18.Subiectele ce pot formula acțiunea preliminară.

Subiecte-Dreptul U.E.
19.Actele ce pot face obiectul unei acțiuni
preliminare.
1.Principiile specifice ale dr. UE. Enumerare.
20.Efectele hotărârii date de CJUE în chestiunea
2.Principiul atribuirii de competență.
întrebărilor preliminare.
3.Principiul subsidiarității.
21.Procedura de infringement. Concept.
4.Principiul proporționalității.
22.Subiectele de drept ce pot formula acțiunea ce
5.Principiul cooperării loiale. demarează acțiunea de infringement.

6.Actele juridice ale U.E. Concept și enumerare. 23.Etapa prealabilă a procedurii de infringement
necontencios (principalele momente și enumerare).
7.Regulamentul-scop/obiectiv, mijloace de realizare,
destinatari și efecte. 24.Etapa contencioasă (cele două hotărâri CJUE).

8.Directivă-scop/obiectiv, mijloace de realizare, 25.Consiliul UE. Componență.

destinatari și efecte.
9.Decizia-scop/obiectiv, mijloace
destinatari și efecte.
10. Avizul și recomandarea. Prezentare.
26.Comisia Europeană.Componență.
de realizare,
27.Comisia Europeană. Atribuții.
28.Parlamentul European. Componența și principiile
de eligibilitate.

11. Competența CJUE (Curtea si Tribunalul) 29.Consiliul U.E. Componență și atribuții.

12. Procedura în fața CJUE. Etapa scrisă. 30.Comunitățile europene-primele tratate

13. Procedura în fața CJUE. Etapa orală. constitutive.

14. Acțiunea în anulare. Noțiune. 31.Obiectivele UE după intrarea în vigoare a Tr. de

la Lisabona. Enumerare.
15.Subiectele ce pot introduce acțiunea în anulare în
fața CJUE (categorii de reclamanți).

16.Efectele hotărârii (dată în cadrul acțiunii în

anulare).

17. Acțiunea preliminară. Concept.

Rezolvarea subiectelor:

1. Principiile specifice ale dr. UE. Enumerare.

Principiile dreptului UE au drept caracteristică principală pe aceea potrivit căreia acestea consemnează
specificitatea dreptului UE în raport cu alte ordini juridice, la nivel statal sau internațional. Printre acestea se
numără principiul atribuirii de competențe, cu multiple consecințe în cadrul întregului sistem al UE, dar și
principiul subsidiarității, proporționalității ori al cooperării loiale.

2. Principiul atribuirii de competență.

Temei juridic:

Declarația nr. 24 - Uniunea nu este autorizată ,,în niciun fel să legifereze sau să acționeze în afara
competențelor care îi sunt conferite de către statele membre prin Tratate’’.

Art. 5 TUE alin. (1) și (2):

(1) Delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea acestor competențe este
reglementată de principiile subsidiarității și proporționalității.
(2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost
atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice
competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.

Potrivit prevederilor Tratatelor, Uniunea și, în mod implicit, instituțiile acesteia, acționează în limitele
competențelor care îi/le sunt conferite de acestea.

Pe baza acestui principiu, instituțiile Uniunii Europene duc la îndeplinire numai acele atribuții care le sunt
repartizate, în mod expres, prin Tratate. Pe cale de consecință, nu este permisă îndeplinirea unor atribuții
subînțelese, deduse.
 3. Principiul subsidiarității.

Temei juridic:

Art. 5 alin. (3) și (4): (3) ,,În temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența
sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi
realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar
datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii.
Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor
subsidiarității și proporționalității. Parlamentele naționale asigură respectarea principiului subsidiarității, în
conformitate cu procedura prevăzută în respectivul protocol’’.

(4) În temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut și formă, nu depășește ceea ce este
necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor. Instituțiile Uniunii aplică principiul proporționalității în
conformitate cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.

Protocolul (nr.2) privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.

Principiul subsidiarității a fost consacrat, inițial, prin Actul Unic European, din anul 1986.

În temeiul art. 5 alin. (4) TUE, acțiunile la nivelul UE nu vor depăși ceea ce este necesar pentru atingerea
obiectivelor prevăzute în Tratate. Prin aceasta se are în vedere faptul că ceea ce poate fi îndeplinit la nivel
național, de către statele membre, nu trebuie să facă obiectul acțiunii în comun, la nivelul Uniunii
Europene. Dacă statele nu reușesc să-și îndeplinească obiectivele stabilite în Tratate, în subsidiar, Uniunea
poate interveni. Doctrina afirmă că ,,principiul subsidiarității (...) reglementează competențele la nivelul Uniunii,
și nu este un principiu în baza căruia se atribuie competențele’’.

La o analiză atentă, observăm faptul că este posibilă aplicarea principiului subsidiarității numai în cazul
competențelor partajate. O astfel de aplicare nu poate interveni în cadrul competențelor exclusive ale Uniunii,
pentru că, oricum, aceasta, în materiile care fac obiectul unor astfel de competențe (exclusive) este singura care
acționează. O discuție aparte poate fi dezvoltată în legătură cu acel nivel în care Uniunea este competentă să
desfășoare acțiuni de sprijinire, de coordonare sau de completare a acțiunii statelor membre.
4. Principiul proporționalității
5. Principiul cooperării loiale.
Temei juridic:

Articolul 4 TUE: În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se respectă și se
ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din Tratate.
 6. Actele juridice ale U.E. Concept și enumerare.

