TEMA I

EVOLUŢIE ISTORICĂ

Cuprins:
1.1. Consideraţii generale
1.2. Izvoarele dreptului comunitar (al Uniunii Europene) şi
implicit ale dreptului comunitar al afacerilor
1.3. Particularităţile dreptului comunitar (al Uniunii
Europene) în raport de sistemele naţionale de drept
1.4. Etapizarea mişcărilor europene care au dus la
formarea şi apariţia Comunităţilor Europene şi a Uniunii
Europene
1.5. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Comunităţilor
Europene şi a Uniunii Europene
1.6. Explicaţii privind termenii uzitaţi
1.7. TEMĂ
1.8. Întrebări, exerciţii, aplicaţii
1.9. Rezolvaţi următoarele teste grilă
1.10. Bibliografie
Obiective:

- cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii

dreptului comunitar al afacerilor;
- înţelegerea naturii şi caracteristicile dreptului comunitar
al afacerilor;
- cunoaşterea constituirii şi evoluţiei Comunităţilor şi
Uniunii Europene;
- înţelegerea raporturilor juridice dintre instituţiile Uniunii,
specifice dreptului comunitar al afacerilor, precum şi a
dinamicii acestor raporturi.

1.1. Consideraţii generale

 Dreptul comunitar (al Uniunii Europene) reprezintă o
ramură nouă a dreptului, desprinsă din dreptul internaţional
public; este o ramură de drept autonomă care nu se identifică
cu dreptul internaţional public, dar nici nu face parte din dreptul
intern, ci apare ca un drept de sine stătător “sui generis”.
Dreptul comunitar este format din norme juridice adoptate
la nivelul Uniunii Europene, care reglementează organizarea şi
funcţionarea instituţiilor Uniunii, precum şi unele activităţi
economice, în domenii în care statele membre ale Uniunii
Europene şi-au limitat suveranitatea.
Pe măsura consolidării dreptului comunitar ca ramură de
drept de sine stătătoare, distinctă faţă de dreptul internaţional
public şi faţă de dreptul naţional, problemele specifice fiecărei
ramuri de drept au condus la apariţia unui obiect distinct,
specializat pe ramuri, în cadrul sistemului de drept comunitar.
Astfel, din sistemul dreptului comunitar se desprind ramuri noi
de drept, pe domenii specifice, cum ar fi: dreptul comunitar al
mediului, dreptul comunitar al afacerilor, dreptul comunitar
vamal, comercial, bancar, fiscal, al asigurării, transporturilor etc.
Dreptul comunitar al afacerilor, reprezintă o ramură
de drept, parte integrantă a dreptului comunitar, şi poate fi
definit ca fiind un ansamblu de principii şi norme juridice
cuprinse în tratatele Comunităţilor europene şi ale Uniunii
Europene, precum şi în actele Uniunii adoptate de
instituţiile competente: regulamente, directive, decizii, etc.,
care reglementează domeniul afacerilor.
Reglementările comunitare adoptate în domeniile ce ţin de
competenţa exclusivă a Uniunii Europene, se aplică direct şi cu
prioritate în ordinea juridică de drept intern a fiecărui stat. În
paralel cu reglementările comunitare, la nivel naţional continuă
să se aplice reglementările interne atât cu privire la
reglementarea raporturilor juridice de drept intern în domeniile
în care nu se exercită competenţe comunitare exclusive, cât şi
la reglementarea raporturilor juridice de drept internaţional
privat.
Raportul dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul
internaţional privat constă în faptul că normele juridice ale
dreptului comunitar se completează cu normele juridice ale
dreptului internaţional privat.
În cazul în care nu sunt norme juridice comunitare care să
se aplice cu prioritate, urmează a fi aplicabile normele juridice
de drept internaţional privat1.
1.2. Izvoarele dreptului comunitar (al Uniunii
Europene) şi implicit a dreptului comunitar al afacerilor
Referitor la izvoarele dreptului comunitar, în doctrină se
disting următoarele categorii de izvoare:
 izvoarele principale sau originare, care formează
dreptul comunitar primar;
 izvoarele secundare, care formează dreptul
comunitar derivat;
 izvoarele complementare.
Dreptul comunitar al afacerilor are aceleaşi categorii de
izvoare la fel ca şi dreptul comunitar:
1. Izvoarele principale sau originare: tratatele de înfiinţare
ale comunităţilor europene şi Uniunii Europene şi actele
1
A se vedea în acest sens: Nicoleta Diaconu, Concordanţa dintre dreptul Uniunii Europene şi
reglementările naţionale cu privire la legea aplicabilă contractelor în Revista de Drept Comercial nr. 2
din 2010, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p.7.
 modificatoare subsecvente:
 tratatele constitutive ale Comuniăţilor europene, cu
protocoalele şi convenţiile anexate lor:
o Tratatul instituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO) semnat la Paris în
1951 şi intrat în vigoare la 23.07.1952 – a ieşit din
vigoare la 23.07.2002, fiind încheiat pe o perioadă de
50 de ani;
o Tratatul instituind Comunitatea Economică
Europeană (CEE), şi
o Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (EURATOM), semnate la Roma la
25.03.1957 şi intrate în vigoare la 01.01.1958, au fost
instituite pentru o perioadă nedeterminată de timp;
 tratatele şi acordurile de modificare a tratatelor
institutive, cu anexele acestora:
o Tratatul privind fuziunea executivelor semnat la
Bruxelles în 08.04.1965;
o Actul Unic European semnat la 17 şi 28.02.1986 la
Luxemburg şi Haga;
o Tratatul de la Maastricht semnat la 07.02.1992;
o Tratatul de la Amsterdam semnat la 18.06.1997;
o Tratatul de la Nisa semnat la 25.02.2001;
o Tratatul de la Lisabona semnat la 13.12.2007.
 tratatele de aderare a noilor membri:
o Tratatul şi actul de aderare al Danemarcei, Irlandei şi
Marii Britanii semnat în 22.01.1972;
o Tratatul şi actul de aderare al Greciei semnat la
 28.05.1979;
o Tratatul de la Bruxelles privind Groenlanda semnat la
13.03.1984;
o Tratatul şi actul de aderare al Spaniei şi Portugaliei
semnat la 12.06.1985;
o Tratatul de aderare al Austriei, Sudiei şi Finlandei;
o Tratatul de aderare privind Polonia, Ungaria, Cehia,
Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta
şi Cipru semnat la 16.04.2003;
o Tratatul de aderare privind România şi Bulgaria
semnat la 25.04.2005.
 alte tratate, cum ar fi:
o Actul privind alegerile directe în Parlamentul
European;
o Actul de exceptare privind Groenlanda;
o Tratatele bugetare, cu privire la creşterea puterii
finananciare a Parlamentului European, semnate la
Luxemburg, la 22 aprilie 1970 (intrat în vigoare la 1
ianuarie 1971) şi la Bruxelles, la 22 iulie 1975 (intrat
în vigoare la 1 iunie 1977);
o Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa,
semnat la 29 octombrie 2004 la Roma, urmând să fie
ratificat în doi ani. Ca urmare a eşecului ratificării sale
cu Franţa şi Ţările de Jos, la 29 mai, respectiv 1 iunie
2005, procesul de ratificare a tratatului a fost
suspendat.

2. Izvoare secundare: actele normative emise de instituţiile

comunitare în limitele competenţelor care le-au fost
 atribuite, în vederea realizării obiectivelor comunitare.
Acestea sunt enumerate expres şi limitative în art. 288 din
TFUE:
 regulamentul:
- este principala sursă a dreptului derivat;
- este un act normativ comunitar cu aplicabilitate
generală, obligatoriu în toate elementele sale şi
- are aplicabilitate directă (efect direct), se aplică
direct în fiecare stat membru;
- este destinat statelor şi particularilor;
- prin intermediul regulamentului, autoritatea
legislativă comunitară poate nu numai să
prescrie un rezultat, ci şi să impună toate
modalităţile de aplicare şi de executare
considerate necesare.
 directiva:
- este un act normativ obligatoriu pentru fiecare
stat membru destinatar cu privire la rezultatul
care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale
competenţa în ceea ce priveşte forma şi
mijloacele;
- nu are aplicabilitate generală, se adresează
doar statelor concret indicate sau tuturor
statelor;
- poate fi generală sau particulară, se adresează
statelor membre şi se aplică prin intermediul
acestora;
- nu are forţă generală, nefiind obligatorie decât în
ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins;
 - necesită intervenţia puterii legislative naţionale
cu privire la alegerea mijloacelor şi formei
necesare pentru atingerea obiectivului fixat;
- este indirect aplicabilă, deoarece statul
destinatar are obligaţia să acţioneze în vederea
transpunerii directivei într-un anumit termen.
 decizia:
- este un act normativ comunitar obligatoriu în
toate elementele sale pentru destinatarii ei;
- este un act individual, al cărui destinatar nu
trebuie să fie neapărat un stat membru şi se
referă la o anumită stare de fapt concretă;
- spre deosebire de regulament, decizia nu are
aplicabilitate generală, neavând un caracter
general şi abstract;
- are efect direct;
- în cazul deciziei se stabilesc atât rezultatul ce
trebuie atins, cât şi modalităţile de aplicare;
- decizia trebuie motivata clar şi pertinent;
- pentru intrarea în vigoare, decizia trebuie să fie
notificata destinatarului, lipsa notificării fiind
sancţionată cu neintarea în vigoare;
- este destinată statelor şi particularilor.

 recomandările şi avizele (sau opiniile):

- sunt acte instituţionale unilaterale lipsite de forţă
juridică obligatorie;
- avizul este expresia, exprimarea unei păreră
asupra unei probleme date;
 - recomandarea reprezintă un instrument de
acţiune indirectă urmărind apropierea
legislaţiilor.

