FINANŢELE PUBLICE:

CONCEPT, EVOLUŢIE,
CONŢINUT, FUNCŢII
Satisfacerea nevoilor cu caracter colectiv reclamă
existenţa şi funcţionarea unor instituţii publice care să
furnizeze bunurile sociale respective, acestea neputând fi
dobândite prin intermediul pieţei. Autorităţile publice
trebuie să recepţioneze semnalele cetăţenilor, să remarce
justeţea acestor nevoi şi să ia măsuri pentru satisfacerea
lor.

Bunurile publice aduc foloase tuturor membrilor

societăţii, indiferent dacă aceştia au participat sau nu la
efortul de finanţare a lor.

Consumul utilităţilor publice este indivizibil şi

neconcurenţial; acestea se folosesc în comun, de ele
beneficiind mai multe persoane în acelaşi timp.
 Astfel, de iluminatul public beneficiază toţi locuitorii
localităţii respective; de lucrările de îndiguire,
consolidare a terenurilor etc. beneficiază colectivităţile
din zonele supuse inundaţiilor sau alunecărilor de teren.
De apărarea naţ ională beneficiază toţi locuitorii tării,
care sunt păziţi de eventuale agresiuni din exterior ş.a.

 În ceea ce priveşte oferta de utilităţi publice, sunt situaţii

în care unii membri ai societăţii nu o sesizează, întrucât
nevoile sociale pe care le acoperă nu sunt percepute ca
nevoi personale.
 Satisfacerea nevoilor publice antrenează efectuarea
unor cheltuieli din partea instituţiilor publice, cheltuieli care
se acoperă din venituri de aceeaşi mărime. Cum, însă, doar o
mică parte a serviciilor publice sunt prestate contra plată,
finanţarea cheltuielolor publice se asigură pe seama resurselor
colectate prin impozite, taxe sau contribuţii, la nivelul
autorităţilor publice centrale sau locale.
 Prin intermediul finanţelor publice, statul pune la
dispoziţia menbrilor societăţii o gamă largă de utilităţi, în
condiţii specifice. Această activitate presupune realizarea unui
amplu proces de redistribuire a veniturilor şi averilor
persoanelor fizice şi juridice, după criterii stabilite de
instituţiile de decizie politică.
 1.1. CONCEPTUL DE FINANŢE PUBLICE
 Finanţele publice reprezintă o importantă componentă a vieţii
social-economice a fiecărei ţări, iar impactul lor asupra
economiei naţionale este determinat, atât de proporţiile
redistribuirii produsului intern brut, cât şi de modul concret de
realizare a acestui proces.

 Din punct de vedere tehnic, finanţele reprezintă totalitatea

fluxurilor băneşti dintr-o economie având ca scop încasarea
veniturilor şi efectuarea cheltuielilor la diverse niveluri;
individ, organizaţie, stat. Între conceptul de finanţe publice şi
cel de finanţe există o relaţie de la parte la întreg. Termenul de
finanţe publice vizează mai ales plăţile băneşti de interes
public necesare în relaţiile cu statul şi alte colectivităţi publice.
 Finanţele – categorie economică având caracter istoric. Apariţia şi
funcţionarea finanţelor publice sunt indisolubil legate de existenţa
statului şi de utilizarea banilor şi a formelor valorice în repartizarea
produsului intern brut. De la apariţia primelor elemente de finanţe, în
perioada trecerii de la comunitatea gentilică la orânduirea sclavagistă,
finanţele au fost prezente în permanenţă ca parte integrantă a
sistemului relaţiilor economice.

 Pe parcursul tuturor orânduirilor social-economice, finanţele s-au

manifestat ca relaţii sociale de natură economică, apărute în procesul
repartiţiei produsului intern brut şi a venitului naţional, în stânsă
legătură cu îndeplinirea funcţiilor statului. În tot acest timp, finanţele
au îmbrăcat, fără excepţie, forma bănească şi au îndeplinit un anumit
rol, mai mult sau mai puţin important, în funcţie de condiţiile
economice, politice şi sociale.
 Finanţele publice reprezintă relaţii sociale de natură
economică apărute în procesul procurării şi repartizării
resurselor necesare statului, exprimând distribuirea
unei părţi din produsul intern brut, prin intermediul
statului, între diverse categorii sociale.