7. Regulamentul-scop/obiectiv, mijloace de realizare, destinatari și efecte.

Regulamentul este un act juridic:

 general
 impersonal
 obligatoriu în toate elementele sale
 Are aplicabilitate generală și se aplică direct în fiecare stat membru (deci nu este necesară parcurgerea niciunei
proceduri interne de ratificare)
 Destinatari: Se adresează statelor membre și subiectelor de drept din statele membre
 Se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și intră în vigoare la data prevăzută în cuprinsul său ori, în
absența acesteia, în a douăzecea zi de la publicare
 Efect - direct (beneficiază de aplicabilitate directă)
 8. Directivă-scop/obiectiv, mijloace de realizare, destinatari și efecte.

 Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins,
lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele.
 Spre deosebire de regulament, directiva este obligatorie numai cu privire la scopul final propus. Este o normă
de rezultat.
 Nu are aplicabilitate directă, nu are efect direct
 Se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și intră în vigoare la data prevăzută în cuprinsul său ori, în
absența acesteia, în a douăzecea zi de la publicare
 Intră în vigoare la data publicării sau la o altă dată prevăzută în conținutul său.
 Destinatarii sunt unele state membre (ca regulă). Excepție: se adresează tuturor statelor.
 Efectul – nu are efect direct(regula), insa pe cale de exceptie, desi se transpune, in anumite situatii și cu
îndeplinirea anumitor condiții, directiva poate avea efect direct.

9. Decizia-scop/obiectiv, mijloace de realizare, destinatari și efecte.

Este un act individual și obligatoriu în toate elementele sale, are aplicabilitate directă și efect direct, se publică
în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene doar dacă nu se notifică destinatarilor. De asemenea, este o normă de
rezultat și de mijloace, în sensul obligațiilor la care dă naștere.

 Destinatari: Dacă decizia se adresează unui singur destinatar, aceasta se notifică și produce efecte prin
notificare. Se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene și intră în vigoare la data prevăzută în cuprinsul
său ori, în absența acesteia, în a douăzecea zi de la publicare.

Efecte - se produc doar pentru instituțiile care le adoptă (de exemplu, deciziile cu privire la adoptarea
diferitelor Statute sau pentru înființarea de comitate sau alte organisme). Există decizii care au forță
interinstituțională, cum ar fi aceea prin care Parlamentul European dă descărcare Comisiei pentru execuția
bugetară.

10. Avizul și recomandarea. Prezentare.

 Nu au forță juridică obligatorie.

 Acestea au caracter orientativ
 Scopul lor este acela de a orienta conduita subiectelor de drept cărora li se adresează în acțiunile pe care le
desfășoară.
 Conțin acele modalități prin care instituțiile Uniunii își exprimă o opinie sau oferă o informație.
 Potrivit Curții, ,,instanțele naționale au obligația de a lua în considerare recomandările în vederea soluționării
litigiilor care le sunt prezentate, în special atunci când acestea pot explica interpretarea altor dispoziții
naționale sau comunitare’’.

11. Competența CJUE (Curtea si Tribunalul)

CJUE este formată din Curtea de Justiție, Tribunalul și tribunalele specializate.Acestea asigurăr espectarea
dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatelor.

Potrivit art. 19 TUE, ,, Curtea de Justiție a UE hotărește în conformitate cu Tratatele:

-cu privire la acțiiunile introduse de un stat membru, de o instituție ori de pers. fizice sau juridice și

-cu titlu preliminar, la solicitarea instanțelor judecătorești naționale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii
sau la validarea actelor adoptate de instituții’’.

De asemnea, potrivit Tratatelor Uniunii Europene, Curtea este competentă:

-să controleze ,,legalitatea actelor legislative, a actelor Consiliulul, ale Comisiei și ale Băncii Centrale Europene,
altele decât recomandările și avizele, și a actelor Parlamentului European și ale Consiliului European menite să
producă efecte juridice față de terți. Acestea controlează, de asemenea, legalitatea pentru constatarea obținerii
Parlamentului European, Consiliului European, Consiliului, Comisiei sau Băncii Centrale Europene de a hotărî.

-să judece litigiile care au ca obiect repararea prejudiciilor cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul
funcțiunilor lor

-să se pronunțe asupra oricărui litigiu dintre Uniune și agenții acesteia, în limitele și condițiile stabilite prin
Statutul funcționarilor Uniunii și regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii

-să judece litigiile privind îndeplinirea obligațiilor statelor membre care rezultă din Statutul Băncii Europene de
Investiții ș.a.

Curtea de Justiție NU este competenă în ceea ce privește dispozițiile privind politica externă și de
securitate comună, nici în ceea ce privește actele adoptate în temeiul acestora.
 De asemenea, Curtea este competentă să verifice legalitatea sau proporționalitatea operațiunilor efectuate
de poliție sau de alte servicii de aplicare a legii într-un stat membru și nici să hotărască cu privire la exercitarea
responsabilităților care le revin statelor membre în vederea menținerii ordinii publice și a apărări securității
interne.

Tribunalul are compentența să judece în primă instanță toate acțiunile directe, cu excepția celor atribuite
unui Tribunal specializat sau a celor rezervate prin statutul Curții de Justiție. Astfel, Tribunalul este competent să
soluționeze:

-acțiunile introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor
UE ale căror destinatare sunt sau care le privesc în mod direct și individual, precum și împotriva actelor normative
care îi privesc direct și care nu presupun măsuri de executare sau, de asemnea, împotriva abținerii de a acționa a
acestor instituții, organe, oficii sau agenții

-acțiunile introduse de statele membre împotriva Comisiei

-recursurile împotriva deciziilor Tribunalului Funcției Publice, limitate la chestiunile de drept ș.a.