Conform art. 249 din TFUE (fost art. 249 din TCE),
procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în comun
de către Parlamentul European şi Consiliu a unui regulament,
a unei directive sau a unei decizii, la propunerea Comisiei.
Această procedură este definită la articolul 294.
În cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptarea unui
regulament, a unei directive sau a unei decizii de către
Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către
Consiliu cu participarea Parlamentului European constituie o
procedură legislativă specială.
Actele juridice adoptate prin procedura legislativă constituie
acte legislative.
În cazurile specifice prevăzute în tratate, actele legislative
se pot adopta la iniţiativa unui grup de state membre sau a
Parlamentului European, la recomandarea Băncii Centrale
Europene sau la solicitarea Curţii de Justiţie sau a Băncii
Europene de Investiţii.
Conform art. 292 din TFUE, Consiliu adoptă recomandări.
Acesta hotărăşte, la propunerea Comisiei, în toate cazurile în
care tratatele prevăd că adoptă acte la propunerea Comisiei.
Consiliu hotărăşte în unanimitate în domeniile în care este
necesară unanimitatea pentru adoptarea unui act al Uniunii.
Comisia, precum şi Banca Centrală Europeană în cazurile
specifice prevăzute în tratate, adoptă recomandări.
3. Izvoare complementare:
  principiile generale de drept.
Principiile generale de drept, deşi îşi au originea, fie în
tratatele constitutive, fie în ordinea juridică internaţională, fie în
ordinea juridică naţională a statelor membre, consacrarea lor
depinde de jurisprudenţă.
Astfel, se pot enumera următoarele principii generale:
o principiul egalităţii persoanelor în faţa unei
autorităţi administrative;
o principiul respectării drepturilor dobândite;
o principiul revocabilităţii actelor administrative
ilegale;
o principiul securităţii juridice;
o principiul proporţionalităţii;
o principiul forţei majore;
o principiul dreptului la apărare;
o principiul legitimei apărări;
o principiul încrederii legitime;
o principiul neretroactivităţii;
o principiul controlului judiciar eficient2.

 acordurile internaţionale:
o acorduri încheiate de către statele membre;
o acorduri încheiate de către Comunităţi cu terţe state3.

1.3. Particularităţile dreptului comunitar (al Uniunii

Europene) în raport de sistemele naţionale de drept
2
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, 2010, p. 143.
3
A se vedea în acest sens: Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 92-93.
 Pentru o analiză pertinentă a acestei discipline se au în
vedere particularităţile dreptului comunitar în raport cu
sistemele naţionale de drept date de:
 primordialitatea dreptului comunitar în raport cu
sistemele naţionale şi efectul direct al sistemului de drept
comunitar. Aplicarea directă a dreptului comunitar are în
vedere efectul direct, pe verticală în raport cu statele
membre, ceea ce înseamnă că norma comunitară obligă
autorităţile să i se subordoneze, dar şi pe orizontală în
raport cu particularii şi agenţii economici, adică norma
comunitară reglementează direct conduita subiectelor de
drept avute în vedere;
 subsidiaritatea dreptului comunitar. Principiul
subsidiarităţii a fost precizat de Tratatul privind Uniunea
Europeană care în art. 5 (fost articol 5 TCE) dispunea: „în
domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă,
Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care
obiectivele acţiunii preconizate nu pot realizate în mod
satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la
nivel regional şi local, dar datorită dimensiunilor şi
efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la
nivelul Uniunii. Instituţiile Uniunii aplică principiul
subsidiarităţii în conformitate cu Protocolul privind
aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Parlamentele naţionale asigură respectarea principiului
subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în
respectivul protocol”. Cu alte cuvinte, statele îşi păstrează
competenţa de reglementare, care rămâne concurentă cu
 cea a Uniunii, iar aceasta va interveni doar în măsura în
care realizarea scopului avut în vedere o impune4.
Tratatul de la Lisabona introduce două principii noi şi
anume principiul atribuirii şi principiul solidarităţii.
Conform art. 5 alin. (1) din TUE, delimitarea competenţelor
Uniunii este guvernată de principiul atribuirii. Exercitarea
acestor competenţe este reglementată de principiile
subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Articolul 4 din TUE stabileşte faptul că, orice competenţă
care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparţine statelor
membre.
Iar, conform art. 222 din TFUE, Uniunea şi statele sale
membre acţionează în comun, în spiritual solidarităţii, în cazul
în care un stat membru face obiectul unui atac terrorist, ori al
unei catastrofe naturale sau provocate de om.

1.4. Etapizarea mişcărilor europene care au dus la

formarea şi apariţia Comunităţilor Europene şi a
Uniunii Europene
Încă din secolul al XV-lea au apărut proiecte cu privire la
unitatea europeană. William Penn, un eminent quaker englez a
propus în anul 1693 crearea unui parlament european. Cu toate
acestea, ideea de Europă unita s-a concretizat abia după cel
de-al doilea război mondial, având la bază dorinţa de a menţine
pacea pe continent.
Crearea Uniunii Europeane a fost un proces îndelungat şi
dificil, care a parcurs mai multe etape de-a lungul timpului.
Astfel, putem enumera pe scurt principale evenimente
4
A se vedea în acest sens: Ileana Anca Duşcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura
Universitaria, Craiova, 2008, p. 69-70.
care au avut loc:
 1946, 19 septembrie, Winston Churchill, într-un discurs
ţinut la Universitatea din Zürich, lansează un apel pentru
dezvoltarea mişcărilor europeniste şi crearea unei
organizaţii regionale europene, un “Consiliu al Europei”
sau chiar „Statelor Unite ale Europei”;
 1947, 5 iunie, secretarul de stat american George
Marshall, într-o alocuţiune rostită la Universitatea Harvard,
propune un plan de sprijin pentru reconstrucţia Europei –
“Planul de Reconstrucţie Europeană” sau “Planul Marshall”
;
 1948, 16 aprilie, este semnată convenţia instituind
“Organizaţia Europeană de Cooperare Economică”
(OECE). Şaisprezece state sunt membre ale acestei
convenţii: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia,
Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia,
Regatul Unit, Suedia, Elveţia şi Turcia, precum şi zonele
occidentale de ocupaţie din Germania şi teritoriul
Triestului; SUA şi Canada participau la OECE ca asociaţi,
fără drept de vot;
 1948, 19 mai, este semnat, la Bruxelles, “Tratatul de
cooperare economică, socială şi culturală şi de apărare
legitimă şi colectivă”;
 1948, 7 şi 11 mai, Congresul European de la Haga,
convocat de către “Comitetul de Coordonare al Mişcării
pentru Uniunea Europeană”;

 1949, 4 aprilie, este semnat la Washington de către zece

ţări europene plus SUA şi Canada, Tratatul Atlanticului de
Nord, creându-se o structură militară integrată (NATO);

 1949, 5 mai, a fost creat Consiliul Europei, având ca

membrii fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franţa,
Irlanda, Italia, Luxembourg, Marea Britanie, Olanda,
 Norvegia şi Suedia;

 1950, 9 mai, ministrul afacerilor externe francez Robert

Schuman propune punerea în comun a resurselor de
cărbune şi oţel ale Franţei şi Germaniei, prin constituirea
unei Comunităţi Europene a Cărbunelui şi a Oţelului;

 1950, 14 octombrie, primul ministru al Franţei, René

Pléven propune constituirea unei Comunităţi Europene de
Apărare;

 1951, 18 aprilie, este semnat Tratatul de la Paris pentru

constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), de către Belgia, Franţa, Germania, Italia,
Luxemburg şi Olanda;

 1952, 27 mai, aceleaşi state semnează Tratatul privind

Comunitatea Europeană de Apărare;

 1953, 10 februarie, Piaţa Comună a Cărbunelui şi Oţelului

devine funcţională. Cele şase state fondatoare înlătură
barierele vamale şi restricţiile cantitative cu privire la
aceste materii prime;

 1957, 25 martie, semnarea la Roma a Tratatului

Constitutiv al Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a
Tratatului Constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (CEEA) de către cele şase ţări: Belgia, Franţa,
Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda;

 1958, 1 ianuarie, Tratatele de la Roma intră în vigoare;

 1960, 4 ianuarie, crearea Asociaţiei Europene a Liberului

Schimb (AELS) prin Convenţia de la Stockholm, statele
semnatare fiind, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia
si Elveţia;
 1961, se pun bazele libertăţii de circulaţie a forţei de
muncă prin adoptarea primului regulament din acest
domeniu;

 1962, la conferinţa de la Stresa din Italia se pun bazele

primei politici comunitare: Politica Agricolă Comună (PAC),
obiectivele acestei politici fiind crearea unei pieţe unice a
produselor agricole şi a solidarităţii financiare prin
intermediul unui Fond European de Orientare şi de
Garanţii Agricole;

 1964, prin decizia Curţii de Justiţie în procesul Costa/Enel

se stabileşte că legislaţia comunitară primează asupra
legislaţiei naţionale (principiul fundamental al dreptului
comunitar: prioritatea dreptului comunitar faţă de dreptul
intern al statelor membre);

 1965, 8 aprilie, semnarea Tratatului de la Bruxelles

instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a
Comunităţilor Europene şi a Protocolului asupra
privilegiilor şi imunităţilor;

 1967, 1 iulie, intrarea în vigoare a Tratatului de la

Bruxelles;

 1968, 1 iulie, realizarea anticipată a Uniunii vamale între

cele şase state membre (suprimarea completă a barierelor
vamale interne, stabilirea unui tarif extern comun);

 1970, 21-22 aprilie, Acord asupra adoptării unui sistem

propriu de finanţare, a unui buget propriu al Comunităţilor;

 1972, 22 ianuarie, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca

semnează Tratatele de aderare la Comunităţile Europene;
este şi primul refuz al Norvegiei, cauzat de rezultatul
negativ al referendumului organizat după ce s-au organizat
negocierile de aderare;
 1973, 1 ianuarie, Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca
aderă la Comunităţile Europene. Norvegia respinge prin
referendum aderarea la Comunităţile Europne. Se crează
“Europa celor 9”);

 1974, 9-10 decembrie, reuniunea de la Paris duce la

crearea unei noi insituţii comunitare: Consiliul European;

 1976, 20 septembrie, Acord încheiat la Bruxelles pentru

alegerea reprezentanţilor Parlamentului European prin vot
universal direct;

 1979, 13 martie, este creat Sistemul Monetar European

(S.M.E), cu scopul de a asigura stabilitate monedelor
europene, unitatea sa monetară fiind ECU (European
Currency Unit);