 Corespunzător demarcaţiei dintre sectoarele public şi

particular din economia de piaţă, se impune şi distincţia
dintre finanţele publice şi finanţele private.
Finanţele ca ştiinţă. Finanţele în general, sunt considerate o
ştiinţă, o ramură a ştiinţelor economice care se ocupă cu
studiul gestionării patrimoniilor individuale, patrimoniilor
organizaţiilor sau a banului public. Prin ban public se înţelege
totalitatea cheltuielilor şi resurselor statului sau ale
colectivităţilor locale, acestea intrând sub incidenţa finanţelor
publice.

Ca ramură a ştiinţei economice, finanţele publice se ocupă

cu identificarea şi evaluarea mijloacelor şi efectelor
privitoare la politicile financiare ale guvernului.
 Ea încearcă să analizeze efectele fiscalităţii şi cheltuielilor
publice asupra situaţiilor economice ale indivizilor şi
organizaţiilor şi să examineze impactul lor asupra economiei
ca întreg.

 Finanţele publice reprezintă o disciplină de graniţă,

interferându- se pregnant cu; economia politică, economiile de
ramură, alte discipline cu profil monetar şi financiar, dreptul
administrativ şi cel constituţional, managementul, precum şi cu
alte discipline cu profil social şi politic. Caracterul politic al
ştiinţei finanţelor publice este dat de faptul că obiectivele
colective ce trebuie satisfăcute şi cheltuielile publice pentru
atingerea acestor obiective (activitatea financiară) nu ar exista
în afara organizării politice.
EVOLUTIA, FUNCŢIILE ŞI ROLUL FINANŢELOR
PUBLICE

 INTRODUCERE
 COMPETENŢELE UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE
 2.3. CONŢINUTUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE:

 2.3.1. Evoluţia conceptului de finanţe publice

 Funcţiile finanţelor publice

 Rolul finanţelor publice

 Importanţa şi rolul finanţelor publice au evoluat continuu, odată
cu evoluţia şi dezvoltarea statului. De asemenea, concepţia cu
privire la rolul statului în economie a evoluat şi s-a modificat de
la o perioadă la alta.

 În ceea ce priveşte funcţiile finanţelor publice, capitolul prezintă

pe larg funcţiile finanţelor publice preluate din literatura
autohtonă: funcţia de repartiţie şi funcţia de control, dar şi o
scurtă trecere în revistă a funcţiilor de alocare a resurselor,
distribuire a veniturilor şi reglare a vieţii economice (din
literatura străină).
 2.3.1. Evoluţia conceptului de finanţe publice