Deciziiile pronunțate de Tribunal pot face obiectul unui recurs la Curtea de Justiție, limitat la chestiunile
de drept, în condițiile și limitele prevăzute de Statutul Curții de Justiție.

***

Rol: se asigură că legislația UE este interpretată și aplicată în același mod în toate țările UE; garantează că țările
și instituțiile UE se supun dreptului european.
Membri:
Curtea de Justiție: câte 1 judecător din fiecare țară a UE, plus 11 avocați generali
Tribunalul: 47 de judecători. În 2019, numărul acestora va crește la 56 (câte 2 judecători din fiecare țară
a UE).
Înființare: 1952
Sediu: Luxemburg
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) interpretează legislația UE pentru a se asigura că aceasta se aplică
în același mod în toate țările membre și soluționează litigiile juridice dintre guvernele naționale și instituțiile
europene.

În anumite circumstanțe, Curtea poate fi sesizată de persoane fizice, întreprinderi sau organizații care doresc
să introducă o acțiune împotriva unei instituții UE pe care o suspectează că le-a încălcat drepturile.
Ce face CJUE?
Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre soluționare. Cele mai frecvente tipuri de cauze
sunt:

interpretarea legislației (hotărâri preliminare) - instanțele naționale ale țărilor UE sunt obligate să garanteze
aplicarea corespunzătoare a legislației europene, dar există riscul ca instanțele din țări diferite să interpreteze
legislația în mod diferit. Dacă o instanță națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea unui act
legislativ al UE, aceasta poate să solicite opinia Curții de Justiție. Același mecanism poate fi utilizat și pentru a
determina dacă un act legislativ sau o practică națională este compatibilă cu dreptul UE.
respectarea legislației (acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor sau proceduri de infringement) - este
vorba despre acțiuni introduse împotriva unui guvern național care nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de
legislația europeană. Aceste acțiuni pot fi inițiate de Comisia Europeană sau de altă țară din UE. În cazul în care
țara vizată se dovedește a fi vinovată, ea are obligația de a remedia situația imediat. În caz contrar, se poate
introduce o a doua acțiune împotriva ei, care poate conduce la aplicarea unei amenzi.
 Cele mai frecvente tipuri de cauze sunt:
anularea unor acte legislative ale UE (acțiuni în anulare) - dacă un stat membru, Consiliul UE, Comisia sau
(în anumite condiții) Parlamentul European consideră că un anumit act legislativ al UE încalcă drepturile
fundamentale sau tratatele Uniunii, îi poate cere Curții de Justiție să anuleze actul respectiv.
Persoanele fizice pot, de asemenea, să solicite Curții anularea unui act al UE care le privește în mod direct.
garantarea unei acțiuni din partea UE (acțiuni în constatarea abținerii de a acționa) - Parlamentul, Consiliul
și Comisia au obligația de a adopta anumite decizii în anumite situații. Dacă nu fac acest lucru, guvernele
statelor membre, celelalte instituții ale UE și (în anumite condiții) persoanele fizice sau întreprinderile pot
înainta o plângere Curții.
sancționarea instituțiilor UE (acțiuni în despăgubire) - orice persoană sau întreprindere care a avut de suferit
de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din partea instituțiilor UE sau a angajaților acestora poate
introduce o acțiune împotriva lor prin intermediul Curții.
o CJUE este formată din 2 instanțe:
Curtea de Justiție - se ocupă de cererile de hotărâre preliminară adresate de instanțele naționale și de anumite
acțiuni în anulare și recursuri.
Tribunalul - se pronunță asupra acțiunilor în anulare introduse de persoane fizice, întreprinderi și, în anumite
cazuri, de guvernele UE. În practică, această instanță se ocupă în principal cu legislația privind concurența,
ajutorul de stat, comerțul, agricultura și mărcile comerciale.
Judecătorii și avocații generali sunt numiți de statele membre, de comun acord, pentru un mandat de 6 ani,
care poate fi reînnoit. Judecătorii din cadrul fiecărei instanțe aleg un președinte, pentru un mandat de 3 ani,
care poate fi reînnoit.
 12. Procedura în fața CJUE. Etapa scrisă.
În cadrul Curții de Justiție, pentru fiecare caz se desemnează un judecător („judecătorul raportor”) și un avocat general. Cazurile
sunt evaluate în două etape: etapa scrisă și etapa orală.

Etapa scrisă

-Părțile dau declarații scrise în fața Curții. Autoritățile naționale, instituțiile UE și uneori persoanele fizice pot
transmite observații.

-Toate acestea sunt sintetizate de către judecătorul raportor și apoi discutate în cadrul reuniunii generale a Curții,
care stabilește:

◦ numărul de judecători care se vor ocupa de caz: 3, 5 sau 15 judecători (întreaga Curte), în funcție de importanța
și de complexitatea cazului. Majoritatea cazurilor sunt soluționate de 5 judecători. Sunt foarte rare situațiile
în care se implică toată Curtea.
◦ dacă este nevoie de o audiere sau de un punct de vedere oficial din partea avocatului general.
Faza scrisă a procedurii urmărește drept scop prezentarea în fața Curții a obiecțiilor, motivelor sau
argumentelor părților din procedură sau, în materie preliminară, a observațiilor pe care persoanele interesate
înțeleg să le formuleze în legătura cu întrebările adresate de instanțele statelor membre ale Uniunii.
În cazul acțiunilor directe, faza scrisă a procedurii se deschide prin formularea unei cereri introductive ce
poate fi însoțită, după caz și de alte înscrisuri, precum: actul a cărui anulare este cerută sau o probă scrisă a datei
invitației de a acționa adresate unei instituții ori un exemplar al compromisului intervenit între statele membre
interesate.
Cererea introductivă se notifică pârâtului, iar în termen de două luni de la notificarea cererii introductive,
pârâtul depune un memoriu în apărare.
Cererea introductivă și memoriul în apărare pot fi completate cu o replică a reclamantului și cu o duplicată a
pârâtului.
De asemenea, pe lângă acestea se mai poate face vorbire despre faza scrisă a procedurii trimiterilor
preliminare ce se caracterizează prin absența contradictorialității.

