Conceptul de finante publice In literatura de specialitate conceptului de finante ii sunt atribuite sensuri apropiate, de finante publice sau finante

private. Intre aceste doua expresii exista asemanari, dar si deosebiri. Din punct de vedere etimologic cuvantul finante isi are originea in limba latina. Inca din secolele XIII si XIV se foloseau expresiile finatio, financias si financia pecuniaria cu sensul de plata in bani. In secolul al XV-lea, in Franta erau folosite expresiile hommes de finances si financiers pentru denumirea perceptorilor de impozite, a celor care incasau impozitele regelui.

Conceptul despre finante inregistreaza doua etape distincte. Prima etapa este caracteristica capitalismului ascendent (secolele XVIII XX) si s-a manifestat conceptia clasica despre finante, iar cea de-a doua etapa este caracteristica dezvoltarii monopolurilor in special dupa marea recesiune economica mondiala fiind cunoscuta conceptia moderna despre finante. In conceptia clasica este reflectata doctrina liberala, potrivit careia activitatile economice se desfasoara dupa principiul laissez faire, laissez passer neacceptandu-se nici o interventie a statului in economia privata aflata in libera concurenta sub actiunea legilor obiective ale pietei. Principiile formulate de adeptii doctrinei liberale pe care se fundamenteaza finantele clasice se regasesc in: reducerea la minim a cheltuielilor publice care ar trebui sa acopere strict costurile serviciilor, institutiilor si lucrarilor publice necesare societatii pe care piata nu le poate furniza; diminuarea capitalului productiv al statelor avand in vedere caracterul neproductiv al cheltuielilor publice legate de intretinerea armatelor, a flotei sau a diferitelor institutii publice; finantarea din impozite numai a cheltuielilor publice care se fac in interesul general al societatii; productiv; impozitele sunt un factor negativ deoarece influenteaza acumularea de capital

angajarea cheltuielilor publice din venituri bugetare curente fara acceptarea deficitului bugetar care obliga statul la emisiuni de bani sau contractarea de imprumuturi pentru scopuri neproductive.

Acest rol al statului-jandarm, in special dupa marea recesiune economica mondiala a fost luat de statul-providenta care isi largeste sfera functiilor. Se afirma conceptia interventionista , statul fiind chemat sa joace un rol activ in viata economica, sa influenteze procesele economice, sa previna crizele economice. In aceste conditii statul infiinteaza intreprinderi publice si societati mixte, sprijina, prin acordarea de subventii sau facilitati intreprinderile private care contribuie la combaterea somajului, prin angajarea fortei de munca. Daca finantele clasice aveau caracter doctrinar si erau preocupate de echitatea fiscala, finantele moderne dobandesc un caracter preponderent pragmatic, ofera modele economice, sugereaza solutii pentru prevenirea dezechilibrelor si disfunctionalitatilor in economie si implicit in societate. O alta deosebire intre finantele clasice si finantele moderne se regaseste in faptul ca acestea din urma accepta deficitul bugetar in interesul echilibrului bugetar economic. Si in conceptia moderna impozitele raman principalele venituri ale statului dar ele se determina in functie de capacitatea de plata a contribuabililor si nu in functie de cheltuielile prestabilite ale bugetului. Apar diferite modalitati de acoperire a deficitului bugetar prin contractarea datoriei publice si uneori prin politici de manipulare monetara. In analiza conceptului de finante publice trebuie facuta delimitarea intre acestea si finantele private. In primul rand trebuie mentionat faptul ca finantele publice isi leaga existenta de functiile statului, de sustinerea activitatilor publice pe cand finantele private sunt legate exclusiv de lumea afacerilor. A doua deosebire rezulta din scopul urmarit in utilizarea lor. Finantele publice urmaresc realizarea interesului public general iar finantele private au scop obtinerea si maximizarea profitului. Cu toate deosebirile mentionate, intre finantele publice si cele private exista intreconexiuni de sistem financiar. Statul folosind instrumente si parghii financiare cauta sa armonizeze interesul public cu interesul in afaceri. Trebuie gasit acel echilibru al profitabilitatii afacerilor care sa contribuie la optimizarea veniturilor statului, in asa fel incat, interesul public sa fie realizat in componentele sale, respectiv functiile statului sa fie indeplinite in toata complexitatea lor. Daca privim finantele in ansamblul lor, atunci acestea pot fi definite ca reprezentand operatiuni banesti de mobilizare si repartizare a resurselor destinate activitatii publice si private.

Economistii definesc finantele publice ca raporturi sau relatii care apar intre participantii la formarea si alocarea fondurilor financiare la dispozitia statului. Intr-o definitie mai generala, finantele publice cuprind relatiile social-economice banesti prin mijlocirea carora institutiile publice (statul, unitati administrativ-teritoriale, institutiile de drept public etc.) isi constituie si utilizeaza fondurile de resurse financiare. O definire mai completa este data in Finante publice (editia II-a, 1999, I. Vacarel si altii pag.75) si anume: finantele publice constituie un sistem de relatii economice prin intermediul carora se asigura formarea si repartizarea fondurilor de resurse financiare publice in scopul dezvoltarii economice si sociale a tarii, precum si al satisfacerii celorlalte nevoi obstesti.

Obiectul de studiu al finantelor publice Obiectul de studiu al finantelor publice Termenul de finante isi are originea in limba latina si se presupune ca provine de la cuvantul finis, utilizat adesea in sensul de termen de plata. De la acest cuvant au derivat apoi expresiile financio, financias si financia pecuniaria, care au circulat in secolele al XIIIlea si al XIV-lea cu sensul de plata in bani. In Franta secolului al XV-lea se foloseau expresiile hommes des finances si financiers, pentru desemnarea arendasilor de impozite si a persoanelor care incasau impozitele regelui. In secolele al XV-lea - al XVII-lea, in Germania, se intalnesc expresiile Finanz, care insemna plata in bani si Finantzer, care il desemna pe camatar. Ulterior, cuvantul finante a capatat un sens foar 454d37e te larg, semnificand resursele, relatiile si operatiile banesti, persoanele neavizate identificand frecvent notiunea de finante cu aceea de bani, de resurse banesti. In literatura de specialitate, notiunea de finante este abordata din mai multe puncte de vedere, si anume: fonduri banesti la dispozitia statului; mijloace de interventie a statului in economie; metode de gestionare a banului public;

act juridic prin care se preia la dispozitia statului o parte din PIB, in vederea indeplinirii functiilor si sarcinilor statului; relatii sociale, de natura economica, care apar in procesul constituirii fondurilor financiare publice si a repartizarii acestora in scopul satisfacerii nevoilor generale ale societatii.

Fiecare dintre aceste abordari reprezinta o anumita fateta a finantelor pe care autorii respectivi o considera mai semnificativa si pe care o scot prioritar in evidenta atunci cand incearca sa le defineasca. In realitate, toate aceste elemente coexista, se afla intr-o stransa legatura si ajuta la intelegerea complexitatii deosebite a fenomenelor financiare. De-a lungul anilor, o data cu evolutia societatii in ansamblu, a statului, si implicit, a finantelor, s-au emis diferite conceptii despre acestea. Fiecare dintre ele comporta unele aspecte particulare, insa s-a cazut, in general, de acord asupra faptului ca in evolutia acestor conceptii se contureaza doua etape distincte: prima corespunde, in linii generale, capitalismului premonopolist, iar conceptiile promovate in aceasta etapa sunt considerate clasice; cea de-a doua corespunde epocii capitalismului monopolist, iar conceptiile promovate in aceasta etapa sunt considerate moderne. Conceptiile clasice reflecta, de fapt, doctrina liberala care a dominat perioada de ascensiune a capitalismului. Potrivit acesteia, activitatea economica trebuie sa se desfasoare in conformitate cu principiul laissez-faire, laissez-passer, care fusese enuntat de Adam Smith. Activitatea economica trebuie sa ramana apanajul intreprinderilor private, evitandu-se orice interventie a statului in economie, care ar fi de natura sa perturbe initiativa privata, libera concurenta, mecanismele pietei. Abtinerea statului era considerata o conditie indispensabila dezvoltarii echilibrului economic, care se realiza automat, gratie mecanismelor naturale si spontane. Sub influenta doctrinelor liberalismului economic se considera ca existau legi economice care reglau economia si ca nici o vointa umana sau statala nu trebuia sa contravina acestui joc natural. Statul burghez trebuia sa se limiteze la indeplinirea sarcinilor sale traditionale de mentinere a ordinii publice, aparare a tarii, intretinere a relatiilor diplomatice, etc. (asa numita conceptie a statului jandarm). Aceasta viziune asupra statului si rolului sau antrena mai multe consecinte pe plan bugetar. Prima dintre ele era restrangerea la maximum a cheltuielilor bugetare, limitarea lor la nivelul indispensabil asigurarii serviciilor administrative esentiale (conceptul de guvern ieftin), iar orice alte cheltuieli efectuate de stat erau considerate o risipa, deoarece presupuneau o prelevare suplimentara de impozite din veniturile indivizilor. In acest fel, se reduceau posibilitatile acestora de a folosi in mod eficient resursele respective, prin economisire si investitii. In al doilea rand, statul avea obligatia imperioasa de a echilibra cheltuielile si veniturile publice, atingerea acestui obiectiv fiind considerata o cerinta fundamentala a bunei gestiuni, cheia de bolta a finantelor publice. Deficitul bugetar, care obliga statul sa emita bani de hartie, generand inflatie, era considerat ca un fenomen nedorit, de natura sa dezorganizeze mecanismele spontane ale economiei.

In al treilea rand, impozitele, taxele, imprumuturile si celelalte metode de procurare a veniturilor publice trebuiau astfel concepute incat sa aiba un caracter neutru si sa nu modifice relatiile economico-sociale existente. In concluzie, aceste idei se bazau pe cateva postulate simple: vocatia statului consta in a administra, a mentine ordinea interioara; este contraindicat ca statul sa desfasoare activitati productive, domeniu in care initiativa privata manifesta o completa superioritate asupra actiunii colectivitatilor publice. In anii care au urmat marii crize economice din anii 1929-1933, ideile referitoare la rolul statului si al finantelor publice s-au modificat radical. Locul statului-jandarm a fost luat de statul-providenta sau statul-bunastarii, care isi largeste considerabil sfera preocuparilor (conceptia statului faustian). Deprecierea economica avea sa arate, intr-adevar, ca initiativa privata, careia liberalii ii acordasera deplina incredere, este incapabila sa asigure echilibrul economic si social dorit intotdeauna si in orice situatie. Interventia directa a statului apare ca singura solutie capabila sa influenteze procesele economice, sa corecteze evolutia lor ciclica, sa previna crizele sau cel putin sa limiteze efectele negative ale acestora. Bugetul de stat devine in acest caz principalul mijloc de interventie. Luand in consideratie rolul activ pe care finantele publice trebuie sa il joace, economistii au ajuns la elaborarea unei teorii interventioniste, care va bulversa conceptiile financiare traditionale. Cheltuielile publice au fost recunoscute ca un mijloc de interventie pe plan economic si social; daca ele continua sa finanteze sarcinile administrative ale statului, nu este mai putin adevarat ca trebuie sa sprijine dezvoltarea capacitatilor de productie prin infiintarea de intreprinderi publice sau mixte, care nu mai este considerata o erezie (cheltuieli publice de investitii), ori sa asigure redistribuirea veniturilor catre categoriile sociale defavorizate (cheltuieli publice de transfer). Impozitul inceteaza, de asemenea, sa fie privit ca simplu procedeu de prelevare a veniturilor, ci si ca mijloc de egalizare a conditiilor sociale (prin amputarea unor venituri mari sau prin detaxarea categoriilor sociale defavorizate), sau ca instrument de incitare a dezvoltarii economice (prin facilitatile fiscale pe care le permite). Bugetul devine, in acest fel, un imens filtru care preleva prin impozit o parte din venitul national si pe care o redistribuie prin cheltuieli in raport de obiectivele economice si sociale ale guvernarii. O noua optica se contureaza in conceptia finantistilor moderni cu privire la echilibrul bugetar. Pentru ei, echilibrul bugetar nu are decat o valoare relativa, consideratiuni mai importante putand duce chiar la sacrificarea acestuia: nu existenta echilibrului bugetar constituie prioritatea, esentialul fiind ca ansamblul activitatii economice sa fie orientat intro maniera convenabila. Deciziile de luat in acest domeniu n-ar trebui sa fie dictate, in nici un moment, de principii financiare sau de grija echilibrarii bugetului, ci de grija respectarii

anumitor prioritati; cu alte cuvinte, de politica economica si sociala, spunea W. Beveridge cu peste 30 de ani in urma. Fara a abandona atingerea acestui obiectiv, deficitul bugetar in perioada de depresiune este considerat a avea un efect stimulent asupra conjuncturii economice in raport de lichiditatile monetare distribuite agentilor economici. Mecanismele bugetare nu mai au, deci ca singur obiectiv finantarea cheltuielilor administrative ale statului, ci devin mijloace privilegiate de infaptuire a politicii economice si sociale ale guvernului. Aceasta conceptie voluntarista a finantelor publice s-a impus rapid la nivelul factorilor de decizie din economia statelor dezvoltate si, mai lent, la nivelul opiniei publice, care a ramas atasata vechilor lectii de liberalism economic. Pentru observatorul impartial, insa, si aceasta conceptie, nu ramane in fond decat o ideologie, adica un ansamblu de credinte, care dicteaza conduita indivizilor, si nu un corp de adevaruri stiintifice demonstrate. Ea a devenit dominanta, eclipsand in perioada postbelica vechile conceptii liberale. Asa cum remarca, insa Lalumiere, printre ideile financiare moderne se constata reaparitia unei noi ortodoxii financiare, care tinand cont de evolutia profunda ce a avut loc dupa 1950 si speculand unele esecuri ale politicilor de inspiratie keynesiana, reintroduce anumite teme mostenite din finantele publice traditionale: interventia statului trebuie sa fie limitata la anumite cazuri judecate in particular; cresterea cheltuielilor publice trebuie sa respecte un anumit ritm pentru a nu genera inflatie, deficitul bugetar trebuie sa se incadreze in anumite limite. Sub o anumita forma reinnoita subzista, deci, si o ideologie financiara de inspiratie liberala. Sesizand aceeasi coabitare a conceptiilor interventioniste si neoliberale, Michel Bouvier pune chiar sub semnul indoielii pertinenta clasificarii celor doua conceptii in clasice si moderne. Atat timp cat gandirea economistilor liberali clasici este reabilitata si in paralel, teoriile interventioniste sunt adesea infirmate de realitatile economice si sociale, aceasta clasificare capata o valoare relativa, care tine mai mult de istoria ideilor economice decat de un demers stiintific autentic. De altfel, Maurice Duverger, analizand contradictiile intre conceptia clasica si cea moderna privind finantele publice, subliniaza in acelasi timp, faptul ca aceste contradictii sunt, totusi, destul de superficiale. In definitiv, spune el, orice politica economica si sociala a statului modern, dintre care politica financiara e doar un aspect, are ca scop sa stabileasca un echilibru social complet, care depaseste si inglobeaza vechea notiune de echilibru bugetar. Echilibrul productiei si schimburilor, echilibrul repartitiei bunurilor si riscurilor sociale, echilibrul monedei si al preturilor, echilibrul general al dezvoltarii natiunii, echilibrul schimburilor externe, acestea sunt scopurile esentiale ale interventiei statului, in general, si ale interventiei sale prin tehnici financiare, in particular.

Functiile finantelor publice

scoala romneasca de finante publice identifica doua functii pe care le ndeplinesc finantele publice: 1. 2. Functia de repartitie Functia de control

1.Functia de repartitie are doua faze distincte , dar strns legate ntre ele: - constituirea fondurilor de resurse financiare, - distribuirea acestor fonduri. Constituirea fondurilor - STAT - Distributia fondurilor

Cea mai importanta contributie la formarea resurselor financiare publice o au impozitele , taxele si contributiile sociale, care n tarile dezvoltate procura 80-90% din totalul resurselor financiare publice. Realizarea repartitiei propriu-zise a fondurilor publice este precedata de o serie de actiuni, precum: Constituirea fondurilor Distributia fondurilor pentru: ntreprinderi Impozite si taxe nvatamnt,sanatate,cultura Institutii publice Institutii publice Contributii sociale Asigurari sociale,protectie sociala ntreprinderi

Populatie Varsaminte de la institutii publice Gospodarire comunala Populatie Persoane fizicxe si juridice Concesiuni Amenzi si penalitati Vnzari ale unor bunuri Aparare si ordine publica Actiuni economice Persoane fizice si juridice Fonduri straine mprumuturi Alte actiuni Datorie publica - inventarierea nevoilor sociale existente n anul de referinta, - cuantificarea acestor nevoi n expresie baneasca, - ierarhizarea nevoilor sociale n functie de importanta si urgenta. In ceea ce priveste prioritatea destinatiilor pe care sunt repartizate fondurile publice , se constata ca, n tarile dezvoltate , n prim plan se situeaza cheltuielile social- culturale, urmate de cele pentru ordinea interna si aparare, n timp ce n tarile n curs de dezvoltare , au prioritate, de regula, cheltuielile pentru actiuni economice n raport cu cele sociale. Importanta functiei de repartitie trebuie apreciata n functie de dimensiunile transferelor de valoare operate de la diverse persoane juridice si fizice de la dispozitia statului, precum si n functie de mutatiile care se produc n economie n urma acestor transfere si efectele lor economice, sociale, demografice si de alta natura , produse de acestea.

Oferirea unei cantitati suplimentare de bunuri si servicii de catre stat are un cost de oportunitate si anume renuntarea la achizitionarea de pe piata a unor anumite cantitati de bunuri si servicii private. Ca urmare, este extrem de importanta alegerea populatiei si a guvernantilor , ntre doua alternative posibile: sa beneficieze de mai multe bunuri si servicii publice, dar sa suporte n schimb mai multe impozite si taxe, sau sa primeasca mai putine bunuri publice suportnd un nivel mai mare al fiscalitatii, dar ramnndu-le mai multi bani pentru achizitii de mai multe bunuri. n afara de redistribuirea resurselor financiare pe plan intern,ntlnim o redistribuire a acestora pe plan international ,pe urmatoarele cai: - primirea si acordarea de mprumuturi externa, - achitarea cotizatiilor si a contributiilor datorate organismelor internationale de catre stat si desfasurarea unor programe ale acestor programe n statul respectiv. Primirea si acordarea de fonduri nerambursabile (care nu se mai dau napoi) si ajutoare externe. Analiznd functia de repartitie , n ansamblu,se observa ca aceasta are, pe de o parte un, caracter obiectiv si , pe de alta parte, un caracter subiectiv. Privind caracterul obiectiv: fiecare tara trebuie sa contribuie la constituirea fondurilor financiare publice , pentru ndeplinirea functiilor acestuia. n privinta caracterului subiectiv: deoarece procesul de redistribuire a resurselor , depinde de politica promovata de partidele politice aflate la putere si de capacitatea lor de a participa corect nevoile sociale. 2. Functia de control Societatea este interesata sa urmareasca modul n care au fost constituite resursele financiare publice si nivelul acestora , precum si modul n care au fost alocate pentru satisfacerea nevoilor publice si eficienta economica si sociala a modului n care sunt utilizate fondurile publice. Ca urmare,este necesar un control public prin care sa se asigure integritatea si buna administrarea fondurilor publice. Astfel, prin controlul efectuat de stat: - se mpiedica irosirea banului public, - se previne efectuarea unor cheltuieli inoportune sau ineficiente, - are loc repararea prejudiciului adus avutului public,

- se instaureaza disciplinarea. Fiecare domeniu de activitate trebuie controlat din trei puncte de vedere: 1. 2. 3. al sarcinilor specifice care revin acelui sector, ale formelor financiare impuse de desfasurarea activitatii al efectelor utile ale acestor activitati

Primul punct se controleaza de catre organele de specialitate n domeniul considerat Pentru punctele 2 si 3, controlul se realizeaza de organe cu profil economico- financiar.

TEMA 3. Mecanismul financiar 1.Concept de mecanism financiar 2.Caracteristica sistemului financiar 3.Sistemul fondurilor de resurse financiare4.Prghiile economico-financiare5.Metode administrative de gestiune financiar6.Organe cu atribuii i rspunderi n domeniul finanelor publice7.Norme juridice privind problemele financiare 1.Concept de mecanism financiar Fiecare economie are structuri proprii de ramur, forme specifice deorganizare; aplic metode i principii de conducere etc. Deasemenea, are propriulsu mecanism de funcionare care poate s prezinte att asemnri, ct i deosebirifa de mecanismele altor ri.Partea cea mai vizibil a acestui mecanism o constituie sistemul complex alconducerii economice, ale crui componente de baz snt: sistemul principiilor fundamentale de conducere a economiei;-sistemul de organizare a economiei, formele de legtur dintre celuleleeconomiei naionale (ntreprinderi individuale, cooperative etc.) i aleacesteia cu economia mondial;-sistemul pieei i/sau al planului (mecanisme de studiere a nevoilor, producerea, repartizarea, utilizarea i PIB);sistemul criteriilor de eficien n diferite sfere i la diferite niveluri aleeconomiei naionale; sistemul prghiilor economice i metodelor administrative utilizate nconducere;-sistemul mecanismelor speciale pentru intensificarea, slbirea sau oprireaanumitor procese;-sistemul informaional;-sistemele referitoare la adoptarea deciziilor, controlul, analiza, evaluarearezultatelor;-modalitile adoptrii mecanismului economic la noile condiii interne iexterne.ntre mecanismele de funcionare a economiei naionale din diferite ri exist condiionri istorice comune sau eluri politico-ideologice, sociale, economice sau de alt natur asemntoare :-forma de proprietate predominant (privat, cooperatist sau de stat)asupra mijloacelor de producie;-sistemul de conducere al economiei;-sistemul de repartizare a rezultatelor muncii; regimul politico-ideologic (democratic, pluripartidic sau totalitar,monopartidic) acceptarea unei singuri ideologii sau tolerarea mai multor ideologii; 1 -participarea la aliane politice, militare sau la uniuni cu caracter economic.ntre mecanismele economice, exist i deosebiri : nivelul forelor de producie, mrimea rezervelor de care dispuneeconomia naional, condiiile naturale i dimensiunea teritoriului;

structura social, gradul de maturizare a relaiilor sociale, de produciei a democratismului economiei; gradul de independen a economiei fa de strintate (proporia deacoperire a necesarului de materii prime, resurse energetice, specialiti,tehnologii i capital din surse interne, precum i de desfacerea produselor (raportul dintre producia intern a rii care se consum pa plan naional i ceacare se export); obiectivele de politic economic urmrite pe termen lung.Mecanismul de funcionare a economiei naionale cuprinde o serie decomponente de natur financiar, care mpreun alctuiesc mecanismul financiar. Mecanismul economic reprezint ansamblul metodelor i instrumentelor deconducere sau reglare a economiei naionale, de ctre factorii de decizie aisocietii, mpreun cu obiectivele ce guverneaz aceast conducere sau reglare intregul sistem organizaional prin intermediul cruia o efectueaz.Mecanismul financiar este o component de structur funcional amecanismului economic. Mecanismul financiar are o structur complex care cuprinde sistemulfinanciar, prghiile financiare utilizate de stat pentru influenarea activitiieconomice; metodele administrative de conducere folosite n domeniul finanelor,cadrul instituional alctuit din instituii i organe cu atribuii n domeniulfinanelor, cadrul juridic, format din legi, decrete, hotrri i alte reglementri cucaracter normativ n domeniul finanelor.Menionm faptul c mecanismul financiar nu este stabilit odat pentrutotdeauna, dar este perfectibil, are un caracter dinamic i o structur relativ.Derularea mecanismului financiar depinde de cerinele perioadei i deinteresele naionale.n rile cu economie planificat, planul-directiv constituie principalulinstrument de conducere i de reglare a proceselor economice. n timp ce n rilecu economie de pia, piaa concurenial este cea care joac rolul hotrtor nreglarea proceselor economice, iar statul asigur funcionarea mecanismuluieconomic. Statul acioneaz ca: autoritate public atunci cnd nu se limiteaz doar la asigurarea ordinii publice, aprarea naional i ntreinerea relaiilor externe, dar influeneaz i producia material, consumul, repartiia PIB prin prelevarea unei pri aacestuia la fondurile de resurse financiare publice; agent economic, respectiv n calitate de productor i consumator de bunuri i servicii; organizator i finanator al asigurrilor; asigurat. 2

Statul influeneaz selectiv activitatea economic prin finanarea unor obiective sau aciuni pe seama resurselor publice, precum i prin utilizarea unor instrumente economicofinanciare (impozite i taxe, transferuri i subveniile,creditul i dobnda, preurile i tarifele, taxa scontului i cursul de schimb etc.). deasemenea, creeaz cadrul instituional i juridic necesar desfurrii activitii.Mecanismului financiar are o structur complex care cuprinde: sistemul financiar; prghiile economico-financiare; metode administrative de gestiune financiar; cadrul instituional; cadrul juridic. 2.Caracteristica sistemului financiar n economia de pia, statutul influeneaz procesele economice prinintermediul sectorului public, ce difer ca mrime i structur de la o ar la alta ide la o perioad la alta. (n Elveia, SUA, Japonia, Suedia, Danemarcanterprinderile de stat ocup un loc modest n economia naional. n Frana, Italia,Germania i Marea Britanie acestea dein o pondere important n produciatotal).Conceptul de sistem financiar are un coninut foarte complex, putnd fiinterpretat sub mai multe aspecte, i anume: ca un sistem de relaii economice , n sexpresie bneasc, prin care sevehiculeaz resurse financiare; ca un sistem de insituii care particip la organizarea relaiilor, laconsituirea i distribuirea fondurilor, precum i elaborarea, executarea iconstrolul planurilor financiare; ca un sistem de fonduri de resurse financiare ce se constituie n economiela anumite ealoane i se utilizeaz n scopuri precis determinate; ca un sistem de planuri financiare ( instrumente de conducere i reglare),care reflect anumite procese prevzute a se produce n economie, ncursul unei perioade de timp determinate.Prin prisma catedgoriilor financiare pe care le desemneaz sistemul financiar sestructureaz pe urmtoarele subsisteme principale:

Finanele ntreprinderilor de stat. n calitate de ageni economici,ntreprinderile de stat particip direct la procesul decizional. Prin deciziile lor,acestea influeneaz mrimea i profilul investiiilor, mrimea fondurilor deacumulare.Statul, n calitate de consumator, achiziioneaz importante cantiti de produsede la agenii economici, care ofer cele mai avantajoase condiii de livrare. Comenzile de stat constituie o important modalitate de influenare a activitiieconomice.Existena sectorului public al economiei naionale acord dezvoltrii economicei sociale a rii un puternic suport financiar. 3

Politica financiara

1.Politica social economica a statului. Conceptul de politica financiara. 2.Tipuri de politica financiara. 3.Directii esentiale ale politicii financiare in Republica Moldova. 1.Politica social - economica a statului. Conceptul de politica financiara Politica financiara este o componenta a politicii generale, care reprezinta o forma de organizare si conducere a unei colectivitati umane pentru satisfacerea intereselor sale. Politica economica a statului reprezinta o actiune generala a puterii publice centrale, constiente, coerente si finalizate care se exercita in domeniul economiei adica influenteaza productia, schimbul, consumul bunurilor, serviciilor si constituirea capitalului .

Sarcinile politicii social economice sunt: 1. Asigurarea libertatii economice

2. 3. 4. 5. 6. 7.

Asigurarea ocuparii complete a fortei de munca Asigurarea cresterii economice Asigurarea stabilitatii preturilor Protectia mediului inconjurator Crearea conditiilor pentru cei care nu pot gasi de lucru sau nu pot lucra Introducerea inlesnirilor fiscale pentru paturile populatiei cu venituri scazute.

Politica social-economica a statului are urmatoarele componente (reiesind din sarcinile care trebuie de realizat) 1. Politica financiara (include politica bugetar-fiscala si cea monetarcreditara, politica valutara si cea a cursului de schimb). 2. Politica preturilor(reglementeaza costurile si dobanzile).

3. Politica de venituri salariale (stabileste modul de formare a salariului din sectorul public, salariul minim, ca raport dintre veniturile salariale din diferite ramuri, in scopul mentinerii ratei inflatiei sub controlul statului). 4. 5. 6. 7. 8. Politica comerciala (reglementeaza activitatea de comert extern). Politica industriala (reglementeaza activitatea in domeniul industrial). Politica agrara(reglementeaza activitatea in domeniul sectorului agro-alimentar). Politica in domeniul invatamantului. Politica ocuparii fortei de munca.

Politica financiara face parte din politica generala a statului si indeplineste un rol important a includerii diverselor programe de dezvoltare economica. Politica financiara - exprima totalitatea metodelor, mijloacelor, instrumentelor, institutiilor privind procurarea si dirijarea resurselor financiare utilizate de stat pentru influentarea proceselor economice si a relatiilor sociale in vederea realizarii scopurilor macroeconomice si obtinerea echilibrului general adecvat in economie.

Obiectivele de baza ale politicii financiare constau: 1. 2. 3. 4. In stabilirea, dezvoltarea si cresterea economica. Reducerea somajului. Reducerea inflatiei. Cresterea nivelului de trai al populatiei.

Politica financiara actioneaza nemijlocit in sfera repartitiei. Aceasta se vede prin modul in care se infaptuieste repartizarea resurselor financiare prin dimensionarea si desfiintarea fondurilor constituite. Vorbind despre politica financiara trebuie sa definim doua notiuni de strategie si tactica. Strategia financiara reprezinta programele de perspectiva indelungata, iar tactica financiara include actele administrative si de planificare pe perioade scurte, precum si masurile prevazute a se lua pentru executarea planurilor financiare si a sarcinilor specifice unei perioade. Politica financiara a statului difera in functie de interesele paturilor sociale pe care le exprima partidele de la putere: 1. 2. 3. de potentialul a fiecarei tari, de oranduirea sociala, de metoda de conducere.

In acelasi timp politica financiara reprezinta o sfera relativ independenta in activitatea statului si mijloc important de realizare a politicii statului in orice domenii de activitate economica. In baza realizarii politicii financiare stau un sir de principii generale si specifice.