 Dacă primele elemente ale finanţelor publice (impozite şi

cheltuieli) au apărut odată cu instituţia statului, în mod
obiectiv, pe măsură ce acesta şi-a consolidat poziţia şi şi-a
extins atribuţiile, s-au dezvoltat şi fluxurile de venituri şi
cheltuieli publice, depăşind aspectul cantitativ al importanţei în
plan financiar şi acţionând ca instrument de intervenţie în plan
economic şi social. Urmărind accentuarea rolului statului în
societate, evoluţia economiei şi a ideilor economice, putem să
distingem, într-o formă simplificată, câteva etape în evoluţia
rolului fluxurilor fiscale şi bugetare.
a) Perioada liberală a finanţelor publice (sfârşitul sec. al XVIII-lea şi
sec. al XIX-lea) a fost dominată de concepţia privind superioritatea
iniţiativei particulare (idee susţinută de A. Smith, J.B. Say, Ion
Ghica, Ion Ionescu de la Brad etc.). Doctrina liberală consideră că
pentru buna funcţionare a mecanismului pieţei, factorii de producţie
trebuie să se poată mişca liber de la un sector la altul, conform
barometrului preţurilor, după principiul: "laisser - faire, laisser -
passer". Aceasta menţinea statul (şi mijloacele sale financiare) în
afara vieţii economice, astfel încât acţiunile sale să fie cât mai
neutre. Rolul statului se reducea, pe de o parte, la constituirea
cadrului juridic şi asigurarea respectării lui (de unde şi denumirea
de "stat - jandarm"), iar pe de altă parte, la furnizarea unui minim de
servicii publice tradiţionale: întreţinerea armatei, administraţia
publică şi realizarea anumitor lucrări publice. Finanţele publice se
subordonau unor principii care impuneau:
 - limitarea cheltuielilor publice la finanţarea anumitor servicii colective,
legate mai ales de siguranţa bunurilor şi a persoanelor;
 - lejeritatea şi neutralitatea impozitelor, astfel încât să servească exclusiv
acoperirii cheltuielilor publice şi să nu constituie o frână pentru efectuarea
schimburilor;
 - respectarea cu stricteţe a echilibrului bugetar anual, considerat ca fiind
"principiul de aur al gestiunii bugetare". Nu se agreea nici deficitul, din cauza
pericolului de a genera inflaţie, nici excedentul, a cărui utilizare s-ar fi
exprimat în cheltuieli suplimentare ale statului, deci în intervenţia acestuia;
 - contractarea de împrumuturi publice doar în situaţii de excepţie, întrucât
acestea, pe de o parte sporesc în mod artificial bugetul, iar pe de altă parte,
influenţează generaţiile viitoare, deoarece ipotechează libertatea de opţiune,
fiind un impozit amânat şi o posibilă sursă de inflaţie.
b) Finanţele publice în perioada intervenţionistă. Consecinţele nefaste ale
primului război mondial, urmat de criza economică din perioada 1929-1933,
au influenţat radical gândirea economică a vremii, astfel încât concluziile
economiştilor (John Maynar Keynes, James Tobin, Victor Slăvescu, Mitiţă
Constantinescu, Victor Jinga ş.a.) sunt răspunsuri la starea de criză. Keynes
propune o politică anticriză, bazată pe trei componente majore:
 - menţinerea cererii prin nealterarea puterii de cumpărare, având în vedere
faptul că orice reducere a salariului (inclusiv pe calea impozitelor)
antrenează scăderea consumului care este factorul determinant al cererii
efective;
 - exercitarea unei acţiuni globale asupra economiei, prin intervenţia
autorităţilor publice. Astfel, statul trebuie să suplinească investiţiile
particulare prin investiţii publice, argumentând că sporirea investiţiilor are
un rol stimulator asupra relansării economiei prin intermediul salariilor
distribuite şi implicit prin creşterea puterii de cumpărare;
 În această perioadă, se evidenţiază aşa-numita “revoluţie
keynesiană” , autorul său, John Maynard Keynes dovedind că
este posibilă relansarea economică prin deficit bugetar.
 Sub presiunea efectelor crizei economice generale, concepţia cu
privire la rolul statului a evoluat, în sensul că acesta poate şi
trebuie să-şi extindă aria misiunilor sale tradiţionale, pentru a
corecta deficienţele cauzate de jocul liber al economiei de piaţă.
În planul finanţelor publice, doctrina intervenţionistă a încurajat
înfiinţarea de întreprinderi publice şi societăţi mixte, acordarea
de subvenţii şi facilităţi fiscale întreprinderilor particulare,
adoptarea de către autorităţile publice a unor măsuri de
combatere a şomajului şi de redresare a economiei stagnante.
 Astfel, pentru statul modern, finanţele publice încetează de a
mai fi doar un simplu mijloc de acoperire a cheltuielilor strict
necesare funcţionării sale şi îndeplinirii unor minime atribuţii,
ci devin un instrument activ de intervenţie în economie. Atenţia
