îi deleagă acesteia competenţele de executare a deciziilor.
Din punctul meu de vedere, Consiliul şi-a pierdut în timp autotitatea în domeniul
legislativ, Comisia fiind cea care are dreptul la iniţiativa legislativă, acesta putând să-i ceară
acesteia o propunere într-un domeniu specificat. De asemenea, Consiliul trebuie să ceară
Parlamentului votul consultativ în problemele pe care le rezolvă.
De aceea, consider că activitatea Consiliului constă, în mare parte, în adoptarea legislaţiei
în domenii în care statele membre ale Uniunii Europene şi-au reunit suveranitatea. Procedura
obişnuită utilizată în acest scop este „codecizia”, prin care legislaţia UE se adoptă în comun de
către Consiliu şi Parlament, pe baza unei propuneri prezentate de Comisie. În anumite domenii,
Consiliului îi revine puterea decisivă, dar numai pe baza unei propuneri a Comisiei şi după
evaluarea punctelor de vedere ale Comisiei şi Parlamentului.
În unele domenii, Consiliul îşi împarte atribuţiile cu Parlamentul, ca de exemplu:
legislaţia comunitară sau adoptarea bugetului Uniunii Europene, dar sunt şi domenii în care
Consiliul îşi desfăşoară activitatea de unul singur. Majoritatea responsabilităţilor care îi revin
vizează domeniul „comunitar” – adică domeniile de acţiune în care statele membre au hotărât să
îşi reunească suveranitatea şi să delege puterile de decizie instituţiilor UE. Acest domeniu
reprezintă primul „pilon” al Uniunii Europene. Dintre aceste responsabilităţi amintesc de
47
coordonarea politicilor generale şi sociale ale statelor membre, de încheierea de acorduri

internaţionale între Uniunea Europeană şi statele membre.
De subliniat este faptul că există două responsabilităţi care au strânsă legătură cu
domeniile de activitate ale Consiliului Uniunii Europene şi în care statele membre ale UE nu şi-
au delegat puterile, dar conlucrează. Acest tip de colaborare se numeşte „cooperare
interguvernamentală” şi se aplică pentru al doilea şi al treilea „pilon” al Uniunii Europene. Aceste
domenii sunt reprezentate de politica externă şi de securitate comună a UE şi coordonarea
cooperarii între instanţele naţionale şi autorităţile poliţieneşti în materie penală.
În concluzie, pot afirma că atibuţiile Consiliului UE, au fost iniţial mult mai largi în
domeniul legislativ, însă pe parcurs, puterea sa în domeniul legislativ a scăzut, aceasta fiind
partajată cu Parlamentul. Pe de alta parte, Consiliul a căpătat noi competenţe în domeniul extern
al Uniunii Europene, odată cu largirea graniţelor Uniunii şi aderarea unui număr mare de state.
Sintetizând, tind să cred că atribuţiile Consiliului vor creşte în viitor, în domeniile politicii
economice şi sociale, ale politicii externe comune ale statelor membre, în domeniul cooperării
între state, deoarece şi numărul statelor care vor adera la Uniunea Europeană va fi mai mare şi ca
atare responsabilităţile vor creşte.
48
Bibliografie
Cotea Felicia –“ Drept comunitar European’’, Editura Wotters Kluwer România, Bucureşti,
2009, p. 311 – 337
Diaconu Nicoleta – “Dreptul Uniunii Europene – parte generală”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2007, p. 124 – 138
Fuerea Augustin – “Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucuresti, 2002
Fuerea Augustin – “Manualul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004
Fuerea Augustin – “Drept comunitar European.Partea generală’’,Editura Allbeck,Bucureşti,
2004
Filipescu P. Ion, Fuerea Augustin – “Drept instituţional comunitar European”, Editura
Actami, Bucureşti, 2000
Gueydan Claude – “ Grandes textes de droit de l’Union Europeenne.Traites – droit derive –
jurisprudence, Dalloz, 1999, p. 177 – 191
Jacque Jean Paul – “Droit institutionnel de l’Union Europeenne’’, Dalloz, Paris, 2004, p.268
– 324
Jura Cristian – “ Terorismul internaţional ˮ, Editura Allbeck, Bucureşti, 2004, p.258 – 268
Lefter Cornelia – “ Fundamente ale Dreptului comunitar instituţional “, Editura Economică,
Bucureşti, 2003, p.142 – 160
Manolache Octavian – “ Drept comunitar”, Editura Allbeck,Bucureşti, 2001
Mazilu Dumitru – “Integrare europeană- Drept comunitar şi instituţii europene”, curs, ediţia a
V-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.111 – 117
49
Munteanu Ştefan – “ Integrare europeană.O perspectivă juridico-filozofică”, Editura