Principiile generale de asigurare a politicii financiare eficiente sunt: 1. 2. 3. luarea in vedere a actiunii legilor economice obiective, luarea in vedere a conditiilor istorice concrete, luarea in vedere a experientei proprii din anii anteriori si experientei mondiale

Principiile specifice: 1. 2. 3. 4. asigurarea structurii rationale a sistemului financiar din societate, asigurarea constituirii unui mecanism financiar rational, echilibrarea cheltuielilor si veniturilor in toate compartimentele a sistemul financiar, crearea rezervelor financiare,

5. concentrarea resurselor financiare pentru realizarea obiectivelor social- economice principale ale statului prin elaborarea politicii fiscale rationale, 6. 7. concentrarea resurselor financiare importante in miinile statului, echilibrarea politicii financiare si monetar-creditare.

2. Tipuri de politica financiara Politicile financiare includ doua componente principale: 1. 2. Politica bugetar-fiscala. Politica monetar-creditara.

I. Politica bugetar-fiscala reprezinta activitatea de influentare a proceselor socialeconomice prin venituri si cheltuieli publice, in vederea realizarii principalelor scopuri macroeconomice si obtinerea echilibrului general. Instrumentele politicii bugetar-fiscale sunt: 1. Impozitul, care reprezinta instrument de preluare a unei parti din veniturile sau averea persoanelor fizice si juridice la dispozitia statului 2. Taxa, care reprezinta plata efectuata de persoanele fizice, juridice pentru serviciile prestate acestora de catre institutiile publice 3. Transferul,-plati guvernamentale fara rambursare (compensare) facute cetatenilor 4. Achizitii guvernamentale, cheltuieli banesti pentru procurarea de bunuri si servicii necesare statului Politica bugetara - reprezinta politica in domeniul cheltuielilor publice.

Ea stabileste: 1. 2. marimea, destinatia, structura optimala a cheltuielilor, obiectivele ce trebuie atinse in efectuarea diferitor cheltuieli,

3. caile si metodele ce se realizeaza pentru atingerea scopurilor reiesind din faptul ca eforturile sa fie minime. Dimensionarea cheltuielilor publice poate fi stabilita prin doua marimi: 1. 2. marimi absolute, marimea cheltuielilor in valuta nationala marimi relative:

a)cheltuielile publice absolute se raporteaza la produsul intern brut. b)cheltuielile publice pe locuitor = cheltuielile publice absolute / numarul populatiei.

Politica fiscala reprezinta politica in domeniul stabilirii resurselor financiare publice. Ea stabileste: 1. volumul si provenienta resurselor ce pot fi procurate de stat de la fondurile sale

2. metode de preluare ce se utilizeaza in procesul de constituire a fondurilor financiare, deci stabilirea sistemului si instrumentelor fiscale. 3. obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite in procesul de constituire a fondurilor financiare. Volumul si provenienta resurselor financiare se determina in dependenta de: 1. 2. 3. cheltuielile publice care sunt redate de necesarul de resurse financiare, produsul intern brut, nivelul si progresivitatea impozitelor.

Fondurile financiar-publice se pot forma in baza unei contributii egal platita de contribuabili sau de o contributie diferentiala care depinde de marimea venitului, de situatia personala si de capacitatea de munca si domeniul de activitate.

II. Politica monetar-creditara reprezinta activitatea de influentare a proceselor socialeconomice prin oferta de bani in vederea realizarii principalelor scopuri macroeconomice. Instrumentele politicii monetar-creditare: 1. Operatiuni pe piata deschisa cu hirtiilor de valoare (vinzarea cumpararea de catre Banca Nationala a Moldovei (BNM) a hirtiilor de valoare emise de Guvernul tarii ce urmareste scopul de marire sau reducere a cantitatii de bani in circulatie). 2. Modificarea ratei dobanzii (micsorarea sau marirea ratei dobanzii contribuie la marirea sau micsorarea resurselor creditare a bancilor comerciale). 3. Modificarea cotei rezervelor obligatorii (schimbarea cotei depozitelor obligatorii a bancilor comerciale care se pastreaza in numerar la Banca Nationala a Moldovei). 4. Interventia pe piata valutara(stabilizarea cursului valutar prin vinzarea sau cumpararea monedei de catre Banca Nationala a Moldovei). In schema de mai jos sunt concretizate Domeniile de manifestare a politicii financiare:

Schema 6 3. Directii esentiale ale politicii financiare a Republicii Moldova

Datorita faptului ca Republica Moldova se afla intr-o criza economica deja de un deceniu, statul se confrunta cu mari dificultati de ordin financiar, care impiedica atingerea obiectivelor politicii generale a statului. Problemele financiare si lipsa unor investitii consistente caracterizeaza toate componentele activitatii publice private. Identificarea, antrenarea si fluidizarea resurselor financiare, reclama politici si actiuni neordinare. Republica Moldova are nevoie de un aflux masiv de resurse financiare. Investitiile straine directe nu vor intarzia daca va exista o consecventa politica in favorizarea acestor plasamente. Sunt absolut necesare masuri energice in perfectionarea sistemului legislativ privind investitiile, extinderea exportului(prin sporirea competitivitatii produselor autohtone), disciplinarea regimului fiscal, negocierea unor credite preferentiale cu destinatie speciala, asistenta externa prin intermediul unor institutii financiare specializate etc.

Politica financiara a Republicii Moldova prevede urmatoarele obiective si actiuni:

Obiective: 1. 2. 3. Onorarea obligatiunilor financiare la toate nivelurile; Stimularea antreprenoriatului prin politica bugetara; Coordonarea nivelului cheltuielilor bugetare cu dinamica PIB;

4. Promovarea echitatii fiscale, transparentii, stabilitatii si simplitatii politicii financiare; 5. Actiuni: 1. 2. Ajustarea cheltuielilor bugetare la posibilitatile reale de colectare a veniturilor; Echilibrarea bugetului consolidat, tinind cont de sporirea locurilor de munca Asigurarea stabilitatii fiscale

3. Fixarea volumului cheltuielilor bugetare, tinind cont de programele esalonate pentru fiecare perioada; 4. 5. interne. Limitarea cotei externe in volumul anual al PIB; Finantarea deficitului bugetar cu preponderenta din contul imprumuturilor

Intrebari de autocontrol 1. Ce reprezinta politica social economica si politica financiara; care e deosebirea dintre ele. 2. Care sunt sarcinile si componentele politicii social economice. 3. Explicati notiunea de strategie si notiunea de tactica. 4. Care sunt principiile generale si principiile specifice de asigurare a politicii financiare. 5. In ce sfera actioneaza politica financiara si de ce.

6. Explicati notiunile de politica bugetar fiscala, monetar creditara si cea in domeniul asigurarilor. 7. Numiti instrumentele politicii bugetar-fiscale si monetar creditare. 8. Prin ce se stabileste dimensiunea cheltuielilor publice. 9. Ce trebuie sa asigure politica financiara a statului in conditiile economiei de piata. 10. Este necesar de a efectua unele masuri in perfectionarea sistemului legislativ privind investitiile 11. 12. 13. Test 1.Alegeti varianta corecta, sarcinile politicii social-economice sunt: a. b. c. d. protectia mediului inconjurator asigurarea cresterii economice crearea conditiilor financiare ale agentilor economici asigurarea stabilitatii pretului 1. a;c;d; 2. a;d; 2. a. b. c. d. e. 3. a;b;d; 4. a;b;c;d; Numiti obiectivele si actiunile a politicii financiare in Republica Moldova. Care sunt factorii ce difera politica unei tari de politica altor tari. In ce politica este inclusa politica financiara.

Variante de raspuns:

Incercuiti varianta corecta, politica financiara include urmatoarele politici: bugetar-fiscala social-economica comercial-bancara monetar-creditara in domeniul asigurarilor

Variante de raspuns:

1. a;b;c;

3. b;c;d;e; 4. a;d;e; 5. se includ toate

2. c;d;e;

3. Incercuiti varianta corecta, ce reprezinta marimea relativa: a. marimea cheltuielilor in valuta nationala b. marimea cheltuielilor in valuta convertibila c. marimea cheltuielilor in valuta nationala raportata la PIB d. marimea cheltuielilor in valuta convertibila raportata la PIB 4. a. Incercuiti varianta corecta, notiunea de strategie reprezinta: acte administrative pe perioade scurte

b. masuri prevazute de a se lua pentru executarea planurilor financiare si a sarcinilor specifice unei perioade c. d. programe financiare de perspectiva indelungata programe financiare de perspectiva pe o perioada scurta de timp

5. Incercuiti varianta corecta, politica financiara a Republicii Moldova prevede urmatoarele obiective: a. b. c. stimularea antreprenoriatului prin politica bugetara coordonarea nivelului cheltuielilor bugetare cu dinamica PIB asigurarea stabilitatii fiscale

Variante de raspuns: 1. 2. 6. a;b b;c 3. a,c 4. a;b;c

Incercuiti varianta corecta, politica financiara nu face parte din politica:

a. b. c. d.

monetar-creditara generala a statului social-economica bugetar-fiscala

7. Incercuiti varianta corecta, politica promovata in domeniul cheltuielilor publice presupune: a. b. c. d. e. destinatia cheltuielilor stabilirea marimii si structurii cheltuielilor stabilirea impozitelor generale de stat determinarea obiectelor care trebuie atinse stabilirea surselor de finantare a cheltuielilor 9. Incercuiti varianta corecta, care sunt instrumentele politicii monitar- creditare: a. destinatia cheltuielilor b. modificarea nivelului economic c. interventia pe piata valutara d. modificarea ratei dobanzii e. modificarea cotei rezervelor obligatorii 10. Incercuiti varianta corecta, volumul si provenienta resurselor financiare se determina in dependenta de: a. cheltuieli publice ce se redau de necesarul de resurse financiare b. produsul intern brut c. nivelul si progresivitatea impozitelor d. nivelul fondurilor bugetar si local Incercuiti varianta corecta

11. Ca obiective economico - sociale sau de alta natura, in cadrul politicii interne nu apar: a. b. c. d. e. indicele preturilor si tarifelor; curba somajului; balanta de plati externe; proportiile ti orientarea investitiilor brute; ritmul cresterii economice;

Incercuiti varianta corecta 12. Politica financiara, in raport cu politica generala a statului: a. b. c. d. e. nu se intrepatrund; politica generala a statului este inclusa in politica financiara; este total independenta; are o independenta relativa; este total independenta.

Incercuiti varianta corecta 13. Repartizarea venitului national: a. b. c. d. se face numai pentru consum; se face numai pentru investitii; se face numai pentru import, se face pentru consum, investitii si import.

POLITICA FINANCIARA Conceptul de politica financiara Politica financiara in domeniul cheltuielilor publice Politica financiara in domeniul resurselor publice CONCEPTUL DE POLITICA FINANCIARA Politica poate fi definita ca fiind procesul prin care un grup de oameni cu opinii si interese initial divergente ajung la decizii colective socotite ca fiind obligatorii pentru respectivul grup si impuse ca o linie de conduita comuna. Inainte de a prelua puterea politica si guvernamentala, fiecare formatiune politica isi stabileste un program politic si de guvernare. Programul de guvernare in perioada pre-elec 414d34e torala este elaborat in functie de doctrina politico-economica a partidului politic, de interesele economico-sociale ale categoriilor de sustinatori, de conjunctura interna si internationala. Pentru realizarea obiectivelor de guvernare, dar si pentru aplicarea continua a politicilor statului este nevoie de finantare publica - toate politicile publice au nevoie de fonduri publice, ele actionand intotdeauna, in complementaritate, cu politica economico-financiara -, dar si de interventia statului in economie cu ajutorul parghiilor economice si al instrumentelor, institutiilor, organelor si reglementarilor financiare. Astfel, putem afirma ca metodele si mijloacele concrete privind procurarea si dirijarea resurselor financiare, precum si instrumentele, institutiile si reglementarile financiare utilizate de stat pentru influentarea proceselor economice si a relatiilor sociale, intr-o etapa determinata, constituie componente ale politicii financiare a acestuia. Politica financiara face parte integranta din politica generala a statului si are ca scop realizarea programelor de dezvoltare economica, promovare a progresului tehnic si stiintific, formare profesionala, recalificare si reincadrare in munca a somerilor, ocrotire a sanatatii populatiei, protectie sociala, dezvoltare a culturii, protectia mediului, aparare nationala, etc. Principalele domenii de manifestare a politicii financiare sunt: - domeniul cheltuielilor publice; - domeniul resurselor financiare publice;

- domeniul cheltuielilor publice; - domeniul asigurarilor de bunuri, persoane si raspundere civila. POLITICA FINANCIARA IN DOMENIUL CHELTUIELILOR PUBLICE

In domeniul cheltuielilor publice politica financiara trebuie: sa stabileasca marimea, destinatia si structura optima a cheltuielilor publice;

sa defineasca obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii de cheltuieli; sa precizeze caile, metodele si instrumentele ce trebuie folosite pentru ca obiectivele stabilite sa fie realizate cu minim de efort financiar. a) Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea stabilirea marimii absolute (volum total exprimat in moneda nationala) si relative (ponderea in produsul intern brut) a acestora. Volumul total al cheltuielilor publice, prevazut pentru anul de plan, comparativ cu cel realizat in anul anterior, arata tendinta de crestere a, de mentinere sau de diminuare a efortului financiar al statului. Comparatia este utila si concludenta in masura in care cheltuielile sunt exprimate in preturi constante, altfel ea este deformata de fenomenul inflationist. Ponderea cheltuielilor publice in produsul intern brut arata cat din acest produs este preluat la fondurile publice de resurse financiare si utilizat pentru satisfacerea nevoilor sociale. El nu este influentat nici de evolutia preturilor si nici de fluctuatiile cursurilor de schimb, ceea ce permite comparatii utile pe plan intern si international. O problema importanta a politicii financiare consta in mentinerea cheltuielilor publice in limitele resurselor ce pot fi mobilizate, in conditii normale, pe plan intern, fara sa se recurga la emisiune baneasca sau la credite externe nejustificate. Apelul la emisiune baneasca fara acoperire duce la deteriorarea puterii de cumparare a monedei, la scaderea nivelului de trai al populatiei, la alimentarea fenomenelor inflationiste, iar contractarea de credite externe pentru consum determina cresterea datoriei externe si a poverii financiarvalutare a tarii. b) La stabilirea destinatiei cheltuielilor publice este necesar sa se porneasca de la nevoile sociale care trebuie satisfacute cu prioritate pe seama resurselor publice.

La repartizarea produsului intern brut este necesar sa se asigure un raport optim intre consum si formarea bruta de capital, intre investitii cu caracter productiv si cele cu destinatie neproductiva sau indirect productiva, intre consumul individual si cel social. c) Avand in vedere ca resursele financiare sunt limitate, iar destinatiile lor sunt concurentiale, se impune utilizarea acestora in conditii de maxima eficienta. La angajarea cheltuielilor pentru realizarea unui obiectiv sau a unei actiuni, trebuie sa se analizeze toate solutiile posibile, in vederea alegerii variantei optime, care prezinta cel mai avantajos raport intre efortul solicitat si efectul obtenabil de pe urma acestuia. d) pentru a obtine o eficienta cat mai inalta in utilizarea fondurilor publice, sunt necesare nu numai dimensionarea si repartizarea judicioase a acestora pe destinatii, dar si stimularea beneficiarilor prin metode de finantare si gestionare sau prin alte instrumente specifice. Acest lucru poate fi realizat prin alegerea metodei de finantare adecvate pentru fiecare categorie de obiective sau actiuni: - autofinantare, cu completarea resurselor proprii pe seama creditului; - autofinantare, cu completarea resurselor proprii pe seama alocatiilor bugetare; - finantare integrala cu titlu definitiv si nerambursabil din fondurile bugetare sau extrabugetare, dupa caz. POLITICA FINANCIARA IN DOMENIUL RESURSELOR FINANCIRE PUBLICE

In domeniul resurselor financiare, politica financiara trebuie sa stabileasca: volumul si provenienta resurselor ce pot fi mobilizate de stat; metodele de prelevare;

obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite in procesul constituirii fondurilor publice. a) Volumul resurselor financiare este indicat de cuantumul cheltuielilor publice aferente perioadei respective. Astfel putem spune ca in momentul aprobarii cheltuielilor publice, organele de decizie determina insusi volumul resurselor financiare necesare. Insa, in practica nu exista o concordanta deplina intre cererea de resurse financiare si oferta de resurse: fie cererea de resurse este mai mare decat oferta, fie invers. Volumul resurselor financiare care pot fi mobilizate la fondurile publice depinde de nivelul de dezvoltare a economiei nationale, de eficienta activitatii desfasurate de agentii economici, de nivelul produsului intern brut, de solutiile adoptate de autoritatile publice cu privire la modul e satisfacere a nevoilor sociale si de finantare a cheltuielilor pe care le antreneaza.

b) Provenienta resurselor financiare. Pentru satisfacerea nevoilor sociale, organele de decizie folosesc, in principal, resursele interne si numai in mod subsidiar pot apela la resursele externe. Resursele financiare interne pot proveni, in proportii diferite, de la sectoarele public si privat, in functie de structura de proprietate din economie. Organele financiare pot promova o politica financiara egala pentru toti agentii economici, indiferent de forma lor de proprietate, (la venituri egale, contributia financiara este egala pentru toti agentii economici) sau o politica financiara preferentiala (contributia este relativ mai mica pentru cei care apartin sectorului privilegiat). In ceea ce priveste dimensionarea contributiei persoanelor fizice la formarea fondurilor financiare publice, organele de decizie pot opta pentru: o contributie egalitar repartizata pe platitori (utilizata in antichitate si in evul mediu); o contributie diferentiata, care are la baza diverse criterii: puterea contributiva a platitorilor; situatia personala a contribuabililor; capacitatea de munca; grupa socioprofesionala careia ii apartine. c) Metodele de prelevare . Contributia la formarea fondurilor publice poate imbraca forma: - impozitelor si taxelor stabilite in mod individual pe persoane fizice si juridice; - impozitelor si taxelor percepute la vanzarea de bunuri sau la prestarile de servicii. Deoarece cele doua tipuri de impozite si taxe sunt dimensionate si percepute in mod diferit si produc efecte diferite asupra platitorilor luati in mod individual, ca si asupra economiei privite in ansamblu, este necesar ca organele de decizie sa cunoasca exact caracteristicile acestora, mecanismele lor de functionare si impactul pe care il produc la introducerea fiecarui impozit nou sau la modificarea impozitelor existente. Avand in vedere ca impozitele si taxele reprezinta nu doar metode de prelevare a resurselor financiare la fondurile publice, ci si parghii financiare de influentare a proceselor economice, ele trebuie astfel concepute incat sa contribuie la: cresterea investitiilor, crearea de noi locuri de munca, cresterea nivelului calitativ si a competitivitatii produselor etc. O problema importanta a politicii financiare o constituie echilibrul financiar. In acest sens, organele de decizie trebuie sa-si fixeze pozitia in legatura cu eventualele neconcordante care apar intre volumul cheltuielilor publice si volumul resurselor posibile de mobilizat la acestea. Autoritatile publice trebuie sa hotarasca daca echilibrul economic va fi realizat cu ajutorul statului sau prin intermediul mecanismului pietei. In primul caz, dezechilibrul financiar apare ca un fenomen accidental, provocat de existenta altor dezechilibre (material, al fortei de munca, monetar sau valutar). In cel de-al doilea caz, dezechilibrul financiar constituie un fenomen mai mult sau mai putin normal in economia

de piata sau este chiar provocat de autoritati, prin aplicarea de masuri financiare, generatoare de deficit, in vederea restabilirii echilibrului economic perturbat.

SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE Vizite: ? Nota: ? Ce reprezinta? Intrebari si raspunsuri

1.1.Notiunea, rolul si clasificarea cheltuielilor publice z7e23es Notiunea de cheltuieli publice Cheltuielile publice reprezinta modalitati de reprezentare si utilizare a fondului banesc bugetar in vederea satisfacerii necesitatilor generale ale societatii. Marimea cheltuielilor publice difera de la o tara la alta si de la o perioada la alta, structura cheltuielilor publice fiind puternic influientata de structura de clasa a societatii. Adesea, nici partidele politice nu au o structura omogena si nu rareori puterea politica se exercita de catre un guvern (respectiv consiliile provinciale, departamentele municipale ori comunale) de coalitie din care fac parte reprezentanti ai mai multor formatiuni politice, cu interese nu intodeauna convergente. In astfel de situatii, desi organele executive, centrale si locale sunt monocolore, exista o opozitie puternica iar politica promovata este o politica de compromis. In plus, un stat care si-a dobandit independenta politica si care este preocupat de dezvoltarea sa economica si de aparare a suveranitatii sale nationale, la dimensinarea si dirijarea cheltuielilor publice va stabili unele prioritati si optiuni, altele decat un stat puternic industrializat. Rolul cheltuielilor publice In orice stat, o parte importanta din venitul national este preluat la dispozitia acestuia pentru a servi la acoperirea cheltuielilor pe care le genereaza indeplinirea functiilor si sarcinilor sale. Statul, ca institutie, serveste societatea din punct de vedere politic si social, adica creaza conditiile necesare pentru perpeturea conceptiilor si institutiilor publice, de drept, religioase, filozofice.

Cheltuielile bugetare sunt repartizate de la bugetul de stat pentru acoperirea cheltuielilor militare, intretinerea aparatului de stat, plata datoriei publice, acordarea de subventii, dezvoltarea sectorului economic de stat, precum si a celor de cercetare-dezvoltare. Neparticipand direct la activitatea productiva, statul isi acopera cheltuielile sale legate de scopuri militare, intretinerea aparatului de stat, plata datoriei publice, acodarea de subventii, dezvoltarea sectorului economic de stat, acoperirea nevoilor social-culturale precum si a celor de cercetare-dezvoltare. Neparticipind direct la activitatea productiva, statul isi acopera cheltuielile sale legate de scopuri militare, intretinerea organelor administrative politienesti de justitie etc., pe seama unei parti din venitul national creat in sfera productiei materiale. Indeplinirea celor doua functii, interna si externa se face prin intermediul unui sistem complex si variat de institutii si organe; intre acestea, armata permanenta, politia, jandarmeria, siguranta, justitia si procuratura, aparatul administrativ, scoala si biserica joaca un rol deosebit de important. Pentru intretinerea acestora statul cheltuieste in fiecare an importante sume de bani. De la o perioada la alta, cheltuielile publice cresc atat ca expresie valorica, baneasca cat si ca marime reala absoluta. Evolutia celtuielilor publice, exprimata in preturi curente, este influentata de modificarea puterii de cumparare a monedei nationale. Deprecierea monetara ca urmare a proceselor inflationiste, atrage dupa sine majoritatea preturilor respectiv cresterea nominala a cheltuielilor pe care le efectueaza statul cu procurarea unei cantitati determinate de bunuri si servicii. Invers, in situatia reducerii preturilor ca urmare a unor factori conjucturali cheltuielile publice sunt influientate, deci, de mutatiile monetare determinandu-se cu ajutorul preturilor constante. Pentru a avea dimensiunea cresterilor reale a cheltuielilor publice este necesar ca evolutia acestora sa fie analizata in corelatie cu aceea a produsului intern brut ( sau a venitului national ) si sa se refere, bineneteles la acelasi teritoriu. Ponderea cheltuielilor publice in produsul intern brut arata mutatiile care au intervenit in repartitia produsului intern brut intr-o perioada de timp determinata, prin intermediul statului. Este imperios ca intreaga politica fiscal -; bugetara a deceniului urmator sa porneasca de la premisa inregistrarii unei cresteri economice in Romania. Aceasta, pentru ca trebuie reduse decalajele economice si sociale care o separa de tarile dezvoltate ale lumii, iar ajustarea la nesfarsit a componentelor macroeconomice in sensul asazisei stabilizari durabile, inseamna numai ajustarea saraciei. Cresterea economica trebuie insotita de o pondere insemnata a cheltuielilor de capital in totalul cheltuielilor bugetare, o impozitare progresiva a veniturilor moderata, dar care sa respecte aceste principii unanim practicate in toate tarile dezvoltate. In buget trebuie sa se regaseasca un sprijin substantial al agriculturii ca ramura potential generatoare de exporturi si alimentare a populatiei. Pe de alta parte, trebuie avute in vedere cheltuielile mai mari pentru stimularea exportului, prin suportarea unei parti din dobanda la creditele de export contactate de producatori, precum sI diferite scheme de asigurare a riscului comercial politic pentru exportatori. Cheltuieile bugetare ordinare nu trebuie acoperite cu bani proveniti din privatizare (ca in anii 1997, 1998). Acesti bani proveniti din vanzarea avutiei nationale trebuie sa se intoarca,

prin mecanisme specifice economiei de piata, inapoi in economie pentru sustinerea sectorului real, singurul generator de locuri de munca bunastare si venituri bugetare. Este pentru prima data dupa 1989 cand se intampla sa se recurga la o reducere cu 20% a cheltuielilor bugetare, respectiv cu 2% din P.I.B.- si asta tocmai pentru ca banii din privatizare nu s-au intors in economia reala pentru a restructura constient dupa principiile programelor sectoriale pe care guvernul ar trebui sa le aiba, pentru a inbunatatii performantele unor agenti economici care au piata la import si la export si care ar permite realizarea unor incasari valutare si bugetare mai mari. In alte conditii, se ajunge ca baza de impozitare, respectiv cifra de afaceri a operatorilor economici, sa scada continuu si implicit veniturile bugetare, ceea ce inseamna condamnarea tarii la inapoierea economica, dezindustralizarea, falimentaerea completa a agriculturii si la servicii publice de educatie, sanatate, asistenta sociala ,total insufuciente si de o calitate sub standardele decentei. Clasificarea cheltuielilor publice In literatura de specialitate cheltuielile publice se grupeaza dupa diferite criterii unele administrative altele economice. Astfel este cunoscuta o clasificare administrativa a cheltuielilor, care are la baza structura organelor si institiilor de stat. I. Aceasta clasificare a cheltuielilor publice poate sa fie: a) organica, atunci cand grupeaza cheltuielile dupa institutiile la care se refera: ministere si alte organe centrale, unitati administrativ- teritoriale, alte institutii publice si din care se finanteaza bugetul de stat, bugetele anexe sau conturi speciale ale trezoreriei. b) functionala, atunci cand grupeaza cheltuielile dupa profilul activitatii institutiilor publice: puterea publica si administratiei generale, justitiei si politiei, relatii internatonale, armata, cultura, invatamant, actiuni sociale, actiuni economice. II. Clasificarea economica a cheltuielilor foloseste mai multe criterii. Dupa rolul in procesul reproductiei sociale, spre exemplu cheltuielile publice se impart in reale (negative), economice(pozitive), neutre. In prima categorie intra cheltuielile care constituie definitiv venit national si anume: cheltuieli militare, cheltuieli de intretinere a aparatului administrativ-politienesc, dobanzile aferente datoriei publice. In cea de-a doua categorie intra cheltuielile care constituie o avansare de venit national si contribuie la cresterea avutiei nationale, ca de-exemplu: cheltuielile pentru construirea de intrprinderi noi, reutilarea celor existente, lucrari de asanari si irigatii, constructii de caii ferate, porturi, aerodromuri, drumuri si poduri. In cea de-a treia categorie intra in celelalte cheltuieli care n-ar avea nici o influienta asupra venitului national. In realitate, aceste cheltuieli nu exista. In masura in care cheltuielile sunt corect incadrate in primele doua categorii, o asemenea grupare pote fi folosita cu succes in munca de analiza economica a cheltuielilor publice. O alta grupare economica, care se intalneste in literatura de specialitate, cuprinde: a) cheltuieli de functionare; b) cheltuieli de transfer; c) cheltuieli de investitii. Sunt considerate cheltuieli de functionare (sau curente) cele necesare bunului mers al activitatii institutiilor publice, adica: salariile platite functionarilor publici, cheltuieli cu

procurarea materialelor si serviciilor necesare activitatii curente a institutiilor respective (iluminat, incalzit, curatenie, reparatii, recuzite de birou, posta, tel., telegraf). Aceste cheltuieli au la baza ideea contraprestatiei. In categoria cheltuielilor de transfer sunt incluse sumele acordate din fondurile publice diferitelor persoane fizice sau juridice cu titlu nedefinit si titlu nerambursabil ca de exempu: dobanzile aferente datoriei publice, ajutoarele de somaj, pensiile acordate veteranilor de razboi sau altor categorii sociale, subventiilor acordare de intreprinderilor. Din categoria cheltuielilor de investitii fac parte cele care se materializeaza in bunuri publice cu caracter durabil , cum ar fi: construirea de noi intrprinderi, reconstituirea sau utilarea celor existente, lucrari de irigatii sau drenaj, constructii de scoli, spitale, cladiri administative, drumuri, strazi, procurarea de nave fluviale, maritime sau aeriene. III. Intr-o alta clasificare cheltuielile publice sunt grupate in: a) cheltuieli care se autolichideaza. Aici intra cheltuilile publice pentru diferite servicii prestate de institutii ale caror costuri se recupereaza de la beneficiarii acestora (de exemplu, cheltuielile pentru intretinerea caselor apartinand statului, inchiriate particularilor), cheltuielilor pentru clasificarea rurala. b) Cheltuieli reproductive, adica cele care duc la sporirea venitului national respectiv la cresterea incasarilor din impozitul pe venit (de exempu cheltuieli pentru conservarea statului , pentru sanatate publica, invatamant public). c) Cheltuieli care creaza comoditati curente vietii (recreattie publica, parcuri publice) fara sa sporeasca baza fiscala a veniturilor; d) Cheltuieli neproductive din care fac parte cheltuieli militare excesiv de ridicate, care intrec necesitatile apararii natonale. e) Cheltuieli care se fac in prezent pentru a economisi cheltuielile publicce mult mai mari in viitor, (de exemplu subventii pentru copiii minori, prin care se evita cheltuielile pentru deligventi, cand acestia devin adulti). Cheltuielile publice se mai grupeaza in cheltuieli de personal si de materiale . Primul cuprinde salariile, pensiile, ajutoarele si alte indemnizatii asemanatoare acordate de stat persoanelor fizice, iar cele din urma, cheltuielilor pentru procurarea materialelor, combustibil obiecte de inventar, utilaje, tehnica militara, prestari de servicii etc., necesare inzestrarii si functionarii institutiilor publice. Dupa caracterul lor, permanent sau incidental, cheltuielile publice se subdivid in: Ordinare Extraordinare sau exceptinale IV. In sfarsit din punct de vedere juridic, cheltuielile publice se grupeaza in: Cheltuieli cu titlu definitiv ; Cheltuieli cu caracter temporar; (avansul in contul unei furnituri , imprumutul acordat unei unitati administrativ-teritoriale de la bugetul central). Utilizarea celor 2 tipuri de clasificari- administrativa si economica, in practica financiara ar trebui sa arate nu numai prin ce institutii publice si din ce fonduri se afecteaza cheltuielile publice, dar si ce rol au acestea in procesul reproductiei sociale, in dezvoltarea si consolidarea societatii capitaliste.* Structura cheltuielilor publice Pentru intelegerea rolului cheltuielilor publice in procesul reproductiei sociale, a caracterului si continutul politicii economice promovate de catre un stat prin intermediul cheltuielilor sale, este necesara cunoasterea structurii acestora dupa destinatia pe care o au.