specialiştilor nu se mai limitează la studiul mijloacelor de
acoperire a cheltuielilor statului, ci se extinde şi se
concentrează asupra posibilităţilor de influenţare a proceselor
economice şi a relaţiilor sociale prin intermediul cheltuielilor şi
al veniturilor publice.
 Maurice Duverger considera că “în secolul nostru, pentru stat
finanţele publice nu mai reprezintă doar un mijloc de acoperire
a cheltuielilor sale de administraţie, ci mai ales, un mijloc de a
interveni în viaţa socială, de a exercita o presiune asupra
cetăţenilor, de a organiza ansamblul naţiunii”.
c) Noua abordare liberală. Deşi teoria economică a lui Keynes s-a generalizat
în democraţiile occidentale, după cel de al doilea război mondial tot mai
multe opinii redeveneau de orientare liberală. Interesant de remarcat că
în această perioadă, tendinţa liberală şi cea intervenţionistă (divizate în
subtendinţe) au coabitat şi/sau au alternat ca pregnanţă, dând naştere unor
confruntări permanente în planul ideilor şi al transpunerii lor în practică.
Mai mult, premiile Nobel acordate pentru economie s-au împărţit între
adepţii liberalismului (Fredrich A.von Hayek, Keynesianismul (doctrina
asociată ideilor lui Keynes) s-a generalizat în democraţiile occidentale care
s-au dezvoltat după cel de al doilea război mondial, astfel că principiile sale
de bază se regăsesc în "The Employment Act"/1946 din S.U.A. şi în art. 55
al Cărţii Naţiunilor Unite. De asemenea, administraţiile democrate ale
S.U.A. din anii '60 (în timpul preşedinţilor J.F. Kennedy şi L.Johnson) au
avut consilieri keynesianişti, ca Paul A. Samuelson, N.A. Heller, James
Tobin.
Milton Friedman, George J. Stigler, James Buchanan) şi ai
intervenţionismului (P.A. Samuelson, K.J.Arrow, James Tobin,
Franco Modigliani), ceea ce confirmă afirmaţia lui Georges
Corm: "economia politică modernă a oscilat între două extreme
pe care le-am trăit în acest secol: totul pentru Stat şi prin Stat,
totul pentru individ şi prin individ" şi îndreptăţeşte întrebarea
aceluiaşi autor:
"De cine depinde bogăţia şi sărăcia naţiunilor? De puterea
statului şi a mecanismelor colective care asigură crearea şi
repartiţia avuţiilor, sau exclusiv de dinamismul individului şi de
libertatea de care se bucură?
Monetarismul (sau Şcoala de la Chicago, în frunte cu Milton
Friedman) are o poziţie diferită de cea a lui Keynes în domeniul
monetar. Caracteristica generală a monetarismului este
ultraliberalismul: opoziţia fermă la intervenţia statului şi a
Băncii Centrale, susţinând creşterea masei monetare în acelaşi
ritm cu cel al creşterii produsului naţional. Punând accentul pe
rolul de bază al pieţei în varietatea şi diversitatea acţiunii
individuale, Friedman recunoaşte statului rolul de far în
stabilirea "regulilor jocului” şi pe cel de arbitru în aplicarea
regulilor adoptate.
Şcoala libertariană acuză statul providenţă că este un factor de anchilozare
a societăţii, deoarece prin controlul asupra tuturor actorilor economici şi
mecanismelor sociale, îngrădeşte iniţiativa. De asemenea, sectorul public
este considerat ca fiind mai risipitor decât cel particular. Şcoala libertariană
(având ca adepţi pe: Murray Rothbard - iniţiator -, Fredrich August von
Hayek, Robert Nozick ş.a.) este considerată ramura cea mai radicală a
liberalismului. “Constrângerea libertariană... interzice sacrificarea unei
persoane în beneficiul alteia” întrucât societatea este formată din indivizi
distincţi, fiecare cu propria sa viaţă. Acest curent de gândire are ca punct
central ideea că toţi oamenii au un anumit set de drepturi, care nu pot fi
negate, anulate sau confiscate în interesul colectivităţii. Esenţa
libertanismului este "laissez faire" şi o profundă neîncredere în intervenţia
statului. Din acest punct de vedere, statului nu-i este permis să intervină
pentru a afecta drepturile de proprietate ale unora în favoarea altora prin
redistribuirea veniturilor.
Adepţii acestei orientări consideră îndreptăţită existenţa unui
"stat minimal" ale cărui funcţii să se limiteze la protecţia
individului (de violenţă, furt, înşelătorie) şi la asigurarea
respectării contractelor. În opinia lor, doar un asemenea stat are
legitimitate morală, deoarece el nu încalcă "drepturile naturale"
ale individului, între care dreptul la viaţă şi la proprietate. Ei se
pronunţă pentru reducerea fiscalităţii şi a cheltuielilor publice,
considerând că trebuie încurajată mai degrabă oferta şi nu
cererea.
Şcoala opţiunilor colective (sau a opţiunilor publice) este
caracterizată pe scurt de unul dintre adepţii săi - Denis C.
Mueller - ca fiind "aplicarea principiilor economice la