 1979, 28 mai, semnarea Tratatului şi a actului de aderare

al Greciei la Comunităţile Europene;

 1979, 7-10 iunie, membrii Parlamentului European sunt

aleşi pentru prima dată prin vot universal direct;

 1981, 1 ianuarie, Grecia aderă la Comunităţile Europene,

devenind al zecelea stat membru. Se crează “Europa celor
10”;

 1983, 17-19 iunie, se semnează la Stuttgart, la nivel de

Consiliu European, Declaraţia solemnă privind Uniunea
Europeană;

 1985, Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda

semnează Acordul de la Schengen asupra eliminării
controlului la frontiere. Acordul va fi semnat în 1995 de
către Austria şi în 1996 de către Danemarca, Finlanda şi
Suedia;
 1985, 11-12 iunie, semnarea Tratatului de aderare a
Spaniei şi Portugaliei la Comunităţile Europene;

 1986, 1 ianuarie, Spania si Portugalia aderă la

Comunităţile Europene;

 1986, 17 şi 28 februarie,este semnat la Luxemburg şi

Haga Actul Unic European, care adaugă cooperarea
politică celei economice şi fixează data de 31 decembrie
1992 pentru înfiinţarea Pieţei Unice;

 1987, 1 iulie, intrarea în vigoare a Actului Unic European

(AUE). AUE stabilea ca dată de referinţă 1 ianuarie 1993
pentru implementarea deplină a celor patru libertăţi
fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor;

 1989, este înfiinţat Tribunalul de Primă Instanţă, ca urmare

a unei decizii a Consiliului de Miniştri;

 1989, 19 decembrie, încep negocieri între CE şi Asociaţia

Europeană a Liberului Schimb pentru formarea unei zone
economice europe;

 1990, 3 octombrie, integrarea fără negocieri propriu-zise

de aderare, a celor cinci landuri din est din fosta RDG în
Comunităţile Europene;

 1991, 29 martie, statele semnatare ale Acordului de la

Schengen şi Polonia hotărăsc desfiinţarea vizelor;

 1992, 7 februarie, la Maastricht se semnează Tratatul

privind Uniunea Europeană. Tratatul de la Maastricht a
creat Uniunea Europeană bazată pe trei piloni: pilonul I
este cel economic, reprezentat de cele trei Comunităţi deja
existente, pilonul II este reprezentat de cooperarea în
 domeniul politicii externe şi de securitate comună (PESC)
şi pilonul III este reprezentat de cooperarea în domeniile
justiţiei şi afacerilor Interne (JAI);

 1992, 2 mai, semnarea la Porto a Acordului asupra

Spaţiului Economic European, de către statele membre ale
Comunităţii Europene şi ţările membre ale Asociaţiei
Europene de Liber Schimb (Islanda, Liechtenstein,
Norvegia);

 1993, 1 ianuarie,Piaţa unică devine funcţională;

 1993, 1 februarie, semnarea la Bruxelles a Acordului

european instituind o asociere între România, pe de o
parte, Comunităţile Europene şi statele membre ale
acestora, pe de altă parte;

 1993, 21-22 iunie, Consiliul European de la Copenhaga a

convenit că ţările asociate din Europa Centrală şi de Est
pot deveni, cu îndeplinirea anumitor condiţii, membre ale
Uniunii Europene;

 1993, 1 noiembrie, Tratatul de la Maastricht intră în

vigoare. Prin intrarea in vigoarea Tratatului de la
Maastricht au fost schimbate si o serie de denumiri. Astfel,
in loc de "Comunitatea Europeană" se foloseşte tot mai
frecvent termenul de "Uniunea Europeană" (UE), însă nu
trebuie uitat că, în mod concret, Comunitatea Europeană
continuă să existe ca parte esenţială a Uniunii Europene.
În acelaşi context, printr-o decizie a din 8 noiembrie 1993,
"Consiliul CE" devine "Consiliul UE", iar “Comisia CE” a
devenit "Comisia Europeană”;

 1994, 3 ianuarie, intră în vigoare Acordul asupra Spaţiului

Economic European;

 1995, 1 ianuarie, Austria, Finlanda şi Suedia intră în

 Uniunea Europeană în timp ce Norvegia respinge din nou
aderarea la Uniune (dacă până atunci ţările candidate
aderau la CE, din acest moment ele au aderat la UE).
Norvegia produce o nouă surpriză, referendumul organizat
ulterior negocierilor fiind din nou negativ;

 1995, 1 februarie, intarea în vigoare a Acordului european

de asociere a României;

 1995, 22 iunie, România depune cererea oficială de

aderare la UE;

 1995, statele membre semnează Convenţia Europol de

cooperare poliţienească, care a intrat în vigoare în 1998;

 1997, 2 decembrie, este semnat Tratatul de la Amsterdam,

prin care se consolidează cei trei „piloni” ai Uniunii, creaţi
prin Tratatul de la Maastricht: Comunităţile Europene
(primul pilon); politica externă şi de
securitate comună (al doilea pilon) şi cooperarea în
domeniul justiţiei şi afacerilor interne (al treilea pilon);

 1998, se înfiinţează Banca Centrală Europeană;

 1999, 1 ianuarie, are loc lansarea monedei unice

europene, Euro în 11 state care au îndeplinit criteriile de
convergenţă: Franţa, Germania, Olanda, Belgia,
Luxemburg, Austria, Italia, Spania, Portugalia, Finlanda,
Irlanda;

 1999, 1 mai, intrarea în vigoare a Tratatului de la

Amsterdam;

 2000, 7 decembrie, semnarea Cartei Drepturilor

Fundamentale a Uniunii Europene la Nisa;

 2001, 26 februarie, s-a semnat Tratatul de la Nisa care

 aduce modificări Tratatului de la Maastricht, Tratatelor
Constitutive ale Comunităţilor Europene şi unor acte
conexe;

 2002, 1 ianuarie, procesul de trecere la moneda unică se

încheie prin punerea în circulaţie a monedei “Euro”;

 2002, 1 martie, lansarea Convenţiei privind Viitorul

Europei;

 2002, 23 iulie, Tratatul instituind Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului (CECO) expiră, la împlinirea a 50 de
ani de la intrarea sa în vigoare;

 2003, 1 februarie, intră în vigoare Tratatul de la Nisa;

 2003, 16 aprilie, semnarea Tratatului de aderare de către

Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia,
Slovacia, Slovenia şi Ungaria;

 2003, iulie, Convenţia Europeană îşi încheie lucrările prin

prezentarea Proiectului de Tratat de instituire a unei
Constituţii pentru Europa;

 2004, 1 mai, are loc cea mai amplă extindere a Uniunii

Europene cu 10 state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia şi Ungaria;

 2004, 29 octombrie, şefii de stat sau de guvern semnează,

la Roma Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru
Europa;

 2005, 25 aprilie, s-a semnat Tratatul de aderare a

României şi Bulgariei la Uniunea Europeană;

 2005, 29 mai, Franţa respinge, prin referendum, Tratatul

instituind o Constituţie pentru Europa;
 2005, 3-4 octombrie, încep negocierile de aderare cu
Turcia şi Croaţia;

 2007, 1 ianuarie, România şi Bulgaria devin state membre

ale Uniunii Europene iar Slovenia aderă la Zona Euro;

 2007, 13 decembrie, semnarea Tratatului de la Lisabona

de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (pe scurt
Tratatul de la Lisabona sau Tratatul de Reformă);

 2009, 1 decembrie, intrarea în vigoare a Tratatului de

modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene (Tratatul de
la Lisabona). Uniunea Europeană s-a substituit şi a
succedat Comunităţii Europene. Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene (TCE) a fost redenumit Tratatul
privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE). Uniunea
Europeană va avea capacitate juridică şi procesuală pe
plan internaţional. Pilonul al III-lea dispare, acesta unindu-
se cu pilonul I. Pentru întâia oară se prevedea la nivel de
tratat posibilitatea creării unui Parchet European, în scopul
combaterii infracţiunilor care aduc atingere intereselor
financiare ale Uniunii. Carta drepturilor fundamentale a
căpătat forţă juridică primară, având aceeaşi valoare
juridică cu cea a tratatelor.

1.5. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării

Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene

Printre scopurile principale pentru care a fost creată CE se

pot enumera:

 creşterea nivelului de ocupare a forţei de muncă,

  dezvoltarea economică continuă, şi
 ridicarea constantă a nivelului de trai5.

Pentru punerea în practică a acestor deziderate a fost

necesară înfiinţarea unei pieţe comune, proces care a parcurs
paşi importanţi prin instituirea celor trei comunităţi şi anume:
1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
(C.E.C.O.), instituită prin Tratatul de la Paris, semnat la
18 aprilie 1951 şi intrat în vigoare la 23 iulie 1952, a fost
prima dintre cele trei comunităţi şi a apărut din iniţiativă
franceză (C.E.C.O. – desfiinţată ca urmare a încetării
valabilităţii Tratatului de instituire a Comunităţii Europene
a Cărbunelui şi Oţelului),
2. Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), în
prezent, Comunitatea Europeană – CE, şi
3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(C.E.E.A. sau E.U.R.A.T.O.M.), instituite prin două
tratate distincte, semnate la Roma la 25 martie 1957 şi
intrate în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Apariţia Comunităţilor Europene are la bază declaraţia

ministrului francez de externe Robert Schuman, care la data de
9 mai 1950 a prezentat un plan, pus la punct impreuna cu Jean
Monnet, comisar al planului de modernizare a Franţei de după
război. Planul Schuman a devenit realitate la 18 aprilie 1951
prin semnarea la Paris, de către 6 ţări europene (Belgia,
Olanda, Luxemburg, RF Germania, Franţa, Italia) a Tratatului
instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oţelului
5
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, 2010, p. 455.
(CECO), care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952. Conform art.
97 din Tratat acesta a fost semnat pentru o perioadă de 50 de
ani.
Tratatul s-a semnat la 18 aprilie la Paris şi a intrat în vigoare
la 23 iunie 1952, Jean Monnet devenind Preşedintele Înaltei
Autorităţi, Konrad Adenauer al Consiliului Ministerial Special,
Paul Henri Spaak al Adunării Comune şi Massimo Pilotti a Curţii
de Justiţie. Prin crearea CECO apărea prima comunitate
democratică supranaţională de sorginte federalistă în Europa,
iar aceasta se făcea incluzînd Germania şi ajutând-o să se
democratizeze.
Comunitatea denumită şi “Europa celor 6” avea conducere
franceză şi sediul principal în Luxemburg. În urma incheierii
acestui tratat, francezii cu preţul renunţării la o parte din
suveranitate controlau potenţialul german, iar nemţii deşi
controlaţi, au ajuns să fie reabilitaţi şi trataţi ca parteneri cu
drepturi egale.
Pilonii de bază ai CECO erau:
 crearea unei pieţe comune sectoriale;
 existenţa unor obiective comune;
 construirea unor instituţii comune având puteri
efective şi imediate.