___________________________________________________________ * Drept financiar si fiscal -; Tratat- Dan Grosu Soguna In general, pentru indeplinirea functiilor sale, statul efectueaza urmatoarele cheltuieli: Cheltuieli publice pentru scopuri sociale; Cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare; Chltuieli militare; Cheltuieli pentru functionarea aparatului de stat; Cheltuieli publice cu caracter economic; 1.2. Criterii de grupare a cheltuielilor publice Necesitatea cunoasterii structurii cheltuielilor publice deriva din faptul ca aceasta ilustreaza modul in care sunt orientate resursele banesti ale statului spre anumite obiective: economice, sociale si cele culturale cu caracter social, militare, politice, financiare. Totodata, analiza in dinamica a cheltuielilor publice trebuie efectuata atat pe total cat si pe componente delimitate pe baza diferitelor criterii ( economice, functionale, administrative, politice si financiare). Asemenea criterii se folosesc de catre autoritatea finantelor publice din fiecare stat la elaborarea clasificatiilor indicatorilor bugetari pe baza carora se intocmeste si se executa bugetul. Abordarea structurii cheltuielilor publice necesita utilizarea mai multor criterii de grupare, in literatura si practica financiara si statistica a statelor si a organismelor internationale, se folosesc urmatoarele tipuri de clasificatii: a. Administrativa b. Economica c. Functionala d. Financiara e. In functie de rolul lor in procesul reproductiei social; f. Gruparea folosita de organismele ONU si clasificatii mixte sau combinate. a) Clasificare administrativa. Aceasta clasificatie are la baza criteriul institutiilor prin care se efectueaza cheltuielile public: ministere (departamente, agentii guvernamentale, institutii publice autonome, unitati administrativ-teritoriale. Gruparea cheltuielilor pe criterii administrative este utila, deoarece alocatiile bugetare se stabilesc pe beneficiari: ministere si alte institutii centrale, judetene, orase, comune, etc. Ea insa sufera din faptul ca un minister, departament, agentie guvernamentala, judet, municipiu sau oras reuneste cheltuieli cu destinatii variate si, in plus, structura ministerelor si respectiv subordonarea institutiilor publice se manifesa periodic, ceea ce fac cheltuielile publice necomparabile in timp. Acestea folosite la repartizare cheltuielilor pe ordonatorii de credite bugetare. b) Clasificarea economica. In cadrul acesteia se folosesc doua criterii de grupare: primul, conform caruia cheltuielile se impart in cheltuieli curente (de functionare) si cheltuieli de capital (cu caracter de investitii); al doilea, care imparte cheltuielile in cheltuieli ale serviciilor publice sau administative si cheltuieli de transfer (de redistribuire). Cheltuielile curente asigura intretinerea si buna functionare a institutiilor publice, finantarea satisfacerii actiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane, lipsite de renumeratie ori avand venituri insuficiente sau, pentru onorarea unor angajamente speciale ale statului (imprumuturi). Ele reprezinta un consum definitiv de produs intern brut PIB, si trebuie sa se reanoiasca anual. In cea mai mare parte a lor cheltuielile publice sunt cheltuieli curente. Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative se deosebesc de cheltuielile de transfer, dupa cum au sau nu au la baza o contraprestatie, in momentul si in masura in care

acestea se efectueaza de catre stat. Cheltuielile privind cheltuie cu serviciile publice cuprind, in general, renumerarea serviciilor, a prestatiilor si a furniturilor necesare bunei functionari a institutiilor publice sau achizitionarii de mobilier aparatura si echipamente. Cheltuielile de transfer reprezinta trecerea unor sume de bani de la buget la dispozitia unor persoane juridice (institutii cu activitati autofinantate, intreprinderi productive), unor persoane fizice (pensionari, someri, stundenti, elevi, etc.) sau a unor bugete ale administratiei publice locale. Ele pot avea deci, caracter economic (subventii acordate agentilor economici penrtu acoperirea unor cheltuieli de productie, stimularea exportului, redresarea financiara, restrangerea unor activitati economice etc) sau sociale (burse, pensii, ajutoare si alte indemnizatii definitive si fara contraprestatie), finantarea unor actiuni de importanta majora efectuate prin intermediul administratiilor publice locale. Transferurile sunt considerabile si neconsiderabile in functie de continutul lor si de legaturile pe care le implica intre diferite verigi ale sistemului bugetar. Combinarea gruparii cheltuielilor publice in cheltuieli de capital (investitii) si cheltuieli curente (de functionare) cu gruparea lor in cheltuieli privind serviciile publice si cheltuielile de transfer permite definirea unei alte grupari: a) Cheltuieli ale serviciilor publice, care cuprind cheltuieli curente si cheltuieli de capital; b) Cheltuieli de transfer, care cuprind cheltuieli privind crearea de venituri in bani (alocatii, asistenta, sociala) si subventii acordate intreprinderilor productive sau institutiilor pentru activitati autofinantate in vederea acoperirii cheltuielilor care devanseaza veniturile obtinute pe seama preturilor sau a tarifelor . c) Clasificarea functionala, foloseste drept criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate, spre care sunt dirijate resursele financiare publice sau alte destinatii ale cheltuielilor legate de efectuarea unor transferuri intre diferite niveluri ale administratiilor publice, plata dobanzilor la datoria publica sau constituirea de rezerve la dispozitia autoritatiilor executive. Ele reflecta obiectivele politicii financiare ale statului . Acest criteriu este important pentru repartizarea resurselor financiare publice pe domenii de activitate si obiective care definesc nevoile publice si reprezinta obiectivul principal urmarit de examinarea si aprobarilor bugetare de catre Parlament. Institutiile care functioneza in diferite domenii de activitate constituie consumatorii de resurse bugetare iar conducatorii lor sunt ordonatorii de credite bugetare. In Romania aceste domenii sunt definite in Legea privind finantele publice, astfel: la determinarea cheltuielilor publice astfel: la determinarea cheltuielilor publice se vor avea in vedere politica financiara a statului, numarul de salariati, reteaua de institutii publice in functiune, cele care urmeaza a se infiinta in noul exercitiu bugetar, folosirea bazei tehnice existente cu maxima eficacitate precum si urmatoarele: Domeniul social -; utilizarea resurselor financiare ale statului pentru invataman, sanatate, ocrotire sociala, cultura, arta, tineret si sport, refacere si ocrotire a mediului inconjurator , mentinerea echilibrului ecologic si altele, in conditiile stabilite de lege; Sustinerea unor programe prioritare de cercetare, in deosebi fundamentala; In domeniul economic -; realizarea unor investitii si altor actiuni economice de interes public , acordarea de subventii , facilitati si alte mijloace stabilite potrivit legii; Asigurarea cerintelor de aparare a tarii, ordinii publice si sigurantei nationale; Finantarea administratiei publice centrale si cheltuielile determinate de emisiunea si plasarea valorilor mobiliare necesare finantarii acestei datorii, precum si de riscul garantiilor de stat in conditiile legii. d) Clasificarea financiara. In functie de momentul care

se efectueaza si de modul in care se afectueaza resursele financiare publice, cheltuielile publice se grupeaza in: Cheltuielile definitive Cheltuieli temporare sau operatiuni de trezorerie; Cheltuieli virtuale sau posibile; Cheltuielile definitive finalizeaza distibuirea resurselor financiare; ele cuprind atat cheltuieli curente cat si cheltuieli de capital. Majoritatea cheltuielilor publice efectuate au carascter definitiv , finalizandu-se cu plati la scadenta certe si atesta lichidarea completa a angajarii statului pentru a efectua cheltuieli prevazute in buget. Cheltuielile definitive sunt cuprinse, deci, ca posturi distincte in bugetele publice. Cheltuielile temporare sunt urmate de finalizarea prin plati cu scadente certe. Majoritatea din acestea reprezinta operatii de trezorerie si sunt evidentiate in conturi speciale ale trezoreriei (de exemplu, finantarea rambursarii imprumuturilor si a avansurilor ulterior consimtite). cheltuielile temporare nu figureza in bugetele publice. Cheltuielile virtuale sau posibile reprezinta cheltuielile pe care statul se angajeza sa le efectuieze in anumite conditii. De exemplu, garantiile acordate de catre stat pentru imprumuturi pot conduce la cheltuieli publice numai daca rambursarea lor din resursele special constituite sau de catre debitorii girati nu poate fi infaptuita; cheltuielile ce se vor efectua pentru actiuni sau obiective neprevazute, pe seama rezervelor la dispozitia guvernului, aprobate in legea bugetara anuala. Dupa forma de manifestare cheltuielile publice pot fi: Cu sau fara contraprestatie ; Definitive si provizorii; Speciale sau globale; Cheltuielile fara contraprestatie au caracter de alocatii bugetare reprezentand finnantarea definitiva, fara un contraserviciu din partea colectivitatii beneficiare de resursa publice (alocatii familiare, indemnizatii de somaj, surse). Cheltuieli cu contaprestatie se refera la incasarea unor sume de bani de catre stat, conform conditiilor in care se efectueaza aceste cheltuieli; dobanzile la imprumuturi acordate, comisioane la garantiile guvernamentale ale imprumuturilor si altele. Cheltuielile definitive nu presupun restituirea sumelor banesti alocate de stat, in timp ce cheltuielile provizorii (imprumuturi siavansuri sunt urmate de rambursarea sau lichidarea obligatiei de furnizare de produse sau servicii institutiilor statului. e) Clasificarea dupa rolul cheltuielilor publice in procesul reproductiei sociale. In cadrul acesteia cheltuielile publice se impart in: Cheltuieli reale (negative) Cheltuieli economice (pozitive) In caregoria cheltuielilor reale intra in cheltuieli cu intretinerea aparatului de stat, plata anuitatilor, dobanzilor si a comisioanelor la imprumuturile de stat , intretinerea si dotarea armatei cu armament si tehnica militara. Acestea reprezinta un consum definitiv de produs intern brut. In categoria cheltuielilor economice se cuprind investitiile efectuate de stat pentru infiintarea de unitati economie, dezvoltarea si modernizarea celor existente, construirea de drumuri, poduri. Aceste cheltuieli au ca efect crearea de valoare adaugata si reprezinta o

avansare de produs intern brut. f) Clasificatia folosita de institutiile specializate ale O.N.U Acestea au la baza doua criterii principale: clasificatia functionala si clasificatia economica. Clasificatia functionala O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde cheltuieli pentru: servicii publice generale; aparare; educatie; sanatate; securitate sociala; locuinte si servicii comunale; recreatie cultura si religie; actiuni economice; Clasificatie economica O.N.U. a cheltuielilor publice cuprinde: cheltuieli care reprezinta consumul final: dobanzi aferente datoriei publice, subventii de exploatare si alte transferuri curente; formarea bruta de capital; transferuri de capital; (vezi anexele 1 si 2). In Romania cuprinderea in buget a cheltuielilor publice se aliniaza la criteriile utilizate in clasificatiile O.N.U., folosindu-se urmatoarele grupari: (vezi anexa nr.1 si 2). a) Clasificatia economica; b) Clasificatie functionala; c) Clasificatie administrativa; 1.3. Factorii care influienteaza cresterea cheltuielilor publice Tratarea la modul general a factorilor care conduc la cresterea cheltuielulor publice impune o delimitare a acestora in urmatoarele categorii: a) Factori demografici care se refera la cresterea populatiei si la modificarea structurii aceseia pe varste si categorii socioprofesionale. O astfel de evolutie determina cresterea cheltuielilor publice pentru invatamant, sanatate, securitate sociala, ordine publica etc., precum si a celor legate de sporirea cheltuielilor de locuri de munca in sectorul public. b) Factori economici, referitori la dezvoltarea economiei si la modernizarea acesteia pe baza cercetarii stiintifice, a noilor cerinte ale utilizarii resurselor si a crearii de bunuri materiale si servicii. Pe langa faptul ca pe seama bugetului de stat se asigura finantarea unor actiuni economice costisitoare, redistribuirea resurselor financiare publice ajuta la repararea prejudiciilor create create de repartitia concurentiala in economia de piata. Astfel, bugetul joaca un rol de filtru si asigura redistribuirea pe principii mai echilibrate si bazate pe eficinta. c) Factori sociali. Cresterea venitului mediu pe locuitor in societate antreneaza preocuparea statului ca, prin efort financiar, sa aloce resurse pentru armonizarea veniturilor categoriilor sociale cuprinse in sectorul public inclusiv a persoanelor in varsta sau care necesita asistenta sociala. d) Urbanizarea. Aceasta reprezinta un factor de crestere a cheltuielilor publice, antrenand resurse financiare atat pentru creare si dezvoltarea in centrele urban , cat si pentru finantarea unor utilitati publice caracteristice mediului respectiv. e) Factori militari, care prin pregatirea sau purtarea de razboaie, conduc la cresterea cheltuielilor legate de aparitia unor conflicte armate sau de eliminare a efectelor nefavorabile ale acestora pe plan economic si social; f) Factori de ordin istoric, care actioneaza prin transmiterea de la o perioda la alta a nevoilor sporite de cheltuieli si de suportare a poverii celor facute in anii anteriori, prin imprumuturi publice. La fel se explica si propagarea in timp si spatiu a fenomenului inflationist sau preluarea de catre noul regim, instalat in urma revolutiei a datoriei contractate in vechiul regim. g) Factori politici, care se refera la cresterea considerabila a complexitatii sarcinilor statului contemporan, la transformarea conceptiei politice cu privire la functiile statului, pentru indeplinire carora este necesara sporirea cheltuielilor publice. Consecinte ale cheltuielilor publice

Cresterea continua a cheltuielilor publice ridica probleme de ordin politic, de ordin financiar si de ordin stiintific. Problemele de ordin politic se refera la influienta cresterii cheltuielilor publice asupra structurii politice. Astfel, cresterea cheltuielilor publice face necesara gruparea unor state pentru a efectua impreuna anumite cheltiueli de interes comun, carora statele respective, luate in mod individual , nu ar putea face fata. De exemplu , gruparea unor state din Europa occidentala in Comunitatea Economica Europeana, largirea acesteia si transformarea ei in Uniunea Europeana; formarea unor organizatii cu caracter militar din state care au aceiasi orientare politica, impartasesc aceiasi ideologie, au tendinta de a depasi conceptiile nationaliste si de a se grupa cu succes pentrua efectua impreuna cheltuielile legate de cercetare sau alte servicii, efectuarea in comun a eforturilor financiare din domeniul cercetarii spatiale. Problemele de ordin financiar se refera la corelatiile dintre tendintele de cre stere a cheltuielilor publice si celor ale cresterii avutiei nationale si ale produsului intern brut. Punctul optim al acestui raport este definit pe de o parte, de limita maxima a proportiei impozitelor in PIB (presiune fiscala), care nu poate fi atinsa , iar pe de alta parte de avantajele sociale ale cresterii cheltuielilor publice. Primul aspect se refera la proportia in care produsul intern brut poate fi redstribuit prin cheltuieli publice. Cel de-al doilea aspect vizeaza proportia cheltuielilor publice in PIB, care trebuie determinata din punct de vedere al utilitatilor acestora (bunuri sau servicii independente, utile si fara utilitate neta). Punctul optim este atins atunci cand avantajul social al cresterii cheltuielilor publice este depasit de catre inconvenientul social al prelevarilor publice. Acest optim poate varia in functie de conjunctura economica. Astfel, perioada de prosperitate poate fi folosita pentru reducerea cheltuielilor publice in vederea realizarii de economii sau pentru rambursarea datoriei publice. In perioada de depresiune cresterea nivelului cheltuielilor publice poate fi folosita pentru stimularea economica. Desigur ca acest punct optim variaza in functie de gradul de etatizare a societatii si structurilor economiei de piata. Problemele de ordin stiintific privesc dimensionarea corecta a cheltuielilor publice imperios necesare pentru satisfacerea nevoilor sociale si se refera la institutiile financiare publice, modul de abordare a cercetarii domeniului si de apreciere a rezultatelor, de aplicare a solutiilor descoperite in cercetarea stiintifica-financiara. 1.4. Analiza teoretica a cresterii cheltuielilor publice Pentru a putea da o interpretare medie a datelor empirice privind dinamica cheltuielilor publice, este necesara construirea unor metode capabile sa foloseasca in ansamblu factorii economici, politici si sociali care determina cheltuielile publice si cresterea lor. Sintetizarea unor asemenea influiente se regaseste in macromodelele cresterii cheltuielilor publice. In cele ce urmeza, prezentam succint urmatoarele trei modele: 1. Modele ale dezvoltarii cresterii cheltuielilor publice. 2. Legea lui Wagner. 3. Studiul clasic a lui Peacock si Wiseman. 1. Modelele dezvoltarii cresterii cheltuielilor publice Aceasta abordare a problemei este cel mai bine reprezentata in lucrarile lui R.A. Musgrave8 si W.W.Rostow9. In stadiile de inceput ale cresterii si dezvoltarii economice,

investitiile sectorului public, ca pondere in investitiile totale ale economiei, erau considerate mari. Sectorul public era chemat sa asigure infrastructura sociala globala, ca de exemplu: drumurile , sistemul de transporturi, sistemul de canalizare, respectarea legii si ordinei, sanatatea si invatamantul si alte investitii in resurse umane. Se sustine astfel ca aceste investitii publice erau neesare pentru adaptarea economiei la dinamismul spre stadiile mijlocii ale dezvoltarii economice si sociale. In stadiile de mijloc ale cresterii, guvernul continua sa asigure investitii dar de acesta data investitiile publice sunt complementare cresterii investitiilor private.de-a lungul tuturor stagiilor de dezvoltare, insuficientele pietii exista si pot impiedica statul catre maturitate. Pornind de la aceasta idee, cresterea implicarii guvernamentale capabila sa trateze cu insuficientele pietii este sustinuta teoretic si practic. Astfel, R. Musgrave sustine ca, dupa perioada de dezvoltare, in timp ce investitiile totale , ca proportie in PIB (PNB), cresc, proportia investitiilor sectorului public in PIB scade. Argumentele lui Rostow sunt ca, odata ce economia ajunge la stadiul de maturitate preponderenta cheltuielilor publice se va transforma din cheltuieli publice pentru infrastructura, in cheltuieli sporite pentru educatie, sanatate si asistenta sociala. Trebuie inteles ca atat modelele lui Musgrave cat si ale lui Rostow sunt vederi largi ale procesului de dezvoltare. Opiniile lor constituie generalizari obtinute din examinarea unui numar mare de cazuri diferite de dezvoltare economica.

CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR CATEGORII DE CHELTUIELI PUBLICE (BUGETARE) Cheltuielile publice pentru actiuni social-culturale Caracterizarea generala a cheltuielilor publice pentru actiuni social-cultural

Cheltuielile publice bugetare din aceasta categorie joaca un rol deosebit de important prin impactul pe care il au asupra dezvoltarii fiecarei tari sub aspect social si economic, contribuind din plin la progresul umanitatii, in general. Rolul pozitiv indeplinit de cheltuielile cu actiuni social-culturale a determinat tendinta statului modern de asumare a unor sarcini sporite, vizand imbunatatirea posibilitatilor de acces al cetatenilor la serviciile caracteris 252d37c

tice acestui domeniu, cu atat mai mult, cu cat revolutiile tehnico-stiintifice au amplificat nevoia de instruire si cunoastere, ca premise indispensabile mersului ascendent al omenirii. Prin continutul acestor cheltuieli, sunt avute in vedere actiuni de interes general ce se intreprind in scopul asigurarii de servicii publice destinate populatiei, in ansamblu, sau anumitor categorii ori indivizi, fie gratuit, fie cu plata redusa fata de costurile acestora, inclusiv sub forma acordarii unor sume de bani (burse, pensii, indemnizatii etc.). Conditiile concrete si formele specifice de manifestare a lor sunt determinate de natura activitatii institutiilor publice profilate pe acest domeniu, intre care: scoli, spitale, biblioteci, teatre, filarmonici etc. Prin prisma impactului lor asupra produsului national, aceste cheltuieli apar, in prim plan, drept consumuri definitive de resurse, determinand diminuarea PIB, respectiv a avutiei nationale. Pe de alta parte, este insa recunoscut impactul lor pozitiv indirect asupra PIB, prin contributia adusa la crearea unor premise favorabile sporirii acestuia, deoarece majoritatea actiunilor de acest fel antreneaza cresterea capacitatii creatoare si a potentialului productiv al natiunii. In conditiile specifice lumii contemporane, in majoritatea statelor s-au inregistrat cresteri importante ale acestor cheltuieli, atat in sume absolute, cat si ca pondere in PIB si in total cheltuieli bugetare. Asa cum rezulta din tabelul nr.2 , in tarile dezvoltate, ponderea acestor cheltuieli in PIB depaseste sensibil 20%, dar cu variatii importante, ajungand in unele tari chiar la nivele de peste 30% , cum este in Franta (36,11% in 1994) sau Germania (38,20% in 1996) .

Tabelul nr. 2 Cheltuieli publice bugetare pentru actiuni social-culturale (ponderi in total cheltuieli publice bugetare si in PIB) Tara S.U.A Marea Britanie Franta Germania Argentina Brazilia India Israel Egipt Polonia Romania Anul 1991 Anul 1994 Anul 1997 Anul 2000 %Ch %PIB %Ch %PIB %Ch %PIB %Ch %PIB 52.65 22.40 58.41 23.79 59.15 23.14 62.80* 23.90* 52.94 27.88 56.04 30.30 57.62 28.08 62.20* 29.90* 63.98 58.80 50.03 46.06 17.78 39.36 34.81 41.94 33.29 28.20 10.16 11.22 5.25 16.99 11.11 16.52 64.54 61.29 56.85 40.40 17.48 46.41 34.32 64.73 44.74 36.11 35.01 15.00 13.64 4.98 24.64 12.82 31.93 15.91 66.40 56.14 56.85 17.85 54.58 26.59 65.45 46.29 38.20 14.60 13.94 4.98 29.88 8.15 32.25 16.58 54.34* 56.97* 18.98* 54.44* 64.90 52.70 14.46* 16.00* 5.25* 30.24* 32.60 17.30

Sursa : Calculat pe baza datelor din Government Finance Statistics Yearbook 2001 * - date pentru 1999 O situatie diferita se prezinta in cazul tarilor in curs de dezvoltare, unde aceste ponderi sunt cu mult inferioare; in India (in jur de 5%); Brazilia, (intre 11,22% in 1991 si 16,00% in 1998); Argentina, (intre 10,16% in 1991 si 14,46% in 1998). Pe de alta parte, in structura cheltuielilor publice totale, cheltuielile cu actiuni social-culturale prezinta ponderi foarte mari in tarile dezvoltate: Germania (intre 58,80% in 1991 si 66,40% in 1996); Franta (intre 63,98% in 1991 si 64,54% in 1994); Marea Britanie, (intre 52,94% in 1991 si 62.20% in 1999). Aceasta pondere este insa inferioara in cazul tarilor in curs de dezvoltare, fiind cuprinsa intre 17,48% si 18,98% in India; 46,06% si 56,97% in Brazilia, in intervalul de timp avut in vedere. Diferentierea importanta intre cele doua grupuri de tari trebuie pusa in primul rand, pe seama nivelului diferit de dezvoltare, care impune limite de redistribuire a PIB si prioritati diferite in alocarea resurselor respective pe categorii de cheltuieli. Asa, de pilda, s-a conturat ca o caracteristica faptul ca in majoritatea tarilor slab dezvoltate statul aloca sume mai mari pentru actiuni economice si

dezvoltarea infrastructurii, ceea ce reprezinta o optiune fireasca, dar implica alocatii mai mici si ponderi mai reduse in PIB ale altor categorii de cheltuieli. Totodata, pornind de la corelatia indirecta ce se manifesta intre aceasta categorie de cheltuieli si dezvoltarea economica a diferitelor tari, o buna parte a lor, in primul rand cele pentru invatamant, se considera a fi investitii in capital uman, apreciate ca fiind cele mai rentabile. In ceea ce priveste structura interna a cheltuielilor pentru actiuni socialculturale, se disting urmatoarele subgrupe: cheltuieli pentru invatamant; cheltuieli pentru culturasi arta; cheltuieli pentru ocrotirea sanatatii; cheltuieli cu securitatea sociala. Intr-o alta varianta de grupare, primele doua se regasesc impreuna sub denumirea de cheltuieli pentru educatie. Din punct de vedere al compozitiei reale a acestei categorii de cheltuieli, inregistrata in diferite tari, ponderea cea mai mare apartine, in tarile dezvoltate, subgrupei referitoare la securitate sociala, care in ultimele decenii a reprezentat peste 50% din totalul cheltuielilor social-culturale in tari ca: Germania, Franta, Danemarca, Marea Britanie etc. Spre deosebire, in tarile in curs de dezvoltare, ponderea cea mai ridicata in totalul cheltuielilor social-culturale revine celor pentru invatamant. Prin comparatie, ponderea cea mai mica in cheltuielile din aceasta categorie o detin cele pentru culturasi arta, atat in tari dezvoltate, cat si in tarile in curs de dezvoltare. Sursa principala de finantare a cheltuielilor pentru actiuni social-culturale o constituie fondul bugetar, respectiv bugetul public. In mod obisnuit, ele se reflecta in raport cu aria de interese vizate, in fiecare dintre verigile sistemului bugetar, regasinduse, fie in bugetul general sau federal, fie in bugetele unitatilor administrativ-teritoriale sau ale statelor membre ale unei federatii. In mai multe tari, o a doua sursa de finantare o reprezinta anumite fonduri cu destinatie speciala, cum sunt: fondul asigurarilor sociale, fondul de sanatate, fondul de somaj etc. Deoarece unele dintre institutiile cu caracter social-cultural desfasoarasi activitati aducatoare de venituri, o parte din cheltuieli se poate acoperi din surse proprii, ceea ce semnifica o autofinantare partiala. In fine, o alta sursa de finantare o reprezinta ajutoarele financiare externe acordate, fie de catre institutii si organisme internationale (UNICEF, UNESCO), fie de alte state, de regula, de catre cele industrializate celor in curs de dezvoltare. Cheltuielile publice pentru invatamant Caracterizare generala

Cheltuielile bugetare pentru invatamant constituie o componenta definitorie a cheltuielilor cu caracter social-cultural, ocupand un loc central intre actiunile finantate de catre stat, in cadrul acestei categorii, in actuala etapa a evolutiei societatii, confirmand cresterea rolului invatamantului ca factor de progres si civilizatie. Recunoasterea contributiei decisive a scolii, ca lacas de cultura, de instruire si formare profesionala, la propasirea societatii moderne, cu deosebire in conditiile revolutiilor stiintifice contemporane, a impus dezvoltarea si modernizarea retelelor scolare si, implicit, alocarea din bugetele publice a unor sume tot mai mari pentru finantarea invatamantului. Constatarile referitoare la corelatia dintre nivelul de dezvoltare al invatamantului si progresul economic si social, in diferite tari, au convins guvernele despre necesitatea imbunatatirii invatamantului, ca premisa indispensabila pentru asigurarea prosperitatii economice si ridicarea gradului de civilizatie, inclusiv a nivelului de trai al oamenilor. Constituie o realitate faptul ca, in toate tarile, se manifesta o preocupare sustinuta a statelor pentru o mai buna organizare si dezvoltare a invatamantului public gratuit sau cu taxe reduse ori pentru sprijinirea celui privat prin subventii, ceea ce implica cheltuieli publice sporite pentru actiuni de invatamant. Dupa ce la finele secolului trecut, statul cheltuia, in acest scop, mult sub 1% din PIB, in secolul nostru ponderea cheltuielilor cu invatamantul in PIB a crescut semnificativ depasind in unele tari chiar 7%, in unii ani bugetari. In acelasi timp, este evident ca proportiile ce revin cheltuielilor cu invatamantul in PIB variaza, atat in timp, cat si in spatiu, dupa cum se poate observa si din tabelul nr.3, multe tari, mai ales dintre cele in curs de dezvoltare, confruntandu-se cu dificultati de finantare a actiunilor de invatamant, fie si la nivelul strictului necesar. Tabelul nr. 3 Cheltuieli publice bugetare pentru invatamant (ponderi in total cheltuieli publice bugetare si in PIB ) Tara S.U.A. Marea Britanie Franta Germania Argentina Brazilia India Anul 1991 %Ch %PIB 17.45 7.42 9.78 5.15 9.26 7.10 15.51 3.82 11.75 4.82 3.41 3.15 0.93 3.47 Anul 1994 %Ch %PIB 17.83 7.26 9.34 5.05 9.25 7.69 14.78 3.64 11.47 5.18 4.39 3.90 1.23 3.27 Anul 1997 %Ch %PIB 18.44 7.22 9.49 4.63 15.51 4.46 11.81 4.04 1.09 3.30 Anul 2000 %Ch %PIB 19.30* 7.40* 9.10** 4.50** 15.41** 6.14** 12.99** 4.10** 1.65** 3.59**

Israel Egipt Polonia Romania

13.10 13.43 8.99

5.65 4.29 3.54

15.89 12.80 10.65 8.73

8.44 4.78 5.25 3.10

16.31 14.76 11.62 9.44

8.95 4.52 5.73 3.38

15.81** 10.10 9.70

8.78** 5.90 3.80

* - date pentru anul 1999; ** - date pentru anul 1998 Sursa : Calculat pe baza datelor din Government Finance Statistics Yearbook 2001 Evolutia fluctuanta, dar in general, in crestere, a acestor cheltuieli a fost determinata de actiunea mai multor factori, cantitativi si calitativi. Intre acestia, cresterea numarului populatiei, in general, si a celei de varstascolara, in special, ca factor demografic, a influentat sensibil cresterea cheltuielilor pentru invatamant, determinand asumarea de catre guvernele democratice a unor obligatii mult mai mari in sfera organizarii si dezvoltarii invatamantului public gratuit sau cu taxe mult inferioare costurilor reale. Cresterea numarului celor ce frecventeazascoala, in aceste conditii, a facut necesara sporirea alocatiilor, in primul rand, pentru asigurarea bazei tehnicomateriale a retelei institutiilor de invatamant. Concomitent, ca factor cu actiune corelata, au sporit cheltuielile de functionare a institutiilor scolare, mai ales cele de personal, decurgand, in primul rand, din cresterea numarului cadrelor didactice. In acelasi context, ca factor cu influenta majora, a actionat reconsiderarea cadrului reglementativ privind invatamantul, in sensul introducerii obligativitatii sale, in multe tari, cel putin la nivelul inferior de scolarizare. Aceasta s-a corelat cu extinderea sferei de cuprindere a populatiei in invatamant, incluzand si alte categorii de persoane, care anterior nu erau scolarizate. Un alt factor cu impact puternic in sensul cresterii cheltuielilor de acest fel a fost progresul tehnic si modernizarea economiei nationale, care a impus o pregatire generala si profesionala a lucratorilor la nivel mai inalt. In acest sens, nevoia de forta de munca calificata superior, capabila sa lucreze cu o productivitate a muncii mai mare, se considera a fi un factor de presiune asupra guvernelor, inclusiv din partea patronatului, pentru alocarea de sume sporite in vederea finantarii invatamantului, devenit un obiectiv de interes general. Aceasta nevoie s-a coroborat cu impactul revolutiei tehnico-stiintifice contemporane, ale carei cuceriri pot fi puse in valoare doar de un personal cu inalta calificare. Castigul rezultat pe aceasta cale intereseaza nu numai indivizii sau grupurile de indivizi, ci si societatea, in ansamblu, avand un suport material in efectul de crestere a PIB si de dezvoltare a economiei nationale. In aceeasi directie a actionat ca factor de influenta si cresterea gradului de dotare procesului de invatamant, in general, prin asigurarea unei baze tehnice superioare cantitativ si calitativ, dar si mai costisitoare. In acest sens, tendintele de

informatizare a societatii genereaza un interes mai larg, individual, dar si social, implicand profund scoala si amplificand sarcina publica de finantat. De asemenea, in concordanta cu evolutia generalasi implicit cu cea din sfera invatamantului un alt factor de sporire a cheltuielilor publice, in acest domeniu, este reprezentat de cresterea generala a costurilor procesului de invatamant, inclusiv sub impactul deprecierii monedelor nationale. In fapt, cresterea absoluta a cheltuielilor cu invatamantul trebuie explicatasi prin actiunea factorului inflationist, concretizat in cresterea preturilor pentru toate consumurile de resurse privind procesul de invatamant. In functie de structura functionala a retelei institutiilor scolare publice, cheltuielile cu invatamantul se pot grupa pe trepte ale acestuia, respectiv pentru invatamantul: prescolar; primar; secundar; universitar; postuniversitar. Fiecare tip de institutie scolara realizeaza, atat cheltuieli comune celorlalte, cat si unele specifice procesului deinvatamant corespunzator treptei respective. In principiu, insa, cheltuielile pentru invatamant, ca si cele social-culturale, in ansamblu, se impart in doua grupe mari, si anume: cheltuieli de investitii, denumite si de capital; cheltuieli curente denumite si de functionare. Din prima grupa fac parte cheltuielile pentru crearea si dezvoltarea bazei tehnicomateriale a procesului de invatamant, constand in cladiri, terenuri, utilaje, echipamente de laborator, mobilier scolar etc., fiind concretizate, deci, in bunuri de natura mijloacelor (activelor) fixe cu care se doteaza institutiile de invatamant pentru a putea functiona. Din a doua grupa fac parte toate cheltuielile reprezentand consumuri legate de functionarea fiecarei institutii reprezentand materiale de laborator, combustibil, energie, apa, rechizite, servicii postale, reparatii si intretineri curente ale mijloacelor fixe etc., dar ponderea cea mai mare o au, in mod firesc, salariile si platile asimilate lor pentru personalul didactic si auxiliar. Sursele de finantare folosite in cazul cheltuielilor pentru invatamant sunt cele comune actiunilor social-culturale, dar in mod deosebit se remarca faptul ca, in cazul invatamantului public, ele se asigura, in principiu, din fondul bugetar, cheltuielile respective fiind incluse, fie in bugetul administratiei centrale, fie in bugetele locale. In mai mica masura, institutiile de invatamant public pot utiliza si alte resurse, (in afara celor bugetare) si anume, atunci cand activitatea institutiei scolare favorizeaza obtinerea directa a unor venituri, mai ales, de tipul taxelor, fiind aplicabilasi autofinantarea partiala a acestora. In unele tari se practica pe scara larga, ca sursa de finantare, contributiile sau taxele scolare suportate de catre cei interesati, stabilite la un nivel, care, de regula, este inferior costurilor, statul acoperind in acest caz, numai o parte a cheltuielilor efectuate cu institutiile scolare.

