DREPTUL UNIUNII EUROPENE

CURS 2

Conţinut : SURSELE DREPTULUI U.E.

☺ Sursele/izvoarele dreptului UE sunt:

*dreptul originar al UE,

*dreptul derivat al U.E,
*dreptul internaţional,
*principiile generale de drept,
*jurisprudenţa CJUE

☺ Analiza lor

1. Dreptul originar sau primar al UE

Până la adoptarea Tratatului de la Lisabona, dreptul originar era format din: tratatele
constitutive ale Comunităţilor europene, Tratatul de la Maastricht privind U.E şi diferitele
anexe şi protocoale la acestea, cât şi din tratatele şi acordurile care au modificat tratatele
menţionate.
Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona(semnat la 13 decembrie 2007 şi
intrat în vigoare la 1 decembrie 2009), dreptul primar e format din Tratatul privind
U.E(TUE) şi Tratatul privind funcţionarea U.E(TFUE). La ele se adaugă şi Tratatul
Euratom, care însă a fost modificat, iar dispoziţiile lui referitoare la instituţii abrogate, în
marea lor parte.
Observaţie: Conţinutul celor două tratate l-am analizat la primul nostru curs.

2. Dreptul derivat al U.E

El este format din totalitatea actelor adoptate de instituţiile unionale în
activitatea lor de punere în executare a tratatelor.
Tratatele enumeră care sunt actele prin intermediul cărora instituţiile au posibilitatea
de a decide pentru a-şi duce la îndeplinire competenţele, acestea fiind, conform art.288
TFUE, următoarele:
1) Regulamentele
2) Directivele
3) Deciziile
4) Recomandările
5) Avizele
Toate aceste acte enumerate sunt denumite acte tipice, întrucât au sensul/semnificaţia
definit/definită prin tratate. Alte acte ale instituţiilor unionale care nu sunt clasificate prin
tratate, sunt denumite drept acte atipice/nenumite.
Analiza actelor instituţionale:
1. Acte tipice
a. Regulamentul(art.288 al.2 TFUE)
Este actul cel mai complet şi folositor/eficient dintre toate documentele la care
instituţiile unionale pot recurge.
 Exemple: legiuitorul unional s-a folosit de regulamente pentru a legifera
în domenii de politică unională referitoare la: politica comercială comună, norme de
concurenţă, libera circulaţie a lucrătorilor şi securitatea muncitorilor migranţi.
Este cel mai important act juridic pe care o instituţie unională îl poate adopta,
pentru că el se aplică în totalitatea lui, este obligatoriu şi direct în toate statele membre UE.

Observaţie: aplicarea directă înseamnă :

-faptul că documentul cu aplicare directă va fi inclus în legislaţia naţională a
unui stat fără a fi necesară adoptarea unui alt act normativ intern care să-i atribuie acest
caracter obligatoriu;
-că el produce efecte imediate, şi prin urmare, are capacitatea de a da
particularilor drepturi pe care jurisdicţiile naţionale sunt obligate să le protejeze, indiferent că
se referă la a înlătura aplicarea unei măsuri naţionale ce contravine dispoziţiei unionale, sau la
cerinţe cu privire la un drept subiectiv contra puterilor publice naţionale sau unor alte
persoane particulare1.

Regulamentul este obligatoriu în toate elementele lui, ceea ce înseamnă că

toate dispoziţiile lui se impun, deopotrivă: instituţiilor unionale, statelor membre,
autorităţilor naţionale şi resontisanţilor acestor state. Puterea lui este totală, în sensul că
legiuitorul european poate prin el fie doar să prescrie doar rezultatul dorit, fie şi modurile
considerate potrivite de aplicare a lui. Un stat membru nu poate adopta prevederile unui
regulament doar selectiv ori incomplet.
Regulamentele pot fi adoptate de Consiliul Uniunii Europene împreună cu
Parlamentul European(prin codecizie), ori de Comisia Europeană.
Tipuri de regulamente întâlnite în practică2:
● regulamente de bază – ce sunt adoptate potrivit procedurii legislative obişnuite sau speciale
● regulamente de execuţie- adoptate în mod obişnuit de Comisie(art.291TFUE)
● regulamente delegate- adoptate de Comisie(art.290TFUE)

b. Directiva(art.288 alin.3 TFUE)

Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru în ceea ce priveşte
rezultatul ce trebuie obţinut. Îndeplinirea rezultatului trebuie făcută într-un anumit termen
prescris, statele membre având libertatea de a alege modalitatea prin care vor realiza rezultatul
aşteptat. În cazul în care un stat nu a respectat obligaţia de luare a acelor măsuri necesare
pentru implementarea unei directive, în termenul indicat, poate atrage contra lui o acţiune în
constatare a încălcării, în faţa Curţii de Justiţie(art.258-269TFUE), precum şi obligaţia de
reparare, în situaţia creării unor pagube particularilor.

Observaţie: dacă directiva se referă la crearea unor drepturi particulrilor,

statele membre au obligaţia de a lua măsurile necesare ca beneficiarii acesteia să –şi cunoască
drepturile recunoscute, pentru a avea posibilitatea de a se folosi de ele în faţa instanţelor
naţionale. În atare cazuri nu e suficientă, de exemplu, doar transpunerea ei în plan intern prin

1
Vezi Sean Van Raepenbusch, Drept instituţional al Uniunii Europene, Ed. ROSETTI International, Bucuresti
2014, pp.306-307, Teodora Irinescu, Dicşionar de drept comunitar europen, Casa Editorială Demiurg, Iaşi 2005,
p.191
2
Vezi Sean Van Raepenbusch, Drept instituţional al Uniunii Europene, Ed. ROSETTI International, Bucuresti
2014, p. 307
modalitatea emiterii unei circulare ministeriale, întrucât aceasta nu ar ajunge la cunoştinţa
publică în mod adecvat şi chiar ar putea suferi modificări după interesele autorităţilor
administrative.3

Directivele pot fi adoptate de Consiliul Uniunii Europene ori de Comisia

Europeană. Punerea lor în aplicare e urmărită de Comisia Europeană. Statele membre au
obligaţia să comunice Comisiei modalităţile naţionale de executare a ei, fie în faza de proiect,
fie după adoptarea lor. Neanunţarea Comisiei de către statul membru asupra acestor acţiuni
poate declanşa deschiderea procedurii de anchetă prevăzută la art.226 TFUE.

c. Decizia(art.288 alin.4 TFUE)

Deciziile sunt acte cu aplicare individuală, ele putând viza unele state membre
sau particulari. Trăsătura caracteristică a deciziilor constă în numărul limitat al destinatarilor
ei ( spre deosebire de regulament, ce are caracter normativ), ce sunt desemnaţi.
Decizia are caracter obligatoriu în toate elementele ei( spre deosebire de
directive), nu doar referitor la rezultat.

d. Recomandările şi avizele ( art.288 alin.5TFUE)

Ele nu au caracter obligatoriu. Însă ele au totuşi efecte juridice.

Exemplu: de exemplu, instanţele naţionale au obligaţia de a ţine cont de

recomandările primite pentru rezolvarea unor litigii pe care le au de soluţionat, în special
atunci când acestea lămuresc interpretarea dispoziţiilor unionale la nivel naţional.

Deosebirea dintre ele e dată de aspecte precum:

- Avizul- de regulă exprimă o opinie cu privire la o chestiune dată
- Recomandarea- de regulă e un mod indirect de apropiere a legislaţiilor, deosebindu-
se de directivă doar prin lipsa caracterului obligatoriu.

2. Acte atipice4
E vorba de o multitudine de acte unilaterale, unionale, interne care nu sunt
menţionate în tratate, dar care se referă în general la organizarea şi bunul mers al
Uniunii. În această categorie intră actele interne şi actele sui-generis(speciale).
2.a Actele interne
Sunt cele care au în vedere activitatea derulată în interiorul instituţiilor unionale,
respectiv:
●acte ce produc efecte juridice în cadrul relaţiilor interinstituţionale:
- Statutele şi regulamentele interne ale instituţiilor
- Actele preparatorii din cadrul procesului decizional

Exemplu: propuneri ale Comisiei, recomandări formulate de Comisie către Consiliu

pentru încheierea unui acord internaţional, deliberări ale Consiliului în cadrul negocierilor şi
încheierii unui acord internaţional.
● Acte ce au efecte juridice în afara instituţiilor precum:
- decizii de anulare pronunţate de CJUE ce vizeza un act al unei instituţii unionale.