Tratatul CECO a instituit următoarele institutii:

 Înalta Autoritate, independentă de statele membre,

formată din şase persoane numite de comun acord de
către guvernele celor şase state membre, deciziile
acesteia beneficiind de valabilitate şi aplicabilitate
 imediată în toate statele membre;
 Consiliul de Miniştri, ce reprezenta statele membre şi a
căror misiune era aceea de a coordona acţiunea statelor
şi a CECO;
 o Adunarea Parlamentară formată din parlamentari
desemnaţi de către parlamentele naţionale, având
competenţe limitate în ceea ce priveşte controlul politic
specific unui parlament, şi
 Curtea de Justitie care veghea asupra protecţiei juridice
a membrilor CECO, a legalităţii acţiunilor Înaltei Autorităţi
şi a respectării separaţiei atribuţiilor dintre CECO şi
statele membre.

Anumite tratative s-au purtat şi în domeniul militar, dar

acestea au eşuat în cea mai mare parte. Astfel, ţările membre
CECO au semnat la 27.05.1952 un tratat privind înfiinţarea unei
Comunităţi Europene de Apărare, pe baza planului întocmit de
René Pléven, primul ministru francez, care însă nefiind ratificat
de Franţa în 1954, nu a intat în vigoare. O altă încercare
notabilă în domeniul militar a fost Tratatul de Bruxelles prin care
a luat fiinţă Uniunea de Vest (Western European Union) în
1948, ţări semnatare fiind Franţa, Anglia, Olanda, Belgia şi
Luxemburgul. Uniunea de Vest se transformă în 1955, după
aderarea Germaniei şi Italiei în Uniunea Europei Occidentale,
care este o organizaţie de apărare paralelă cu NATO.
În 1951 Suedia, Danemarca şi Norvegia înfiinţează
Consiliul Nordic, o organizaţie economică.
Ca urmare a eşecului în domeniul apărării, ţările din
Benelux au propus o piaţă comună incluzând energia şi
transporturile. Ca urmare au fost elaborate două proiecte de
tratate, unul privind piaţa comună generalizată şi altul privind o
comunitate a energiei atomice6.
Astfel, la 25 martie 1957 cele şase state semnează la
Roma următoarele două tratate şi anume:
- Tratatul de instituire a Comunităţii Economice
Europene (C.E.E.), şi
- Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a
Energiei Atomice (C.E.E.A. sau E.U.R.A.T.O.M.).
Aceste două tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958
cu o durată nedeterminată.

Dacă Tratatul C.E.C.O. (Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului) a condus la crearea unei pieţe comune a
cărbunelui şi otelului, iar Tratatul C.E.E.A. (E.U.R.A.T.O.M.) la
stabilirea unei pieţe comune nucleare, Tratatul C.E.E.
(Comunitatea Economică Europeană) a instituit premisele unei
integrări economice globale. Prin semnarea acestui ultim tratat
s-a instituit o piaţă comună.
Conform art. 2 din TCEE: “Comunitatea are ca misiune,
prin instituirea unei pieţe comune şi prin apropierea treptată a
politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în
întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităţilor
economice, o creştere durabilă şi echilibrată, o stabilitate
crescândă, o creştere accelerată a nivelului de trai şi relaţii mai
strânse între statele pe care le reuneşte”.
Conceptul de „piaţă comună” a fost introdus de Raportul
Spaak7 din 1956 şi preluat de Tratatul de la Roma care nu a dat
o definiţie acestui concept.
Conform dispoziţiile articolului 8 alin. (1) şi (2) din TCEE:
6
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Bucureşti, Editura C.H. Beck,
2006, p. 3.
 „(1) Piaţa comună se instituie treptat în decursul unei
perioade de tranziţie de doisprezece ani.
Perioada de tranziţie se împarte în trei etape, de patru ani
fiecare, a căror durată poate fi modificată în condiţiile prevăzute
mai jos.
(2) Pentru fiecare etapă, se stabileşte un ansamblu de
acţiuni care trebuie întreprinse şi realizate simultan”.
Tratatul C.E.C.O. a instituit o piaţă comună pentru cărbune
şi oţel prin interzicerea taxelor de import şi export şi a măsurilor
cu efect echivalent, precum şi a restricţiilor cantitative asupra
circulaţiei acestor produse, şi a interzis discriminarea între
producători, între cumpărători sau între consumatori. De
asemenea, prin semnarea acestui tratat s-au interzis practicile
restrictive sau ajutorul de stat8.
Tratatul C.E.E.A. (E.U.R.A.T.O.M.) a avut ca scop crearea
condiţiilor necesare dezvoltării industriei nucleare iar prin
semnarea Tratatului C.E.E. s-a instituit o piaţă comună.
Piaţa comună a fost o etapă premergătoare pieţei interne.
Piaţa comună reprezintă un stadiu ulterior Uniunii Vamale,
presupunând, pe lângă aceasta, cele patru libertăţi de
circulaţie: libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a
serviciilor şi capitalurilor.
Realizarea celor patru libertăţi fundamentale ale pieţei
însemna mai mult decât o Uniune Vamală. CEEA nu era o
simplă Uniune Vamală, deoarece nu asigura doar libera
circulaţie a bunurilor, ci şi protecţia acestora faţă de exterior

7
Comitetul Spaak – Comitet interguvernamental de experţi instituit prin decizia Conferinţei de la
Messina din 1955, care a reunit miniştri de externe din cele şase ţări membre ale CECO. Comitetul a
fost prezidat de către ministrul belgian de externe Paul-Henri Spaak.
8
A se vedea în acest sens: Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar, Bucureşti, Editura C.H.
Beck, 2006, p. 3-4.
prin taxe vamale externe comune. Spre deosebire de CEE, o
zonă de liber schimb precum Asociaţia Europeană a Liberului
Schimb (AELS) se limita la asigurarea liberei circulaţii a
bunurilor între parteneri, dar nu şi a protecţiei externe specifice
CEE 9.
Conform articolului 8 din TCEE, piaţa comună urma să fie
instituită treptat, în decursul unei perioade de tranziţie de
doisprezece ani, împărţită în trei etape, de patru ani fiecare.
Fiecare etapă avea prevăzut un ansamblu de acţiuni care
trebuiau întreprinse şi realizate simultan.
Sistemele instituţionale ale acestor organizaţii erau
independente, fiecare având comisie, consiliu, adunare
parlamentară precum şi propria curte de justiţie.
Cele trei comunităţi, C.E.C.O., C.E.E. şi E.U.R.O.A.T.O.M.
au funcţionat separat din 1958 până în 1967, când a intrat în
vigoare Tratatul de fuziune a executivelor, semnat la Bruxelles
la 8 aprilie 1965. Cunoscut şi sub denumirea de „Tratatul
instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor
europene”, Tratatul de la Bruxelles a avut ca obiectiv unificarea
instituţiilor de structură a celor trei Comunităţi europene. Astfel,
la nivel decizional a rezultat un organism unic, Consiliul de
Miniştri, iar la nivel executiv a rezultat o singură instituţie,
Comisia Europeană.
Prin fuziunea instituţională s-au creat un buget unic şi o
administraţie comunitară unică.
Unificarea s-a realizat doar la nivel instituţional, cele trei
comunităţi europene şi-au păstrat în continuare existenţa lor de
sine stătătoare.
9
A se vedea în acest sens: Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în UNIUNEA
EUROPEANĂ, Bucureşti, Editura Polirom, 2008, p. 47.
 La finalizarea termenului de 50 de ani pentru care a fost
creată, CECO a fost absorbită de către iar, CEE şi-a schimbat
denumirea în CE, începând cu TUE din 1992. Deşi, CECO şi
Euratom şi-au menţinut titulatura iniţială iar CEE se va
transforma în CE, expresia de „Comunitatea Europeană” va fi
folosită pentru a le desemna pe toate cele trei laolaltă.
Prima reformă importantă a tratatelor de la Paris şi Roma a
avut ca rezultat semnarea Actului Unic European, semnat la
Luxemburg şi Haga, la 17 februarie 1986, respectiv la 28
februarie 1986 şi care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. AUE
realiza una dintre cele mai importante reforme ale CE, nefiind nici
prima şi nici ultima. Denumirea de AUE justifică faptul că această
reformă afecta atât tratatele de bază, cât şi tratatele ulterioare,
dar şi pentru că s-a obţinut un text convenţional unic.
Obiectivul principal declarat al Actului Unic European este
instituirea pieţei interne, obiectiv pentru care s-a stabilit şi un
termen limită şi anume 31 decembrie 1992. Noţiunea de piaţă
internă a fost utilizată şi anterior Actului Unic European, în
Carta Albă a Comisiei semnată la Bruxelles la 14 iunie 1985,
care avea ca scop adoptarea de măsuri în vederea finalizării
pieţei interne.
Programul de realizare a pieţei interne unice cuprindea un
set de 282 de măsuri care vizau creşterea şi dezvoltarea
comerţului intracomunitar.
În scopul realizării pieţei interne s-au stabilit şi anumite
obiective:
 eliminarea drepturilor vamale şi a restricţiilor
cantitative;
 instituirea unui tarif vamal comun printr-o uniune
 vamală;
 libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor şi a
capitalurilor;
 libera concurenţă, şi
 elaborarea unor politici comune.
Piaţa internă şi unică se redefinea, conform art. 8A al
TCEE (art. 7 TCE) ca un spaţiu fără frontiere interne în care
este garantată libera circulaţie a bunurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalurilor.
Piaţa unică şi piaţa internă reprezintă etape ulterioare
pieţei comune, caracterizate prin existenţa unui spaţiu fără
frontiere interne guvernat de cele patru libertăţi, de reguli
economice comune şi de o politică economică comună pentru
toate statele membre ale U.E.
Trecerea de la conceptul de „piaţă comună”, concept care
apare în tratatele iniţiale la conceptul de „piaţă internă” a
reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul
Comunităţii.
Actul Unic European, care a încorporat conceptul de piaţă
internă în Tratat, a constituit tranziţia spre crearea Uniunii
Europene.
Astfel, ca urmare a noilor iniţiative legislative a fost
liberalizată circulaţia capitalului, au fost eliminate controalele la
frontierele interne asupra bunurilor şi persoanelor iar libertatea
de stabilire şi prestări a serviciilor a înregistrat anumite
progrese.
La 1 ianuarie 1990 a fost înfiinţată Banca Europeană
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) cu sediul la
Londra iar la 1 iulie 1990 începe prima fază a Uniunii
Economice şi Monetare, fază care a durat între anii 1990-1994.
În martie 1990 are loc şi o extindere a Comunităţii
Europene, prin reunificarea Germaniei. Tot în anul 1990
România a semnat un tratat de cooperare cu Comunitatea
Europeană.
La 7 februarie 1992 are loc semnarea Tratatului privind
înfiinţarea Uniunii Europeane, de la Maastricht, tratat care a
intrat în vigoare în 1993 iar la 2 mai 1992 semnarea la Porto a
Acordului privind crearea unui Spaţiu Economic European între
CEE şi CEFTA. Ratificarea Tratatului privind UE este însă
împiedicată de rezultatul negativ al referendumului organizat în
Danemarca. În urma negocierilor purtate, se acceptă ca
Danemarca să aibă un statul special, care constă în
neparticiparea la moneda unică, la acordarea cetăţeniei
unionale şi la politica de apărare comună10.
În 21.12.1992 se semnează la Cracovia Tratatul de
înfiinţare a Asociaţiei Central Europene de Liber Schimb
(CEFTA) de către Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia.
Din 1 ianuarie 1993 ia naştere Piaţa internă a
comunităţilor, prin liberalizarea circulaţiei mărfurilor,
persoanelor, capitalurilor şi a serviciilor.
La 1 februarie 1993 România semnează cu Comunitatea
Europeană o Convenţie Europeană sau Convenţie de Asociere,
precum şi o convenţie interimară privind relaţiile comerciale.
Tratatul de la Maastricht, care a intrat în vigoare începînd
cu data de 1 noiembrie 1993, aduce o serie de modificări
Tratatelor de la Roma şi constituie instrumentul pentru stabilirea
Uniunii Europene.
10
A se vedea în acest sens: Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a revăzută şi
adăugită cu referiri la tratatul de la Lisabona, Sfera Juridică, Editura Hamangiu, 2010, p. 37.
 Urmare a acestui tratat au apărut anumite schimbări:
- Comunitatea Economică Europeană devine
Comunitatea Europeană;
- scopurile Comunităţii au fost extinse cu privire la
uniunea economică monetară;
- a apărut o nouă procedură legislativă;
- s-a introdus instituţia pentru investigarea în
administrarea greşită de către Ombudsman;
- s-a introdus conceptul de cetăţenie europeană, şi
- s-a instituit Uniunea Europeană11.