Uneori, se utilizeaza, ca surse de finantare, donatiile facute de alte persoane sau ajutoare externe primite din partea unor organizatii internationale sau a altor state. Institutiile de invatamant privat isi acopera cheltuielile din resurse proprii, adica se autofinanteaza, dar ele pot fi si subventionate partial, de catre stat. In acest caz, sursele de baza sunt fie taxele scolare, fie eventualele venituri din activitati anexe proprii, fie donatiile (sponsorizarile). In cazul institutiilor de invatamant superior din unele tari dezvoltate sunt cunoscute si practicate modalitati de finantare de la bugetul public, ce se diferentiaza in functie de optiunea acestora sau prin reglementari elaborate de forul coordonator. O asemenea modalitate consta in alocarea sumelor repartizate din bugetul statului la dispozitia institutiilor de invatamant sub forma de credite bugetare, iar acestea se administreaza, in mod direct si independent de catre fiecare institutie, alaturi de eventualele venituri proprii, efectuand cheltuielile necesare. O alta modalitate de finantare presupune acordarea sumelor necesare ca ajutoare financiare, in mod direct studentilor, fie sub forma de burse, fie sub forma de imprumuturi utilizabile pe parcursul scolarizarii, urmand sa fie restituie din venituri obtinute dupa absolvirea facultatii si incadrarea in munca. In cazul tarilor in curs de dezvoltare, o regula mai generala de finantare a invatamantului este aceea de alocare din bugetul public a sumelor repartizate fiecarei institutii pentru efectuarea tuturor cheltuielilor aprobate prin bugetul de stat. Eficienta cheltuielilor publice pentru invatamant Impactul cheltuielilor publice pentru invatamant apare deosebit de pregnant prin efectele pozitive generate in viata socialasi economica, atat la nivelul individului, cat si al intregii societati si trebuie apreciat in raport cu eforturile facute, in primul rand, in plan financiar. De aceea, un aspect important al deciziilor, in acest domeniu, se refera la dimensiunile sau volumul acestor cheltuieli determinate pe baza de criterii obiective, urmarind obtinerea de efecte sociale utile maxime cu eforturi financiare minime. Astfel, cuantificarea cheltuielilor cu invatamantul trebuie sa porneasca, in mod firesc, de la cunoasterea contingentelor scolare care se exprima prin numarul de elevi si studenti ce urmeaza a fi scolarizati, considerat indicatorul de baza, alaturi de costul unitar sau cheltuiala ce revine pe un elev sau student. In acelasi scop, existasi posibilitatea elaborarii si folosirii unor norme de cheltuieli, fie cu un caracter orientativ, fie cu unul obligatoriu, care, insa, se cer a fi corect fundamentate. De asemenea, se utilizeaza pe scara larga analiza cheltuielilor efectuate intr-o perioada anterioara comparabila, pentru a determina necesarul de finantat sub influenta mutatiilor ce survin in perspectiva unei perioade urmatoare.

Indiferent de metodele de dimensionare folosite, atat la nivelul institutiilor de invatamant, cat si la nivel national, in finantarea acestor cheltuieli este necesara asigurarea unui grad de eficienta economico-sociala cat mai ridicat. Din acest punct de vedere prezinta un interes major urmarirea conexiunilor ce se stabilesc indirect intre cheltuielile cu invatamantul, pe de o parte si dezvoltarea economicosociala concretizata in PIB, pe de alta parte. In acest sens, la nivel macroeconomic se impune corelarea dimensiunii cheltuielilor privind invatamantul cu indicatorii social-economici, in primul rand cu PIB, inclusiv prin determinarea ponderii lor in PIB. Sub cel din urma aspect, in ultima perioada, s-a conturat tendinta de cuantificare a prevederilor bugetare pentru diferite categorii de cheltuieli, respectiv a celor cu invatamantul, pornind de la o cota procentuala minima din PIB, conform relatiei: Cpip = PIB p c (7.1.)

in care: Cpip cheltuieli publice pentru invatamant prevazute in buget; PIBp produsul intern brut previzibil; c - cota procentuala din PIB destinata acestor cheltuieli. Prin prisma cerintelor de eficienta, se accepta ca logicasi necesara verificarea corelatiei dintre cresterea cheltuielilor cu invatamantul, pe de o parte, si cresterea PIB, pe de alta parte, deoarece, principial, efectul scontat a se obtine prin invatamant trebuie sa includasi un spor de productivitate a muncii, care se regaseste intr-un spor de PIB. Pe seama sporului de PIB ar urma sa se recupereze cheltuielile cu invatamantul, realizand si o crestere suplimentara a acestuia in viitor. In consecinta, pentru aprecierea eficientei acestor cheltuieli se apeleaza la calcularea unor indicatori caracteristici, intre care si termenul de recuperare. Acest indicator se calculeaza in baza raportului dintre volumul cheltuielilor pentru invatamant si sporul de PIB realizabil intr-un interval de timp, fara a se delimita cu exactitate cresterea (de PIB) rezultata ca efect al acestora. In acelasi timp si in mod implicit, ritmul de crestere a PIB trebuie sa conditioneze ritmul de crestere a cheltuielilor cu invatamantul. Aceste conditii se pot exprima schematic prin relatiile: IPIB > ICpi sau PIB1/ PIB 0 > Cpi1/ Cpi 0 (7.3.) (7.2.)

in care: PIB produsul intern brut; Cpi cheltuieli publice pentru invatamant; IPIB indicele produsului intern brut; ICpi indicele cheltuielilor publice pentru invatamant.

iar .PIB/ PIB 0 > C pi/ C pi 0 (7.4.)

unde: .PIB variatia (modificarea) marimii produsului intern brut; .Cpi variatia (modificarea) marimii cheltuielilor publice pentru invatamant. Totusi, aceasta conditionare nu exclude acceptarea unor situatii particulare in care ritmul cresterii cheltuielilor cu invatamantul poate sa nu concorde sau sa devanseze pe cel al cresterii PIB, mai ales cand se produc transformari profunde in economie si societate, inclusiv in sfera invatamantului. Corelarea cheltuielilor pentru invatamant cu rezultatele obtenabile in plan economic si social, impune structurarea adecvata a retelei de invatamant astfel incat absolventii sa poata pune in valoare cunostintele acumulate in scoala. Sub acest aspect, un impact puternic il are cunoasterea evolutiei reale de pe piata muncii, pentru adaptarea retelei scolare si a ofertei de absolventi la cerintele acesteia. In asigurarea eficientei maxime a actiunilor finantate in domeniul invatamantului, un interes deosebit prezinta aplicarea metodei numite analiza cost-avantaje saucostbeneficii. Aceasta metoda porneste de la considerentul ca in orice actiune intreprinsa se presupun anumite eforturi sau costuri si se obtin anumite rezultate. In acest sens, pentru actiuni specifice invatamantului se pune problema delimitarii, pe de o parte a elementelor de efort sau de cost caracteristice si, pe de alta parte, a elementelor de efect sau de beneficii, denumite generic avantaj,e ce decurg din infaptuirea actiunilor finantate. In principiu, este necesara compararea mai multor variante de realizare a actiunilor respective, fiecare dintre acestea presupunand costuri diferite si avantaje diferite, pentru a opta asupra variantei in care raportul dintre cele doua variabile este mai favorabil. Se admite, deci, ca acelasi obiectiv sau scop ar putea fi atins pe mai multe cai, folosind mijloace diferite si antrenand costuri si avantaje diferite. Astfel, in cazul cheltuielilor cu invatamantul, o buna parte dintre elementele de cost sunt cuantificabile si permit compararea lor pentru alegerea variantei optime. Acestea apar ca elemente de cost obisnuite, comune si altor domenii de activitate, cum sunt consumurile materiale de orice fel, inclusiv uzura echipamentelor sau cheltuielile de personal. Pentru elementele de avantaje, in mod direct, pot rezulta anumite venituri (la nivelul indivizilor sau institutiilor), dar, mai ales, indirect apare contributia la cresterea produsului national prin valorificarea superioara a capacitatii de muncasi a productivitatii muncii cadrelor calificate in scoala. In analiza cost-avantaje a cheltuielilor cu invatamantul se acorda o semnificatie deosebita relatiei dintre varsta indivizilor scolarizati si castigul

realizat. Se admite principial ca o crestere a treptei de instruire in scoala trebuie sa se regaseasca intr-un spor de venit realizat de catre absolvent. In acest caz, abordarea eficientei actiunilor de invatamant la nivelul persoanelor interesate sa frecventeze cursurile unei scoli presupune ca avantajul sa se concretizeze intr-o suma suplimentara de venit obtinut de individ pe seama instruirii suplimentare. Pentru aprecierea eficientei, sub acest aspect, se ia in calcul intreaga durata a vietii active, determinand marimea castigului obtenabil suplimentar pe seama punerii in valoare a cunostintelor dobandite prin studiile absolvite, la un loc de munca retribuit corespunzator. In acelasi context, in evaluarea costurilor devine necesar sa se tina seama, atat de cheltuielile directe finantate din fonduri publice sau din alte surse private, cat si de asa-zisele cheltuieli indirecte, suportate din venituri ale familiilor, etc., inclusiv cele concretizate in lipsa de castig pe perioada studiilor, care ii afecteaza pe viitorii absolventi ai scolilor. Aplicarea metodei cost-avantaje la domeniul invatamantului se axeaza pe ideea ca aceste cheltuieli reprezinta o investitie producatoare de venituri viitoare pentru individ si societate. Prin urmare, atat indivizii, cat si statul ar trebui sa fie interesati in formarea profesionala a membrilor societatii de o maniera care sa limiteze costurile la nivelul cel mai redus posibil si sa favorizeze amplificarea avantajelor, asigurand concordanta cat mai deplina intre cererea si oferta de forta de munca, nu numai pe ansamblu, ci si pe diferite specializari. Din acest punct de vedere este recomandata adaptarea continua a retelei de invatamant, pe tipuri de scoli si forme de pregatire generala sau profesionala, pentru a permite evitarea unor cheltuieli suplimentare cu recalificarea fortei de munca. Impactul pozitiv profund al cheltuielilor cu invatamantul asupra dezvoltarii durabile a societatii, pe fundalul revolutiilor tehnico-stiintifice contemporane, face ca ele sa fie considerate veritabile investitii in capital uman sau 'in resurse umane' valorificabile pe termen lung, cu cel mai ridicat randament. Studii intreprinse in aceasta directie atesta aportul important adus de invatamant la cresterea economica, in plan mondial, apreciat pentru deceniul anterior la cote cuprinse intre 16 si 30% din sporul de PIB. In aceeasi idee, prin prisma productivitatii muncii s-a relevat interactiunea puternica dintre nivelul acestui indicator si numarul de clase (de scoala) absolvite de catre subiecti, in sensul unei cresteri exponentiale a celui dintai in raport cu cel de-al doilea. Cheltuielile publice pentru cultura, arta, sport Pentru realizarea unor obiective ale politicii sociale privind serviciile culturale, artistice, sportive etc. autoritatile statului utilizeaza o parte din resursele financiare publice pentru organizarea unor actiuni sau intretinerea si functionarea unor institutii specializate in aceste domenii. Resursele financiare destinate culturii contribuie la cresterea calitatii factorului uman, actiuni care isi aduc aportul la formarea personalitatii umane. Aceste resurse intra in componenta investitiei in

resurse umane, ele au un efect indirect, dar influenteaza pozitiv activitatea economicasi socialasi, in final, contribuie la cresterea economica. Cheltuielile publice pentru cultura au in structura lor diferite componente; in unele tari ele apar impreuna cu actiunile pentru culte, activitati sportive si de tineret, iar in altele apar sub forma cheltuielilor pentru recreere, cultura, culte. In mod obisnuit asemenea cheltuieli detin in bugetele statelor, ponderi relativ reduse, atat in totalul cheltuielilor social-culturale, cat si in totalul cheltuielilor publice, dupa cum rezultasi din tabelul 4. Tabelul nr. 4 Ponderea cheltuielilor publice pentru culturasi arta in totalul cheltuielilor social-culturale, in totalul cheltuielilor publice si in PIB Nr.Crt. Tara Anul de referinta Pond. chelt. pub. pt. cultura si arta In total In total in P.I.B. chelt. chelt. pub. socialculturale

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10.

Impozitele directe - Continutul si rolul impozitelor Save Roua Ligia Impozitele directe

1. Impozitele 1.1. Continutul si rolul impozitelor 19596yng87nrv9m Impozitele reprezinta o forma de prelevare a unei parti din veniturile si/sau averea persoanelor fizice si juridice la dispozitia statului in vederea acoperirii cheltuielilor publice. Aceasta prelevare se face in mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil si fara contraprestatie directa din partea statului. Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie inteles in sensul ca plata acestora catre stat este o sarcina impusa tuturor persoanelor fizice si/sau juridice care realizeaza venit dintr-o anumita sursa sau poseda un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datoreaza impozit. Sarcina achitarii impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice si/sau juridice care realizeaza venit dintr-o anumita sursa prevazuta de lege. Rolul impozitelor de stat se manifesta pe plan financiar, economic si social, cel mai important fiind rolul impozitelor care se manifesta pe plan fi-nancar, deoarece acesta constituie mijlocul principal de procurare a resur-selor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. Pe plan so-cial, rolul impozitelor se concretizeaza in faptul ca prin intermediul lor, stat-ul procedeaza la redistrubuirea unei parti importante din produsul intern brut intre grupuri sociale si indivizi, intre persoanele fizice si cele juridice. nr596y9187nrrv 1.2. Elementele impozitului

Pentru ca prin impozite sa se poata realiza obiectivele financiare, economice si sociale urmarite de catre stat la introducerea lor, este necesar ca reglementarile fiscale sa fie cunoscute si respectate atat de organele fiscale, cat si de contribuabili. Printre elementele impozitului se numara: subiectul (platitorul), suportatorul, obiectul impunerii, sursa impozitului, unitatea de impunere, cota (cotele) impozitului, asieta, termenele de plata, etc. Subiectul impozitului (contribuabilul) este persoana fizica sau juridica obligata prin lege la plata acestuia.

Suportatorul (destinatarul) impozitului este persoana care suporta efectiv impozitul. Obiectul impunerii il reprezinta materia supusa impunerii. La impozitele directe, obiect al impunerii poate fi venitul sau averea. Sursa impozitului arata din ce anume se plateste impozitul. Unitatea de impunere se foloseste pentru exprimarea dimensiunii obiectului impozabil. Drept unitate de impunere putem intalni: unitatea monetara, metrul patrat de suprafata utila, hectarul de teren, bucata, kilogramul, litrul, etc Cota impozitului sau cota de impunere reprezinta impozitul aferent unei unitati de impunere. Asieta (modul de asezare al impozitului) reprezinta totalitatea masurilor care se iau de organele fiscale in legatura cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea marimii materiei imozabile si determinarea impozitului datorat statului. Termenul de plata indica data pana la care impozitul trebuie achitat statului.

2. Caracterizarea generala a impozitelor directe Impozitele directe reprezinta forma cea mai veche de impunere. Ele s-au practicat si in oranduirile precapitaliste, insa, o extindere si o diversi-ficare mai mare au cunoscut abia in capitalism. Impozitele directe au caracteristic faptul ca se stabilesc nominal in sarcina unor persoane fizice sau juridice, in functie de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevazute in lege. Ele se incaseaza direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. Impozitul funciar Impozitul pe cladiri Impozite Impozitul pe activitati reale industriale, comerciale si profesii libere Impozitul pe capitalul mobiliar sau banesc Impozite directe Impozite Impozite pe veniturile persoanelor fizice

pe venit Impozite personale

Impozite pe veniturile societatilor de capital

Impozite pe avere

Impozite pe averea propriu-zisa Impozite pe circulatia averii Impozitul pe sporul de avere

Impozitele directe pot fi grupate in impozite reale si impozite personale. 3. Impozitele reale Impozitele reale se stabilesc in legatura cu anumite obiecte materiale (pamantul, cladirile, fabricile, magazinele, etc.), facandu-se adstractie de situatia personala a subiectului impozitului. Ele mai sunt cunoscute si sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, deoarece se asaza asupra produsului brut al obiectivului impozabil, fara a se face nici o legatura cu situatia subiectului impozitului. 4. Impozitele personale Impozitele personale se intalnesc sub forma impozitelor pe venit si pe avere, in stransa legatura cu situatia personala a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute si sub denumirea de impozite subiective. 4.1. Impozitele pe venit Impozitele pe venit sunt forma de baza a impozitelor personale si au putut fi introduse atunci cand s-a inregistrat o suficienta diferentiere a ve-niturilor realizate de diferite categorii sociale. Subiectele impozitului pe venit sunt persoanele fizice si cele juridice (societatile de capital) care realizeaza venituri din diferite surse. Impozitele pe profitul persoanelor juridice La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice care au domi-ciliul sau rezidenta intr-un anumit stat, precum si cele nerezidente, care re-alizeaza venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele exceptii prevazute de lege. De la plata impozitului pe venit se acorda unele scutiri, astfel in mod frecvent sunt scutiti de plata impozitului pe venit suveranii si familiile regale, diplomatii straini acreditati in tara respectiva (cu conditia reciprocitatii), uneori militarii, institutiile publice si persoanele fizice care realizeaza venituri sub nivelul minimului neimpozabil.

In practica fiscala se intalnesc doua sisteme de asezare a impozitelor pe veniturile persoanelor fizice. Sistemul impunerii separate poate fi intalnit fie sub forma unui im-pozit unic pe venit, care permite o impunere diferentiata pentru fiecare ca-tegorie de venit in functie de natura acestuia, fie prin instituirea mai multor impozite, care vizeaza fiecare in parte venitul obtinut dintr-o anumita sursa. Sistemul impunerii globale este cel mai frecvent intalnit si presupune cumularea tuturor veniturilor realizate de o persoana fizica, indiferent de sursa de provenienta, si supunerea venitului cumulat unui singur impozit. Din compararea celor doua sisteme de impunere, rezulta ca impunerea separata permite tratarea diferentiata a veniturilor, in ceea ce priveste modul de asezare si nivelul cotelor de impozit, deoarece acestea din urma difera in functie de sursa de provenienta a veniturilor. Persoanele care realizeaza venituri dn mai multe surse sunt avantajate, deoarece nu mai sunt afectate de consecintele progresivitatii impunerii, care se fac simtite prin cumularea veniturilor practicata in sistemul impunerii globale. Pentru calcularea impozitului pe veniturile persoanelor fizice pot fi utilizate cote proportionale sau progresive. In unele tari, venitul impozabil este supus mai intai impunerii la cote proportionale si apoi impunerii in cote progresive. Cea mai frecvent utilizata este impunerea in cote progresive pe transe de venit. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice se stabileste, de regula, anual, pe baza declaratiei de impunere intocmite de subiectul impozitului. Dupa stabilirea impozitului datorat statului, acesta se inregistreaza in debitul contribuabilului in registrul de rol. Incasarea impozitului stabilit asupra veniturilor din salarii, dobanzi, rente, etc. se realizeaza, de cele mai multe ori, prin stopaj la sursa, iar impozitul asupra celorlalte venituri se incaseaza direct de la contribuabili. Nu sunt supuse impozitarii:

pensiile care nu depasesc 5 000 000 de lei pe luna si ajutoarele primite in cadrul sistemului asigurarilor sociale; alocatiile de stat pentru copii; pensiile de intretinere; bursele acordate elevilor, studentilor si doctoranzilor; dobanzile acordate pentru titlurile de stat si cele aferente depunerilor la vedere in conturi la societati bancare; sumele sau bunurile primite ca ajutor; donatiile; sponsorizarile (la persoanele care le primesc);

sumele primite de asigurati in baza contractelor de asigurare de bunuri sau persoane; veniturile obtinute din tranzactionarea valorilor mobiliare, etc.

Impunerea are ca obiect venitul efectiv realizat, determinat ca diferenta intre totalul veniturilor incasate din activitatea desfasurata si cheltuielile efectuate pentru realizarea veniturilor. Pentru a se determina venitul impozabil, contribuabilii trebuie sa depuna, pana la data de 31 ianuarie a fiecarui an, declaratia de impunere pentru veniturile realizate in anul fiscal precedent. Pentru calcularea impozitului cuvenit statului asupra venitului anual impozabil se aplica cote progresive compuse al caror nivel minim este de 15% pentru veniturile de pana la 3 000 000 lei. Cota de impunere maxima este de 35% si se aplica asupra veniturilor care depasesc 12 000 000 lei. Tot pe baza acestor cote se calculeaza si impozitul pe veniturile obtinute din drepturi de autor, din cesionarea, inchirierea si valorificarea unor astfel de drepturi dobandite prin mostenire. Pentru veniturile obtinute din inchirierea, subinchirierea si din constituirea dreptului de uzufruct, impozitul se calculeaza prin aplicarea unei cote de 15% asupra venitului anual impozabil, care se obtine prin deducerea din veniturile incasate la nivelul unui an a impozitului pe cladiri, a primelor de asigurare platite si a impzitului pe teren aferente spatiului inchiriat. Daca este vorba de inchirierea sau subinchirierea de camere mobilate, se mai deduce si o cota forfetara de cheltuieli de 20% din venitul rezultat in urma scaderii impozitelor si a primelor de asigurare mentionate. Impozitul pe profitul persoanelor juridice Pentru stabilirea impozitului pe profitul realizat de persoanele juridice (societatile de capital), in unele tari se foloseste acelasi sistem de impunere ca in cazul persoanelor fizice, iar in altele se practica un sistem distinct. Modul in care se realizeaza impunerea profitului realizat de persoanele juridice este determinat de organizarea acestora, ca societati de persoane sau ca societati de capital. In cazul societatilor de persoane, impunerea veniturilor acestora se face frecvent pe baza sistemului aplicat veniturilor persoanelor fizice, deoarece este dificil sa se faca distinctie intre averea fiecareia din persoanele asociate si patrimoniul societatii respective. La societatile de capital, poate fi facuta o demarcatie neta intre averea personala a actionarilor si patrimoniul societatii deoarece actionarii raspund pentru actele si faptele societatii numai in limitele partii de capital pe care o detin. Profitul obtinut de o societate de capital se repartizeaza atat actio-narilor sub forma de dividende (proportional cu participarea lor la capital), cat si la dispozitia societatii pentru constituirea unor fonduri. Aceasta repar-tizare a profitului permite luarea in

considerare a mai multor modalitati de impunere a veniturilor realizate de societatile de capital si anume: a) se impune mai intai profitul total obtinut de societatea de capital si apoi separat profitul repartizat actionarilor sub forma de dividende. In acest caz, considerat clasic, partea din profit repartizata actionarilor este impusa de doua ori impozitarii (o data la societate si a doua oara la actionari sau asociati); b) se impun numai dividendele, iar partea din profit lasata la dispozitia societatii de capital este scutita de impozit. Practicarea acestei metode este avantajoasa pentru societatile de capital si vizeaza simularea acestora in plasarea profitului realizat in noi investitii; c) se impune numai partea din profit care ramane la dispozitia societatii de capital, iar dividendele repartizate actionarilor nu sunt impuse impozi-tarii. In acest caz se incalca principiul echitatii fiscale, deoarece se exone-reaza de la impunere dividendele realizate de actionari; d) impunerea separata, mai intai a dividendelor repartizate actionarilor si apoi a partii din profit ramase la dispozitia societatii de capital. In vederea stabilirii venitului impozabil al societatii de capital, se pleaca de la rezultaele de bilant ale acesteia, la care se adauga: soldul stocurilor (soldurile de la inceputul anului, plus intrarile din productie, minus iesirile), veniturile din castiguri de capital, dobanzile la conturile curente, veniturile din dobanzi la creditele acordate, veniturile din chirii, etc. Pentru a se stabili venitul impozabil, urmeaza ca din veniturile brute astfel dereminate sa se scada: cheltuielile de productie, dobanzile platite, prele-varile la fondul de rezerva si la alte fonduri speciale permise de lege, pier-derile din activitatea anului curent si eventual din anii precedenti, anumite prelevari pentru scopuri social-culturale. Conditiile si limitele in care pot fi facute aceste scazaminte difera de la tara la tara. In ceea ce priveste impozitarea propriu-zisa a profitului net obtinut de societatile de capital, practica internationala permite evidentierea urmatoa-relor situatii: a) in unele tari cotele de impunere sunt diferentiate in functie de proprie-tarul capitalului social; b) cotele de impunere sunt diferentiate in functie de natura activitatilor din care se obtine profitul; c) nivelul cotelor de impunere este stabilit in functie de cifra de afaceri a societatilor comerciale; d) utilizarea unor cote de impozit diferite, dupa cum impozitul este un venit al bugetului de stat (federal) sau al bugetelor locale;

e) utilizarea unei singure cote de impunere. Dupa cum rezulta din cele prezentate, impozitul pe profitul societatilor de capital se calculeaza pe baza unor cote proportionale carora li se pot aplica anumite corective. Impunerea profitului realizat de persoanele juridice se face, de regula, anual, pe baza declaratiei de impunere intocmite de acestea. 4.2. Impozitele pe avere Institurea acestor impozite a fost facuta din cauza ca diferite persoane fizice si juridice au drept de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile. In practica fiscala din diferite tari, impozitele pe avere se intalnesc sub urmatoarele forme:

impozite asupra averii propriu-zise; impozite pe circulatia averii; impozite pe sporul de avere sau pe cresterea valorii averii.

Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi intalnite atat ca impozite stabilite asupra averii, dar platite din venitul obtinut de pe urma averii respective, cat si ca impozite instituite pe substanta averii. Impozitele asupra averii propriu-zise care se intalnesc mai frecvent sunt:

impozitele pe proprietatile imobiliare; impozitele asupra activului net.