3
Idem, p.309
4
Idem, p.312
 2.b. Acte sui-generis5:
1. rezoluţii, declaraţii, concluzii, programe de acţiune- pe care le adoptă Consiliul
2. declaraţii înscrise în procesul-verbal al Consiliului
3. diverse comunicări ale Comisiei, cu privire, de exemplu, la o serie de politici
unionale, sau la anumite acţiuni unionale, cărţile albe sau verzi prin care ea precizează
aspectele doctrinare pe care se bazează în exerciţiul competenţei ei, ori comunicări în domenii
de competenţa exclusivă a U.E (de exemplu în materie de concurenţă).

Raportul dintre dreptul derivat şi tratate(drept primar)

Acest raport este guvernat de principiile:
- Atribuirii- în sensul că instituţiile nu au putere universală de a adopta acte pentru
executarea tratatelor, atunci când ele o consideră necesar, ci doar în limitele conferite
în tratate
- Subsidiarităţii- nu dispun decât de putetile acordate prin tratate- în mod, după caz,
implicit ori explicit
- Legalităţii- dreptul derivat trebuie să fie conform cu tratatele constitutive, cu
obligaţiile externe asumate de UE şi cu principiile generale de drept
- Proporţionalităţii- adică o instituţie va alege dintre instrumentele prevăzute la art.288
TFUE, pe cel pe care-l consideră cel mai potrivit, cu respectarea acestui principiu
- Între normele de drept derivat ordinea ierarhică se stabileşte ţinând cont de realitatea
existenţei bazei lor juridice în tratate, adică măsurile care îşi au fundamentul în tratate
au întâietate faţă de celelalte.

3. Dreptul internaţional
Personalitatea juridică a U.E generează manifestarea acesteia în plan internaţional, şi
implicit, obligaţia să se supună normelor de drept internaţional. Astfel, ca orice subiect de
drept internaţional, UE respectă dreptul naţiunilor, respectiv:
3.1. Normele generale de drept internaţional din domeniile6:
- dreptului tratatelor, şi mai ales principiul bunei-credinţe
- privilegiile şi imunităţile organizaţiilor internaţionale
- contramăsurilor- precum retorsiunea sau represaliile-ca sancţiuni economice
- mării libere şi dreptul mării
- împărţire a competenţelor penale între state

3.2. Acorduri internaţionale

În sfera acestora se face distincţie între acordurile ce se încheie între statele membre, şi
cele pe care le încheie UE.
Acordurile încheiate de statele membre(SM) în îndeplinirea tratatelor constitutive
- deciziile reprezentanţilor guvernelor SM reunite în interiorul Consiliului sunt reale
acorduri interstatale simplificate, ce sunt incheiate în cadrul Consiliului de reprezentanţii SM.
Specificul lor de acord internaţional e condiţionat de aspectul ca reprezentanţii să se supună
condiţiilor propriei constituţii naţionale. Obiectul lor -îndeplinirea obiectivelor UE-şi
executarea lor sunt surse reale de drepturi şi obligaţii ale UE.
Acorduri încheiate de Uniune