Prin Tratatul de la Maastricht s-a procedat la reformularea

materiilor prevăzute în Tratat, astfel că părţile a doua şi a treia
din Tratat au fost regrupate într-o singură parte, intitulată
„Politicile Comunităţii”, în care au fost cuprinse şi toate
dispoziţiile privind cele patru libertăţi fundamentale.
Spaţiul Economic European a intrat în vigoare de la 1
ianuarie 1994 şi reuneşte teritoriile statelor comunitare şi a
celor membre AELS (convenţia a fost ratificată de Norvegia,
Islanda şi Liechtenstein, cu excepţia Elveţiei)
Tot din 1994 funcţionează Institutul Monetar European,
transformat în prezent în Banca Centrală Europeană, ca
bancă de emisie pentru moneda euro şi începe a doua etapă a
Uniunii Economice şi Monetare (1994-1998).
În anul 1995 a intrat în vigoare Tratatul de la Schengen,
iar la 22 iunie 1995 România depune oficial cerere de aderare
la UE (Consiliul UE a decis ca dată de începere a negocierilor
A se vedea în acest sens: Vasile Ciocan, Liviu Tăut, Nuna Emil, Drept European. Instituţii Europene.
11

Politici Europene. Fonduri structurale, Editua GrafNet, Oradea, 2007, p. 21.

cu România data de 15 februarie 2000).
În 02.10.1997 are loc semnarea Tratatului de la
Amsterdam, tratat care a adus la rândul lui anumite modificări:
articolele textelor tratatelor de bază s-au renumerotat, s-a
instituit funcţia de Înalt Reprezentant pentru Politica Externă în
persoana secretarului Consiliului UE şi s-a inclus Carta Socială
în textul Tratatului CEE.
În anul 1998, la 1 iulie a fost înfiinţată Banca Centrală
Europeană cu sediul la Frankfurt.
În anul 1999 a fost introdusă moneda unică euro într-un
număr de 11 state şi a început a treia fază a Uniunii Economice
şi Monetare. Tot din anul 1999 a intrat în vigoare şi Tratatul de
la Amsterdam.
În anul 2000 România a început negocierile de aderare cu
Uniunea Europeană iar tot de la acea dată au început
negocierile între UE şi Letonia, Lituania, Slovacia, malta şi
Bulgaria.
În anul 2001 la 26 februarie a fost semnat Tratatul de la
Nisa, acesta fiind primul tratat care face referiri la 27 de state
membre, luând în calcul şi cererile de aderare ale statelor est
europene.
În anul 2002 are loc punerea în circulaţie a monedei euro
în 12 state membre, cu excepţia Angliei, Danemarcei şi Suediei
iar la 28.02.2002 s-a încheiat şi a III-a etapă şi ultima a Uniunii
Economice şi Monetare.

În anul 2003 la 1 februarie a intrat în vigoare Tratatul de la

Nisa iar în luna aprilie UE a semnat tratatul de aderare cu 10
state din Europa Centrală si de Est iar la 1 mai 2005 a intrat în
vigoare tratatul de aderare cu cele 10 state: Slovacia, Slovenia,
Malta, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Cehia şi
Cipru.
În anul 2004 în 29 octombrie a fost semnat Tratatul
privind Constituţia Uniunii Europene iar în anul 2005
Parlamentul European a aprobat cererile de aderare ale
României şi Bulgariei, data preconizată a aderării fiind 1
ianuarie 2007. La 24 aprilie 2005, reprezentanţii României şi ai
celor 25 de state membre în UE au semnat la Luxemburg,
Tratatul de aderare a României la UE.
În 16 februarie 2006 Parlamentul European a adoptat
directiva Bolkestein care prevede liberalizarea serviciilor în
cadrul Uniunii Europene. În anul 2007 Slovenia a aderat la zona
euro iar România şi Bulgaria au intrat în UE.
În acelaşi an, 2007 s-a semnat la Strasbourg, Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene iar la 13
decembrie s-a semnat Tratatul de la Lisabona la mănăstrirea
Sfântul Jerom din Lisabona.
Tot în anul 2007 Cehia, Estonia, Polonia, Letonia, Lituania,
Ungaria, Malta, Slovacia şi Slovenia devin membre ale Spaţiului
Schengen iar din anul 2008 Cipru şi Malta aderă la zona euro.
Tratatul de la Lisabona, publicat în cele 23 de limbi oficiale
ale Uniunii Europene, inclusiv limba română – cu titlu complet
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene a fost semnat la 13 decembrie 2007 de
către şefii de stat şi de guvern ai celor 27 de state membre ale
Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona aduce modificări la
Tratatul privind Uniunea Europeană şi la Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene şi a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009,
fiind ratificat de România prin Legea nr. 13/2008, publicată în
M. Of. Nr. 107/12 februarie 2008.
Tratatul de la Lisabona a preluat în mare textul Tratatului
de instituire a unei Constituţii pentru Europa. Spre deosebire de
acest Tratat, Tratatul de la Lisabona nu uneşte cele trei tratate:
Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene şi Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice într-un singur document, ci doar
le aduce modificări.
De la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană s-a substituit
şi a succedat Comunităţii Europene iar „Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene” (TCE) a fost redenumit „Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene” (TFUE).
Articolul 47 din TUE dispune că „Uniunea are personalitate
juridică”. Conform noului articol, Uniunea Europeană va avea
capacitate juridică şi procesuală pe plan internaţional, în ciuda
faptului că până acum numai Comunitatea avea personalitate
juridică.
Tratatul de la Lisabona defineşte Uniunea drept un spaţiu
de libertate, securitate şi justiţie, instituit în respectul drepturilor
fundamentale şi a diferitelor sisteme şi tradiţii juridice ale
statelor membre. În acest sens, Uniunea dezvoltă politici
comune în materie de azil, imigraţie şi control al frontierelor
exterioare, adoptă măsuri pentru prevenirea criminalităţii de
mare amploare şi pentru coordonarea între autorităţile
poliţieneşti şi judiciare competente12.

12
A se vedea în acest sens: Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona – intrat în vigoare la 1
decembrie 2009, Editura Nomina, 2009, p. 63.
 Una din cele mai importante modificări pe care le aduce
Tratatul de la Lisabona este cea structurală – pilonul al III-lea
dispare din TUE. Conform Tratatului de la Lisabona, pilonul III
se uneşte cu pilonul I. Pilonul II – politica externă şi de
securitate comună rămâne în continuare reglementat de TUE.
Problemele legate de cooperare poliţienească şi judiciară
în materie penală, din pilonul III au fost alăturate prevederilor
referitoare la vize, azil, imigrare şi alte politici legate de libera
circulaţie a persoanelor din fostul pilon I.
Tratatul de la Lisabona a adus numeroase modificări, iar
aceastea vor fi prezentate în funcţie de interesul pe care-l
prezintă pentru disciplina dreptul comunitar al afacerilor.