Impozitele pe proprietatile imobiliare se intalnesc cel mai adesea sub forma impozitelor asupra terenurilor si cladirilor. Aceste impozite au ca baza de impunere fie valoarea de inlocuire sau valoarea declarata de proprietar, fie veniturile capitalizate privind bunurile respective. Cotele de impunere sunt in general scazute si sunt diferentiate atat in functie de categoria de folosinta a terenului, cat si de amplasamentul acestuia. Impozitele asupra activului net au ca obiect intreaga avere mobila si imobila pe care o detine un contribuabil. La plata acestui impozit in unele tari sunt supuse atat persoanele fizice cat si cele juridice, iar in altele fie numai persoanele fizice, fie numai societatile de capital. Impozitele pe circulatia averii se instituie in legatura cu trecerea dreptului e proprietate asupra unor bunuri mobile si imobile de la o persoana la alta. In aceasta categorie de impozite, se afla:

impozitele pe succesiuni;

impozitele pe donatii; impozitele pe actele de vanzare-cumparare a unor bunuri imobile; impozitele pe hartiile de valoare (actiuni, obligatiuni, etc.); impozitele pe circulatia capitalurilor si a efectelor comerciale.

Impozitele pe succesiuni au ca obiect al impunerii averea primita drept mostenire de o persoana fizica si vizeaza numai circulatia bunurilor intre persoanele fizice. Impozitul poate fi stabilit fie global pentru toata averea lasata mostenire, fie separat pentru partea de avere ce revine fiecarui mostenitor. Calcularea impozitului se face pe baza unor cote progresive, iar nivelul acestora este diferentiat atat in functie de valoarea averii care face obiectul succesiunii, cat si in functie de gradul de rudenie existent intre persoana decedata (decujus) si mostenitorii acesteia (impozitul este mult mai mare cu cat succesorul este ruda mai indepartata cu persoana decedata). Impozitele pe donatii au fost introduse pentru a preveni ocolirea platii impozitului pe succesiuni, in cazul in care are loc efectuarea de donatii de avere in timpul vietii. Impozitul cade in sarcina persoanei care primeste donatia (donatar) si se calculeaza pe baza unor cote progresive. Nivelul progresivitatii este influentat de valoarea averii donate si de gradul de rudenie dintre donator si donatar. Impozitele pe actele de vanzare-cumparare a unor bunuri imobile cad in sarcina cumparatorilor. In unele tari pentru calcularea impozitului se utilizeaza cote proportionale, iar in altele cote progresive. Impozitele pe sporul de avere sau pe cresterea valorii averii au ca obiect sporul de valoare pe care l-au inregstrat unele bunuri in cursul unei perioade de tmp. Ca impozite de acest gen putem mentiona:

impozitul pe surplusul de valoare imobiliara; impozitul pe sporul de avere realizat in timp de razboi..

Impozitul pe surplusul de valoare imobiliara a fost introdus pentru impunerea sporului de valoare inregistrat de anumite bunuri imobiliare in intervalul de timp de la cumparare si pana la vanzare, fara ca proprietarul sa fi efectuat o cheltuiala in acest scop. Impozitul pe sporul de avere realizat in timp de razboi are ca obiect averea dobandita in timpul sau ca urmare a razboiului. Cu toate ca impozitul se calcula in cote progresive, el n-a avut un randament prea ridicat, deoarece existau numeroase cai de sustragere de la impunere si se platea in moneda depreciata in urma inflatiei. 5. Dubla impunere juridica internationala Cunoasterea temeinica a practicii fiscale internationale are o impor-anta deosebita in realizarea procesului de largire a cooperarii economice si financiare dintre acestea. Dubla impunere juridica internationala poate de-veni, la un moment dat, o

piedica in amplificarea relatiilor economice, financiare, de credit, etc. dintre diferite tari. 5.1. Continutul dublei impuneri juridice internationale Dubla impunere juridica internationala reprezinta supunerea la impozit a aceleiasi materii impozabile si pentru aceeasi perioada de timp, de catre doua autoritati fiscale din tari diferite. Dubla impunere poate aparea in cazul realizarii de catre rezidentii unui stat a unor venituri pe teritoriul altui stat. Dubla impunere juridica internationala poate aparea numai in cazul impozitelor directe (al impozitelor pe venit si al celor pe avere). In practica fiscala internationala pot fi intalnite mai multe criterii care stau la baza impunerii veniturilor sau a averii, si anume:

criteriul rezidentei (domiciliului fiscal); criteriul nationalitatii; criteriul originii veniturilor.

Potrivit criteriului rezidentei, impunerea veniturilor se efectueaza de autoritatea fiscala din tara careia apartine rezidentul, indiferent daca veniturile sau averea sunt obtinute sau se afla pe teritoriul acelui stat sau in afara acestuia. Conform criteriului nationalitatii, un stat impune rezidentii sai, care realizeaza venituri sau poseda averi din (in) statul respectv, indiferent daca ei locuiesc sau nu in tara lor. In cazul criteriului originii veniturilor, impunerea se face de catre organele fiscale din tara pe al carei teritoriu s-au realizat veniturile sau se afla averea, facandu-se abstractie de rezidenta sau de nationalitatea beneficiarilor de venituri. Modul in care aceste criterii sunt aplicate duce la aparitia dublei impuneri internationale. Consecintele negative pe care le are dubla impunere asupra dezvoltarii relatiilor economice si financiare dintre diferite tari au facut necesara gasirea unor solutii pentru inlaturarea ei. 5.2. Metode pentru evitarea dublei impuneri juridice internationale Evitarea dublei impuneri se poate face fie pe baza unor masuri legislative unilaterale, fie prin incheierea de acorduri bilaterale sau multilaterale intre diferite state, iar solutia cea mai potrivita este incheierea de conventii bi sau multilaterale intre state.

Conventia pentru evitarea dublei impuneri se aplica impozitelor pe ve-nit si pe avere, iar sub incidenta ei intra atat persoanele fizice cat si cele juridice. Pentru evitarea propriu-zisa a dublei impuneri, in practica fiscala internationala se aplica mai multe metode sau procedee tehnice:

scutirea totala; scutirea progresiva; creditarea ordinara a impozitului; creditarea totala a impozitului.

Conform procedeului scutirii (exonerarii) totale, venitul realizat in strainatate de rezidentul unui anumit stat si care a fost supus impunerii acolo, nu se mai include in venitul impozabil in statul de rezidenta. In cazul procedeului scutirii (exonerarii) progresive, venitul obtinut de rezidentul unui stat in strainatate se adauga la veniturile realizate de acesta in statul de rezidenta, urmand apoi ca la venitul total astfel obtinut sa se stabileasca cota progresiva aferenta. Procedeul creditarii (imputarii) ordinare consta in aceea ca impozitul platit statului strain pentru venitul realizat pe teritoriul acestuia, de rezidentul altui stat, se deduce direct din impozitul datorat statului de rezidenta, dar numai pana la limita impozitului intern ce revine la un venit egal cu venitul obtinut in strainatate. In cazul procedeului creditarii (imputarii) totale impozitul platit in strainatate pentru venitul realizat acolo se deduce integral din impozitele datorate in statul de rezidenta. Deducerea integrala se face inclusiv in situatiile in care impozitul platit in strainatate este mai mare decat impozitul aferent aceluiasi venit in statul de rezidenta. Aplelarea la unul sau altul din aceste procedee permite, dupa caz, diminuarea impozitelor datorate statului de rezidenta sau recunoasterea impozitelor platite in strainatate.

Caracterizarea generala a impozitelor indirecte Pentru procurarea veniturilor de care are nevoie pentru acoperirea cheltuielilor publice, statul foloseste alaturi de impozitele directe si impozitele indirecte. In tarile dezvoltate, de regula, aportul impozitelor indirecte la formarea veniturilor fiscale ale statului este mai mic decat cel al impozitelor directe. Dimpotriva, in tarile in tranzitie, ponderea impozitelor indirecte o devanseaza pe cea a impozitelor directe datorita performantelor economice mai scazute si al nivelului relativ scazut al randamentului si aportului impozitului pe venit. Impozitele indirecte se deosebesc de cele directe prin cateva caracteristici esentiale: - imbraca, in principal forma impozitelor pe consum, deoarece se percep la vanzarea anumitor marfuri sau la prestarea unor servicii; - nu au un caracter nominativ, ele se realizeaza de la toti cei care consuma bunuri din categoria celor impuse, independent de veniturile, averea sau situatia personala a acestora; - in cazul impozitelor indirecte nu se mai acorda facilitatile fiscale cunoscute la asezarea impozitelor directe (scutirea de la impunere a minimului neimpozabil, reduceri sau scutiri de impozit pentru cei cu sarcini sociale etc.); - perceperea impozitelor indirecte necesita un cost relativ redus, ceea ce justifica preferinta unor tari pentru impozitele indirecte; - cotele de impozit nu sunt diferentiate in functie de venitul, averea sau situatia personala a celui care cumpara marfurile sau serviciile care fac obiectul impozitelor indirecte; - subiectul si suportatorul nu sunt una si aceeasi persoana; in calitatea de platitori ai impozitelor indirecte apar, de regula, intreprinzatorii (agentii economici), iar in calitatea de suportatori, consumatorii bunurilor sau serviciilor ce cad sub incidenta acestor impozite; - tehnica de percepere este diferita de cea a impozitelor directe, in cazul lor nefiind posibila deschiderea rolului nominativ. Prin modul de asezare impozitele indirecte dau impresia ca afecteaza, in aceeasi masura, veniturile tuturor categoriilor sociale. In fapt, ele afecteaza in special categoriile sociale sau persoanele cu venituri mici deoarece se percep, de regula, la vanzarea bunurilor de larg consum.

Prin raportarea impozitelor indirecte la veniturile obtinute de diferite categorii sociale se constata ca ponderea acestor impozite in venituri este cu atat mai mare, cu cat veniturile realizate sunt mai mici. Deoarece la impozitele indirecte nu se acorda facilitatile cunoscute in cazul impozitelor directe, se ajunge la situatia ca impozitele indirecte sa aiba un pronuntat caracter regresiv.

O atenta analiza a impozitelor indirecte scoate in evidenta, pe de o parte, avantajele pe care acestea le prezinta iar, pe de alta parte, anumite inconveniente ale acestora. Dintre avantajele care justifica preferinta unor state pentru practicarea impozitelor indirecte cele mai importante sunt: - productivitatea lor destul de ridicata si operativitatea cu care procura resurse financiare pentru stat; - prin modul de asezare si percepere, impozitele indirecte limiteaza considerabil evaziunea fiscala; - fiind cuprinse in pretul marfurilor, impozitele indirecte sunt suportate in mod treptat de catre contribuabili, care, cel mai adesea, le ignora, confundandu-le cu pretul (fenomenul de 'anestezie fiscala'); - uneori se afirma ca, intrucat actul cumparari unui bun este constient si voluntar, si plata impozitelor indirecte are caracter voluntar, facultativ. Aceasta idee este valabila, cel mult, in ceea ce priveste procurarea unor obiecte de lux insa nu si in ceea ce priveste bunurile de consum de stricta necesitate. Alaturi de aceste avantaje impozitele indirecte prezinta si o serie de deficiente, si anume: - principala critica adusa fiscalitatii indirecte este legata de lipsa de echitate a acesteia. Impozitele indirecte au un caracter regresiv (progresivitate inversa) si exercita o presiune fiscala mai mare asupra categoriilor sociale cu venituri mici; - un al doilea repros adus impozitelor indirecte vizeaza randamentul instabil al acestora generat de sensibilitatea lor in raport de conjunctura economica; - cel putin unele dintre impozitele indirecte (taxele vamale, de exemplu) sunt criticabile si din punct de vedere al costului de percepere al lor.

In Romania, impozitele indirecte constituie principalele resurse bugetare ale statului (69,8% din totalul veniturilor bugetului de stat la nivelul anului 2005). In sistemul impozitelor indirecte se cuprind: - &nbs 646c25g p; &nbs 646c25g p; taxele de consumatie; - &nbs 646c25g p; &nbs 646c25g p; monopolurile fiscale; - &nbs 646c25g p; &nbs 646c25g p; taxele vamale; - &nbs 646c25g p; &nbs 646c25g p; alte taxe. Taxele de consumatie Taxele de consumatie sunt impozite indirecte cuprinse in pretul de vanzare al marfurilor produse si realizate in interiorul aceleiasi tari. Instituirea lor are la baza ideea conform careia cheltuielile de consum sunt un element revelator al puterii contributive a unei persoane fizice sau juridice.

Figura nr. 9.1.

In practica fiscala se intalnesc doua mari tehnici de impunere a cheltuielilor de consum: a. prin impozite analitice pe anumite cheltuieli specifice, rezultand taxe de consumatie pe produs (accize); b. printr-un impozit sintetic pe cheltuiala globala care afecteaza ansamblul cheltuielilor efectuate de un contribuabil, rezultand taxe de consumatie cu caracter general (taxe generale pe vanzari). Taxele de consumatie pe produs (accizele) Aceste taxe vizeaza consumul anumitor produse care se consuma in cantitati mari si care nu pot fi inlocuite de cumparatori cu altele, pentru ca in acest fel, impozitul sa aiba un randament fiscal cat mai ridicat. Instituirea de impozite pe anumite cheltuieli specifice de consum ridica, pe de o parte, o problema de politica fiscala constand in alegerea categoriilor de bunuri care sa fie impozitate, iar pe de alta parte, o problema de tehnica fiscala, ce consta in alegerea metodelor de impozitare. In legatura cu primul aspect, in prezent, aceste impozite vizeaza doua mari categorii de marfuri: articolele de lux (blanuri naturale, bijuterii, articole de cristal, autoturisme, arme de vanatoare etc.) si unele bunuri de uz curent consumate in cantitati mari si care au cerere inelastica (bauturi alcoolice, produse din tutun, cafea, produse petroliere etc.).

In legatura cu al doilea aspect, in ceea ce priveste tehnica fiscala, taxele de consumatie se calculeaza: - fie in suma fixa pe unitatea de masura, ceea ce permite lupta impotriva fraudei, dar care prezinta inconvenientul ca nu se adapteaza automat la fluctuatiile monetare si necesita actualizari periodice; - fie in cote procentuale proportionale aplicate asupra pretului de vanzare, metoda ce prezinta avantajul unei adaptari suple la fluctuatiile monetare, dar care faciliteaza frauda fiscala. De regula, produsele destinate exportului sunt scutite de aceste impozite indirecte, iar cele provenite din import trebuie impuse cu aceleasi taxe, ca si

produsele indigene. Nivelul cotelor utilizate pentru calculul accizelor difera de la o tara la alta dar, in general, el este ridicat depasind adesea 50% si uneori chiar 100%. Baza de impozitare a accizelor o formeaza in general preturile, asupra carora se aplica o cota procentuala de impozit, sau cantitatile exprimate in unitati naturale asupra carora se aplica o cota fixa exprimata in euro pe unitate. Concluzionand, accizele se instituie, de regula, asupra produselor 1[1] la care: - &nbs 646c25g p; &nbs 646c25g p; productia si vanzarea sunt supravegheate de stat; - &nbs 646c25g p; &nbs 646c25g p; elasticitatea cererii in raport cu venitul este supraunitara; - consumul lor conduce la afectarea sanatatii populatiei, la influentarea mediului inconjurator etc. In Romania, urmare a aderarii la Uniunea Europeana, prevederile referitoare la accize incluse in Codul Fiscal 2[2] sunt in cea mai mare parte armonizate cu prevederile directivei a XII-a a Uniunii Europene. Produsele supuse accizelor sunt grupate in doua categorii: - produse la care se practica accize armonizate cu cele din Uniunea Europeana (bere, vinuri, bauturi fermentate, alcool etilic, produse din tutun, uleiuri minerale, electricitate); - alte produse accizabile (cafea, unele confectii din blanuri naturale, articole din cristal, bijuterii din aur si platina, produse de parfumerie, etc.). Taxele de consumatie cu caracter general (taxele generale pe vanzari) Aceste taxe vizeaza volumul total al vanzarilor, indiferent daca obiectul vanzarii il reprezinta bunurile de consum sau mijloacele de productie, motiv pentru care mai sunt intalnite si sub denumirea de impozite pe cifra de afaceri.

1. In practica fiscala internationala, in functie de veriga la care se incaseaza (unitatea producatoare, comertul cu ridicata sau cu amanuntul) se cunosc doua forme de asezare a impozitului pe cifra de afaceri, , astfel: - &nbs 646c25g p; &nbs 646c25g p; impozitul cumulativ (multifazic); - &nbs 646c25g p; &nbs 646c25g p; impozitul unic (monofazic). In conditiile practicarii impozitului cumulativ (multifazic), marfurile sunt impuse la toate verigile prin care trec din momentul iesirii din procesul de fabricatie si pana cand ajung la consumator. Impozitul se mai numeste si in cascada, bulgare de zapadasau in piramida deoarece la fiecare veriga noua se asaza asupra pretului la care se achizitioneaza marfa, in care este inclus si impozitul platit cu prilejul fiecarei tranzactii pana in momentul respectiv.

Impozitul unic (monofazic) se caracterizeaza prin aceea ca se incaseaza o sigura data, indiferent de numarul verigilor prin care trece marfa supusa impunerii. Impozitul se poate incasa: - fie in momentul vanzarii marfii de catre producator si atunci se numeste taxa de productie; - fie in stadiul comertului cu ridicata sau cu amanuntul si se numeste taxa asupra vanzarii sau impozit pe circulatie. Taxa de productie este mai usor de administrat, deoarece sunt mai putini platitori si are un grad mai redus de stratificare, pe cata vreme impozitul pe circulatie scapa de sub efectul dublei impozitari. Acest impozit s-a practicat in Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Suedia, Norvegia, iar in S.U.A., Canada, Japonia si Elvetia se practica si in prezent.

2. In functie de baza de calcul, impozitul pe cifra de afaceri imbraca doua forme: - &nbs 646c25g p; &nbs 646c25g p; impozitul pe cifra de afaceri bruta; - &nbs 646c25g p; &nbs 646c25g p; impozitului pe cifra de afaceri neta. Impozitul pe cifra de afaceri bruta se stabileste prin aplicarea cotei de impozit asupra intregii valori a marfurilor vandute, care include si impozitul platit la verigile anterioare. Impozitul pe cifra de afaceri bruta are ca efect concentrarea productiei deoarece intreprinderile integrate, care ocolesc comertul cu ridicata, sunt avantajate fata de cele neintegrate care livreaza produsele lor intreprinderilor comerciale.

Impozitul pe cifra de afaceri neta se aplica numai asupra diferentei dintre pretul de vanzare si pretul de cumparare, adica numai asupra valorii adaugate de fiecare participant la procesul de productie si circulatie al marfii respective, motiv pentru care se mai numeste si taxa pe valoarea adaugata. Taxa pe valoarea adaugata este un impozit pe cheltuiala care a fost instituit in anul 1954 in Franta si care, datorita avantajelor sale, a fost rapid adoptat de o serie de state. Taxa pe valoare adaugata este practicata, in prezent in tarile membre ale U.E. si in alte tari cum sunt: Japonia, Canada, Romania, Bulgaria. Principalele caracteristici ale taxei pe valoarea adaugata, din care se pot desprinde o serie de avantaje, sunt urmatoarele: - este un impozit indirect, suportat de catre consumatorii finali ai bunurilor si serviciilor; - este un impozit general intrucat se aplica, in principiu, la toate tranzactiile privind bunurile si serviciile;

- este un impozit unic cu plata fractionata, corespunzatoare valorii adaugate in fiecare stadiu; - este un impozit neutru in raport cu numarul stadiilor prin care trece produsul si nu influenteaza consumatorul in a reduce consumul; - este un impozit transparent ceea ce permite exercitarea dreptului de deducere si detaxarea investitiilor si exporturilor; - asigura o mai mare ritmicitate a veniturilor la buget prin accelerarea decontarilor. Taxa pe valoarea adaugata are insa si o serie de neajunsuri, dintre care, cel mai important este regresivitatea acesteia, mai ales atunci cand se aplica intr-o cota unica. Taxa pe valoare adaugata se poate calcula in doua variante: - prin aplicarea cotei proportionale asupra valorii adaugate in fiecare stadiu pe care il parcurge marfa de la producator la cumparator ; este un procedeu mai rar utilizat datorita dificultatilor pe care le ridica determinarea valorii adaugate; - prin aplicarea cotei proportionale asupra pretului de vanzare din stadiul respectiv, obtinandu-se astfel taxa asupra pretului de vanzare din care se deduce taxa (calculata in acelasi fel), aferenta pretului de vanzare din stadiul anterior. Diferenta rezultata este taxa pe valoare adaugata aferenta stadiului respectiv. In practica au fost adoptate diverse forme ale celei de-a doua variante. Avand in vedere faptul ca in cursul perioadei de impunere au loc multiple cumparari si vanzari de bunuri, in practica se procedeaza astfel: calculul taxei asupra pretului de vanzare se efectueaza cu ocazia fiecarei vanzari, cuantumul impozitului inscriindu-se distinct in factura. La finele perioadei, se determina TVA colectata, aferenta tuturor vanzarilor, din care se deduce totalul TVA cuprins in facturile de cumparare din aceiasi perioada, obtinandu-se impozitul de plata sau de rambursat (dupa cum diferenta este pozitiva sau negativa). Aceasta metoda se aplica in majoritatea tarilor care practica acest impozit, intrucat permite determinarea directa a obligatiei fiscale si diferentierea cotelor de impunere. Datoreaza taxa pe valoarea adaugata toti cei care desfasoara o activitate economica (persoane fizice si juridice) indiferent de locul, scopul sau rezultatele acesteia. Fiind, asadar, un impozit pe consum, nu intereseaza calitatea persoanei impozabile, ci natura actului, a operatiei impozabile. Taxa se varsa la buget de catre persoana fizica sau juridica care apare in calitate de vanzator, dar se suporta de consumatorii marfurilor sau serviciilor respective in momentul cumpararii acestora.

Numarul si nivelul cotelor taxei pe valoarea adaugata difera de la o tara la alta. Tarile care utilizeaza mai multe categorii de cote au stabilite, de regula, o cota redusa pentru produsele alimentare si de larg consum, o cota majorata pentru produsele de lux si cele care fac obiectul monopolului de stat si o cota normala (intermediara) pentru celelalte marfuri si servicii. In general, produsele care fac obiectul exportului nu sunt supuse taxei pe valoarea adaugata. Prin urmare, o intreprindere care livreaza marfuri la interni si la export va plati taxa pe valoarea adaugata numai pentru marfurile livrate beneficiarilor interni. In Romania, pana la mijlocul anului 1993, singurul impozit general pe vanzari practicat a fost impozitul pe circulatia marfurilor. Era un impozit pe cifra de afaceri bruta, stabilit in cote diferentiate pe produse sau grupe de produse (ultima varianta practicata utiliza cinci asemenea cote, cuprinse intre 3% si 5%). Intrucat prezenta neajunsurile specifice impozitului pe cifra de afaceri bruta, incepand cu 1 iulie 1993 a fost inlocuit cu taxa pe valoarea adaugata. Modelul taxei pe valoarea adaugata introdus in tara noastra este inspirat de cel aplicat in tarile membre ale Uniunii Europene. De la introducerea sa si pana in prezent, asezarea acestui impozit a cunoscut numeroase modificari si adaptari in incercarea de a spori productivitatea si echitatea sa si de a face noi pasi in directia armonizarii practicii fiscale de la noi cu cea a Uniunii Europene. In privinta cotelor, in prezent, cota standard a taxei pe valoarea adaugata este de 19% si se aplica asupra operatiunilor impozabile, cu exceptia celor scutite de TVA si a celor care sunt supuse cotei reduse a TVA de 9%. Monopolurile fiscale Monopolurile fiscale constituie o alta forma de manifestare a impozitelor indirecte, fiind (ca si accizele) o modalitate de impunere selectiva a consumului, intrucat vizeaza anumite categorii de marfuri, de regula, din cele cu cerere inelastica si nesubstituibile: sarea, alcoolul, tutunul, chibriturile, cartile de joc etc.

Veniturile realizate de stat de pe urma monopolurilor fiscale sunt formate, pe de o parte, din profitul creat in procesul de productie si desfacere a acestor marfuri, iar pe de alta parte din impozitul indirect cuprins in pret, care se incaseaza de la consumatorii marfurilor respective. Monopolurile fiscale, in functie de sfera lor de cuprindere, pot fi:

a. monopoluri fiscale depline, care se instituie de catre stat atat asupra productiei, cat si asupra comertului cu ridicata si cu amanuntul a anumitor marfuri; b. monopoluri fiscale partiale, care se instituie fie numai asupra productiei si comertului cu ridicata, fie numai asupra comertului cu amanuntul. Monopolurile fiscale se instituie de catre stat in principal din doua motive: - pentru ca in categoria produselor enumerate (tutun, alcool, bauturi alcoolice etc.) se petrec cele mai frecvente fenomene de evaziune si frauda fiscala, iar prin preluarea de catre stat a producerii sau desfacerii acestora se inlatura aceste neajunsuri; - pentru ca activitatea din acest domeniu este producatoare de venituri importante. Printre tarile in care intalnim monopoluri fiscale putem mentiona: Italia (asupra tutunului, chibriturilor si pietrelor de bricheta), Germania, Suedia, Austria (asupra alcoolului si bauturilor alcoolizate), Spania (asupra tutunului si petrolului) etc. In Romania, s-a instituit un monopol fiscal partial in anul 20003[3] asupra comercializarii alcoolului etilic rafinat si a alcoolului tehnic; prin aceasta reglementare s-a interzis circulatia si comercializarea alcoolului brut, etilic rafinat si tehnic intre agentii economici, in special, pentru inlaturarea fenomenului evazionist. In anul 2001 s-a renuntat insa la acest monopol. Taxele vamale Taxele vamale sunt impozite analitice utilizate de catre stat pentru impunerea selectiva a marfurilor ce trec granitele vamale ale statului respectiv, cu scopul de a procura venituri fiscale, dar si de a proteja economia nationala de concurenta straina. Taxele vamale pot fi percepute de catre stat asupra importului, exportului si tranzitului de marfuri. Taxele vamale de export se intalnesc destul de rar, deoarece statele sunt interesate in a incuraja exporturile. Atunci cand se percep, totusi, astfel de taxe au fie un scop fiscal, fie unul economic. Tarile ce detin monopolul natural asupra unor resurse minerale sau materii prime, taxeaza exportul acestora

pentru a determina prelucrarea lor in tara, in timp ce tarile ce detin monopolul tehnologic (de fabricatie)4[4] la unele produse, taxeaza exportul acestora. Taxele vamale de tranzit se intalnesc asupra marfurilor ce fac obiectul comertului exterior, cu ocazia trecerii lor pe teritoriul unei terte tari. Se practica si ele tot mai rar, intrucat statele incurajeaza tranzitul de marfuri pentru a realiza incasari in valuta sub forma tarifelor pentru folosirea cailor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice etc. Taxele vamale de import sunt cele mai frecvente si se platesc de catre importator la intrarea in tara a unor marfuri cumparate de pe piata externa. In raport de obiectivul urmarit, ele pot sa aiba caracter fiscal sau protectionist. Taxele vamale cu caracter fiscal pur sunt cele care vizeaza marfuri din import care nu sunt realizate si in tara importatoare, deci nu poate fi vorba de a proteja productia nationala. Cel mai adesea, insa, pe langa rolul lor financiar, taxele vamale au un important rol economic (protectionist).

Se observa, ca tendinta, ca in conditiile contemporane, taxele vamale sunt folosite tot mai mult in scopuri protectioniste si tot mai rar in scopuri fiscale. Se poate vorbi insa frecvent de un dublu scop, adica si fiscal si protectionist. Politica protectionista se realizeaza nu numai cu ajutorul taxelor vamale, adica cu instrumente tarifare, ci si cu instrumente netarifare. Dupa modul in care sunt stabilite, taxele vamale pot fi: - taxe vamale specifice, atunci cand se stabilesc in suma fixa pe unitatea de masura; - taxe vamale ad-valorem, atunci cand se stabilesc in procente din valoarea marfurilor importate; - taxe vamale compuse (mixte), care apar ca o combinatie a primelor doua.

Taxele vamale practicate de o tara sunt inscrise intr-un catalog, denumit tarif vamal, care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale, precum si taxele vamale percepute la fiecare produs sau grupa de produse. In raport cu nivelul lor, taxele vamale pot fi: - taxe vamale in conditia clauzei natiunii celei mai favorizate, care se aplica la importul de marfuri, efectuat de o tara membra a Organizatiei Mondiale a Comertului, din tarile membre ale aceluiasi organism sau din alte tari cu care aceasta are incheiate acorduri bilaterale, pe baza carora isi acorda reciproc clauza natiunii celei mai favorizate (se mai numesc taxe conventionale); - taxe vamale autonome, care au un nivel mai ridicat decat precedentele si se aplica la importul de marfuri din tarile cu care nu sunt incheiate acorduri bazate pe clauza mentionata; - taxe vamale preferentiale care se aplica in relatiile dintre statele care fac parte din diferite uniuni vamale (de exemplu, Uniunea Europeana, A.E.L.S) sau in relatiile dintre o grupare vamala si anumite tari cu care a incheiat diverse acorduri. Nivelul lor este mai scazut decat al taxelor vamale conventionale (si, implicit, al celor autonome) uneori, mergandu-se pana la eliminarea taxelor vamale. In afara taxelor vamale obisnuite, pe plan international se mai practica si alte tipuri de taxe, cum sunt: - taxe de retorsiune, care sunt taxe sanctionale aplicate fata de tarile care au luat masuri de politica comerciala unilaterala si neloiala; - taxe compensatorii, instituite ca taxe speciale in scopul neutralizarii oricarei subventii acordate, direct sau indirect, in tara de origine sau in tara exportatoare; - taxe anti-dumping ce sunt percepute suplimentar, peste taxa vamala obisnuita pentru a contracara politica de dumping prin care unele state incearca sa cucereasca noi piete. In tara noastra se practica doar taxe vamale de import care se determina prin aplicarea cotelor proportionale la valoarea in vama. Odata cu aderarea la Uniunea Europeana, Romania a renuntat la propriul Cod vamal si a trecut la utilizarea Codului Vamal Unic al Uniunii Europene in relatiile comerciale pe care le are cu tarile extracomunitare. Alte taxe Taxele reprezinta o alta forma a impozitelor indirecte, fiind datorate in schimbul unor prestari de servicii pe care le efectueaza institutiile publice,

notariale etc. pentru diverse persoane fizice si juridice.De obicei, nivelul lor este superior costului acestor servicii, diferenta fiind reprezentata de veritabile elemente de impozit.