13. Procedura în fața CJUE. Etapa orală.

În cadrul Curții de Justiție, pentru fiecare caz se desemnează un judecător („judecătorul raportor”) și un avocat general. Cazurile sunt
evaluate în două etape: etapa scrisă și etapa orală.
Etapa orală - audierea publică

Așa cum rezultă din art. 20 par. 4 din Statutul CJUE, faza orală a procedurii cuprinde două etape distincte,
și anume:
-audierea părților sau a persoanelor interesate
-prezentarea concluziilor avocatului general
Practic, ședința începe cu pledoariile părților sau ale persoanelor interesante, sens în care, avocații ambelor
părți pledează în fața judecătorilor și a avocatului general, care le pot adresa întrebări. Mai mult, în cursul ședinței,
se pot pune întrebări din partea completului și avocatului general. În plus, la sfârșitul dezbaterilro, reprezentanții
părților sau ai pers. interesate au posibilitatea de a replica pe scurt, în cazul în care consideră necesar. Aceste
replici NU constituie un al doilea tur de pledoarii. În fine, după ascultarea pledoariilor, președintele pronunță
închiderea ședinței de audiere. Desigur, în cazul în care Curtea a decis că este nevoie de un punct de vedere din
partea avocatului general, acesta este prezentat după închiderea ședinței.
Judecătorii deliberează și apoi pronunță verdictul.

14. Acțiunea în anulare. Noțiune.

Sintetic prezentată, acțiunea în anulare constă în posibilitatea pe care o au statele membre ale UE, instituțiile
Uniunii, persoanele fizice și juridice de a ataca în fața Curții un act legislativ de instituțiile UE, și de a obține, în anumite
condiții, desființarea acestuia, dar și legalitatea actelor organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii destinate să producă
efecte juridice față de terți.

anularea unor acte legislative ale UE (acțiuni în anulare) - dacă un stat membru, Consiliul UE, Comisia sau (în
anumite condiții) Parlamentul European consideră că un anumit act legislativ al UE încalcă drepturile
fundamentale sau tratatele Uniunii, îi poate cere Curții de Justiție să anuleze actul respectiv.
Persoanele fizice pot, de asemenea, să solicite Curții anularea unui act al UE care le privește în mod direct.
Recursul în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau Acțiunea în anulare

 Recursul nu face referire la o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti, ca în dreptul român, ci
reprezintă acţiunea introdusă în primă instanţă în faţa Curţii de justiţie a Uniunii europene, ca instanţă de fond.
 Recursul în anulare (acţiunea în anulare) = plângerea referitoare la anularea în tot sau în parte a unor prevederi
ale legislaţiei comunitare sau a unor instrumente ori măsuri legale adoptate de instituţiile comunitare.
 Recursul în anulare este un instrument de control al legalităţii actelor comunitare şi are ca obiectiv desfiinţarea
unui act cu caracter ilegal
 TEMEIUL LEGAL:
 ART.263 TFUE (ex-articolul 230 TCE)
 ART. 264 TFUE (ex-articolul 231 TCE)
 ACȚIUNEA ÎN ANULARE
Actele care pot face obiectul acțiunii în anulare:
 actele adoptate în Consiliul European de către reprezentanții statelor membre;

 Actele Curții de Conturi;

 Deciziile Mediatorului (Ombudsmanului);

 Actele statelor membre;

 Acordurile încheiate între o instituție a UE și o persoană de drept privat;

 Acordurile internaționale încheiate de Uniune; astfel, CJUE dobândește competența de a realiza un control
indirect cu privire la conformitatea acordurilor internaționale cu Tratatele Uniunii Europene;

 Dispozițiile cuprinse în Tratatele de aderare a statelor la Uniunea Europeană

 ACȚIUNEA ÎN ANULARE
Actele care nu pot face obiectul acțiunii în anulare: avizele, recomandările
 Totuși, Curtea va lua în considerare obiectul și conținutul actului, și nu numai denumirea sa
 Constituie acte care pot face obiectul unei acțiuni în anulare măsurile care produc efecte juridice
obligatorii de natură să afecteze interesele reclamantului, prin modificarea într-un mod specific a statutului
juridic al acestuia

15. Subiectele ce pot introduce acțiunea în anulare în fața CJUE (categorii de reclamanți).

Cine poate formula acțiunea în anulare:

1.Categoria reclamanților privilegiați:

- STATELE MEMBRE;
- PARLAMENTUL EUROPEAN;
- CONSILIUL;
- COMISIA

Aceste subiecte de drept pot introduce o acțiune în anulare fără nicio condiție specială privind interesul

2. Categoria reclamanților care pot introduce o acțiune în anulare numai pentru a-și apăra prerogativele:
- Curtea de Conturi;
- Banca Centrală Europeană;
 - Comitetul Regiunilor

3. Categoria persoanelor fizice și juridice aflate în următoarele situații:

- Sunt destinatarele actului pe care urmează să îl atace;
- Actul pe care intenționează să-l atace îi privește direct și individual;
- Actul ce va face obiectul acțiunii în anulare îi privește direct și nu presupune măsuri de executare (actul
să aibă aplicabilitate directă, adică să nu fie necesară transpunerea acestuia în ordinea juridică internă a
statelor membre).