1.6. Explicaţii privind termenii uzitaţi:

 Comunităţile Europene – expresia va desemna cele trei
Comunităţi şi anume Comunitatea Europeană a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO) - care a fost desfiinţată în
2002, Comunitatea Economică Europeană (CEE, în
prezent Comunitatea Europeană, CE) şi Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM);
 Comunităţile – este forma prescurtată folosită pentru cele
trei Comunităţi, desemnate împreună. În prezent, după
amendamentele aduse de Tratatul privind Uniunea
Europeană (TUE) din 1993, CEE a fost redenumită
Comunitatea Europeană, în timp ce CECO şi EURATOM
şi-au menţinut titulatura iniţială;
 Comunitatea Europeană – în anumite contexte este
uzitată denumirea folosită pentru toate cele trei
Comunităţi. După amendamentele aduse de Tratatul
 privind Uniunea Europeană (TUE) din 1993, denumirea
Comunitatea Economică Europeană a devenit
Comunitatea Europeană;
 Comunitatea – este forma prescurtată pentru
Comunitatea Europeană sau numai pentru una dintre cele
trei Comunităţi;
 Uniunea Europeană – a fost creată prin Tratatul de la
Maastricht – Tratatul privind Uniunea Europeană din 1992.
UE este un parteneriat la nivel politic şi economic între
cele 27 de state membre, care s-au angajat să promoveze
pacea şi prosperitatea popoarelor lor (Franţa, Germania,
Italia, Belgia, Luxemburg, Ţările de Jos, Danemarca,
Marea Britanie, Irlanda, Grecia, Spania, Portugalia,
Austria, Finlanda, Suedia, Republica Cehă, Cipru, Estonia,
Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia,
Ungaria, Bulgaria şi România). În baza acestui parteneriat,
statele membre au pus bazele unor instituţii comune iar pe
anumite sectoare au transferat voluntar o parte din
competenţele lor acestor instituţii, astfel incât hotărârile
privind aspectele specifice de interes comun să poată fi
luate în mod democratic la nivel european. Această
alocare de autoritate mai este denumită şi “integrare
europeană”. Cele trei Tratate Constitutive ale Comunităţii
Europene CECO, CEE şi CEEA, inclusiv cele de
modificare şi completare stabilesc sectoarele în care se
transferă Uniunii Europene exercitarea în comun a
suveranităţii fiecărui stat membru. Conform art. 47 din
TUE, Uniunea are personalitate juridică. Dispoziţiile art. 3
alin. (2) din TUE menţionează faptul că UE oferă
 cetăţenilor săi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie,
fără frontiere interne, în interiorul căreia este asigurată
libera circulaţie a persoanelor. Conform dispoziţiilor art. 3
alin. (3) UE instituie o piaţă internă iar conform dispoziţiilor
alin. (4), Uniunea instituie o uniune economică şi monetară
a cărei monedă este euro;
 Piaţa comună – a fost o etapă premergătoare pieţei
interne. Piaţa comună este un spaţiu economic care
presupune alături de Uniunea Vamală şi cele patru libertăţi
fundamentale: libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor,
a serviciilor şi a capitalurilor;
 Piaţa unică şi piaţa internă – reprezintă etape ulterioare
pieţei commune, caracterizate prin existenţa unui spaţiu
fără frontiere interne guvernat de cele patru libertăţi
fundamentale, de reguli economice comune şi de o politică
economică comună pentru toate statele membre ale UE13;
 Uniunea Economică şi Monetară – conform art. 3 alin.
(4) din TUE, Uniunea instituie o uniune economică şi
monetară a cărei monedă este euro. Zona euro a fost
creată în 1999 de unsprezece ţări, la care s-a alăturat
Grecia în 2001, Slovenia în 2007, Cipru şi Malta în 2008,
Slovacia în 2009. Dintre cele 27 de state membre care fac
parte în prezent din UE, 16 (Belgia, Germania, Irlanda,
Grecia, Spania, Franţa, Italia, Cipru, Luxemburg, Malta,
Ţările de Jos, Austria, Portugalia, Slovenia, Slovacia şi
Finlanda) au adoptat moneda euro, ceea ce înseamnă că
13
A se vedea în acest sens: GHID STILISTIC de traducere în limba română pentru uzul traducătorilor
acquis-ului comunitar, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, Institutul European din România, Bucureşti,
2008, p. 4.
 acestea participă integral la cea de-a treia etapă a UEM.
Mai există şi o altă categorie, a statelor terţe care la rândul
lor au introdus această monedă, însă nu fac parte din
Uniunea Economică şi Monetară. Acestea sunt statele
nemembre în care euro se află în circulaţie: Andorra,
Monaco, San Marino şi Vatican;
 Parlamentul European – reprezintă una din instituţiile UE
alături de Consiliul European, Consiliul, Comisia
Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Banca
Centrală Europeană şi Curtea de Conturi. În anul 1952,
prin Tratatul CECO a fost creată Adunarea Comună (o
instituţie de control democratic al factorului executiv),
alcătuită din Înalta Autoritate şi Consiliul Special de
Miniştri. Tratatele de la Roma (TCEE şi EURATOM) au
stabilit înfiinţarea unei Adunări, cu atribuţii de deliberare şi
control. În 1958, Adunarea a decis să îşi modifice
denumirea în Adunarea Parlamentară Europeană. Prin
Rezoluţia din 30 martie 1962, Adunarea a hotărât să
adopte denumirea de Parlament European, denumire
consacrată oficial în 1986, prin Actul Unic European. De-a
lungul timpului au apărut mai multe modificări, iar prin
intermediul unor tratate şi in special, prin intermediul
Tratatului de la Maastricht din 1992 si a Tratatului de la
Amsterdam din 1997, Parlamentul European s-a
transformat dintr-un organism pur consultativ intr-un
parlament legislativ, cu puteri similare cu cele ale
parlamentelor nationale. Conform art. 14 din TUE,
Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul,
funcţiile legislativă şi bugetară. Parlamentul European
 alege preşedintele Comisiei. Este compus din
reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărul acestora nu
poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele.
Reprezentarea cetăţenilor este asigurată în mod
proporţional descrescător, cu un prag minim de şase
membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat membru
nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.
Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot
universal direct, liber şi secret, pentru un mandat de cinci
ani. Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul
dintre membrii săi. Parlamentul European este singura
instituţie comunitara care se întâlneşte şi îşi ţine
dezbaterile în public;
 Consiliul – cunoscut şi sub denumirile de Consiliul
Uniunii Europene sau Consiliul de Miniştri exercită,
împreună cu Parlamentul European, funcţiile legislativă şi
bugetară. Acesta exercită funcţii de definire a politicilor şi
de coordonare, în conformitate cu condiţiile prevăzute în
tratate. Consiliul este compus din câte un reprezentant la
nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să
angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă şi
să exercite dreptul de vot. Consiliul hotărăşte cu majoritate
calificată, cu excepţia cazului în care tratatele dispun altfel.
Preşedinţia formaţiunilor Consiliului, cu excepţia celei
Afaceri Externe, este asigurată de reprezentanţii statelor
membre în cadrul Consiliului după un sistem de rotaţie
egal, în condiţiile stabilite în conformitate cu articolul 236
din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene;
 Consiliul European – este compus din şefii de stat sau
 de guvern ai statelor membre, precum şi din preşedintele
său şi preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate
participă la lucrările Consiliului European. Consiliul
European se întruneşte de două ori pe semestru la
convocarea preşedintelui său. Consiliul European se
pronunţă prin consens, cu excepţia cazurilor când tratatele
dispun altfel;
 Consiliul Europei – este o organizaţie internaţională,
interguvernamentală şi regională, cu sediul la Palatul
Europei din Strasbourg. Consiliul Europei a luat naştere la
5 mai 1949 şi reuneşte toate statele democratice ale
Uniunii Europene precum şi alte state din centrul şi estul
Europei. În prezent grupează un număr de 47 de state,
printre care se numără şi România, începând cu octombrie
1993. Este independent de Uniunea Europeană, şi este
diferit de Consiliul sau de Consiliul European;
 Comisia – promovează interesul general al Uniunii şi ia
iniţiativele corespunzătoare acestui scop. Comisia asigură
aplicarea tratatelor, precum şi a măsurilor adoptate de
instituţii în temeiul acestora. Comisia supraveghează
aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene. Actele legislative ale Uniunii pot fi
adoptate numai la propunerea Comisiei, cu excepţia
cazului când tratatele prevăd altfel. Celelalte acte se
adoptă la propunerea Comisiei, în cazul în care tratatele
prevăd acest lucru. Mandatul Comisiei este de cinci ani.
Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului de
la Lisabona şi 31 octombrie 2014 este compusă din câte
 un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv preşedintele
şi Înaltul Reprezentat al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate, care este unul dintre vicepreşedinţii
acesteia. Începând cu 1 noimbrie 2014, Comisia este
compusă dintr-un număr de membri, incluzând
preşedintele şi Înaltul Reprezentat al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate, corespunzător cu două
treimi din numărul statelor membre, atât timp cât Consiliul
European nu decide modificarea acestui număr, hotărând
în unanimitate. Membrii Comisiei sunt aleşi dintre
resortisanţii statelor membre în conformitate cu un sistem
de rotaţie strict egal între statele membre care să reflecte
diversitatea demografică şi geografică a tuturor statelor
membre. Acest sistem se stabileşte de către Consiliul
European;
 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene – este instituţia
jurisdicţională a Uniunii Europne. Este compusă din trei
instanţe: Curtea de Justiţie, Tribunalul şi tribunalele
specializate, toate având sediul la Luxemburg. Curtea de
Justiţie a Uniunii Europene asigură respectarea dreptului
în interpretarea şi aplicarea tratatelor. Statele membre
stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o
protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile reglementate
de dreptul Uniunii;
 Curtea de Justiţie – este competentă să soluţioneze
conflictele care pot apărea între instituţiile comunitare sau
între acestea şi statele membre ori chiar între acestea din
urmă. Este compusă din câte un judecător pentru fiecare
stat membru (27 de judecători) şi opt avocaţi generali
 desemnaţi de guvernele statelor membre pentru un
mandat de şase ani, care poate fi reînoit;
 Tribunalul – cuprinde cel puţin un judecător din fiecare
stat membru. Judecătorii sunt numiţi de comun acord de
guvernele statelor membre. Tribunalul nu dispune de
avocaţi generali permanenţi;
 Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) –
acesta este alcătuit din Banca Centrală Europeană şi
băncile centrale naţionale. Banca Centrală Europeană şi
băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror
monedă este euro, constituie Eurosistemul şi conduc
politica monetară a Uniunii. SEBC a fost înfiinţat la 1 iunie
1998;
 Banca Centrală Europeană (BCE) – are sediul la
Frankfurt pe Main, are ca principală atribuţie menţinerea
puterii de cumpărare a euro şi implicit asigurarea preţurilor
în zona euro. Banca Centrală Europeană adoptă măsurile
necesare îndeplinirii misiunilor sale în conformitate cu
articolele 127 – 133 şi cu articolul 138 din TFUE şi în
condiţiile prevăzute în Statutul SEBC şi al BCE. Statele
membre a căror monedă nu este euro, precum şi băncile
lor centrale, îşi păstrează competenţele în domeniul
monetar. BCE şi SEBC au fost înfiinţate la 1 iunie 1998;
 Curtea de Conturi – a fost creată prin tratatul bugetar
semnat la 22 iulie 1975, sediul său fiind stabilit la
Luxemburg. Curtea de Conturi asigură controlul conturilor
Uniunii, totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale
Uniunii. De asemenea, aceasta verifică totalitatea
conturilor de venituri şi cheltuieli ale oricărui organ, oficiu
 sau agenţie înfiinţată de Uniune, în măsura în care actul
constitutiv nu exclude acest control. Curtea de Conturi
este formată din câte un resortisant din fiecare stat
membru. Membrii săi îşi exercită funcţiile în deplină
independenţă, în interesul general al Uniunii. Membrii
Curţii de Conturi sunt aleşi dintre personalităţile care fac
parte ori au făcut parte, în statul lor, din instituţiile de
control financiar extern sau care au o calificare deosebită
pentru această funcţie. Aceştia trebuie să prezinte toate
garanţiile de independenţă. Membrii Curţii de Conturi se
numesc pentru o perioadă de şase ani. Membrii Curţii de
Conturi desemnează dintre ei pe peşedintele Curţii de
Conturi, pentru o perioadă de trei ani. Mandatul acestuia
poate fi reînnoit;
 Eurosistemul – cuprinde BCE şi băncile centrale
naţionale ale statelor care au adoptat moneda euro;
 Zona Euro – cuprinde statele membre UE care au adoptat
moneda euro;
 Statele membre – Austria, Belgia, Republica Bulgaria,
Republica Cehă, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Polonia, Portugalia, România,
Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ţările de Jos, Regatul
Unit şi Ungaria;
 Ţările asociate – sunt ţările terţe care au încheiat cu
Uniunea Europeană acorduri de asociere;
 Ţările solicitante – sunt statele europene care, în temeiul
articolului 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană, au
depus cereri de aderare la Uniunea Europeană;
 Statele candidate – sunt statele ale căror cereri de
aderare la UE au fost acceptate. Statul solicitant
adresează cererea sa Consiliului, care se pronunţă în
unanimitate după consultarea Comisiei şi după aprobarea
Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea
membrilor din care este constituit. Condiţiile admiterii şi
adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se
întemeiază Uniunea fac obiectul unui accord între statele
membre şi statul solicitant. Acest acord se supune
ratificării de către toate statele contractante, în
conformitate cu normele lor constituţionale;
 Statele în curs de aderare – sunt statele cu care Uniunea
Europeană a angajat negocieri de aderare;
 Statele aderente – sunt statele cu care s-au încheiat
negocierile de aderare la Uniunea Europeană, dar al căror
tratat de aderare nu a intrat încă în vigoare;
 Acquis-ul comunitar – reprezintă ansamblul de drepturi
şi obligaţii comune ce se aplică tuturor statelor membre;
 Aplicabilitatea imediată – constă în faptul că, din
momentul intrării în vigoare, norma de drept comunitar
face parte în mod automat din dreptul intern al statelor
membre;
 Aplicabilitatea directă – constă în faptul că, odată intrat
în vigoare, actul comunitar este direct aplicabil în dreptul
intern;
 Efectul direct – constă în faptul că, din momentul intrării
în vigoare, dreptul comunitar generează în mod direct, prin
el însuşi, drepturi şi obligaţii pentru persoanele fizice şi
juridice de drept privat din statele membre ale UE;
 Supremaţia dreptului comunitar – constă în faptul că, în
caz de conflict între legislaţia naţională şi dreptul
comunitar, se aplică în toate cazurile norma comunitară;
 Legislaţia primară – principalul izvor de drept. Conţine
tratatele Comunităţilor Europene şi ale Uniunii Europene
cu toate modificările şi completările ulterioare:
o Tratatele fundamentale:
 Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a
Cărbunelui şi Oţelului (CECO), semnat la 18
aprilie la Paris, în vigoare de la 23 iulie 1952
până la 23 iulie 2002;
 Tratatul de instituire a Comunităţii Economice
Europene (Tratatul CEE), semnat la Roma la 25
martie 1957 şi intrat în vigoare de la 1 ianuarie
1958;
 Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a
Energiei Atomice (Tratatul Euratom), semnat la
Roma la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1
ianuarie 1958.
o Tratatul de fuziune:
 Tratatul de instituire a unui Consiliu unic şi a
unei Comisii unice ale Comunităţilor Europene
(Tratatul de Fuziune), semnat la Bruxelles la 8
aprilie 1965 şi intrat în vigoare de la 1 iulie 1967.
o Tratatele bugetare:
 Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii
bugetare ale Tratatelor de instituire a
Comunităţilor Europene şi a Tratatului de
instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii
 unice ale Comunităţilor Europene, semnat la
Luxemburg la 22 aprilie 1970 şi intrat în vigoare
de la 1 ianuarie 1971;
 Tratatul de modificare a anumitor dispoziţii
financiare ale Tratatelor de instituire a
Comunităţilor Europene şi ale Tratatului de
instituire a unui Consiliu unic şi a unei Comisii
unice ale Comunităţilor Europene, semnat la
Bruxelles la 22 iulie 1975 şi intrat în vigoare de
la 1 iunie 1977.
o Tratatele de modificare:
 Actul Unic European, semnat la Luxemburg la
17 februarie 1986 şi la Haga în 28 februarie
1986 şi intrat în vigoare de la 1 iulie 1987;
 Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE),
semnat la Maastricht la 7 februarie 1992 şi intrat
în vigoare de la 1 noiembrie 1993;
 Tratatul de la Amsterdam de modificare a
Tratatului privind Uniunea Europeană, a
Tratatelor de instituire a Comunităţilor Europene
şi a anumitor acte conexe, semnat la
Amsterdam la 2 octombrie 1997 şi intrat în
vigoare de la 1 mai 1999;
 Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului
privind Uniunea Europeană, a Tratatelor de
instituire a Comunităţilor Europene şi a anumitor
acte conexe, semnat la Nisa la 26 februarie
2001 şi intrat în vigoare de la 1 februarie 2003;
 Tratatul de la Lisabona de modificare a
 Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene"
(“Tratatul de Reformă”), semnat la 13 decembrie
2007 şi intrat în vigoare de la 1 decembrie 2009.
o Tratatele de aderare:
 Tratatul privind aderarea Regatului Danemarcei,
a Irlandei, a Regatului Norvegiei şi a Regatului
Unit al Marii Britanii şi a Irlandei de Nord la
Comunitatea Economică Europeană şi la
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice,
semnat la 22 ianuarie 1972 şi intrat în vigoare
de la 1 ianuarie 1973;
 Tratatul privind aderarea Republicii Elene la
Comunitatea Economică Europeană şi la
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice,
semnat la 28 mai 1979 şi intrat în vigoare de la 1
ianuarie 1981;
 Tratatul privind aderarea Regatului Spaniei şi a
Republicii Portugheze la Comunitatea
Economică Europeană şi la Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice, semnat la 12
iunie 1985 şi intrat în vigoare de la 1 ianuarie
1986;
 Tratatul privind aderarea Regatului Norvegiei, a
Republicii Austria, a Republicii Finlanda şi a
Regatului Suediei la Uniunea Europeană,
semnat la 24 iunie 1994 şi intrat în vigoare de la
1 ianuarie 1995;
 Tratatul între Regatul Belgiei, Regatul
 Danemarcei, Republica Federală Germania,
Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica
Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Marele
Ducat al Luxemburgului, Regatul Ţărilor de Jos,
Republica Austria, Republica Portugheză,
Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul
Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state
membre ale Uniunii Europene) şi Republica
Cehă, Republica Estonia, Republica Cipru,
Republica Letonia, Republica Lituania,
Republica Ungară, Republica Malta, Republica
Polonă, Republica Solvenia şi Republica
Slovacă privind aderarea Republicii Cehe,
Republicii Estonia, Republicii Cipru, Republicii
Letonia, Republicii Lituania, Republicii Ungare,
Republicii Malta, Republicii Polone, Republicii
Solvenia şi Republicii Slovace la Uniunea
Europeană, semnat la Atena la 16 aprilie 2003 şi
intrat în vigoare de la 1 mai 2004;
 Tratatul între Regatul Belgiei, Republica Cehă,
Regatul Danemarcei, Republica Federală
Germania, Republica Estonia, Republica Elenă,
Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda,
Republica Italiană, Republica Cipru, Republica
Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al
Luxemburgului, Republica Ungară, Republica
Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria,
Republica Polonă, Republica Portugheză,
Republica Slovenia, Republica Slovacă,
 Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul
Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state
membre ale Uniunii Europene) şi Republica
Bulgaria şi România privind aderarea Republicii
Bulgare şi a României la Uniunea Europeană,
semnat la Luxemburg la 25 aprilie 2005 şi intrat
în vigoare de la 1 ianuarie 2007.
o Constituţia europeană:
 Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru
Europa care a fost semnat la 29 octombrie la
Roma, urmând să fie ratificat de către statele
membre în decurs de doi ani. Ca urmare a
eşecului ratificării sale în Franţa şi Ţările de Jos,
la 29 mai, respectiv 1 iunie 2005, procesul de
ratificare a tratatului s-a suspendat.
 Legislaţia comunitară secundară – al doilea izvor
important al dreptului comunitar. Cuprinde toate actele
juridice comunitare:
o Regulamentul: are aplicabilitate generală,
obligatorie, dispoziţiile acestuia se aplică direct în
toate statele membre ale Uniunii Europene. Este un
instrument de unificare legislativă, obligatoriu în toate
elementele sale;
o Directiva: se adresează unuia sau mai multor state
membre. Nu se aplică direct, fiind un procedeu de
legislaţie indirectă, care precizează doar rezultatul ce
trebuie atins şi lasă autorităţilor naţionale competenţa
în ceea ce priveşte formele şi mijloacele care să
asigure apropierea legislaţiei naţionale de legislaţia
 comunitară. Este un instrument de armonizare
legislativă;
o Decizia: este obligatorie în toate elementele sale, nu
numai în ceea ce priveşte rezultatul care trebuie atins
şi se aplică direct;
o Recomandările şi avizele: nu au efect obligatoriu
sau caracter obligatoriu.
 recomandările indică destinatarului o direcţie
de urmat, iar
 avizele reprezintă o luare de poziţie solicitată de
un terţ.