Pentru a determina sumele de plata catre autoritatea publicao r i c e a g e n t e c o n o m i c i n f i i n t e a z a c e l p u t i n p a t r u c o n t u r i : T V A colectata, TVA deductibila, TVA de plata, TVA de recuperat.Mecanismul prin care se determina TVA datorata bugetuluistatului il prezentam in continuare succint. In contul TVA colectatase inregistreaza TVA incasata la vanzarea produsului sau lucrarii.I n c o n t u l T V A d e d u c t i b i l a s e i n r e g i s t r e a z a T V A p l a t i t a l a c u mp a r a r e a d e c a t r e a g e n t u l e c o n o mi c a v a l o r i l o r ma t e r i a l e , l a receptionarea lucrarilor care i s-au facut sau la plata prestatiilor infavoarea sa. Aceasta TVA deductibila exprima un drept (o creanta)a l p l a t i t o r u l u i f a t a d e s t a t . S c a z a n d d i n T V A c o l e c t a t a T V A deductibila rezulta ceea ce are de platit agentul economic statului(TVA de plata). Daca aceasta diferenta este negativa, adica TVAcolectata este mai mica decat TVA deductibila, atunci inseama caa g e n t u l e c o n o mi c a r e d e r e c u p e r a t d e l a s t a t a c e s t a s u ma . S e observa usor ca agentul economic nu este afectat de TVA, acestadoar il plateste. Cel care il suporta efectiv este consumatorul final.I n c e e a c e p r i v e s t e c o me r t u l e x t e r i o r , n u s e p l a t e s t e TV A p e n t r u e x p o r t u r i , i a r l a i m p o r t u r i e x i s t a t a x a d e c o m p e n s a r e . Pentru exporturile facute statul restituie firmei TVA deductibila( p l a t i t a i n a mo n t e ) . I n a c t i v i t a t i l e d e e x p o r t d a t o r i t a d e t a x a r i i marfurile acestea devin mai competitive prin pret. TVA perceputla import are rolul de a compensa pierderile la export care apard a t o r i t a d e t a x a r i i . Da c a ma r f u r i l e s - a r l i v r a l a i n t e r n i nc a s a r i l e statului ar creste. De asemenea, prin acest TVA la importuri areloc si o egalizare a sanselor pentru firmele nationale in raport cucele straine, pentru ca daca nu ar exista TVA de import marfurileexterne ar fi mai competitive prin pret decat cele nationale. TVA are o mare elasticitate fata de procesele economice insensul ca, daca afacerile se dezvolta si TVA colectata, respectiv T V A d e p l a t a v o r f i m a i m a r i . D a c a v a n z a r i l e s t a g n e a z a s i cuantumul TVA va fi mai mic si in consecinta si incasarile statului.Astfel, TVA ca de altfel toate impozitele indirecte "copiaza" mersuleconomiei. TVA este un impozit cu un randament fiscal ridicat, insa caorice impozit indirect este inechitabil. Acest lucru se traduce prinaceea ca devine regresiv in raport cu cresterea veniturilor si nicin u s e p r e t e a z a l a u n mi n i m n e i mp o z a b i l . As t f e l , TVA afecteazam a i p r o n u n t a t p e r s o a n e l e c u v e n i t u r i m i c i s i pe cele care isi

afecteaza o mare parte a veniturilor lor pentru c h e l t u i e l i d e c o n s u m ( d e mu l t e o r i i n d e p e n d e n t d e v o i n t a l o r f i i n d v o r b a d e cheltuieli de stricta necesitate).In tara noastra TVA a fost introdus in urma ca catava ani, dinurmatoarele considerente:* necesitatea inlocuirii formulei anacronice a fostului impozit pecirculatia marfurilor;* pentru cresterea resurselor statului;* din ratiuni de compatibilizare cu sistemele fiscale din tarileeuropene.Actualmente cota unica de TVA in Romania este de 19%.1.2 AccizeleD i s t i n c t d e T V A i n t o a t e s t a t e l e e x i s t a t a x e s p e c i a l e d e consumatie care "lovesc" numai anumite produse. Accizele sunta c e s t e t a x e s p e c i a l e d e c o n s u ma t i e s i s e a s e a z a , d e r e g u l a , p e vanzarea acestor grupe aparte de produse.I n p r e z e n t , a c e s t e g r u p e s p e c i a l e d e p r o d u s e c a r e f a c obiectul accizelor sunt reprezentate, in principal, de bunurile caredauneaza sanatatii si de produsele considerate de lux.S p r e e x e m p l u , i n t a r a n o a s t r a s e p l a t e s c a c c i z e p e n t r u urmatoarele grupe de produse:* alcoolul etilic alimentar, derivatele sale si orice alte bauturialcoolice;* produsele petroliere (exceptie face pacura);* produsele din tutun;* alte produse si grupe de produse: cafea, bijuterii (cu exceptiaverighetelor), autoturisme, parfumuri, blanuri naturale, articoledin cristal, ape minerale, armele de vanatoare si de uz individual.Prezentam selectiv, cateva produse accizate in alte tari:* Franta: vinul, cidru, berea, apele minerale;* Germania: tutunul, cafeaua, ceaiul, uleiurile minerale; * Marea Britanie: spirtul, berea, tutunul, uleiurile mineraleScopul accizelor este unul fiscal, desigur, si anume formarea deresurse la dispozitia statului. Cel putin la fel de importanta esteinsa si motivatia de ordin social a accizelor, prin faptul ca acestepot fi folosite ca si parghii fiscale pentru controlarea consumurilor,i n s e n s u l d e s c u r a j a r i i a c e l o r a c a r e , s p r e e x e m p l u , d a u n e a z a sanatatii.P l a t i t o r i i a c c i z e l o r s u n t a g e n t i i e c o n o m i c i c a r e i m p o r t a produsul respectiv pentru vanzare, producatorii sau vanzatoriia c e s t u i a . C a s i i n c a z u l T V A , s u p o r t a t o r u l e s t e i n s a , c e l c a r e cumpara produsul respectiv, adica consumatorul final.Acciza se calculeaza de regula in doua moduri, in functie dec u m e s t e e x p r i m a t a c o t a d e i m p u n e r e p e n t r u f i e c a r e p r o d u s accizat in parte. Astfel, cota de impunere poate fi:* f i e o c o t a f i x a i n l e i s a u i n e u r o p e u n i t a t e a d e m a s u r a specifica (de exemplu pe litru, pe gradul de concentratie, pe cifraoctanica etc);* f i e o c o t a p r o c e n t u a l a c a r e s e a p l i c a a s u p r a b a z e i d e impozitare.

n decursul lecturii a treia, Parlamentul, la prezentarea Comisiei pentru bugeti finane:a) examineaz alocaiile detaliate pentru autoritile publice;b) stabilete alocaiile care vor fi finanate n mod prioritar;c) examineaz alte detalieri din legea bugetar anual. Pn la 5 decembrie a fiecarui an, Parlamentul adopt legea bugetaranual. Daca legea bugetar anual nu este adoptat i publicat pn la 31 decembrie,finanarea cheltuielilor pentru anul curent se efectueaz lunar n mrime de ad o u s p r e z e c e a p a r t e d i n s u ma c h e l t u ie l i l o r p r e v z u t e p e n t r u a n u l b u g e t a r precedent. III. Executarea bugetului de stat. Responsabilitatea pentru executarea bugetului de stat revine Guvernului. n t e r me n d e 1 0 z i l e d u p a d o p t a r e a l e g i i b u g e t a r e a n u a l e , M i n i s t e r u l Finanelor:a) solicit de la autoritile publice centrale planurile de finanare ale acestora, precum i ale instituiilor subordonate;b) ntocmete repartizri lunare ale veniturilor prevzute de legea bugetar anuali de alte acte legislative. n t e r me n d e 4 5 z i l e d u p p u b l i c a r e a l e g i i b u g e t a r e a n u a l e , M i n i s t e r u l Finanelor aprob repartizarea lunar a veniturilor i cheltuielilor bugetului destat conform Clasificaiei bugetare. Ministerul Finanelor poate aproba alocaii pentru fiecare program guvernamental.R e p a r t i z a r e a lunar se semneaz de ministrul finanelor sau de o p e r s o a n autorizat din Ministerul Finanelor, care aprob cererea de cheltuieli pentru un scopspecific. Nici o autoritate public nu poate efectua cheltuieli fr autorizaia semnatd e m i n i s t r u l f i n a n e l o r s a u d e p e r s o a n a a u t o r i z a t d i n M i n i s t e r u l F i n a n e l o r . Executarea de cas a bugetului de stat se efectueaz de Ministerul Finanelor prin Trezoreria de Stat.Dac n procesul executrii bugetului de stat sporete nivelul deficitului,Ministerul Finanelor poate bloca cheltuieli n cuantum suficient pentru meninereanivelului deficitului aprobat prin legea bugetar anual. Blocarea cheltuielilor seefectueaz prin reduceri proporionale lunare ale tuturor cheltuielilor, cu excepiacelor scutite de blocare prin legea bugetar anual. n f u n c i e de e v o l u i a n c a s r i i v e n i t u r i l o r n b u g e t u l d e s t a t , M i n i s t e r u l Finanelor poate modifica, cu 5 zile pn la sfritul lunii curente, estimrile decheltuieli pentru perioada gestionar ulterioar, punnd la curent autoritile publicerespective. 10 IV. ntocmirea drii de seam cu privire la executarea legii bugetare anuale i aprobarea ei.

La data de 31 decembrie a fiecrui an, Ministerul Finanelor nchide toate conturile deschise n decursul anului bugetar curent, pentru a ntocmi raportulanual.To a t e v e n i t u r i l e n e n c a s a t e p n l a 3 1 d e c e mb r i e s e n c a s e a z n c o n tu l bugetului pe anul viitor.La sfritul fiecrui an bugetar, Ministerul Finanelor ntocmete unraport despre executarea bugetului de stat, care este prezentat Guvernului iParlamentului pn la data de 1 mai a anului urmtor anului de gestiune.Structura raportului se stabilete de ministrul finanelor.R a p o r t u l d e s p r e e x e c u t a r e a b u g e t u l u i d e s t a t p e a n u l d e g e s t i u n e s e examineaz i se aprob de ctre Parlament. 4.5 Controlul bugetar. C o n t r o l u l a s u p r a e x e c u t r i i b u g e t ul u i d e s t a t r e p r e z i n t o e t a p a p r o c e s u l u i bugetar a crei necesitate se bazeaz pe restriciile ce trebuie luate n considerare nalocarea pe destinaii i utilizarea resu rselor bugetare avndu-se n vedere caracterullimitat al acestora. n acest context necesitatea controlului bugetar deriv att din considerente de ordin politic ct i din cele de ordin financiar.Din punct de vedere politic Parlamentul este interesat ca Guvernul s realizezeintegral veniturile bugetare aprobate i s nu depeasc cheltuielile stabilite.Din punct de vedere financiar controlul bugetar vizeaz creterea interesuluiGuvernului i a tuturor subiecilor antrenai n procesul execuiei bugetare n bunagestionare a fondurilor statului pentru prevenirea delapidrilor i a fraudelor. inndcont de principiul separaiei puterilor n stat, controlul bugetar se exercit de mai m u l t e organe mputernicite i poate fi de natur politic, j u r i s d i c i o n a l i administrativ. Controlul politic se exercit de ctre Parlament prin dezbaterea i aprobarea proiectelor de buget mpreun cu anexele sale. Acest control se exercit i n timpulexecuiei bugetului prin examinarea Rapoartelor pe care Guvernul este obligat s le prezinte Parlamentului, prin controalele realizate de comisiile permanente la audiereamembrilor Guvernului, n cadrul edinelor, precum i prin controlul persoanelor caregestioneaz fondurile publice. Controlul jurisdicional se efectueaz de organismele specializate ale statului nscopul stabilirii rspunderii juridice a subiecilor implicai n procesul execuiei b u g e t a r e n c a z u l a d mi n i st r r i i d e f e c t u o a s e a f o n d u r i l o r p o l i t i c e . n a c e s t s c o p activeaz Curtea de Conturi ca organ de control de baz dintr-un stat. Controlul administrativ include att controlul exercitat de organele specializatea l e M i n i s t e r u l u i Finanelor (IFPS, Trezoreria, .a.) ct i controlul realizat n interiorul fiecrei instituii sub forma controlului ierarhic exercitat de ordonatorii principali de credite bugetare asupra modului cum aceste credite sunt consumate desubordonai. 11

n funcie de momentul efecturii sale, controlul bugetar poate fi: Preventiv; Concomitent; Post-operativ. Controlul preventiv este cel mai eficient, deoarece prin intermediul su se poateopri derularea operaiunilor ilegale sau a celor apreciate a fi inoportune i ineficiente. Controlul concomitent a r e o e f i c i e n l i mi t a t , d a r n u t r e b u i e s u b e s t i ma t , deoarece prin determinarea legalitii sau ilegalitii operaiunii, se prentmpininiierea unor aciuni similare n viitor. Controlul post-operativ n u m a i p o a t e r e p a r a c e e a c e s - a r e a l i z a t , d a r p r i n identificarea abaterilor de la lege i stabilirea persoanelor vinovat e se pot instituimsuri de recuperri a prejudiciilor aduse statului. Bibliografia: 1.Legea RM privind sistemul bugetar si procesul bugetar, Nr.847 -XIII din 24.05.19962.Legea RM privind finanele publice locale Nr. 397 din 16.10.20033.Talpo I. Finanele Romniei, Vol.I, Timioara, 1995,4.Gh. Manolescu "Buget: abordare economic si financiar" Bucureti, 1997;5.Manole Tatiana Finanele publice locale, Chiinu, 2003.6.Casian A. Gestiunea finanelor publice, Chiinu, 2007 7.Casian A., Petroia A. Politica bugetar-fiscal, Tranziie: retrospective i perspective.,culegere, ed.Junivas, Chiinu 20028.Cadrul de Cheltuieli pe Termen Mediu 2008-2010.12

Politica bugetar-fiscal, n detrimentul cetenilor Republicii Moldova Vizualizari: 1425

Recent, Guvernul a aprobat i a prezentat Parlamentului pentru examinare un set de modificri la legislaia n vigoare prin care se promoveaz politica bugetar-fiscal pentru anul 2012. Din toate principiile clasice pe care trebuie s le ntruneasc o politic bugetarfiscal orientat spre dezvoltare economic i securitate social pentru populaie, proiectul propus de Guvern respect doar principiul continuitii. ns, continuitatea se refer doar la majorarea cotelor de impozitare i diminuarea susinerii sociale pentru cetenii acestei ri. Este deja al treilea document de politic bugetar-fiscal elaborat de guvernarea AIE i insistena cu care se merge pe majorarea de impozite are o singur explicaie incompetena manifestat n administrarea fiscal i vamal, nivelul de corupie extrem de ridicat n organele obligate s asigure acumularea veniturilor bugetare. Ultimii trei ani suntem martori ai unui paradox macroeconomic: dei Guvernul declar creterea economic i cotele impozitelor se majoreaz de la an la an, acumulrile bugetare nu cresc corespunztor. n aceste condiii, Aliana pentru Integrare European ncearc s rezolve problemele care se isc din cauza propriei incapaciti de administrare a veniturilor bugetare prin majorri continue de impozite. De fapt, tocmai acest lucru reflect caracteristic de baz a politicii bugetar-fiscale care este conceput pentru anul viitor de Guvern. n fond, se merge neabtut pe insistena i recomandrile Fondului Monetar Internaional, care cere majorarea impozitelor i introducerea unor taxe fiscale suplimentare, iar Ministerul Finanelor, fiind ostatic al unei administrri fiscale i vamale ineficiente, i presimind creterea prpastiei deficitului bugetar, n ncercri disperate de acoperire a acestuia, propune dogmatic majorarea veniturilor bugetare din contul creterii cotelor de impozitare. Practic, politica bugetar-fiscal propusa de Guvern pentru anul 2012 este structurat n cteva componente principale: 1) rentroducerea impozitului pe venitul ntreprinderilor la cota de 12%;

2) pstrarea cotei 15% la reinerea impozitului pe venit la sursa de plat a dividendelor n folosul persoanelor fizice i includerea n Codul fiscala prevederilor precum c agenii economici-beneficiari de dividende urmeaz s includ sumele dividendelor obinute n venitul brut; 3) aplicarea unui impozit pe venit n mrime de 4% de volumul de vnzri pentru ntreprinderile mici care au cifra de afaceri de pn la 600 mii lei pe an; 4) creterea presiunii fiscale asupra persoanelor fizice prin majorarea cotei impozitului pe venit reinut la sursa de plat de la 5% la 7% i neajustarea grilelor de impozitare la procesul inflaionist;

5) majorarea accizelor la autoturisme, produse petroliere, buturi alcoolice tari, produse din tutungerie. Introducerea accizului la gazul lichefiat; 6) modificarea inadecvat a legislaiei vamale, care va afecta productorii autohtoni, va stimula fenomenele coruptibile n Serviciul Vamal i va leza interesele legitime ale cetenilor Republicii Moldova; 7) majorarea cotei minime a impozitului pe bunurile imobiliare amplasate n municipii i orae de la 0,02% la 0,05% sau de 2,5 ori; 8) mrirea presiunii administrative asupra mediului de afaceri i persoanelor fizice prin majorarea unor amenzi pentru nclcri fiscale i extinderea metodelor i surselor indirecte de impozitare a veniturilor asupra persoanelor fizice.

n continuare voi expune opinia privitor la fiecare din componentele indicate.

1) Rentroducerea impozitului pe venitul ntreprinderilor la cota de 12%.

Este cunoscut c atractivitatea investiional al unui sau altui stat este condiionat de civa factori importani cum ar fi: 1) stabilitatea politic;

2) loialitatea autoritilor fa de investitori i lipsa de presiuni administrative din partea organelor de control; 3) 4) 5) sigurana investiiilor i eficiena sistemului judectoresc; existena pieei de desfacere; fora de munc calificat;

6) existena resurselor energetice i resurselor naturale materie prim accesibile la pre; 7) regimul fiscal i vamal atractiv.

Dac e s examinm aceste componente care sunt determinante pentru investitor la intirea rii pentru localizarea investiiilor, este evident c Moldova nu poate oferi nimic atractiv, cu excepia politicii fiscale competitive n raport cu alte state din

regiune, care se materializeaz n mod special prin existena cotei 0 la impozitul pe venitul nedistribuit al ntreprinderilor. Pentru stimularea creterii economice, sporirea atractivitii mediului fiscal autohton i consolidarea capacitilor economiei naionale de a crete mai rapid, este evident necesar de a suplimenta la maximum posibil mijloacele circulante disponibile la nivel de ageni economici. O modalitate sigur de stimulare a direcionrii profiturilor spre reinvestire s-a dovedit a fi aplicarea cotei zero la impozitul pe venit. Revenirea la aplicarea impozitului pe venit la cota de 12%, i anularea tuturor facilitilor fiscale existente, inclusiv pentru micul business, va fi recepionat de mediul de afaceri ca un semnal negativ pentru iniierea afacerilor noi i direcionarea spre Moldova a investiiilor strine. Este cazul de menionat, c la etapa implementrii cotei zero a impozitului pe venit n RM, acestei idei s-a opus FMI, care abordeaz foarte rigid, poate chiar dogmatic subiectele ce in de competiia fiscal ntre diferite ri prin aplicarea regimurile fiscale mai atractive. Totodat, cunoatem i practica Estoniei, care pn la acceptarea ca membru a Uniunii Europene de asemenea a aplicat cu mare succes cota zero la impozitul pe venitul reinvestit. Odat cu intrarea n UE, pentru a nu crea concuren investiional neloial altor ri, Estonia a fost impus s se dezic treptat de acest stimulent fiscal. n acest context, revenirea la cota de 12% a impozitului pe venit, de fapt este costul pe care il va plti mediul de afaceri autohton pentru obinerea creditelor i granturilor externe de ctre Guvernul actual. Dar, din momentul acceptrii acestor condiii, Moldova devine mai puin atractiv pentru businessurile transnaionale, fapt care submineaz dezvoltarea n perspectiv a economiei naionale. Conform estimrilor, reintroducerea impozitului pe venitul agenilor economici la cota de 12% va aduce venituri suplimentare la buget n sum de 2,3 miliarde lei. Este cert faptul c aceste mijloace vor fi sustrase din circuitul economic, indiferent de faptul dac veniturile agenilor economici vor fi ndreptate spre distribuirea dividendelor sau meninute pentru dezvoltarea afacerii. n condiiile crizei economice mondiale, consecinele creia vor fi resimite i n urmtorii ani, este cert c aplicarea cotei 12% la impozitul pe venitul ntreprinderilor va lipsi agenii economici de sursele circulante necesare dezvoltrii i meninerii afacerilor, acetea fiind nevoii s apeleze la atragerea surselor de finanare din credite i mprumuturi care impun costuri suplimentare i respectiv fac mai puin competitiv producia autohton. Astfel, preul achitat de Moldova pentru creditele i granturile contractate de Guvernul Filat va fi unul foarte mare, iar consecinele acestor cedri vor fi resimite n perioad lung de economia naional.

2) Pstrarea cotei 15% la reinerea impozitului pe venit la sursa de plat a dividendelor n folosul persoanelor fizice i includerea n Codul fiscala prevederilor precum c agenii economici-beneficiari de dividende urmeaz s includ sumele dividendelor obinute n venitul brut.

Promovarea acestor propuneri presupune dubla taxare a veniturilor din dividende: att la nivelul agentului economic pltitor ct i n componena venitului beneficiarului de dividende. n mod practic, aplicarea sistemului propus de Guvern, pentru persoanele fiziceceteni nseamn impozitarea veniturilor din dividende la cota de 27% (12% din venitul agentului economic pltitor de dividende i 15% la sursa de plat a dividendelor n folosul persoanei fizice), iar pentru agenii economici-beneficiari de dividende cota impozitului pe venit aplicat dividendelor va fi de 24% i mai mult, n dependen de ci ageni economici particip n lanul de calculare i achitare a dividendelor.

3) aplicarea unui impozit pe venit n mrime de 4% de volumul de vnzri pentru ntreprinderile mici care au cifra de afaceri de pn la 600 mii lei pe an;

Modalitatea propus de Guvern pentru impozitarea MM, practic nu soluioneaz problemele evaziunilor fiscale i presiunii birocratice asupra ntreprinztorilor mici, deoarece: 1) Nu se va micora presiunea birocratic i administrativ asupra ntreprinderilor mici: rmne obligaia de a calcula contribuiile de asigurri sociale, medicale, impozitele pe proprietate, taxele locale i impozitele rutiere, se pstreaz obligaia de utilizare a Mainii de Cas i Control, respectiv se pstreaz dreptul organelor de control de face verificri la aceti ageni economici ori de cte ori le va abate. 2) La moment una din cele mai mari probleme n administrarea fiscal este evaziunea fiscal pe calea nereflectrii n evidena contabil a agenilor economici a volumelor reale de vnzri (nu se bat cecurile i respectiv nu se trec prin MCC vnzrile). Impozitul de 4% din activitatea operaional nici de cum nu soluioneaz problema ba invers o agraveaz. Exist pericolul real c dup punerea n aplicare a unei astfel de pli sumele trecute prin MCC vor scdea i mai tare. 3) Cota de 4% este una extrem de mare pentru ntreprinderile mici. De fapt 4% de la volumul de vnzri este echivalent cu un impozit la cota de 40% n condiiile

n care rentabilitatea vnzrilor este de 10%, ori cu alte cuvinte pentru ca 4% de la rulaj ca sum s fie egale cu 12% de la profit este nevoie ca rentabilitatea vnzrilor s fie 33%, ceea ce n condiiile unei concurene strnse este foarte mult. 4) Se mrete presiunea fiscal asupra ntreprinderilor mici. Actualmente impozitul pe venit pentru mediul de afaceri este la cota 0. Dar i pn la implementarea acesteia, ntreprinderile mici erau scutite primii 3 ani de impozitul pe venit, iar urmtorii 2 ani achitau impozitul pe venit n proporie de 50% de la cota stabilit. 5) Impozitul pe activitatea operaional, n formula propus de Ministerul Finanelor, presupune impozitarea ntreprinderilor mici i n condiiile cnd au activat n pierderi, ori indiferent dac ai avut sau nu profit este necesar s achii statului 4% din suma vnzrilor. 4) creterea presiunii fiscale asupra persoanelor fizice prin majorarea cotei impozitului pe venit reinut la sursa de plat de la 5% la 7% i neajustarea grilelor de impozitare la procesul inflaionist.

Codul fiscal prevede c perioada fiscal la impozitul pe venit este anul calendaristic i aprecierea final a impozitului pe venit pentru contribuabilulcetean se face anual prin cumularea tuturor veniturilor, oferirea scutirilor i deducerilor la care are dreptul, aplicarea cotelor de impozitare i trecerea n cont a impozitului achitat pe parcursul anului, n special a celui reinut la sursa de plat. Reinerea la sursa de plat a impozitului pe venit de la persoanele fizice n cuantum de 5%, este un procedeu fiscal, care n primul rnd are drept scop nregistrarea i acumularea informaiei despre veniturile achitate pe parcursul anului persoanelor fizice, pentru prelucrarea ulterioar a acesteia de ctre organul fiscal i determinarea sumei impozitului pe venit care urmeaz a fi achitat la buget suplimentar de contribuabil sau restituit din buget acestuia n baza declaraiei anuale. Astfel, majorarea de la 5 la 7% a cotei impozitului pe venit reinut la sursa de plat a veniturilor (cu excepia celor salariale) n folosul persoanelor fizice, nu este altceva dect o metod prin care statul impune abuziv cetenii s crediteze bugetul public naional. Adesea, cetenii respectivi, conform rezultatelor anuale nu au obligaia de a plti impozit pe venit la buget dar sunt nevoii s piard luni n ir pentru a-i recupera din buget banii reinui n plus la sursa de plat. Reieind din dinamica acumulrilor la buget din reinerea a 5% la sursa de plat a veniturilor n folosul persoanelor fizice, n anul 2012 urmare a majorrii cetei de la 5 la 7%, persoanele fizice vor credita bugetul public naional cu circa 20 milioane lei suplimentar. n anul 2011 scutirile persoanelor fizice la impozitul pe venit, pentru prima dat n ultimii 10 ani, au rmas neschimbate fa de anul 2010 i au constituit:

8100 lei anual scutirea personal; 12000 lei anual scutirea personal major; 1800 lei anual scutirea pentru persoanele ntreinute. Pentru anul 2012, Guvernul propune majorarea mrimii scutirilor cu 6,6% (coeficientul inflaiei prognozate) fa anii 2010 i 2011. Consider c aceast majorare este una absolut irelevant sau doar de ochii lumii i a deputailor. Chiar dac e s purcedem pe logica propus de Ministerul Finanelor, mrimile scutirilor urmeaz a fi ajustate i la inflaia ce va fi nregistrat pe parcursul anului 2011 i care dup cum se vede nu va fi mai mic de 10%. Mai mult ca att, in s reamintesc, c unul dintre obiectivele strategice n politica fiscal promovat de Guvernele anterioare Guvernului Filat, era creterea treptat a scutirii personale pentru a o egala cu mrimea minimului de existen calculat de Biroul Naional de Statistic. n acest context, menionez c minimul de existen calculat de BNS la jumtatea anului 2011 a constituit 1502 lei lunar sau cu 34% mai mare fa de minimul de existen la finele anului 2009, iar scutirea personal n 2011 a crescut cu doar 12,5% sau ritmul de creterea a scutirilor este de 2,7 ori inferior ritmului de cretere a minimului de existen. n aceiai ordine de idei atenionez, c Guvernul a propus pstrarea pentru anul viitor a grilei de impozitare a persoanelor fizice la nivelul anului 2009: pn la 25200 lei pe an 7%; mai mare de 25200 lei pe an 18%.

Aceasta nseamn, c tot mai muli ceteni i venituri nominale, vor nimeri sub aplicarea cotei maxime a impozitului pe venit 18%. Respectiv, pentru a pstra intact presiunea fiscal asupra persoanelor fizice este necesar de ajustat la nivelul inflaiei i mrimea grilei de impozitare, adic dac e s aplicm cumulativ coeficientul inflaiei pentru anii 2010, 2011 i cel prognozat pentru anul 2012, grila de aplicare a cotei maxime a impozitului pe venit urmeaz a fi de circa 32200 lei anual. n finalul acestui punct doresc s accentuez c modificrile promovate de Guvern nu vor contribui sub nici o form la diminuarea fenomenului salariilor n plic ba invers stimuleaz distribuirea veniturilor ctre persoanele fizice prin diferite scheme nesalariale. 5) majorarea accizelor la autoturisme, produse petroliere, buturi alcoolice tari, produse din tutungerie. Introducerea accizului la gazul lichefiat. Este necesar de menionat, c formula, propus de Guvern, de cretere a accizelor la igri prin majorarea mai pronunat a cotei fixe a accizului, defavorizeaz productorul autohton i face mai competitive la pre produsele de tutungerie de import. Pe de alt parte ridicarea accizelor la igri este o ncercare de a executa

cerinele UE privind stoparea fluxului contrabandei din Republica Moldova i vorbete despre incapacitatea sau nedorina autoritilor de a curma acest fenomen prin aplicarea instrumentariului administrativ existent Serviciul Vamal, Serviciul Grniceri, Ministerul Afacerilor Interne, CCCEC. Nu poate fi susinut majorarea accizelor la produsele petroliere, i n mod special introducerea accizului la importul gazului lichefiat. n situaia n care ANRE cu acordul tacit al Guvernului opereaz scumpiri n lan la resursele energetice gaze naturale, energie electric, energie termic, i stimuleaz procesele inflaioniste, o nou majorare a accizelor la combustibili denot fie o incompetena, fie o abordare rigid n ce privete identificarea unor surse noi de venituri pentru bugetul public n detrimentul creterii calitative a indicatorilor macroeconomici ale rii. Or, dac proiectul Guvernului de majorare a accizelor cu ncepere de la 1 ianuarie 2012 va fi adoptat de ctre Parlament, neaprat se va declana un nou val de scumpiri masive la majoritatea mrfurilor i serviciilor fr a fi corelat cu ritmul creterii veniturilor cetenilor. De asemenea trebuie s fim mai precaui vis-a-vis de majorarea cu 50% a accizelor la importul autovehiculelor. nc nu este soluionat problema autoturismelor cu vrsta mai mare de 7 ani, procurate de cetenii RM i care circul actualmente pe teritoriul rii urmare a unei decizii politice a Guvernului i Parlamentului AIE, i care la moment tot de AIE sunt scoase n afara legii. Ct zzanie a provocat introducerea n ar a autoturismelor cu vrsta de peste 7 ani cu numere de nmatriculare n strintate de ctre rezideni i nerezideni? Ct critic a fost adresat fostei guvernri c nu a soluionat pozitiv posibilitatea intrrii n ar a gastarbaiterilor moldoveni cu autoturisme de mna a doua? i dac e s ne amintim, cu ct fast Prim-ministru Filat, n anul 2010 n ajunul srbtorilor de pati, a declarat c a soluionat problema cetenilor notri care pot veni acas cu autoturisme cu vrsta de peste 7 ani, n ciuda prentmpinrilor opoziiei despre riscurile eventuale. De la bun nceput era clar, c dincolo de promisiunile electorale ale lui Filat, aceast soluie va crea dificulti mari n imediata perspectiv. ntr-o perioad record ara s-a umplut de vechituri cu numere de nmatriculare strine, oferii crora circulau permanent pe teritoriul rii i nu mai poate fi vorba de gastarbaiterii venii n vacan. n dorina de a reveni la poziia iniial cunoatem ce s-a ntmplat ulterior: iniiative legislative, greve, blocri de strzi etc. Acum, ruinos precum este, incompetent dar necesar, guvernanii mai propun disperat nite modificri la codul vamal, chipurile pentru a soluiona problema. Ei propun ca persoanele fizice rezidente i nerezidente, dup ce au introdus mijloace de transport n ar pe o perioad maxim de 90 de zile, pe parcursul unui an i nu le-au scos din ar n termenul stabilit, s nu mai aib dreptul s introduc alte mijloace de transport n ar. Adic, dac persoana fizic a venit n ar cu un autoturism cu o vrst de 6 ani nmatriculat n strintate i, peste cteva zile, cu respectarea tuturor condiiilor legale de vnzare, nstrineaz

autoturismul, aceast persoan nu va mai avea dreptul s introduc alt mijloc de transport n ar.! n acest context, majorarea semnificativ a accizelor la importul de autoturisme n condiiile gradului sporit de corupie n organele afacerilor interne va stimula fenomenul nmatriculrii autoturismelor n regiunea Transnistrean, ceea ce va lipsi bugetul de sursele de venituri att de necesare finanrii cheltuielilor, n special a celor de investiii n infrastructura drumurilor.