C.H.Beck, Bucureşti, 2006, p. 137 – 139
Păun Nicolae - “Istoria construcţiei europene”, Editura Fundaţia pentru studii europene, 1999,
p. 51 – 57
Rideau Joel – “ Droits institutionnel de l’Union et des communautes europeennes”, L.G.D.J.,
1999, p.318 – 350
Vieriu Dumitru, Vieriu Eufemia – “ Drept instituţional comunitar European”, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2007, p.41 – 44
Tratatul asupra Uniunii Europene, Maastrich, 1993
Tratatul de la Lisabona, 1 decembrie 2009
www.uniuneaeuropeană.go.ro
www.europa.eu.int
http://ue.eu.int/en/comm/html
http://www.europeana.ro/
http://europa.eu/institutions/inst/council/index_ro.htm
http://www.consilium.europa.eu/
http://www.prefcs.ro/institutii-ue.php
http://ro.wikipedia.org/wiki/Consiliul_Uniunii_Europene
http://www.referat.ro/referate/Consiliul_European_si_Consiliul_Uniunii_Europene_f5231.ht
ml
http://www.europeana.ro/comunitar/institutii/consiliul%20de%20ministrii%20alegere.htm
http://www.europa.md/primary.php?d=rom_Despre..._17&n=Evenimente.0_7009
50

Licenta 3

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta 3

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuprins

Capitolul I Organizarea activităţii Consiliului Uniunii Europene ………………….............. p. 2

Capitolul II Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene ……………...…....………...........… p. 19

2.4. Funcţia de coordonare a politicilor economice ale statelor membre ……...............…

Concluzii şi recomandări …………………………………………………………………….. p. 43

Capitolul I Organizarea activităţii

 Consiliul Europei, organizaţie interguvernamentală creată în anul 1949, cu sediul

 componenta decizională – este reprezentată de reuniunile miniştrilor statelor şi Preşedinţia

1.1. Componenţa Consiliului Uniunii Europene

1. Afaceri generale şi relaţii externe

Consiliul Afacerilor Generale şi Relatiilor Externe este, împreună cu consiliul pentru

2. Afaceri economice şi financiare

3. Justiţie şi afaceri interne

4. Ocuparea forţei de muncă, politică socială, sănătate şi consumatori

6. Transport, telecomunicaţii şi energie

Procedurile din Consiliul Agriculturii şi Pescuitului sunt pregătite de 12 formaţiuni de

9. Educaţie, tineret şi cultură

1.2. Funcţionarea Consiliului Uniunii Europene

Accesul publicul este însă permis în două situaţii:

1.3. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER)

Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) ocupă un loc fundamental în

1.4. Procedura de vot în cadrul Consiliului Uniunii Europene

Tratatele comunitare consacră trei modalităţi de vot:

 modificarea Regulamentului interior al Consiliului din 20.07.1987 ;

Pentru întrunirea majorităţii calificate este necesară întrunirea a două condiţii:

 stabilirea procedurii de alegere a Parlamentului prin vot universal direct ;

Capitolul II Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene

Rolul Consiliului Uniunii Europene constă în faptul că are principala responsabilitate

pilonul III al UE - denumit cooperarea interguvernamentală în domeniul justiţiei şi afacerilor

Cu titlu de principiu, competenţele Consiliului sunt precizate în dispoziţiile cuprinse în:

2.1. Atribuţii specifice Tratatului CEE

2.1.1 Putere normativă

Activitatea Consiliului constă, în mare parte, în adoptarea legislaţiei în domenii în care

Codecizia este procedura utilizată în prezent pentru majoritatea proceselor legislative

Prin procedura de aviz conform, Consiliul trebuie să obţină avizul conform al

Procedura de consultare este utilizată în domenii precum agricultura, impozitele şi

În cazul în care Parlamentul solicită modificări, Comisia va lua în considerare toate

2.1.2. Coordonarea politicilor economice

Coordonarea politicii economice este un pas necesar pentru realizarea obiectivelor

2.1.3. Autorizarea deschiderii negocierilor

În materia relaţiilor externe, Consiliul exercită o acţiune de tip guvernamental, autorizând

a negocia şi de a incheia astfel de acorduri. De asemenea, este imputernicit să aprobe acordurile

2.1.4. Revizuirea tratatelor

Consiliul Uniunii Europene are puterea de a revizui tratatele comunitare şi de a completa

2.1.5. Decizii de natură constituţională

Consiliul Uniunii Europene ia decizii de natură constituţională referitoare la :

2.2. Funcţia legislativă a Consiliului Uniunii Europene

În conformitate cu prevederile tratatelor comunităţilor europene, Consiliul este instituţia

Comisie, împuternicind-o să aprobe în numele Comunitaţii modificări în acordurile încheiate cu

2.3. Funcţia de reprezentare externă a Consiliului UE

2.4. Funcţia de coordonare a politicilor economice ale statelor membre

Consiliul este împuternicit să “asigure coordonarea politicilor economice generale ale

Se consideră că tendinţa de “subordonare’ a procesului decizional comunitar summit-

2.5. Functia de coordonare a cooperării statelor membre în pilonii al doilea şi al treilea ai

Cooperarea statelor membre în domeniile pilonilor al doilea şi al treilea ai Uniunii este

decât aspecte legate de “misiuni umanitare şi de evacuare, misiuni de menţinere a păcii şi

Decizia nr. 582/2008/CE a fost adoptată de către Parlamentul European, împreună cu

3.1. Prezentarea contextului general al adoptării actului normativ

Prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, semnat de către Bulgaria şi România, pe

sunt asociate la punerea în aplicare, asigurarea respectarea şi dezvoltarea acquis-ului Schengen şi

3.2. Procedura adoptării Deciziei nr. 582/2008/CE

1. Prima lectură a actului normativ de către Parlament

2. A doua lectură a actului normativ de către Parlament