 Jurisprudenţa instanţelor comunitare. Jurisprudenţa

Curţii de Justiţie a Uniunii Europene – reprezintă totalitatea
hotărârilor acestei instanţe. Soluţiile pronunţate sunt
obligatorii în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor
dreptului comunitar.

1.7. TEMĂ: Identificaţi şi comentaţi principalele momente

istorice care au dus la crearea Comunităţilor Europene.

1.8. Întrebări, exerciţii, aplicaţii

1. Când s-au constituit Comunităţile Europene ?
2. Ce este Uniunea Europeană şi din câte state este
formată ?
3. Menţionaţi care sunt diferenţele între Consiliu, Consiliul
European şi Consiliul Europei.
4. Ce rol are Parlamentul European ?
5. Ce este Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi din ce
 instanţe este compusă ?
6. Precizaţi care este diferenţa dintre statele membre ale
Uniunii Europene şi statele în curs de aderare.
7. Precizaţi care sunt diferenţele dintre regulament şi
directivă.
8. Menţionaţi ce include legislaţia primară, principalul izvor
de drept al Uniunii Europene.
9. Din ce dată România şi Bulgaria au devenit state
membre ale Uniunii Europene ?
10. Când a fost semnat şi când a intrat în vigoare Tratatul
de la Lisabona ?
11. Explicaţi principiul rangului prioritar al dreptului
comunitar faţă de dreptul naţional în lumina Cazului
Flaminio Costa vs. E.N.E.L., nr.6/64, 1964.
Curtea de Justiţie Europeană a pus bazele principiului
supremaţiei dreptului comunitar în Cauza 6/64 Flaminio
Costa c. ENEL14.
Starea de fapt era următoarea:
În temeiul Legii nr. 1643 din 6 decembrie 1962 şi a
decretelor ulterioare, Republica Italiană a procedat la
naţionalizarea producţiei şi a distribuţiei de energie
electrică şi a creat o organizaţie denumită Ente nazionale
energia elettrica (E.N.E.L.), căreia i-a fost transferat
patrimoniul întreprinderilor electrice.
Avocatul Flaminio Costa, în calitate de consumator şi
acţionar al societăţii Edison Volta, afectată de acestă
naţionalizare, a refuzat să plătească factura de
electricitate, pe motiv că naţionalizarea este contrară

14
Cauza 6/64 Flaminio Costa c. ENEL, [1964], ECR 585, p. 593.
 Constituţiei italiene şi anumitor prevederi din Tratat. A
solicitat pe cale incidentală aplicarea articolului 177 din
Tratatul CEE, în scopul de a obţine interpretarea articolelor
102, 93, 53 şi 57 din tratatul amintit, care au fost încălcate
prin legea italiană menţionată anterior.
Instanţa intaliană, prin ordonanţa din 16 ianuarie 1964 a
suspendat judecata şi a dispus transmiterea unei copii
conforme a dosarului către Curtea de Justiţie a Comunităţii
Economice Europene din Luxemburg.
Hotărârea Curţii de Justiţie a arătat următoarele: „Spre
deosebire de tratatele obişnuite, Tratatul CEE a instituit o
ordine juridică proprie care, de la intrarea în vigoare a
Tratatului, a devenit parte integrantă din sistemele juridice
ale statelor membre şi este obligatorie pentru instanţele
judecătoreşti ale acestora. ...Supremaţia dreptului
comunitar este confirmată de articolul 189, conform căruia
regulamentele sunt obligatorii şi se aplică direct în fiecare
stat membru....dreptul născut din Tratat nu poate fi, din
pricina naturii sale specifice, surclasat de către normele
juridice interne, oricare ar fi acestea...”.
Se afirmă prin intermediul acestei cauze faptul că TCEE
este parte integrantă din sistemul de drept al statelor
membre şi trebuie aplicat de instanţele acestora.

1.9. Rezolvaţi următoarele teste grilă

1. Ce om politic a ținut un discurs la Universitatea din

Zurich, discurs în care face un apel pentru crearea
„Statelor Unite ale Europei” ?
a) Robert Schuman
 b) Winston Churchill
c) Iosif Vissarionovici Stalin

2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a fost

fondată în anul:
a) 1951 la Paris
b) 1950 la Luxemburg;
c) 1955 la Berlin

3. Consiliul Europei a fost creat în:

a) 27 mai 1952
b) 5 mai 1949
c) 1 ianuarie 1958

4. Printre semnatarii Tratatului din 1951 se numără:

a) Franța, Italia, Belgia
b) Germania de Est, Italia, Franța
c) Spania, Olanda, Luxemburg

5. Tratatul de la Paris pentru constituirea Comunităţii

Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO):
a) a fost semnat pentru o perioadă nedeterminată
b) a ieşit din vigoare la data de 23 iulie 2002
c) a fost semnat pentru o perioadă de 30 de ani

6. La 25 martie 1957 a fost semnat la Roma:

a) Tratatul Constitutiv al Comunităţii Economice
Europene (CEE)
b) Actul Unic European
c) Tratatul de cooperare economică, socială şi culturală
şi de apărare legitimă şi colectivă

7. Tratatul CE este de fapt:

a) Tratatul de la Maastricht
b) Tratatul de la Paris
c) Tratatul de la Roma
8. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice a fost
instituită în anul:
a) 1958
b) 1960
c) 1957

9. Prima lărgire a Comunității Europene a avut loc în anul:

a) 1965
b) 1973
c) 1963

10. Printre membrii AELS se numără:

a) România, Franța, Olanda
b) Franța, Germania, Luxemburg
c) Suedia, Austria Portugalia

11. Consiliul European a fost întemeiat în anul:

a) 1974
b) 1976
c) 1978

12. Tratatul de la Maastricht a fost semnat în anul:

a) 1990
b) 1992
c) 1991

13. Una dintre noutățile aduse de Tratatul de la

Maastricht este:
a) cetățenia europeană
b) piața comună
c) instituirea celor patru libertăţi fundamentale

14. Tratatul de la Amsterdam a fost semnat în anul:

a) 1996
b) 1998
c) 1997
 15. Tratatul de la Nisa a fost semnat în anul:
a) 2001
b) 2002
c) 2000

16. Ce este Consiliul Europei ?

a) o organizație internaţională de cooperare
interguvernamentală, un for de dialog politic la nivel
regional european
b) principalul organ de decizie al Uniunii Europene
c) reuniunea bianuală a şefilor de stat sau de guvern ai
statelor membre

17. Care era scopul Planului Marshall ?

a) să servească interesului politic și economic rus
b) să ajute Europa în drumul spre redresare economică
după război;
c) să dea un ajutor financiar țărilor Este Europene

18. Ce s-a întâmplat cu Comunitatea Europeană de

Apărare?
a) a fost semnată dar nu a fost ratificată
b) nu a fost semnată
c) a fost semnată, ratificată, dar a căzut în desuetudine

19. Care dintre următoarele țări nu a aderat la UE în

1973:
a) Norvegia
b) Irlanda
c) Danemarca

20. Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa:

a) a intrat în vigoare în 2004
b) nu a fost ratificat de toate statele semnatare
c) nu a fost semnat de toate statele membre UE

1.10. Bibliografie
1. Gyula Fábián, Drept instituţional comunitar, Ediţia a III-a
revăzută şi adăugită cu referiri la Tratatul de la Lisabona,
Editura Hamangiu, 2010;
2. Eduard Dragomir, Dan Niţă, Tratatul de la Lisabona –
intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, Editura Nomina,
2009;
3. Iordan Gheorghe Bărbulescu, Procesul decizional în
UNIUNEA EUROPEANĂ, Bucureşti, Editura Polirom,
2008,
4. Ileana Anca Duşcă, Drept comunitar al afacerilor, Editura
Universitaria, Craiova, 2008;
5. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Tratat,
Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2008;
6. Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, Partea
Generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
7. Vasile Ciocan, Liviu Tăut, Nuna Emil, Drept European.
Instituţii Europene. Politici Europene. Fonduri structurale,
Editua GrafNet, Oradea, 2007;
8. Tudorel Ştefan, Beatrice Andreşan-Grigoriu, Drept
comunitar, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2007;
9. Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar,
Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2006;
10. Nicoleta Diaconu, Concordanţa dintre dreptul Uniunii
Europene şi reglementările naţionale cu privire la legea
aplicabilă contractelor, în Revista de Drept Comercial nr. 2
din 2010, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010;
11. Institutul European din România, GHID STILISTIC de
traducere în limba română pentru uzul traducătorilor
acquis-ului comunitar, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită,
Bucureşti, 2008;
12. Beatrice Andreşan-Grigoriu şi Tudorel Ştefan,
Tratatele Uniunii Europene, Versiune oficială consolidată,
Editura Hamangiu, 2010.