Din interpretarea art.263 alin (4) TFUE, reiese faptul că particularii nu au posibilitatea de a formula o acțiune în anulare împotriva
actelor care au forță juridică generală, precum regulamentul.

Singurul act care ar putea face obiectul unei acțiuni în anulare pe această categorie este DECIZIA (act individual care se aplică
direct).

16. Efectele hotărârii date în cadrul acțiunii în anulare.

În cazul în care acțiunea este întemeiată, Curtea de Justiție declară actul ca fiind nul și neavenit. Prin
urmare, actul dispare din ordinea juridică a UE, în mod retroactiv, de la data intrării în vigoare. Cu alte cuvinte,
decizia de anulare produce dispariția retroactivă a actului cu privire la toți justițiabilii (efecte erga omnes). Părțile
trebuie puse în situația anterioară adoptării actului.

17. Acțiunea preliminară. Concept.

• Temeiul legal: Art. 19 TUE;

• ART.267 TFUE (Ex-articolul 234 TCE);
• 93-118 din Regulamentul de procedură al CJUE.
• Recomandările CJUE în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare
(publicate în JO al UE în nov.2016)
Noțiune: este posibilitatea conferită CJUE de a se pronunța cu titlu preliminar cu privire la o chestiune cu care se
confruntă judecătorul național atunci când aplică dreptul UE.

Această procedură este considerată utilă când, într-o cauză supusă spre soluționare instanței naționale, se
ridică o nouă chestiune de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului UE
sau atunci când jurisprudența existentă nu pare să furnizeze clarificarea necesară pentru abordarea unei situații
juridice noi.
 Curtea are sarcina de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatelor. Acest rol este
pus în practică, în esență, prin intermediul trimiterii preliminare, fiind un veritabil dialog între judecătorul național
și CJUE.

Trimiterile preliminarea din partea instanțelor naționale ocupă cel mai important loc în activitatea instanței
de la Luxemburg; din 622 cauze într-un an, 428 au fost cereri de decizii preliminare.

Formele acțiunii preliminare:

• Acțiune în interpretare (cerere preliminară de interpretare);

• Acțiuni în validitate (cerere preliminară în constatarea validității)

18. Subiectele ce pot formula acțiunea preliminară.

Instanța națională sesizată cu soluționarea unui litigiu își asumă întreaga răspundere pentru a aprecia
atât necesitatea unei cereri de decizie preliminară, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează CJUE. Practic,
orice instanță națională, indiferent de grad, poate să trimită o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri
preliminare atunci când apreciează că răspunsul Curții la întrebările formulate, îi este necesar pentru a reuși să
soluționeze litigiul cu care a fost sesizată.

În cazul acestei acțiuni nu există legitimare procesuală pasivă.

19. Actele ce pot face obiectul unei acțiuni preliminare.

Tratatele Uniunii Europene

Actele juridice ale Uniunii Europene;
Principiile generale de drept;
Hotărârile CJUE;
Acordurile internaționale la care Uniunea este parte: Acorduri de asociere, acordurile mixte, acorduri
încheiate de către statele membre și care leagă Uniunea;

! Nu pot face obiectul unei acțiuni preliminare convențiile încheiate între statele membre
20. Efectele hotărârii date de CJUE în chestiunea întrebărilor preliminare.

• CJUE răspunde întrebărilor formulate prin intermediul procedurii preliminare, numai în măsura în care
aceasta consideră că răspunsul său contribuie la asigurarea unității în interpretare a dreptului comunitar în
statele membre;
• Excepțiile rezultate din analiza jurisprudenței și a doctrinei:
- Întrebarea nu este relevantă;
- Există o hotărâre anterioară a CJUE (într-o problematică identică de drept material);
- Răspunsul poate fi dedus dintr-o hotărâre anterioară a CJUE și răspunsul este evident (teoria actului clar).
Având în vedere faptul că hotărârea Curții de Justiție privește numai părțile interesate, aceasta (hotărârea) are
autoritate de lucru judecat relativă. În egală măsură, este de observat că hotărârea are caracter erga omnes cu
privire la interpretarea dreptului UE. Cu alte cuvinte, hotărârea devine precedent pentru orice instanță națională
care se confruntă cu o situație similară celei pe care Curtea a interpretat-o la un moment dat, la solicitarea unei
instanțe naționale.

21. Procedura de infringement. Concept.

În condițiile aderării la UE, statele membre și-au asumat obligația de a integra în ordinea juridică proprie
normele juridice ale UE.
Conform TFUE, în caz de neîndeplinire a obligațiilor ce le revin statelor membre UE, se va institui o
procedură prin care statele sunt trase la răspundere, și anume, procedura pentru constatarea încălcării de către
statele membre a obligațiilor ce le revin conform dr. UE, procedură specifică dr. UE reglementată la art. 258-260
TFUE.
În calitate de ,,gardian al Tratatelor’’, Comisia European[ este cea care verifică transpunerea și aplicarea
corectă a dr. UE în ordinea juridică a statelor membre, putând introduce , în anumite condiții, în fața Curții de
Justiție de la Luxemburg, o acțiune împotriva unui stat membru, atunci când constată că acesta și-a încălcat
oblgațiile. Mai mult, această acțiune reprezintă ,,instrumentul de control tipic al Comisiei, în limita competențelor
sale, prin care supraveghează ca statele membre să nu exercite competențe la care au renunțat, de bunăvoie, în
favoarea Uniunii’’.
22. Subiectele de drept ce pot formula acțiunea ce demarează acțiunea de infringement.