ştiinţa politică", astfel că obiectul de studiu îl constituie: statul,
regimurile electorale, partidele, grupurile de presiune, birocraţia
ş.a. Dintre alţi adepţi ai acestui curent de gândire, enumerăm:
James Buchanan, G. Tullock, D. Black ş.a. Concepţiile acestei
şcoli consideră că statul trebuie să se debirocratizeze şi să se
integreze în mecanismele pieţei; reducerea sectorului public
să fie însoţită de o descentralizare, astfel încât, anumite
sarcini să fie lăsate (conform principiului subsidiarităţii) acelor
instituţii apte să le realizeze mai bine.
Administraţiile trebuie să devină mai eficiente, inspirându-se
din modelele de gestiune ale firmelor particulare. Statul, nu
numai că trebuie să-şi limiteze implicarea în economie, ci
trebuie să ajungă să se gestioneze în mod corespunzător, ceea
ce implică obligaţia de a-şi echilibra bugetul.
Economia de ofertă (având ca adepţi pe Arthur Laffer, M.
Feldstein, A Gilder) condamnă orice politică de reglare a
cererii, precum şi rolul statului providenţă, militând pentru
manifestarea liberei iniţiative ca fiind singura în măsură să
producă avuţie. Conform acestei orientări, extinderea
intervenţiilor economice şi sociale ale statului a condus la
excese de reglementare, de cheltuieli publice şi prelevări
obligatorii, având efecte negative asupra incitării la muncă,
economisirii şi investirii, ceea ce reprezintă o frână în
desfăşurarea activităţii economice.
 În consecinţă, adepţii "economiei de ofertă" propun reducerea
ratei fiscalităţii şi diminuarea corespunzătoare a cheltuielilor, în
special a celor care vizează protecţia socială şi reconsiderarea
iniţiativei particulare pentru dinamizarea activităţii economice.
 Se poate afirma că în perioada contemporană, circuitul fiscal-
bugetar se caracterizează printr-o modificare a dimensiunii care
a transformat raportul său cu economia reală. Această schimbare
îmbracă un aspect cantitativ, marcat de ponderea veniturilor şi
cheltuielilor bugetare în produsul intern brut - aproximativ 15%
înainte de primul război mondial şi circa 50% în prezent - şi un
aspect calitativ, constând în transformarea conţinutului acestora.
 Rolul statului s-a extins progresiv în numeroase domenii de
activitate economică şi socială, ceea ce s-a repercutat într-o
creştere de volum a bugetului public şi schimbare a rolului
finanţelor publice. Intervenţiile statului nu se mai bazează doar
pe instrumentele oferite de finanţele publice, ci pe o combinaţie
de instrumente diverse de politică monetară, fiscală, bugetară,
de credit.
 În opinia profesorilor americani Richard şi Peggy Musgrave,
“finanţele publice constituie un termen care în mod tradiţional a
fost aplicat la un set de probleme politice care includ utilizarea
măsurilor fiscale şi a celor referitoare la cheltuieli.
 Acesta nu este un termen prea fericit, deoarece problemele de bază nu sunt
cele financiare, ci mai ales cele care vizează folosirea resurselor, distribuirea
venitului şi gradul de ocupare a forţei de muncă.” (Public Finance in Theory
and Practice, McGraw-Hill Book Company, New-York, 1973).
 Richard şi Peggy Musgrave disting trei mari funcţii ale finanţelor publice şi
anume: alocarea resurselor, distribuirea veniturilor şi reglarea vieţii
economice.
În ceea ce priveşte funcţia de alocare a resurselor prin politica fiscală a
statului, se ştie că bunurile sociale nu pot fi obţinute prin mecanismul pieţei,
ci sunt distribuite prin intermediul autorităţilor publice. Aceste servicii sunt
finanţate pe seama resurselor publice mobilizate la bugetul statului şi au
rolul de a asigura satisfacerea unor nevoi sociale (apărare, justiţie, ordine
publică, sănătate, învăţământ, cercetare ştiinţifică etc.) fără ca membrii
societăţii să achite statului “preţul” lor, ca în cazul bunurilor achiziţionate pe
piaţă.
 Prelevarea prin metode de constrângere a resurselor necesare
finanţării utilităţilor publice şi dirijarea acestora către
instituţiile prestatoare, constituie o formă de manifestare a
funcţiei alocative a finanţelor publice şi a rolului autorităţilor
publice.
 Distribuirea veniturilor şi averilor între persoane fizice şi
juridice depinde de forma de proprietate şi de modul de
repartizare a factorilor de producţie. Din cauză că această
distribuire, în general, nu este în concordanţă cu dreptatea sau
justiţia socială, apare necesitatea atenuării discrepanţelor ce se
manifestă, prin redistribuirea fondurilor publice, acţiune care
revine statului. Principalul instrument aflat la dispoziţia statului
în acest scop este bugetul public, prin impozite şi cheltuieli
publice.
 2.3.2. Funcţiile finanţelor publice