6) modificarea inadecvat a legislaiei vamale, care va afecta productorii autohtoni, va stimula fenomenele coruptibile n Serviciul Vamal i va leza interesele legitime ale cetenilor Republicii Moldova.

Trezesc ambiguiti modificrile propuse la taxele vamale pentru unele categorii de produse n Legea cu privire la tariful vamal. Astfel, dac guvernarea declara peste tot ca susine ntru totul sectorul zootehnic, de ce se propune micorarea pn la zero taxele vamale la importul curcanilor, raelor etc. Sau un alt exemplu elocvent este excluderea taxei vamale la importul cutiilor de carton, care anterior era de 15%, ceea ce denot punerea la pmnt a acestei industrii in ara noastr. Aceste propuneri de modificri camuflate mai mult par a fi nite interese ale unor demnitari de a favoriza unii importatori n defavoarea agriculturii i industriei autohtone. De asemenea este contraversat, intenia de a interzice importul pieselor de schimb i accesoriilor auto pentru autoturismele uzate. Ori autorii politicii fiscale promoveaz importul doar a autoturismelor, dar fr dreptul la reparaie cu schimbare de piese? Trezete nedumerire i propunerea de a restriciona importul cauciucurilor reapate care vor fi, cu siguran, declarate de ctre importatori ca noi, pentru a fi acceptate pe teritoriul rii. Mai mult ca att, Serviciul Vamal cunoate experiena trist cnd reglementrile restrictive la importul cauciucurilor uzate reapate au fost contestate in judecat de ctre importatori i ctigul le-a fost asigurat prin argumentul permisiv al Conveniilor internaionale n acest domeniu. Prin modificarea articolului 35 din Codului vamal autorii proiectului propun o gaf grav. Prin modificarea propus, dac exemplificm, vom avea situaia cnd dup ce a fost importat o combin n capital social fr achitarea drepturilor de import pe baz legal i la depistarea defectelor importatorul o restituie furnizorului de peste hotare, apare obligaia de a achita mai inti drepturile de import aferente i doar dup ce va fi posibil exportul. Stupid, dar se propune de Ministerul Finanelor!

Se exagereaz i atunci cnd se propune ca n cazurile n care a doua zi dup refuzul validrii declaraiei vamale de ctre autoritatea vamal titularul mrfii nu depune alt declaraie vamal, mrfurile automat de consider abandonate n favoarea statului (art. 137 al Codului vamal). Autorii politicii fiscale n-au luat n calcul c autoritile pot inventa peste noapte o autorizaie de import sau alt act restrictiv care nu poate fi obinut imediat sau alt motiv obiectiv care survine n procesul declarrii mrfurilor, i aceasta la rndul su, va servi temei de a deposeda proprietarul de mrfuri. Or, promovarea acestor prevederi va crea posibiliti de abuzuri din partea autoritilor de stat fa de importatori i creterea n lan a cazurilor de corupie n raporturile ntre Serviciul Vamal importatori. Este inadecvat i propunerea de a exclude garania brokerului vamal n sum de 8 mln. lei. Este adevrat c aceast sum este una prea mare pentru dimensiunile afacerilor din Republica Moldova i diminuarea ei ar contribui la micorarea preurilor serviciilor brokerilor vamali. Dar excluderea total a acestei garanii va promova cu siguran existena brokerilor vamali fantom, care vor face operaiuni din nume propriu i vor disprea fr s existe vre-o garanie fa de stat. n dorina de a face o concuren mai loial, autorii nu neleg, sau poate o fac intenionat, ca s revin haosul n declararea mrfurilor de import de ctre oricine dorete. Acest fenomen nicidecum nu poate fi denumit facilitare a afacerilor, ci dimpotriv va avea repercusiuni nefaste asupra disciplinei n procesul de declarare a mrfurilor n vam. n final, nu este clar totui care este dorina guvernrii actuale: de a liberaliza economia i a o desctua de controale, aa cum se afirm de nenumrate ori, sau de a subjuga afacerile unor demnitari? Ori cum poate fi explicat propunerea de majorare a competenelor auditului postvmuire i a echipelor mobile ale serviciului Vamal care vor putea s fac percheziii inclusiv n oficii cldiri etc.?

7) Majorarea cotei minime a impozitului pe bunurile imobiliare amplasate n municipii i orae de la 0,02% la 0,05% sau de 2,5 ori.

Modificarea respectiv este o majorare direct i necamuflat a presiunii fiscale asupra tuturor persoanelor fizice, care n cea mai mare parte nu sunt persoane cu venituri mari i imobile luxoase. Iniiativa nobil, din punctul de vedere al Guvernului, de consolidare a autonomiei financiare locale prin majorarea cotelor la impozitul pe bunurile imobiliare, n realitate este o continuare a procesului de declinare i de a transmite a responsabilitilor n partea ce ine de satisfacerea necesitilor financiare justificate ale autoritilor publice locale prin transferuri de la bugetul de stat. Procesul respectiv a fost nceput n anul curent, odat cu excluderea plafoanelor

maxime la taxele locale ce se aplic de autoritile publice locale. De fapt, prin promovarea modificrilor respective, Ministerul Finanelor -ia creat argumentare pentru a refuza ulterior solicitrile de finanare parvenite de la autoritile publice locale.

8) Mrirea presiunii administrative asupra mediului de afaceri i persoanelor fizice prin majorarea unor amenzi pentru nclcri fiscale i extinderea metodelor i surselor indirecte de impozitare a veniturilor asupra persoanelor fizice.

Guvernul insist la dublarea i chiar triplarea amenzilor pentru un ir de nclcri fiscale cum ar fi mpiedicarea activitii organului fiscal, neutilizarea MCC, nerespectarea regulilor de eviden a contribuabililor, nclcarea regulilor de inere a evidenei contabile, neeliberarea facturilor fiscale, etc. Din practica acumulat n perioada activitii n cadrul Ministerului Economiei, pot s afirm cu certitudine, c solicitarea de ctre Ministerul Finanelor de a majora amenzilor i penalitile vorbete despre slbiciunea administrrii fiscale, n special la capitolul conformarea benevol a contribuabililor. Practic, majorarea sanciunilor nu contribuie la diminuarea evaziunilor fiscale, dar sigur sporete presiunea administrativ asupra mediului de afaceri i corupia n organele fiscale. Se mai propun i noi metode de impozitare indirect a persoanelor fizice, ceea ce le va permite structurilor fiscale s verifice orice persoan care a cheltuit peste 300 mii lei anual, i a calcula impozitul pe venit prin metode i surse indirecte pentru veniturile neconfirmate documentar. Este ceva greu de perceput n condiiile actuale pentru ara noastr, n care anual vin remitene de peste hotare n valoare de peste un miliard de dolari SUA. Rezult c i banii ctigai n sudoarea frunii de ctre moldovenii aflai la munc n strintate vor fi impozitai prin metode i surse indirecte. De altminteri, trezete dubii nu doar recurgerea la asemenea metode de impunere a veniturilor cetenilor, ci modul de administrare a acestui impozit. Este tiut, c veniturile neimpozitate legal pot proveni din: activitatea economic ilicit; activiti criminale, inclusiv corupia.

n mod normal n ambele cazuri, pentru a nu admite situaia veniturilor neimpozitate n modul stabilit, este necesar de a dovedi documentar existena acestor activiti i venituri ilicite cu tragerea la rspundere a persoanei care a comis nclcarea normei legale. Deci, este necesar n primul rnd de eficientizat

activitatea organelor competente pentru profilaxia i combaterea activitii economice ilicite i criminalitii n ansamblu, pentru a diminua anvergura acestor fenomene i nu de a lupta declarativ cu consecinele acestora. Promovarea proiectului propus de Guvern denot incapacitatea aparatului de stat de a se opune efectiv economiei tenebre, corupiei i protecionismului, iar corectarea acestor slbiciuni se pune pe seama tuturor cetenilor rii. Dup cum este indicat n proiectul de lege elaborat de Ministerul Finanelor, persoanele fizice, ceteni ai Republicii Moldova care nu desfoar activitate de ntreprinztor i care la situaia din 1 ianuarie 2012 dispun de mijloace bneti n sume mai mari de 300 mii lei, au obligaia de a depune la inspectoratul fiscal teritorial dup locul de reedin, n termen de pn la 31 martie 2012, declaraia cu privire la disponibilul de mijloace bneti. n cazul n care suma declarat va fi mai mare de 1 milion lei persoanele fizice sunt obligate s anexeze la declaraie documente care confirm proveniena sumei declarate. in s atrag atenia c n condiiile situaiei criminogene scpate de sub controlul MAI i lipsei garaniilor de securizare a accesului la baza de date a Serviciului Fiscal de Stat (ca exemplu poate servi scandalul recent de postare n reeaua Internet de ctre un student stagiar la IFPS a unui masiv ntreg de informaii din baza al fiscului, care dup toate canoanele prezint secret fiscal), declararea de ctre persoanele fizice n organul fiscal a mijloacelor bneti de care dispune ar putea genera scurgeri de informaii ctre lumea interlop i creterea numrului crimelor grave de gen furturi, extorcare de bani, antaj etc. Aplicarea metodei de impozitare indirect n formula propus de Guvern, mai degrab va alimenta un nou val de criminalitate i corupie n sistemul fiscal al rii dect va genera venituri consistente la buget.

Drept totalizare a sugestiilor expuse n raport cu propunerile Guvernului privind politica fiscal i vamal propus pentru anul 2012 punctez urmtoarele concluzii: 1) Politica fiscal propus de Guvern mrete presiunea fiscal asupra mediului de afaceri i persoanelor fizice-ceteni. Prin aceast metod neinspirat, Guvernul Filat II ncearc s identifice venituri bugetare din contul cetenilor i mediului de afaceri pentru a compensa lacunele n administrarea vamal i fiscal i a acumula sursele necesare deservirii datoriei de stat interne i externe pe care a contractat-o Guvernul Filat I. Modificrile naintate de Guvernul AIE sunt unilaterale, corespund intereselor creditorilor externi ai Republicii Moldova i nu ateptrilor contribuabililor autohtoni. 2) Majorarea impozitului pe venit i a accizelor va stimula creterea n lan a preurilor i procesul inflaionist, consecinele cruia vor fi suportate de

consumatorii casnici i cu care ulterior va lupta eroic Banca Naional a Moldovei; 3) Sistemul fiscal promovat de guvernare este lipsit n totalitate de caracter stimulativ-atractiv pentru investitori. Republica Moldova pe zi ce trece pierde imaginea unei destinaii fertile pentru plasarea investiiilor; 4) Modificrile propuse nu contribuie la soluionare problemei economiei neobservate i nu propune soluii n acest sens; Lrgirea competenelor organelor de control vamal i fiscal de rnd cu majorarea amenzilor pentru nerespectarea legislaiei creeaz condiii favorabile sporirii gradului de corupie n organele cu atribuii de administrare vamal i fiscal.

Continutul, functiile si obiectivele finantelor intreprinderii

Reafirmand caracterul istoric al finantelor, precizam ca evolutia si diversificarea lor a urmat cursul firesc al dezvoltarii societatii. S-au delimitat tipuri de relatii financiare distincte, care, in sens larg, formeaza asa numitele verigi ale sistemului financiar si de credit, asa cum sunt cunoscute in literatura de specialitate romaneasca: finantele intreprinderilor; bugetul de stat; bugetul asigurarilor sociale de stat; asigurarile de bunuri, persoane si raspundere civila; relatiile de credit.

In aceasta prezentare, finantele intreprinderii reprezinta veriga primara a sistemului financiar intrucat, la nivelul intreprinderii se deruleaza cea mai mare parte a relatiilor financiare in general. Prin intermediul intreprinderilor (intelegand societati comerciale, bancare si de asigurari) se formeaza cea mai mare parte a veniturilor bugetare si ale bugetului asigurarilor sociale de stat si se deruleaza proportia covarsitoare a creditelor. Intr-o interdependente: alta prezentare, 'finantele constau in 3 domenii

(1) pietele monetare si de capital sau finantele la nivel macroeconomic, care opereaza cu concepte macroeconomice; (2) investitiile - se concentreaza asupra deciziilor individuale sau ale institutiilor financiare (cum ar fi fondurile mutuale si de pensii), de a alege dintre diferite valori mobiliare din care sa se formeze portofoliul; (3) finantele manageriale sau corporationale - care implica managementul firmelor'5[1]. Dar, avand in vedere scopul constituirii si utilizarii fondurilor pentru satisfacerea unor nevoi generale ale societatii sau in vederea obtinerii si repartizarii de profit, finantele, in general, cuprind 2 ramuri importante: finante publice si finante private. Finantele publice vizeaza aspectul mezo si macroeconomic, sunt asociate cu statul, unitatile sale administrativ-teritoriale, alte institutii de drept public si cuprind relatiile economice banesti aparute in procesul repartizarii PIB (produsului intern brut) prin care se formeaza si se utilizeaza resursele acestor entitati in vederea satisfacerii unor nevoi colective: actiuni social-culturale (invatamant, sanatate, arta, cultura, sport), apararea ordinii in statul de drept; apararea nationala; investitii economice in ramuri de interes prioritar pentru securitate si populatie. Finantele private vizeaza aspectul microeconomic si sunt asociate cu intreprinderile economice, bancile comerciale, societatile de asigurari si alte forme juridice de drept comercial si cuprind relatiile economice banesti prin care se constituie si se utilizeaza capitalurile acestora in scopul cresterii valorii lor,

obtinerii si repartizarii de profit. Continutul finantelor private este analizat pe 3 planuri: practica financiara; politica financiara; teorie financiara.

Desi aspectele de practica si politica financiara dateaza de la aparitie si au urmat cursul devenirii intreprinderii moderne, teoria financiara are o statutare relativ mai apropiata in timp, fapt ce a condus la catalogarea finantelor private ca finante moderne. Clasificarea finantelor in publice si private se face in functie de natura dreptului dupa care entitatile isi conduc activitatile, public sau comercial. Aceasta delimitare este posibila, in special, in tarile cu economie de piata, in care coexista proprietatea publica si cea privata, ambele avand contributia lor in realizarea PIB. In literatura de specialitate finantele private sunt intalnite sub diverse titluri: 'Finante', 'Gestiunea financiara a intreprinderilor', 'Finantele intreprinderii', 'Finante de piata', 'Teorie financiara', 'Functia financiara', 'Politica financiara a intreprinderii', 'Analiza si diagnostic financiar', 'Politica si strategia financiara a intreprinderii', 'Decizii financiare pe termen lung', 'Decizii financiare pe termen scurt', 'Finante pe termen lung' etc., fiecare titulatura acoperind mai mult sau mai putin cam acelasi domeniu. In vocabularul anglo-saxon, o singura expresie 'Finante' desemneaza in acelasi timp fenomenele financiare si doctrinele sau teoriile ce explica fenomenele financiare din intreprindere. Totusi, continutul acestei expresii prezinta doua nuantari: in sens larg si in sens restrans. In sens larg, finantele sunt definite ca alocari optimale de resurse financiare limitate unor utilizari multiple, atat in societati comerciale cat si necomerciale, respectiv in entitati avand ca scop realizarea de profit sau numai gestionarea de resurse pentru satisfacerea unor servicii generale. Aceasta acceptiune privilegiaza componenta decizie in sensul selectarii dintre nevoi, respectiv utilizari multiple, pe acelea care sa asigure obiectivul strategic al intreprinderilor, respectiv consolidarea pietelor si cresterea valorii intreprinderilor. Atingerea obiectivului e conditionata de optimizarea acestei alocari. Desi, nu rezulta in mod explicit, aceasta conceptie isi propune sa aiba in vedere riscul, ca o

componenta a rentabilitatii asteptate, intrucat alocarea resurselor urmareste realizarea unor fluxuri viitoare cu grad probabil de realizare. In sens restrans, finantele urmaresc alocarea optima de resurse financiare proceselor de productie de bunuri si servicii economice in vederea maximizarii intoarcerii de bani din vanzarea lor pe piata. Ca atare, sub acest aspect, sunt surprinse numai finantele societatilor comerciale, fiind innobilate cu denumirea de 'Finantele intreprinderilor'. Ca si in cazul acceptiunii in sens larg, in acceptiunea in sens restrans finantele intreprinderilor pun accentul pe notiunile de decizie si risc. Astfel, continutul lor are in vedere, in primul rand, sfera deciziilor pe termen lung: decizia de investitii si cea de finantare. Ambele vizeaza strategia intreprinderii: decizia de finantare prin selectarea surselor antreneaza un anumit cost pentru intreprindere si un anumit gen de risc (financiar, de faliment); decizia de investitii determina profilul si marimea intreprinderii. Aceasta determina marimea veniturilor viitoare si riscul de exploatare al intreprinderii. In interdependenta cu aceste decizii majore, in intreprindere este adoptata decizia de dividend cu rol deosebit in imaginea si valoarea de piata a intreprinderii, pe de o parte, si constituirea surselor de autofinantare, pe de alta parte. In al doilea rand, domeniul finantelor cuprinde sfera gestiunii financiare pe termen scurt, referitoare la ciclul operatiunilor de exploatare, dimensionand prin acestea nevoia de fond de rulment si prin comparatie cu fondul de rulment, respectiv excedentul capitalurilor permanente fata de investitia in active imobilizate, echilibrul financiar al intreprinderii. Corelat cu acestea, este inclusa si gestiunea trezoreriei si gestiunea riscurilor de curs de schimb si de dobanda. Urmare a avantului luat de dezvoltarea pietelor financiare ca si de operabilitatea pe acestea a unor instrumente complexe menite sa asigure investitorul contra riscurilor financiare, intre finantele intreprinderii si finantele de piata s-a creat o stransa legatura, o parte din tehnicile, instrumentele financiare proprii pietei financiare facand obiectul de studiu si al finantelor intreprinderii. Este vorba de tehnica de arbitraj proprie pietei, care s-a folosit pentru prima data de economistii americani Modigliani si Miller in explicarea structurii financiare a

intreprinderii, de mecanismul optiunilor, contractelor la termen sau tehnicii swap ce fac si obiectul teoriei financiare a intreprinderii. Cum deciziile financiare sunt aplicate prin operatiuni corespunzatoare intrun cadru organizat, ele dau nastere la multitudinea de fluxuri monetar-financiare care formeaza, in fapt, continutul 'finantelor intreprinderii'. 'Finantele intreprinderii' pot fi definite, deci, ca 'ramura a stiintei economice care studiaza ansamblul relatiilor economice banesti prin care se constituie si se utilizeaza capitalul intreprinderii in vederea obtinerii si repartizarii rezultatului final, respectiv profitului intreprinderii.'6[2] Surprinderea continutului finantelor intreprinderii se realizeaza prin prisma teoriei financiare si cel al practicii si politicii financiare a intreprinderii. Sub aspectul teoriei financiare, stiinta finantelor intreprinderii are ca scop emiterea principiilor si legilor care determina si guverneaza fenomenul financiar la nivel de intreprindere. Prin studierea practicii financiare si interpretarea politicilor financiare aplicate, stiinta financiara a elaborat modele si tehnici noi menite sa asigure indeplinirea obiectivului de baza al functiei financiare care a cunoscut si el modalitati diferite de exprimare: maximizarea profitului si, apoi, maximizarea valorii firmei. Sub aspectul practicii si politicii financiare, finantele intreprinderii privilegiaza aspectul gestiunii financiare a intreprinderii, ce va face obiectul prezentarii noastre in subcapitolul urmator. Revenind la aspectul teoriei financiare a intreprinderii se poate aprecia ca au existat mai multe etape mari in dezvoltarea acesteia:7[3] studiul empiric al fenomenelor financiare din intreprindere, etapa sesizata mai mult in SUA si care cuprinde perioada de la inceputul sec. al XX-lea si pana la jumatatea acestuia, in care prelevau aspectele juridice si descriptive ale

acestora. Cercetatorii inceputului acestei perioade erau preocupati de gasirea modalitatilor de obtinere a capitalului, de sursele de capital care sa satisfaca nevoile in crestere determinate de avantul economic al activitatilor, iar, mai apoi, in conditiile manifestarii marii crize economice din anii 30 de gasirea surselor de supravietuire a intreprinderilor, de problemele de lichidare si faliment, de reorganizare prin fuziuni sau scindari de intreprinderi. studiul deciziilor de investitii - etapa pozitionata in anii 40 si 50 in care pentru functia financiara obiectivul de baza era maximizarea profitului intreprinderii. Aceasta etapa contine embrionii teoriei financiare microeconomice, cand in functie de obiectivul stabilit au inceput sa fie formulate ipoteze, sa fie elaborate modele si sa se verifice prin teste empirice explicatiile propuse; aplicarea rationamentelor stiintifice in studiul deciziilor de finantare a intreprinderii si al pietei financiare. Etapa se caracterizeaza prin teoriile fundamentale succesive ale lui Modigliani si Miller in domeniul finantelor intreprinderii in anii 1958, 1963 si 1970 cu privire la efectul structurii financiare a intreprinderii (raportul capitaluri imprumutate/capitaluri proprii) asupra valorii intreprinderii, in conditiile pietei perfecte si absentei impozitarii, respectiv in conditiile incidentei impozitului si, apoi, luarii in considerare a riscului de faliment. Rezultatele s-au contrazis de la un rationament la altul, de la neutralitatea structurii financiare fata de valoarea intreprinderii in conditiile absentei impozitarii, la cresterea valorii intreprinderii indatorate fata de cea neindatorata in conditiile aplicarii impozitarii si, din nou, la posibilitatea unei valori mai mici la intreprinderea indatorata decat la cele neindatorata cand costurile falimentului depasesc economia obtinuta la plata dobanzii datorita mecanismului de impozitare a profitului fiscal. De asemenea, in domeniul finantelor de piata este elaborata metoda normativa a lui Markowitz (in 1952) cu privire la constituirea portofoliului de investitii diversificate pentru aplatizarea riscului prin compensarea rentabilitatii superioare celei scontate la unele active fata de rentabilitatile inferioare la altele si, ulterior, pornind de la aceasta metoda, elaborarea modelului de evaluare (echilibru) al activelor financiare (Capital Asset Pricing Model CAPM in engl. sau MEDAF in franceza) elaborat prin cercetari separate de W. Sharpe si J. Lintner in 1964 si 1965. Modelul comensureaza, in conditiile de echilibru ale pietei, prima de risc ce se adauga rentabilitatii fara risc pe piata (dobanda bonurilor de tezaur, dobanda la CEC - ca banca cu garantie integrala a statului) pentru a stabili rentabilitatea unui activ financiar pe piata. In 1976, S. Ross elaboreaza modelul de evaluare prin arbitraj Arbitrage Pricing Theory

(APT) care generalizeaza CAPM-ul, stabilind rentabilitatea titlului ca functie liniara de mai multi factori; reconsiderarea teoriilor neoclasice de finante ale intreprinderii prin luarea in considerare a inflatiei si avantului pietei financiare, fenomene caracteristice anilor 80, in atingerea obiectivului functiei financiare de maximizare a valorii firmei. Pornind de la realitatea intreprinderilor manageriale in care se face distinctie neta intre proprietar si manager au fost puse bazele teoriei de agent de catre Jensen si Meckling (in 1976), care prin dezvoltari ulterioare realizeaza, pe de o parte, o conciliere a conflictelor dintre actionari si manageri, prin sporirea indatorarii in finantarea proiectelor de investitii in conditiile in care valoarea investitiilor managerilor ramane constanta, intrucat aceasta sporire reduce cashflow-ul liber la dispozitia managerilor si creste riscul de faliment. Pe de alta parte, realizeaza concilierea intre actionari si obligatari in ceea ce priveste transferul de avere de la obligatari la actionari in situatia succesului unor investitii riscante daca dobanda obligatiunilor este mai mica decat cea in functie de riscul real prin folosirea unor instrumente hibride: obligatiuni convertibile, obligatiuni rambursabile in actiuni, obligatiuni cu bonuri de subscriptie, prin care obligatarii sa aiba posibilitatea controlului politicii de dividend, respectiv, platile de dividende sa nu se realizeze din imprumuturi. Totodata, prin lansarea notiunii de costuri de tranzactionare in 1988 de catre Williamson este abandonata notiunea de structura optimala, alegerea mijloacelor de finantare fiind subordonata naturii activului ce trebuie finantat. Astfel, activele vandabile, care pot fi revandute fara pierdere pot fi finantate prin datorii, iar activele specifice sa fie finantate prin capitaluri proprii. In aceasta acceptiune, indatorarea apare ca o cale normala de finantare, iar capitalurile proprii ca o solutie in extremis. Admitand realitatea existentei asimetriei informationale, in sensul ca managerii sunt mai informati decat actionarii sau alti investitori, in 1970 Akerlof, pe exemplul pietei autoturismelor de ocazie, a pus bazele teoriei semnalelor. In finante, managerii semnalizeaza investitorilor mai putin informati prin politica de indatorare si prin distribuirea de dividende. Pornind de la modelul de arbitraj a lui Ross, potrivit caruia managerii cunosc distributia rentabilitatii titlurilor, informatie necunoscuta de investitori, Leland si Pyle, in 1977, emit ideea ca relevarea calitatii firmei este semnalata prin proportia capitalurilor proprii detinute de manageri. Fiind cunoscuta aversiunea lor pentru risc, orice sporire a acestei parti le reduce satisfactia si cu cat proiectele de investitii sunt mai bune cu atat indatorarea va fi mai mare. Deci, semnalul transmis este rata de indatorare ridicata care permite managerilor ca actionari sa beneficieze de un efect de levier pozitiv. Modelul matematic de semnalizare care exprima interactiunea dintre decizia de investitii si de finantare a fost elaborat de Myers si