5
idem
6
Idem, p.326
 Personalitatea juridică a UE se explică în special prin aptitudinea de a încheia acorduri
cu state terţe şi organizaţii internaţionale. UE are competenţa de a încheia acorduri
internaţionale cu referire la:
1. toate acele aspecte pentru care i-a fost dată, în mod concret, o competenţă
externă, respectiv pentru:
*art.207TFUE aspecte de politică comercială comună- pentru semnarea cărora art.207 TFUE
cuprinde dispoziţiile speciale,
*art.217TFUE-aspecte referitoare la acordurile de asociere- pentru care procedura e cuprinsă
în art.218 TFUE,
*art.220TFUE-aspecte referitoare la relaţiile cu organizaţiile internaţionale,
*art.219 TFUE-aspecte referitoare la politica monetară,
*art.168 par.3TFUE-probleme privind sănătatea publică,
*art.170 par.3TFUE-probleme privind reţelele transeuropene,
*art.186 TFUE-aspecte privind cercetarea şi dezvoltarea tehnologică,
*art.191 par.4TFUE- aspecte privind mediul,
*art.211TFUE-elemente privind cooperarea sau dezvoltarea
2. domeniile pentru care UE are competenţa internă pentru a realiza un obiectiv
prevăzut prin tratat- în sensul că asumarea angajamentelor internaţionale devine necesară
pentru îndeplinirea obiectivului respectiv.
Procedura de încheiere a acordurilor internaţionale e stipulată în art.218 TFUE. Ea
cuprinde următoarele efape/faze 7:
1. deschiderea negocierilor- Consiliul e cel care o autorizează, numind şi un comitet ce
va da consultanţă pentru deschiderea negocierilor, la propunerea Comisiei ori a
Înaltului Reprezentant –când acordul ţine de PESC
2. Consiliul, la propunerea negociatorului, va adopta o decizie de autorizare a încheierii
acordului şi a alicării lui provizorii
3. Parlamentul European este consultat şi-şi dă avizul în termenul ce-l poate stabili
Consiliu funcţie de urgenţe, sau în lipsa unui astfel de termen, Parlamentul se poate
pronunţa(art.218 par.6TFUE). Aprobarea dată de Parlamentul European este necesară
pentru:
 acorduri de asociere
 acorduri de formare a unui cadru instituţional propriu prin organizarea procedurilor de
cooperare
 acorduri cu implicaţii bugetare majore
 acorduri ce vizează domeniile cărora li se aplică procedura legislativă ordinară sau cea
specială, atunci când e necesară aprobarea dată de Parlamentul European şi pentru
aderarea UE la CEDO

4. Principiile generale de drept

Au adus o contribuţie importantă la formarea dreptului UE, CJUE recurgând mult la
acestea. Ele includ:
- Principiile de drept internaţional public, realizându-se la nivelul UE o aplicare
parţială a lor, nefiind posibilă aplicarea totalităţii lor. De exemplu, sunt aplicabile principii
precum: principiul continuităţii în sfera de succesiune a statelor, principiul bunei credinţe. Nu
pot fi aplicabile: dreptul statelor membre de a-şi face dreptate singure, şi nici reciprocitatea,
ea neconciliindu-se cu principiul solidarităţii, care stă la temelia construcţiei UE

7
Idem,pp.340-353
 - Principiile de drept intern- respectiv :
♦ cele care stau la baza oricărui stat de drept(neretroactivitatea legii penale, principiul
aplicării pedepsei celei mai uşoare în mod retroactiv, principiul ne bis in idem, secretul
profesional în afaceri), şi cu precădere principiile de drept administrativ
♦ principiul proporţionalităţii- aplicabil în cele mai diverse domenii din dreptul UE( libera
circulaţie a persoanelor, a mărfurilor, funcţia publică europeană)- ce implică faptul ca în
exerciţiul atribuţiilor lor, instituţiile unionale trebuie să urmărească, ca îndatoririle date
operatorilor economici să nu depăşească ceea ce e necesar pentru îndeplinirea obiectivelor
urmărite,
♦ principiul respectării încrederii legitime, Curtea căutând să menţină echilibrul între
respectul justificat datorat încrederii cetăţenilor într-o normă juridică dată ce le e
aplicabilă, şi pretenţiile mai puţin legitime de flexibilitate a respectivei reglementări,
Uniunea trebuind a fi în măsură să o modifice oricând, ţinând cont de nevoile nou apărute,
♦ principiul forţei majore
- Protecţia drepturilor fundamentale
Ea e unul dintre elementele de bază ale acţiunii de integrare la nivelul UE.

5. Jurisprudenţa CJUE
Jurisprudenţa are o mare influenţă asupra dezvoltării dreptului Uniunii. CJUE e
preocupată de alegerea şi aplicarea dispoziţiilor unionale legale cele mai potrivite la situaţiile
concrete apărute în practică.