 Existenţa finanţelor publice serveşte la realizarea unor obiective

precis determinate, la îndeplinirea anumitor obiective în folosul
întregii societăţi şi care nu s-ar putea înfăptui pe altă cale sau cu
alte mijloace. Apariţia şi existenţa finanţelor publice nu
reprezintă expresia dorinţei sau imaginaţiei cuiva şi nici
urmarea deciziei unei autorităţi publice, ci au un caracter
obiectiv datorită necesităţii derulării, în viaţa economico-
socială, a acestui tip de relaţii. Misiunea socială a finanţelor
publice se îndeplineşte prin funcţiile pe care le exercită şi
anume: funcţia de repartiţie şi funcţia de control.
 1. Funcţia de repartiţie se compune din două faze, strâns legate
între ele: constituirea fondurilor (veniturilor) publice şi repartizarea
(distribuirea) acestora (efectuarea cheltuielilor).
 1.1. Constituirea fondurilor de resurse financiare publice se
referă la formarea fondurilor publice de resurse băneşti, care se pot
alimenta pe mai multe căi: impozite, taxe, contribuţii pentru asigurările
sociale de stat, amenzi, penalităţi, vărsăminte din profitul regiilor
autonome, vărsăminte din veniturile instituţiilor publice, chirii din
concesiuni şi închirieri ale unor bunuri aparţinând statului, venituri din
valorificarea bunurilor aparţinând statului etc.
 La constituirea fondurilor publice participă cu resurse toate
sectoarele sociale: public, particular, mixt, precum şi populaţia, dar în
proporţii diferite, în funcţie de capacitatea lor financiară. Cele mai multe
resurse sunt mobilizate la fondurile financiare publice cu titlu definitiv şi
fără contraprestaţie.
 1.2. Distribuirea fondurilor de resurse financiare publice
constituie stabilirea destinaţiilor pentru cheltuielile publice şi
anume: învăţământ, sănătate, protecţie socială, apărare
naţională, ordine publică, acţiuni economice etc. În cadrul
fiecărei destinaţii, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective
şi acţiuni.
 Distribuirea fondurilor financiare publice pe beneficiari
(persoane fizice şi/sau juridice) este precedată de inventarierea
şi evaluarea în expresie bănească a nevoilor sociale din
perioada de referinţă.
 Datorită faptului că cererea de resurse financiare este mai mare
decât oferta lor, este necesar ca autorităţile publice să trieze şi
să ierarhizeze cererile beneficiarilor de fonduri publice
solicitate şi să stabilească unele priorităţi, în funcţie de
condiţiile concrete ale fiecărei etape.
 Resursele financiare publice, odată repartizate beneficiarilor,
iau concret forma cheltuielilor publice pentru: plata salariilor şi
a altor drepturi de personal, procurarea de materiale şi servicii,
investiţii publice, subvenţii acordate întreprinderilor,
transferuri către diverse persoane fizice: pensii, burse, alocaţii,
ajutoare etc.
 Ambele faze ale funcţiei de repartiţie (constituirea şi
repartizarea fondurilor publice) se realizează în procesul de
distribuire şi redistribuire a bogăţiei naţionale care se
desfăşoară între persoane fizice şi juridice, pe de o parte şi
stat, pe de altă parte.
 Constituirea şi dirijarea fondurilor publice reprezintă un proces
unitar şi neîntrerupt, având un rol important în înfăptuirea
reproducţiei sociale lărgite.
 Necesitatea constituirii unor fonduri financiare la dispoziţia
statului, în vederea înfăptuirii funcţiilor şi sarcinilor sale, se
resimte în toate ţările, indiferent de gradul de dezvoltate, ceea
ce conferă funcţiei de repartiţie un caracter obiectiv. În
schimb, modul de constituire a fondurilor şi de redistribuire a
acestora are un caracter subiectiv, depinzând de: capacitatea
factorilor de răspundere de a percepe şi răspunde nevoii sociale
la un moment dat; gradul de dezvoltare economico-socială
ţării; orientarea forţelor politice aflate la putere.
 Prin intermediul finanţelor publice se realizează o largă
redistribuire a veniturilor între membrii societăţii, în scopul
reducerii sărăciei şi asigurării, pe cât posibil, a mijloacelor de
existenţă necesare unui trai decent pentru întreaga populaţie.
Redistribuirea trebuie privită ca un proces foarte amplu şi
complex, care are loc prin intermediul veniturilor şi
cheltuielilor publice.
 Importanţa funcţiei de repartiţie rezultă, pe de o parte, din
mutaţiile care se produc în economie ca urmare a
transferurilor de resurse financiare şi, pe de altă, parte, din
efectele acestora în plan economic, social, demografic,
ecologic
Funcţia de repartiţie a finanţelor publice se manifestă nu doar
pe plan intern, ci şi pe plan internaţional, prin: acordarea şi
primirea de împrumuturi externe; plata cotizaţiilor faţă de
organismele internaţionale la care statul a aderat; primirea
sau acordarea de ajutoare externe de către stat. Redistribuirea
între state a resurselor financiare are loc pe baza deciziilor
unilaterale, a convenţiilor sau acordurilor bi sau multilaterale
şi se efectuează cu titlu definitiv sau rambursabil, cu sau fără
contraprestaţie.
 2. Funcţia de control a finanţelor publice este strâns legată de
funcţia de repartiţie, având însă o sferă de cuprindere mult mai
mare, deoarece vizează atât constituirea şi repartizarea