Majluf. Depasind teoria neutralitatii politicii de dividende asupra valorii firmei elaborata de Modigliani si Miller, mai multi autori au demonstrat efectul de semnalizare al dividendelor, in sensul ca distribuirea constanta sau in crestere de dividende conduce la cresterea cursului actiunilor prin efectul sporirii cererii; recunoasterea reversibilitatii in deciziile financiare prin elaborarea teoriei optiunilor, ce se refera, in special, la structura financiara si decizia de investitii. In ceea ce priveste structura financiara si optiunile, capitalurile proprii ale intreprinderii pot fi interpretate ca o optiune de cumparare asupra activelor intreprinderii. Actionarii transfera proprietatea asupra activelor obligatarilor in schimbul unei optiuni de cumparare la o anumita scadenta, pastrandu-si puterea de decizie. Daca la scadenta valoarea intreprinderii este inferioara sumei imprumuturilor obligatare, actionarii lichideaza intreprinderea, iar in caz contrar, suprima optiunea rambursand imprumutul obligatar, devenind proprietarii intreprinderii. In ceea ce priveste decizia de investitii si optiunile, in special investitiile in cercetare-dezvoltare ce nasc oportunitati de crestere asociate cu investitiile viitoare pe care le creeaza, atunci cand proiectul de investitii poate fi usor vandut in caz de evolutie conjuncturala nefavorabila, valoarea de vanzare este interpretata ca o optiune de vanzare. Teoria optiunilor a fost elaborata mai intai de F. Black si M. Scholes prin asa numitul model optional in discontinuitate sau optiuni de tip european, in care optiunea de cumparare sau de vanzare poate fi exercitata numai la scadenta optiunii si apoi a fost perfectionata de J. Cox si S. Ross prin modelul optional in continuitate sau optiuni de tip american in care optiunile pot fi exercitate in orice moment din interval. Din continutul si definitia finantelor intreprinderii se desprind si functiile acestora, si anume: - functia de repartitie - se manifesta cu ocazia formarii capitalului si a fondurilor proprii ale intreprinderii, in primul rand, si in al doilea rand, cu ocazia stabilirii participarii intreprinderii la constituirea fondurilor comunitatii locale sau a bugetului central. Prin intermediul acestei functii se realizeaza repartitia unor acumulari anterioare in procesul formarii capitalului intreprinderii sau se realizeaza repartizarea rezultatelor intreprinderii, pentru autofinantare (formarea fondului

surselor proprii de finantare, fondul de participare a salariatilor la profit, de finantare a unor activitati sociale, etc.) sau pentru formarea fondurilor bugetare (locale si central); - functia de control - se manifesta in procesul utilizarii capitalului si stabilirii obligatiilor bugetare. Prin intermediul functiei de control se urmareste eficienta formarii capitalului sub raportul costului finantarii, precum si eficienta cheltuirii capitalului, cu incadrarea in prevederile bugetului de venituri si cheltuieli si asigurarea integritatii patrimoniului. Controlul se exercita sub toate formele sale, preventiv, concomitent si ulterior pentru a se preintampina cheltuielile neeconomicoase sau nelegale sau pentru a se recupera de la cei vinovati de gestiune necorespunzatoare, daunele aduse intreprinderii. Vazand continutul si functiile finantelor intreprinderii, pentru stabilirea locului functiei financiare a intreprinderii este necesara precizarea obiectivelor acesteia. Numeroasele fluxuri si relatii care caracterizeaza intreprinderea moderna au determinat abordarea sistemica a acesteia, fiind considerata ca sistem economicosocial ce corespunde mai multor subsisteme: de productie, cercetare - dezvoltare, comercial, financiar, al resurselor umane. Privite ca subsisteme, functiile intreprinderii si relatiile dintre ele reprezinta module de sustinere a structurii organizatorice si de armonizare a tuturor activitatilor pentru realizarea obiectivului acesteia. Avand in vedere multiplele responsabilitati pe care le presupune functionarea intreprinderii in economia de piata, in conditiile unei autonomii depline, are loc o diversificare si imbogatire a continutului functiilor, precum si o mai buna individualizare a acestora. Urmarind evolutia logica a activitatilor dintr-o intreprindere, se poate aprecia ca aceasta indeplineste cinci functii de baza, care reprezinta tot atatea sectoare de management in cadrul managementului acesteia, astfel: functia de cercetare - dezvoltare vizeaza innoirea tehnologica si a gamei de produse si servicii. Evolutia progresului tehnic a determinat, la intreprinderile mari cu obiect de activitate produse si servicii complexe, individualizarea in cadrul acestei functii a aceleia de mentenanta, care urmareste mentinerea in stare optima de functionare a echipamentelor tot mai complexe cu care sunt dotate intreprinderile. De asemenea, trecerea societatii la epoca post - industriala si cresterea constientizarii oamenilor asupra efectelor nocive, daunatoare societatii si

vietii, ale unor activitati poluante, au pus in fata intreprinderilor problema protectiei si conservarii mediului inconjurator si deci, individualizarea unei functii aparte ; functia comerciala cu importanta hotaratoare in economia de piata urmareste largirea si diversificarea pietelor pentru produsele si serviciile intreprinderii. Prin elaborarea studiilor de marketing, prin activitatile de promovare, ofertare si reclama, functia comerciala sta la baza fundamentarii strategiei si politicii de dezvoltare a intreprinderii ; functia de productie integreaza activitatile prin care are loc transformarea stocurilor de valori materiale in produs finit, conform prevederilor contractuale si a cerintelor inscrise in documentatia de executie si in standardele de calitate ; functia de personal (managementul resurselor umane) concentreaza activitatile prin care se asigura resursele umane necesare din punct de vedere cantitativ, ca numar - si calitativ, pe meserii, niveluri de calificare si profesii; functia financiara presupune informarea corecta si sistematica privind potentialul de productie si desfacere al intreprinderii si a modului de gestionare a resurselor intreprinderii. Fara indoiala, scopul final al activitatii intreprinderii, preocuparea primordiala a managerilor acesteia este maximizarea valorii intreprinderii si, implicit, obtinerea unei rentabilitati cat mai ridicate. Acesta este obiectivul principal al functiei financiare intrucat intreprinderea este in cele din urma o suma de investitii, iar investitorii pretind maximizarea valorii investitiei. Mult timp, functia financiara a avut ca sarcina de baza tinerea evidentei cu scopul de a asigura 'cea mai buna reglementare posibila a platii datoriilor contractate si nascute din activitatea de productie'8[4]. Dar evolutia intreprinderii de la unitate de productie de marime mica cu actionar, in general, individual, la unitate mare, de forma sociala cu actionari diversi care folosesc munca unor categorii sociale diverse, a transformat si functia financiara dintr-o simpla tehnica derivata din contabilitate in, 'finantele intreprinderii', ramura a stiintei economice care studiaza ansamblul relatiilor economice banesti prin care se

constituie si utilizeaza capitalul intreprinderii in vederea obtinerii si repartizarii rezultatului final, respectiv profitului intreprinderii. Asa cum remarca Aldo Levy 9 [5], in Franta, dar si in celelalte tari occidentale functia financiara a intreprinderii a evoluat mult, in special, in ultimul deceniu, datorita evolutiei pietei de capitaluri si 'mondializarii' productiei. Astfel, managerul financiar isi mentine rolul sau dublu in asigurarea finantarii fiecarei actiuni, operatiuni si in cautarea surselor de finantare cele mai ieftine, dar orizontul sau s-a imbogatit prin multiplicarea posibilitatilor de optiune pentru obtinerea resurselor. Pe langa finantatorii traditionali, banci si institutii de credit, a luat o deosebita amploare piata financiara, iar instrumentele prin care se asigura capitalurile folosite de aceasta, s-au diversificat. Piata capitalurilor, candva monopolul bancilor centrale, a altor banci si institutii financiare autorizate s-a scindat in: piata interbancara rezervata bancilor prin care se acopera nevoile de lichiditati ale acestora si o piata deschisa, piata financiara pe care sunt negociate titluri de valoare si prin care se formeaza cea mai mare parte a capitalului intreprinderii. Mai mult, pe langa instrumentele clasice ale pietei financiare, actiuni si obligatiuni, se asista la sfarsitul unei standardizari si aparitia unor instrumente hibride. De aceea, gestiunea resurselor financiare s-a modificat mai mult pentru operatiunile de finantare si de investitii decat pentru operatiunile specifice de gestiune, determinate de modificarea conjuncturala a fluxurilor de trezorerie decalate, care antreneaza nevoia de fond de rulment, (de finantare a activitatii de exploatare, sau imediate), respectiv a incasarilor din realizarea productiei. Functia financiara, respectiv managerul financiar trebuie deci sa gireze intr-un mediu turbulent, incert, riscurile de capital, de dobanda si ale cursurilor de schimb. Multiplicarea ratelor de referinta si fluctuatia lor, datorata miscarilor de pe pietele internationale, au determinat intreprinderile sa se asigure contra riscurilor majore: riscurile de dobanda prin schimbarea finantarilor contractate la anumite dobanzi contra altora, la dobanzi mai favorabile si riscurile de curs de schimb prin prevederea efectuarii decontarilor amanate la cursul zilei decontarii, sau folosirea in decontarile internationale de titluri negociabile in mai multe valute, pentru a nu suporta socul modificarii drastice a cursului unei singure valute. In al doilea rand, tendinta de mondializare a productiei, respectiv tendinta intreprinderilor de a-si fabrica productia in tari straine, la cel mai mic cost, sau de a se finanta pe piata internationala la cele mai mici cheltuieli, a creat noi sarcini

pentru managerul financiar. Intrucat rentabilitatea si riscul evolueaza in acelasi sens, este evident ca riscul global pe un ansamblu de activitati multinationale diversificate este inferior sumei riscurilor pentru fiecare din activitati luate separat si de aceea are loc dezvoltarea de activitati tot mai complexe. Rentabilitatea pentru investitiile internationale trebuie sa cuprinda o prima de risc specifica care sa ia in considerare urmatorii factori : stabilitatea sistemului politic si deci si legislativ al tarii in care se realizeaza investitia; dificultatile inerente contextelor juridice diferite si ale controlului societatilor straine; diferentele de curs valutar intre valuta tarii mama, moneda de tranzactie si a cea a tarii in care se investeste. De asemenea, in afara asocierilor internationale, tendinta unor mari intreprinderi de a-si asigura controlul pe un anumit segment de piata, determina realizarea de mari grupuri industriale, de holding-uri, caz in care finantele devin un factor de integrare. In acest caz, la nivel de grup, functiei financiare ii revin urmatoarele sarcini pentru desfasurarea unei politici unitare : - organizarea evidentei contabile si fiscale, conform aceleiasi metodologii, pentru a armoniza la esalon de grup procedurile contabile si de control intern sau extern; - alocarea si controlul folosirii resurselor financiare deoarece reprezinta decizii strategice referitoare la dezvoltarea grupului. Intrucat obiectivul de baza al functiei financiare este maximizarea valorii intreprinderii, managerul financiar trebuie sa aiba in permanenta o viziune a marimii acesteia. Pe termen lung, obiectivul intreprinderii este de a obtine o rentabilitate suficienta pentru capitalurile investite de actionari. Daca se are ca obiectiv cresterea, dezvoltarea, intreprinderea capata pozitie pe piata in momentul in care profiturile anuale obtinute ii permit si distribuirea indestulatoare pentru actionari, dar si capitalizarea care sa sporeasca patrimoniul sau mai rapid decat concurenta. Finantele, evidentiind o evaluare permanenta a diferitelor sectoare, stau la originea politicii de diversificare a intreprinderii, validand sau sanctionand un anumit sau alt tip de activitate. Pe termen mediu, managerul financiar trebuie sa urmareasca respectarea urmatoarelor cerinte:

 asigurarea unui nivel rezonabil de indatorare in functie de specificul fiecarei intreprinderi; politica de distribuire a dividendelor sa fie rezultatul unei strategii continue si coerente; in perioada de inflatie, intreprinderea sa-si limiteze sever suma lichiditatilor care costa scump datorita erodarii monetare si sa-si sporeasca la maxim coeficientul de indatorare, deoarece rambursarea se face in moneda depreciata; sa afecteze capacitatea de autofinantare si indatorare sectoarelor de activitate in plina dezvoltare, in detrimentul sectoarelor deja mature, care au atins optimul in ce priveste capacitatea de productie si nivelul de calitate; strategia financiara sa aiba drept vector calauzitor 'profitul net pe actiune', sustinut printr-o politica corespunzatoare de distribuire de dividende, o politica chibzuita de indatorare si o politica de capitalizare argumentata actionarilor, indicator care sa conduca la cresterea prestigiului intreprinderii. Subordonate obiectivului principal, maximizarea valorii intreprinderii, functiei financiare ii revin si alte obiective, si anume: organizarea evidentei contabil-financiare, care are drept scop inregistrarea si raportarea activelor, pasivelor, veniturilor si cheltuielilor intreprinderii. Acestea se finalizeaza in raportul financiar periodic, ce are drept scop comunicarea informatiilor financiare celor interesati, in special, actionarilor intreprinderii, dar si altor persoane fizice si juridice: furnizori si beneficiari efectivi sau potentiali, prin publicarea oficiala a bilantului; organizarea evidentei fiscale pentru impozitele pe care trebuie sa le plateasca intreprinderea. Este foarte importanta stabilirea reala a bazei impozabile prin respectarea reglementarilor fiscale si preintampinarea evaziunii fiscale, rol deosebit in aceasta privinta avand exactitatea datelor din evidenta contabila; asigurarea integritatii patrimoniului intreprinderii prin efectuarea periodica a inventarierii acestuia, ocazie cu care se constata starea lui, diferentele cantitative si se urmareste recuperarea contravalorii acestora de la cei vinovati. Aceasta presupune tinerea corespunzatoare a contabilitatii de gestiune, a registrelor financiar-contabile si a contabilitatii analitice pe feluri de valori materiale, pe creante si obligatii fata de clienti, debitori si respectiv fata de furnizori si creditori. Legat de organizarea evidentei contabil-financiare si de gestiune se poate vorbi si

de o contabilitate manageriala care asigura fluxul de informatii catre managerii intreprinderii, in principal, in ceea ce priveste analiza evolutiei, dinamicii costului de productie si eficientei economice; organizarea activitatii financiar-contabile prin intocmirea unei scheme organizatorice a sistemului financiar-contabil care sa asigure culegerea, prelucrarea si circulatia informatiilor financiar-contabile in mod operativ si cu cele mai mici costuri. Din analiza obiectivelor ce sunt atribuite managementului financiar, se poate constata rolul sau deosebit in cadrul functiilor intreprinderii si mai ales in perfectionarea activitatii financiare prin alegerea celor mai potrivite metode de inregistrare a datelor, prin perfectionarea sistemului de indicatori economicofinanciari care sa caracterizeze activitatea intreprinderii. Oportunitatea investitiilor, supravegherea indicatorilor de performanta financiara, echilibrul bugetar in caz de evenimente neprevazute sunt atributii proprii functiei financiare. Toate planurile de finantare, bugetul de venituri si cheltuieli, bugetul de trezorerie sunt de resortul managementului financiar. Scopul managementului financiar este acela de a apara un actionariat stabil, de a nu determina disensiuni sau pierderi de putere, care prejudiciaza mersul si dezvoltarea intreprinderii prin stabilirea unui raport adecvat intre resursele imprumutate externe si cele interne create sau aduse de actionari, raport ce influenteaza rentabilitatea capitalurilor proprii, dividendele pe actiuni si implicit cursul actiunilor. Prin gestionarea resurselor financiare, managerul financiar se implica si in gestiunea resurselor umane, contribuind la mentinerea unui climat sanatos de munca, la stabilitatea personalului si, in principal, a specialistilor intreprinderii.

Finantele Intreprinderii Mecanismul financiar i structura financiar a ntreprinderii Prin mecanism financiar al ntreprinderii nelegem metode, prghii, instrumente i proceduri de colectare i gestionare a capitalurilor. Aceste mecanisme au o importan deosebit n organizarea i conducerea activitii financiare i se pun n micare prin tehnici specifice, particulare ce se utilizeaz n procesul de natere i derulare a fluxurilor i ciclurilor financiare, capitalurilor n constituirea i utilizarea surplusului monetar, n formarea i acoperirea necesarului global de finanare a ntreprinderii. Orice schimb implic dou micri de sens contrar: una generat de transfer de bunuri i servicii, iar alta generat de transfer de bani. Cantitatea de bunuri i moned transferate ntr-o anumit perioad ntre agenii economici se numete flux. Fluxurile pot fi:

reale sau fizice (de bunuri i servicii) financiare (moned)

Cantitatea de bunuri sau moned existente la un moment dat reprezint un stoc. Relaiile dintre fluxuri i stocuri stau la baza mecanismului financiar. Fluxurile financiare pot fi:

Fluxuri financiare de contrapartid - se caracterizeaz prin nlocuirea imediat a unui activ real cu moned sau invers; Fluxuri financiare decalate - apar n cazul n care fluxurilor fizice nu le corespund imediat nite fluxuri financiare, astfel c echilibrul stocurilor este rupt i se restabilete prin apariia unui activ financiar. Fluxuri financiare multiple - pentru a compensa efectele decalajelor dintre fluxurile fizice i cele financiare ntreprinderea poate schimba creana pe moned apelnd la un ter i care este un intermediar financiar. Fluxuri financiare autonome - se degaj din operaiunile financiare privind acordarea sau primirea de mprumuturi, cnd au loc transferuri de moned de la o persoan la alta. Aceste fluxuri dau natere la active financiare, creane i datorii.

Un ciclu financiar poate fi definit ca un ansamblu de operaiuni i proceduri care intervin din momentul transformrii monedei n bunuri i servicii pn la cel n care se recupereaz. Activitatea ntreprinderii trebuie s se desfoare n aa fel nct s se poat obine nu numai recuperarea volumului iniial de moned ci i un surplus. ntr-o ntreprindere apar 3 cicluri financiare principale:

ciclul de investiie - amortizare ciclul operaional ciclul operaiunilor financiare

Ciclul de investiie - amortizare caracterizeaz procesul de formare a activelor pe termen lung TL. Prin investiii se creeaz un capital de producie de la care ntreprinderea ateapt nite venituri n mai multe perioade succesive. Investiia este o cheltuial imediat care se materializeaz n transformarea monedei n active fizice ce au o durat ndelungat de funcionare. O dat creat capitalul de producie ncepe s se deprecieze fizic i moral. Suma de bani iniial se recupereaz n mod progresiv, n timp ce valoarea activului din bilan se micoreaz cu valoarea uzurii. La sfritul perioadei de serviciu a capitalului productiv va trebui s existe o echivalen a fluxurilor. Ciclul operaional cuprinde:

achiziia de bunuri i servicii transformarea acestora n produse finite vnzarea lor

Acest proces trebuie s funcioneze continuu spre a se asigura o folosire optim a muncii i capitalului de producie. n fazele ciclului operaional capitalul mbrac diferite forme, circulnd i transformndu-se n mod permanent. Fluxurilor reale le corespund o serie de fluxuri financiare, creane, datorii. Ciclul operaiunilor financiare privete operaiunile procedurile de acordare sau luare de mprumut precum i operaiunile privind mrirea sau diminuarea capitalului propriu. Toate operaiunile de acordare sau luare de mprumut dau natere la fluxuri financiare, adic la intrri i ieiri de moned. Formele de manifestare ale capitalului ntreprinderii Prin structura financiar a unei ntreprinderi se nelege un raport existent ntre finanrile sale pe TS i finanrile pe TL i TM. Fiecare firm i stabilete o structur obiectiv a capitalului care const din anumite proporii de capital propriu, capital mprumutat pe TL i capital mprumutat pe TS. Capitalul este un stoc de valori care, intrate n circuitul economic, pot genera venituri posesorilor lor. Capitalul poate fi clasificat conform urmtoarelor criterii: Dup apartinen:

capital propriu capital mprumutat

Dup scopul de ntrebuinare:

capital de producie, caracterizeaz mijloacele ntreprinderii investite n active operaionale capital speculativ, caracterizeaz acea parte a capitalului care se ntrebuineaz n procesul efecturii operaiunilor speculative financiare capital dat cu mprumut

Dup formele de investire, capitalul poate fi:

n form material n form nematerial n form bneasc

Dup durata de utilizare:

capitaluri permanente capital propriu capital mprumutat pe TL capitaluri pe TS

Capitalul propriu este caracterizat de urmtoarele avantaje:

simplicitatea atragerii capacitatea mare de generare a profitului, deoarece nu e nevoie de achita dobnzi asigurarea stabilitii financiare, a solvabilitii i micorrii riscului de faliment.

Pe lng calitile pozitive finanarea prin capitalul propriu mai are i neajunsuri , ca:

costul capitalului propriu este mai mare dect costul capitalului mprumutat posibilitatea nentrebuinat de cretere a coeficientului rentabilitii capitalului propriu din contul atragerii capitalului mprumutat.

ntreprinderea care folosete numai capital propriu are o stabilitate financiar mai mare ns limiteaz ritmul dezvoltrii sale i nu folosete posibilitile financiare de cretere a profitului din capitalul investiiilor. Capitalul mprumutat se caracterizeaz prin urmtoarele avantaje:

asigurarea creterii potenialului financiar; cost mai mic n comparaie cu cel al capitalului propriu; autoposibilitatea de a genera creterea rentabilitii.

n acelai timp ntrebuinarea capitalului mprumutat are i neajunsuri ca:

creterea riscului i pierderea solvabilitii; dependena mare a costului capitalului mprumutat de conjunctura pieii; procedura complicat de atragere.

ntreprinderea ce folosete capital mprumutat are un potenial financiar mai mic, ns este supus unui risc de faliment la fel de mare. Criterii de optimizare a structurii financiare Decizia ntreprinderii privind structura financiar presupune pe de o parte alegerea raportului dintre capital permanent i capital pe termen scurt, iar pe de alt parte alegerea proporiei fiecrei surse de capital permanent din totalul pasivului bilanului n aa fel ca s maximizm valoarea ntreprinderii. Criteriile principale care caracterizeaz selectarea unei structuri financiare sunt:

Efectul de ndatorare Rentabilitatea financiar Capacitatea de ndatorare

Prin efect de ndatorare se nelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe care l obine agentul economic ca urmare a folosirii capitalului mprumutat. Efectul de ndatorare se obine comparnd rentabilitatea economic cu rata dobnzii. Dac:

Re Rd - efect de ndatorare pozitiv Re Rd - efect de ndatorare negativ

Efectul de ndatorare este direct proporional cu structura financiar i cu diferena dintre Re i Rd.

Re = Profit / Active E = C / CP * (Re - Rd)

Exemplu: O societate comercial are n vedere un proiect investiional cu urmtoarele caracteristici: Capitalul investit se estimeaz la 30 mii lei, inclusiv din surse proprii 6 mii lei. Re ateptat este de 15% i Rd este de 10%. De determinat E i de apreciat situaia. E = 24 000/6000 (15% - 10%) = 20% Randamentul final este Re + E = 15 + 20 = 35%.

Importana structurii financiare decurge din rolul pe care l are ndatorarea asupra rentabilitii financiare, adic asupra rentabilitii capitalului propriu i a riscului financiar. Rf = PN / CP De exemplu: O ntreprindere are n vedere 3 proiecte investiionale: A, B, C Calculul rentabilitii financiare a proiectelor de investiii Tabelul 1.1 A 10 000 10 000 B 10 000 4 000 6 000 C 10 000 2 000 8 000

Capital investit Capital propriu Capital mprumutat Re = 20% Rd = 10% Profit brut Cheltuieli aferente dobnzilor Profit nainte de impozitare Profit net Rf

2 000 0 2 000 20%

2 000 600 1 400 35%

2 000 800 1 200 60%

Structura financiar ndatorat implic ns i un risc financiar sporit determinat de funcia cheltuielilor financiare fixe. Capacitatea de ndatorare exprim posibilitile ntreprinderii de a primi credite care s fie garantate i a cror rambursare s nu creeze probleme de nesuportat. Pentru aprecierea situaiei n care se poate afla un solicitator de credite se utilizeaz anumii indicatori cu capacitate de ndatorare:

Coeficientul ndatorrii globale CG = Datorii totale/Total Capital 2/3 Sau CG = Datorii totale / Capital propriu 2 Coeficientul de ndatorare la termen CT = Datorii la termen/Capital permanent 2 sau CT = Datorii la termen/Capital propriu 1

Asupra politicii financiare a intreprinderii exercita o influenta destul de mareactionarii, imprumutatorii, statul si alti factori din mediul extern. Acest mediu extern isi pune amprenta asupra activitatii economico-financiare a intreprinderii printr-o serie dec o n s t r a n g e r i , c u m s u n t : i n f l a t i a , i n n o i r e a t e h n o l o g i c a , e x e r c i t a r e a c o n t r o l u l u i organismelor care au acordat credite, conditiile politice si sociale, politica monetara,fiscalitatea etc.La n i v e l u l a g e n t i l o r e c o n o mi c i , d e c i z i i l e d e p o l i t i c a f i n a n c i a r a s e s p r i ji n a p e structura financiara a acestora, pe obiectivele de rentabilitate si de crestere, avand invedere si riscurile posibile. Spre exemplu, hotararile luate cu privire la modul de finantare pe termen lung sau pe termen scurt a activitatii sunt doua decizii cu caracter de politicafinanciara, intrucat ele afecteaza situatia financ iara a intreprinderii, rentabilitatea sauriscurile pe o perioada de mai multi ani.Elaborarea unei politici financiare priveste determinarea nevoilor de finantare pentru o perioada de timp anumita, alegerea unei variante de indatorare, adica a uneimodalitati de finantare prin fonduri proprii sau imprumuturi, precum si raportul dintrenevoile de finantare pe termen lung si cele pe termen scurt. Avansarea de capital din partea unei intreprinderi are in vedere doua mari destinatii : active imobilizate si activecirculante. Data fiind perioada indelungata pentru care se face avansarea sau imobilizareacapitalului este important ca intreprinderea sa aiba o viziune clara asupra nevoilor totalede fonduri, pentru a si le procura din timp, cat si asupra modului de procurare, respectivasupra alegerii tipului de finantare care corespunde cel mai bine nevoilor sale.Pentru firme este rational sa-si acopere activele imobilizate si o parte a activelor circulante prin finantari cu caracter permanent, in

timp ce cea mai mare parte a activelor circulante sa fie finantata prin credite. Acest lucru presupune luarea de catre intreprinderea unor decizii de politica financiara care urmaresc realizarea unei structuri financiare catmai bune. Decizia financiara este o hotarare, un proces rational de alegere a unei linii deactiune, ce se ia pe baza de analiza si informatii multiple, vizand activitatile cu efectedirecte asupra capitalului. Deseori, decizia financiara implica alegerea unei variante sausolutii, din mai multe posobile.Din punct de vedre al complexitatii, deciziile financiare pot fi : o decizii curente sau operative ; o decizii strategice sau de perspectiva. Deciziile financiare operative sunt legate de activitatea curenta a intreprinderii si au un caracter operativ (rapid si repetat), generat de continuitatea operatiilor si fenomenelor l a c a r e s e r e f e r a . El e a u o s f e r a l a r g a , v i z a n d l u a r e a a n u me r o a s e a c t i u n i , p r e c u m : varsarea la buget a unor impozite si taxe, contractarea unor credite pe termen scurt, platadobanzilor si rambursarea creditelor respective, prelevarea unei parti din profit pentruformarea unor fonduri etc. Deciziile financiare strategice privesc linia de urmat in desfasurarea activitatii pe o pe r i o a d a ma i i n d e l u n g a t a s i v i z e a z a a c t i u n i d e p r o p o r t i i ma i ma r i p r i v i n d f o r ma r e a , modificarea proportiilor, repartizarea si utilizarea capitalurilor, efectuarea de investitiie t c . s i s e i a u i n r a p o r t c u s i t u a t i a c o n ju n c t u r a l a p r e z e n t a s i v i i t o a r e . El e a u l a b a z a o cercetare ampla si informatii bogate interne si externe. Principal ele decizii strategice de politica financiara ale intreprinderii sunt : decizia de investire, decizia de finantare si politica dividendelor.32 Decizia de investire este o decizie strategica, pentru ca ea inseamna nu numai o i mo b i l i z a r e d e c a p i t a l , c i s i o a n u mi t a a c t i v i t a t e c e u r ma r e s t e s a p l a s e z e f i r ma i n t r o a n u mi t a p o z i t i e p e p i a t a . O r i c e p l a s a me n t d e c a p i t a l p e t e r me n ma i l u n g i n s c o p u l obtinerii de profit reprezinta o investire. Indiferent ca fondurile se plaseaza in activei mo b i l i z a t e s a u i n a c t i v e c i r c u l a n t e , i n v e s t i t i a r e p r e z i n t a o i mo b i l i z a r e i mp o r t a n t a a a c e s t o r f o n d u r i , c a v o l um s i d u r a t a i n t i mp , u r ma r i n d o b ti n e r e a u n e i r e n t a b i l i t a t i superioare in viitor. Prin urmare, decizia de investire conduce la o imobilizare de capital,facuta in prezent, dar care urmeaza sa se intinda pe mai multe exercitii viitoare in conditiide risc, in speranta unei rentabilitati viitoare crescute.Un a d i n d e c i z i i l e f u n d a me n t a l e a l e p o l i t i c i i f i n a n c i a r e s e refera la alegereamijloacelor de finantare

, care consta in determinarea, pe de o parte, a v o l u m u l u i finantarii externe, in comparatie cu finantarea interna, iar pe de alta parte, in alegereacompozitiei finantarii externe : capital propriu sau imprumuturi. Finantarea interna estede fapt o autofinantare care, impreuna cu capitalul social existent formeaza capitalul propriu.Resursele financiare interne constituite prin autofinantare provin nu numai din profitul retinut (nedistribuit ca dividende), ci si din amortizare. Regimul de amortizareeste si el o componenta a politicii financiare a intreprinderii, deoarece de regimul ales( a mo r t i z a r e c o n s t a n t a , a c c e l e r a t a , r e g r e s i v a e t c . ) d e p i n d e ma r i me a a u t o f i n a n t a r i i s i , respectiv, a finantarii interne.Daca resursele financiare interne nu sunt suficiente, diferenta va putea fi finantatadin resurse externe, adica prin majorari de capital sau imprumuturi pe termen mediu sil u n g . D e c i z i a d e a r e c u r g e l a ma j o r a r i d e c a p i t a l s a u l a i mp r u mu t u r i e s t e u n a f oa r t e importanta, fiindca ea are ca rezultat stabilirea structurii financiare a intrep rinderii, cuimplicatii asupra actionarilor, a costului finantarii, a profitabilitatii si a impozitelor platite. Politica dividendelor se defineste ca fiind optiunea intreprinderii de a distribui saunu distribui dividende in anumite exercitii financiare, de crestere continua, de reduceresau de pastrare nemodificat cuantumul dividendelor de la un an la altul, urmarind unanumit scop.In general, distribuirea de dividende este o politica sanatoasa si de dorit pentruf i e c a r e s o c i e t a t e p e a c t i u n i fiindca ea are drept influenta pastrarea fidelitatii fata d e i n t r e p r i n d e r e a a c t i o n a r i l o r . P o l i t i c a d e d i s t r i b u ir e d e d i v i d e n d e s e u r m a r e s t e p r i n i n t e r me d i u l u n o r i n d i c a t o r i c a r a t a d i s t r i b u i r i i ( d i v id e n d e / p r o f i t n e t ) , r a t a c r e s t e r i i d i v i d e n d e l o r p e actiune (dividend din anul curent/dividend din anul p r e c e d e n t ) , dividendul pe o actiune (valoare dividendelor distribuite/numarul actiunilor). Functia financiara a intreprinderii este cea prin intermediul careia se realizeaza politica financiara a acesteia. Ea implica efectuarea a doua categorii de activitati :- a c t i v i t a ti c u e f e c t e d i r e c t e a s u p r a c a p i t a l u l u i ( e mi t e r e a d e a c t i u n i s i obligatiuni, contractarea de credite si rambrsarea lor, incasari si plati etc.) ;- activitati cu efecte indirecte asupra capitalului (lucrari de contab ilitate,a n a l i z a s i control) care au insa un rol hotarator in conducerea i n t r e p r i n d e r i i , directionand celelalte functii (de productie, comerciale etc.).33 Activitatea financiara d i n t r - o i n t r e p r i n d e r e a r e me n i r e a s a s a t i s f a c a c e r i nt e l e functiei financiare 3 si cuprinde numeroase aspecte cu privire la previziune si executie, analiza, control si coordonare. Intre activitatile financiare mai importante mentionam :-

elaborarea si executarea bugetului de venituri si cheltuieli si a a l t o r planuri financiare ;- efectuarea de studii si analize privind formarea, alocarea si utilizareacapitalurilor ;- a s i g u r a r e a e f e c t i v a a r e s u r s e l o r f i n a n c i a r e n e c e s a r e c i c l u r i l o r d e productie si investitii, pe baza selectarii lor in functie de costuri;- stabilirea de preturi si tarife;- luarea de masuri pentru asigurarea lichiditatii, solvabilitatii, echilibruluifinanciar, rentabilitatii si evitarea riscurilor ;- efectuarea de analize curente si actiuni de control financiar ;organizarea tuturor operatiunilor de incasari si plati etc