Comisia Europeană;
Calitatea procesuală activă şi interesul Comisiei nu trebuie dovedite, în acest sens Curtea de Justiţie statuând, în
mai multe rânduri, că „în exercitarea puterilor pe care le are, în temeiul art. 211 şi 226 din TCE, Comisia nu
trebuie să dovedească un interes legal din moment ce, în interesul general al Comunităţii, funcţia sa este aceea de
a urmări ca prevederile tratatului să fie aplicate de statele membre şi de a observa existenţa oricărei neîndepliniri
a obligaţiilor, ce derivă din acesta, în scopul de a pune capăt acestei încălcări”
Oricare stat membru în cazul în care consideră că un alt stat membru a încălcat oricare dintre
obligațiile care îi revin în temeiul Tratatelor;
Banca Centrală Europeană si Banca Europeană de Investiții
(Subiectele de drept împotriva cărora poate fi formulată acțiunea- Statele membre- acțiunea/inacțiunea
organelor/autorităților/instituțiilor legislative, executive sau judecătorești, de la nivel central sau local și care reprezintă statele)

23.Etapa prealabilă a procedurii de infringement necontencios (principalele momente și enumerare).

Considerăm că prezintă o deosebită importanţă faptul că această acţiune oferă şi o procedură

necontencioasă, prealabilă, de rezolvare a „disputelor” dintre Comisie şi statele membre cu privire la aplicarea
dreptului comunitar, dând posibilitatea rezolvării pe cale amiabilă a divergenţelor.
Noțiune: Procedura prealabilă constă în schimbarea reciprocă a punctelor de vedere între viitorul reclamant
(Comisia) şi viitorul pârât (statul membru), mai exact procedura stabileşte unele termene pentru rezolvarea
situaţiei neconforme cu dreptul comunitar.
Etape:
1.Scrisoare de notificare informală

Rreprezintă deschiderea formală a procedurii de infringement, în cadrul ei precizându-se în ce constau

încălcările legislaţiei comunitare.

2.Scrisoarea formală

Prin aceasta, i se solicită statului membru să își prezinte punctul de vedere cu privire la comportamentul
său față de situația care, în opinia Comisiei, se materializează în încălcarea dreptului UE. Importanţa scrisorii
rezidă din faptul că fixează obiectul litigiului.Totodată, scrisoarea trebuie să permită statului să prezinte
observaţii, prin precizarea tuturor informaţiilor necesare apărării sale. De aici rezultă faptul că, ulterior, nu se vor
putea adăuga alte puncte reclamaţiei, statul membru în cauză nemaiavând ocazia să-şi prezinte observaţiile asupra
acestor noi puncte.
3.Observaţiile statului membru

Statul membru are posibilitatea, conform art. 226 TCE, de a transmite Comisiei observaţiile sale, ca
răspuns la scrisoarea formală primită. Aceste observaţii reprezintă dreptul statului de a se apăra, garantându-se,
astfel, protecţia intereselor statului membru.

De asemenea, prin intermediul acestor observaţii, statul membru poate arăta care sunt măsurile pe care le-
a luat în vederea „intrării în normalitate”, dacă recunoaşte că a contravenit ordinii juridice comunitare.

4.Avizul motivat.

Dacă în urma răspunsului primit de la stat, Comisia are în continuare convingerea că este vorba despre o
încălcare a dreptului UE, emite un aviz motivat prin care va face referire numai la acele obiecții aduse la cunoștința
statului prin scrisoarea formală. De asemenea, se va menționa un termen rezonabil în care statul membru să se
conformeze.

5. Răspunsul statului membru

Statul membru nu este obligat să răspundă Comisiei, lipsa unui atare răspuns neatrăgând consecinţe
negative.

Însă, în cazul în care se acordă un răspuns din partea statului membru, acesta trebuie să conţină măsurile
întreprinse pentru a se conforma cu opinia motivată a Comisiei. Măsurile pot fi de natură administrativă sau/şi
legislativă. Termenul de realizare a măsurilor şi de răspuns la cerinţele Comisiei este de 2 luni, dar poate fi
prelungit.

24. Etapa contencioasă (cele două hotărâri CJUE).

Acțiunea pentru constatarea încălcării obligațiilor asumate trebuie introdusă, cel mai târziu, în
termen de o lună de la data la care Comisia a decis să înainteze cazul Curții de Justiție.

În cazul în care, în faza prealabilă, necontencioasă, nu este posibilă rezolvarea cazurilor de infringement, procedura în faţa
Curţii de Justiţie parcurge următoarele etape:

1. Sesizarea Curţii

- serviciul juridic al Comisiei redactează un document scris împreună cu Directoratul General responsabil în domeniulcare face obiectul
cererii.

Acţiunea trebuie depusă, cel mai târziu, în termen de o lună de la data la care Comisia a decis să înainteze cazul Curţii de Justiţie.

2. Soluţionarea cauzei de către Curte

Cu toate că în hotărârile sale Curtea „consiliază” deseori statele membre în privinţa modalităţilor de a pune capăt încălcării dreptului
comunitar, aceasta totuşi nu are competenţa să precizeze măsurile concrete care necesită a fi luate de statul respectiv

3. Punerea în aplicare a deciziei Curţii

În termen de o lună după decizia pronunţată de Curte, Comisia trimite statului membru o scrisoare prin care îi reaminteşte obligaţia de
a lua măsurile necesare pentru a asigura respectarea legislaţiei comunitare încălcate şi de a-i raporta, în termen de trei luni, măsurile
luate sau care urmează a fi luate .