fondurilor publice, cât şi modul concret de utilizare a acestora.
Manifestarea funcţiei de control este necesară din mai multe
considerente:
 - resursele financiare puse la dispoziţia statului aparţin întregii
societăţi. Aceste resurse provin, în cea mai mare parte a lor, din
impozite şi taxe ai căror plătitori trebuie să fie interesaţi de
modul cum sunt administrate;
- fondurile de resurse publice materializează o parte importantă din
produsul intern brut, ridicându-se la aproximativ jumătate din
acesta;
- în etapa actuală mai sunt încă membrii ai societăţii care au o
atitudine de nepăsare faţă de avutul public, ceea ce conduce la
folosirea neraţională a resurselor materiale umane şi băneşti, la
risipă, speculă şi înavuţire pe seama banului public.
 Controlul statului are o sferă vastă de manifestare, cuprinzând
toate domeniile vieţii sociale care ţin de sectorul public şi anume:
activitatea economică, educativă, culturală, ocrotirea sănătăţii,
protecţia socială, asigurări sociale de stat, menţinerea ordinii
publice, apărarea naţională, promovarea relaţiilor cu alte state etc.
Ca urmare, controlul îmbracă forme diverse, este exercitat de
organe diferite şi foloseşte instrumente diferite.
 Activitatea din fiecare domeniu de activitate trebuie analizată
din mai multe puncte de vedere: sarcinile specifice care-i
revin, necesarul de fonduri publice reclamat pentru
desfăşurarea activităţii şi efectele utile (economice, sociale sau
de altă natură) ale acestei activităţi.
 Organele de control financiar ale statului urmăresc: încasarea
ritmică şi în cuantumul prevăzut a veniturilor statului; modul
în care beneficiarii utilizează fondurile publice primite de la
buget; consumarea acestora pentru obiectivele cărora le-au
fost destinate; utilizarea resurselor financiare în condiţii de
maximă eficienţă; instaurarea şi menţinerea disciplinei
financiare precum şi limitarea evaziunii fiscale etc.
2.3.3. Rolul finanţelor publice
 Prin transferul de putere de cumpărare realizat de finanţele publice are loc
o modificare a raporturilor sociale care influenţează: procesul reproducţiei
sociale, potenţialul economic al întreprinderilor, veniturile şi averea
cetăţenilor, nivelul de trai al populaţiei şi, în general, calitatea vieţii.
 Cu ocazia colectării resurselor financiare şi respectiv a finanţării
cheltuielilor publice, are loc un amplu proces de redistribuire a veniturilor
şi averilor persoanelor fizice şi juridice. Redistribuirea se produce, pe de o
parte, cu ajutorul impozitelor şi taxelor percepute, iar pe de altă parte, pe
calea subvenţiilor, transferurilor şi alocaţiilor bugetare. În acest fel, se
corectează, cel puţin parţial, disproporţiile şi inechităţile existente între
diverse persoane fizice şi juridice, sprijinindu-i cu precădere, pe cei cu
posibilităţi materiale şi potenţial economic redus. Concret, această
redistribuire îmbracă diverse forme, precum:
- acordarea de ajutoare, indemnizaţii, pensii, burse
persoanelor aparţinând unor anumite categorii sociale;
- subvenţionarea de la buget a producţiei sau
comercializării anumitor bunuri şi servicii;
- oferta, din partea autorităţilor publice, a unor bunuri şi
servicii publice cu titlu gratuit (ordine publică, protecţie
socială, apărare naţională, învăţământ până la anumite
grade, ocrotire a sănătăţii etc.).
 Finanţele publice sunt utilizate, de asemenea, în scopul
asigurării dezvoltării economice şi sociale a ţării într-un
cadru echilibrat.
 Autorităţile publice recurg la instrumente fiscale şi bugetare pentru
influenţarea proceselor economice şi înlăturarea dezechilibrelor
economice. Pentru atingerea unor asemenea obiective, acţiunile
autorităţilor publice vizează aspecte cum sunt:
- reducerea impozitelor pentru stoparea fenomenelor inflaţioniste
sau stimularea activităţii economice; sporirea impozitelor pentru
reducerea anumitor consumuri sau activităţi;
- finanţarea unor activităţi orientate spre crearea de noi locuri de
muncă, recalificarea şomerilor şi reorientarea lor profesională;
- contractarea de împrumuturi publice pe piaţa internă în
vederea readucerii în circuitul economic a
disponibilităţilor băneşti temporare şi influenţării
echilibrului monetar;
- completarea resurselor financiare interne prin
contractarea de împrumuturi externe de către stat sau
prin garantarea împrumuturilor contractate de
întreprinderi particulare şi folosirea acestor fonduri
pentru obiective de interes naţional.
Totodată, implicarea statului în viaţa economică se
materializează şi în adoptarea de către autorităţile
publice a unor reglementări absolut necesare pentru buna
funcţionare a economiei naţionale: legi, hotărâri sau
ordonanţe de guvern, norme metodologice etc., privind
asigurările sociale, protecţia mediului, sancţionarea
concurenţei neloiale ş.a. Chiar dacă asemenea
reglementări pot fi percepute ca îngrădiri ale libertăţilor
individuale, ele reprezintă măsuri utile, fiind menite să
contribuie la crearea cadrului normal în care să se
deruleze activitatea economico-socială.
1. Prin ce se caracterizează bunurile publice?