4. Observaţiile statului membru

Statul membru are posibilitatea de a transmite un răspuns Comisiei, în urma scrisorii prezentate la punctul 3., privind măsurile pe care
le-a luat pentru a se conforma hotărârii Curţii, această posibilitate reprezentând dreptul statului membru în cauză de a se apăra şi a
demonstra modul în care consideră necesar să respecte decizia instanţei comunitare

5. Opinia motivată

Atunci când Comisia consideră că statul membru nu a luat măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii Curţii, va emite o opinie
motivată în care va preciza care dispoziţii din hotărârea Curţii nu au fost respectate şi termenul în care trebuie luate aceste măsuri.

6. Sesizarea Curţii pentru nerespectarea hotărârii pronunţate

„În cazul în care statul membru respectiv nu a luat măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curţii în termenul stabilit de Comisie,
aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie. Comisia arată cuantumul sumei forfetare sau al penalităţilor cu titlu cominatoriu pe care le
consideră corespunzătoare împrejurărilor şi pe care statul membru trebuie să le plătească” (art. 228 paragraful (3) TCE ).

Astfel, va exista o singură acţiune introdusă de Comisie la Curtea de Justiţie, dar care va avea două capete de cerere, şi anume (Oţel,
2008, p. 140): - constatarea încălcării de către statul membru respectiv a obligaţiei de transpunere la termen a legislaţiei comunitare; -
obligarea statului în cauză la plata unei sume globale sau a unor penalităţi. Astfel, Curtea de Justiţie va pronunţa o singură hotărâre prin
care se vor soluţiona cele două capete de cerere. 3.1.7. A doua hotărâre a Curţii Nerespectarea de către statul membru a hotărârii Curţii
constituie o nouă încălcare a prevederilor Tratatelor care poate fi sancţionată, din nou, cu o acţiune în neîndeplinirea obligaţiilor, Curtea
putând obliga statul membru la plata unei sume forfetare sau a unor sume având caracter cominatoriu până la îndeplinirea obligaţiilor
precizate în prima hotărâre. La stabilirea sumei forfetare Curtea va ţine cont de (Gyula, 2008, p. 370): - gradul de periculozitate al
încălcării; - durata încălcării; - posibilitatea statului membru de a plăti despăgubirile solicitate; - efectul încălcării asupra interesului
public sau privat şi urgenţa problemei.

A. Sesizarea Curţii pentru nerespectarea hotărârii pronunţate

„În cazul în care statul membru respectiv nu a luat măsurile pe care le impune executarea hotărârii Curţii
în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie. Comisia arată cuantumul sumei forfetare
sau al penalităţilor cu titlu cominatoriu pe care le consideră corespunzătoare împrejurărilor şi pe care statul
membru trebuie să le plătească” (art. 228 paragraful (3) TCE ).

Astfel, va exista o singură acţiune introdusă de Comisie la Curtea de Justiţie, dar care va avea două capete
de cerere, şi anume (Oţel, 2008, p. 140):

- constatarea încălcării de către statul membru respectiv a obligaţiei de transpunere la termen a legislaţiei
comunitare;

- obligarea statului în cauză la plata unei sume globale sau a unor penalităţi. Astfel, Curtea de Justiţie va
pronunţa o singură hotărâre prin care se vor soluţiona cele două capete de cerere.

Astfel, Curtea de Justiţie va pronunţa o singură hotărâre prin care se vor soluţiona cele două capete de cerere.

B. (A doua hotărâre a Curţii)

Nerespectarea de către statul membru a hotărârii Curţii constituie o nouă încălcare a prevederilor
Tratatelor care poate fi sancţionată, din nou, cu o acţiune în neîndeplinirea obligaţiilor, Curtea putând obliga statul
membru la plata unei sume forfetare sau a unor sume având caracter cominatoriu până la îndeplinirea obligaţiilor
precizate în prima hotărâre.

La stabilirea sumei forfetare Curtea va ţine cont de:

- gradul de periculozitate al încălcării;
- durata încălcării;
- posibilitatea statului membru de a plăti despăgubirile solicitate;
- efectul încălcării asupra interesului public sau privat şi urgenţa problemei.

25.Consiliul UE. Componență.

Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să
angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul la vot. Consiliul reprezintă toate
statele membre. Ca instituție interguvernamentală, exprimă legitimitatea statală a Uniunii.

De la 1 iulie 2013, Consiliul este compus din 28 de membrii.

Componența Consiliului este variabilă, în funcție de ordinea de zi. Cele mai frecvente sunt formațiunile
afaceri generale, agricultura, economico-financiar.

26. Comisia Europeană.Componență.

Comisia Europeană deține în sistemul instituțional al Uniunii Europene funcția executivă. Denumită,
inițial, Înalta Autoritate, respectiv Comisia, reprezintă interesele UE.

Aceasta are în componența sa, odată cu aderarea Croației, 28 de membri, câte unul pentru fiecare stat
membru al UE.

Potrivit art. 17 alin. 4 TUE, ,,Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona și
31 octombrie 2014 este compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv președintele și Înaltul
Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care este unul dintre vicepreședinții
acesteia”.

Însă, ,,începând cu 1 noiembrie 2014 Comisia este compusă dintr-un număr de membrii, incluzând
președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, corespunzător cu
două treimi din numărul statelor membre, hotărând în unanimitate. Membrii Comisiei sunt aleși dintre resortisanții
statelor membre în conformitate cu un sistem de rotație strict egal între statele membre care să reflecte diversitatea
demografică și geografică a tuturor statelor membre.”