a) Consum indivizibil si concurențial în detrimentul altor

indivizi.
b) Consum indivizibil si concurențial, presupunand o plată.
c) Accesul este condiționat de plata unui tarif sau taxă.
d) Consum indivizibil, neconcurențial, fără să presupună o
plată.
e) Toate enunțurile de mai sus caracterizează bunurile
publice.
Răspuns: d)
2. Care dintre următoarele afirmații cu privire la relațiile
financiare publice nu este falsă:

a) condiționează relațiile bănesti

b) reprezintă un transfer de valoare în dublu sens
c) se suprapun prefect cu relațiile bănesti
d) au ca scop satisfacerea nevoilor individuale
e) reprezintă doar un transfer de valoare de la persoanele
fizice si juridice către stat
Răspuns: b)
3. Constituirea si dirijarea fondurilor financiare publice:

a) se realizează prin intermediul statului

b) se realizează prin intermediul sistemului bancar
c) se realizează prin intermediul agenților economici
d) se realizează prin intermediul societăților de asigurări
e) au ca scop corectarea integrală a inegalităților dintre diverse
categorii si grupuri sociale
Răspuns: a)
4.Constituirea si dirijarea fondurilor financiare publice:

a) se realizează prin intermediul agenților economici;

b) se realizează prin intermediul băncilor;
c) au ca scop corectarea parțială a inegalităților dintre diverse
categorii si grupuri sociale, provenite din repartiția primară a
veniturilor si averilor;
d) au ca scop repartizarea veniturilor intre agenții economici din
mediul rural și cei din mediul urban;
e) toate afirmațiile de mai sus cu privire la constituirea fondurilor
financiare publice sunt adevărate.
Răspuns: c)
E) BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ
 Albertini J.- M., Les rouages de l'économie nationale, Les Édition ouvrières, 12,
Avenue Sœur- Rosalie, Paris CEDEX 13.
Băcescu Marius, Băcescu-Cărbunaru Angelica, Compendiu de macroeconomie, Editura
Economică, Bucureşti,1997
Cioponea Mariana-Cristina, Finanţe publice şi teorie fiscală, Ed. Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2008
Corm Georges, Noua dezordine economică mondială. La izvoarele insucceselor
dezvoltării, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1996
Creţoiu Gheorghe, Cernescu V., Bucur Ion, Economie politică, Casa de Editură şi
Presă"Şansa" SRL, Bucureşti, 1995.

Didier Michel, Economia - regulile jocului, Editura Humanitas, 1994.