Mandatul membrilor comisiei este de 5 ani; acesta poate înceta în următoarele situații:
- împlinirea termenului
- moțiunea de cenzură a Parlamentului
- demisia voluntară
- demiterea din oficiu

27. Comisia Europeană. Atribuții.

Potrivit art. 17 TUE, Comisia promovează interesul general al Uniunii, adoptând măsurile necesare în
acest scop. Aceasta asigură aplicarea tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acesta. De
asemenea, Comisia este cea care supraveghează sub controlul Curții de Justiție a UE modul în care statele membre
aplică dreptul Uniunii. Totodată, execută bugetul și gestionează programele.

Comisia are un important rol politic, ea fiind răspunzătoare în fața Parlamentului European.

Comisia dispune de o procedură cu ajutorul căreia poate să “urmărească” un stat membru care nu își
îndeplinește obligațiile.

Sistematizat, în doctrină, atribuțiile Comisiei sunt următoarele:

- de inițiativă legislativă
- de control (“gardian al Tratatelor”)
- executive
- de reprezentare externă

28. Parlamentul European. Componența și principiile de eligibilitate.

Din 1952 până în 1979, Parlamentul European a fost desemnat de parlamentele naționale. În iunie 1979, această desemnare a
fost încredințată votului universal.
 Alegerea membrilor Parlamentului European se face în temeiul prevederilor Actului privind alegerea reprezentanților în Adunare
prin vot universal direct, cărora li se adaugă prevederile în materia procedurii electorale reglementată în fiecare stat membru de
dispozițiile de drept intern. Actul nu instituie o procedură electorală uniformă, ci se limitează la anumite reguli:

- fiecare stat membru poate înființa circumscripții pentru alegerile în Parlamentul European sau poate constitui alte subdiviziuni
ale teritoriului electoral, fără a afecta în general caracterul proporțional al sistemului de vot
- cu ocazia alegerii membrilor Parlamentului European, nimeni nu poate vota mai mult de o dată
- alegerile pentru Parlamentul European au loc la data stabilită de fiecare stat membru, aceasta fiind stabilită pentru toate statele
membre în cursul aceleiași perioade (aceeași săptămână) care începe joia dimineață și se încheie în duminica imediat următoare,
respectiv
- statele membre nu pot să facă publice, în mod oficial, rezultatele numărătorii efectuate decât după încheierea scrutinului în
statul membru în care alegătorii votează ultimii în cursul perioadei menționate anterior
Vârsta de la care orice resortisant al unui stat membru al UE își poate exercita dreptul de vot este de 18 ani. Însă, trebuie reținut
faptul că vârsta minimă pentru a fi eligil diferă de la un stat la altul.

O dată cu aderarea României și a Bulgariei la UE, 33 de locuri au fost atribuite României și 18 Bulgariei, acest număr de locuri s-
au adăugat celor 732 deja existente în cadrul Parlamentului European.

În anul 2009, au fost aleși 736 de membri ai Parlamentului European. Fiecărui stat membru, în urma procesului
de ponderare, i-au fost repartizate locurile în co-legislativul de la Strasbourg, în funcție de 2 criterii: criteriul
democratic și criteriul demografic.

Parlamentul European cuprinde:

- un Birou
Președintele Parlamentului, cei 14 vicepreședinți și cei 5 chestori sunt aleși de Parlament prin scrutin secret,
pentru o perioadă de 2 ani și jumătate. Ei formează Biroul, în cadrul căruia cei 5 chestori au un drept de vot
consultativ.

- Conferința președinților
Conferința președinților compusă din Președintele Parlamentului și președinții grupurilor politice
parlamentare. La reuniunea Conferinței participă, fără drept de vot, și unul dintre deputații neafiliați
(independenți).

- Comisii
În prezent există 20 de astfel de comisii înființate de Parlament, având în componența lor între 25 și 71 de
membri. Comisiile pregătesc lucrările Parlamentului, elaborează rapoarte și mențin legătura cu Comisia și
Consiliul în intervalul dintre sesiuni.De asemenea, Parlamentul poate înființa și comisii temporare pentru o
perioadă de 12 luni, perioadă care poate fi prelungită printr-o decizie a sa.

- Grupuri politice parlamentare

 O particularitate o reprezintă și faptul că deputații se pot organiza în grupuri politice pe baza afinităților
politice. Un grup politic este constituit din deputații aleși în cel puțin un sfert din statele membre, iar numărul
minim necesar de deputați pentru a constitui un grup politic este de 25. O persoană nu poate face parte decât dintr-
un singur grup politic parlamentar.

29. Consiliul European. Componență și atribuții.

Potrivit art. 15 alin. 2 TUE ,,Consiliul European este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor
membre, precum și din președintele său și președintele comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate participă la lucrările Consiliului European.’’

Atunci când ordinea de zi impune, fiecare membru al Consiliului European poate decide să fie asistat de
un ministru, respectiv de către un membru al Comisiei, în cazul Președintelui Comisiei.

Delegațiile, ,,al căror acces este autorizat în imobilul în care are loc reuniunea Consiliului European, nu
pot depăși 20 de persoane pentru fiecare stat membru și pentru Comisie, și 5 persoane pentru Înaltul Reprezentant.
Acest număr nu cuprinde personalul tehnic care efectuează sarcini specifice de securitate sau de sprijin logistic”.

Conducerea Consiliului European este asigurată de către președintele acestuia, președinte care este ales
de către Consiliul European, cu majoritate calificată, pentru o durată de 2 ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii
mandatului o singură dată.

Atribuțiile președintelui fac obiectul sistematizării în cadrul art. 15 alin. 6 TUE după cum urmează:

- prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European

- asigură pregătirea și continuitatea acestora

- acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul acestora

- prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a Consiliului European

30. Comunitățile europene-primele tratate constitutive.
31. Obiectivele UE după intrarea în vigoare a Tr. de la Lisabona. Enumerare.