FILOSOFIA CONSTITUȚIONALĂ

A UNIUNII EUROPENE
ȘI CARACTERISTICILE SALE

Comunităţile europene au reprezentat în plan european şi internaţional o realitate

inedită şi complet originală, diferită de oricare altă organizaţie creată până atunci.
Uniunea Europeană a adăugat noi valenţe acestei construcţii suprastatale, ea
reprezentând încă un pas important, dar nu ultimul, în realizarea ideilor de integrare
europeană.
Dacă statele sunt subiectele principale ale dreptului internaţional, care beneficiază de
plenitudinea drepturilor şi obligaţiilor, iar organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate,
cu o capacitate limitată, comunităţile europene şi Uniunea Europeană sunt organizaţii
internaţionale cu caracter specific, care prezintă o serie de caracteristici proprii, ce vor fi
analizate în continuare.

1. Caracterele generale ale Uniunii Europene

Ca organizaţii internaţionale, Comunităţile/Uniunea Europeană au prezentat unele

caracteristici generale, similare cu acestea, cum ar fi:
a) - Comunităţile europene/Uniunea Europeană au ca fundamente juridice tratate
internaţionale încheiate după regulile generale ale dreptului internaţional public;
b) - Comunităţile au reprezintat subiecte distincte ale dreptului internaţional public, cu
un statut internaţional recunoscut, fiind investite cu personalitate juridică proprie; Uniunea
Europeană, ca succesoare a Comunităţii, este investită cu personalitate juridică prin
dispoziţiile Tratatului de la Lisabona1.

1.1. Fundamentele juridice ale Comunităţilor/Uniunii Europene

Fiecare dintre cele trei Comunităţi a reprezentat, la origine, o organizaţie internaţională
care a fost creată prin câte un tratat internaţional, negociat, încheiat şi ratificat conform
normelor internaţionale şi reglementărilor interne, constituţionale şi de altă natură ale fiecărui
stat care şi-a exprimat astfel consimţământul de a deveni membru. Uniunea Europeană este de
asemenea, creată printr-un tratat internaţional, care respectă atât normele dreptului
internaţional, cât şi reglementările constituţionale ale fiecărui stat.
Durata tratatelor este prevăzută în fiecare dintre acestea. Astfel, Tratatul CECO este
încheiat pentru o perioadă de cincizeci de ani, putând fi reînnoit, iar celelalte două tratate au o
durată nelimitată.
Fundamentul juridic al Uniunii Europene este reprezentat de Tratatul privind Uniunea
Europeană, încheiat pe durată nelimitată.2

1.2. Statutul internaţional al Comunităţilor/Uniunii Europene

1.2.1. Personalitatea juridică a Comunităţilor/Uniunii Europene
În conformitate cu tratatele constitutive (art.6 CECO, art.210 CEE şi 184 CEEA),
fiecare comunitate a fost investită cu personalitate juridică. Aceasta a fost confirmată şi prin
jurisprudenţa Curţii de Justiţie şi s-a concretizat în faptul că au putut să încheie tratate

1
Conform art 47 TUE, introdus prin Tratatul de la Lisabona.
2
Conform art.53 TUE (ex.art.51 TUE), în urma renumerotării intervenite prin Tratatul de la Lisabona.
internaţionale, precum şi să beneficieze de imunităţile acordate organizaţiilor internaţionale
guvernamentale.
Calitatea de subiect de drept internaţional, ca şi capacitatea juridică a unei organizaţii
internaţionale trebuie să rezulte în mod expres din actul constitutiv sau din practica formată în
activitatea ei.
Uniunea Europeană instituită prin Tratatul de la Maastricht nu a fost investită cu
personalitate juridică. Prin dispoziţiile Tratatului de la Lisabona, Uniunea Europeană
dobândeşte personalitate juridică.
A) Personalitatea juridică în cadrul ordinii juridice naţionale a statelor membre.
În funcţie de modalităţile de exercitare a competenţelor comunitare, dreptul comunitar
european tinde să cuprindă o sferă tot mai largă din ordinea juridică a statelor membre,
legislaţia comunitară substituindu-se legislaţiei naţionale.
Prin legislaţiile naţionale s-a recunoscut Comunităţilor europene cea mai largă
capacitate juridică de care se bucură persoanele morale.3
B) Personalitatea juridică în cadrul ordinii juridice proprii Uniunii Europene
Ordinea juridică comunitară/a Uniunii Europene s-a conturat pe plan internaţional ca o
ordine juridică nouă, cu trăsături specifice, reprezentând ansamblul de reguli proprii,
aplicabile în cadrul Uniunii Europene.
În ordinea juridică comunitară, personalitatea juridică a Uniunii europene constă în
capacitatea de a-şi exercita competenţele, determinate pe baza unor criterii clare de repartiţie
faţă de competenţele statelor membre.
C) Personalitatea juridică internaţională
Comunităţile europene, în calitate de organizaţii internaţionale regionale, au fost
calificate ca subiecte derivate ale dreptului internaţional, cu personalitate juridică
internaţională recunoscută pe plan internaţional. Alături de state şi de celelalte organizaţii
internaţionale, Comunităţile europene au făcut parte din societatea internaţională, în condiţii
de egalitate juridică. Comunităţile europene s-au creat în concordanţă cu normele dreptului
internaţional şi au avut la bază principiile dreptului internaţional.
Tratatul de la Lisabona reglementează aspectele relative la capacitatea juridică a
Uniunii prin dispoz.cuprinse în art.335TFUE (ex-articolul 282 TCE), iar aspectele privind
personalitatea juridică a Uniunii prin dispoz.art.47 TUE. Astfel, conform art. 47 TUE,
Uniunea are personalitate juridică.
Personalitatea juridică a Uniunii Europene prezintă importanţă în sfera relaţiilor
internaţionale ale Uniunii. În acest sens, personalitatea juridică a Uniunii produce efecte
juridice mai mult în exterior decât în interiorul Uniunii.

1.2.2. Reprezentarea Uniunii Europene în relaţiile internaţionale

 În mod constant, Uniunea Europeană a fost reprezentată la reuniunile internaţionale
de către Comisia Europeană, prin preşedintele său.
Tratatul de la Lisabona conţine o serie de inovaţii cu privire la reprezentarea
internaţională a Uniunii Europene.
 Astfel, tratatul instituie funcţia de Preşedinte al Consiliului European, ales pentru
un mandat de doi ani şi jumătate, având ca atribuţie, printre altele şi reprezentarea externă a
Uniunii în problemele referitoare la politica externă şi de securitate comună, fără a duce
3
În schimb, Comunităţile nu au beneficiat de imunitatea de jurisdicţie, nefiind sustrase de la jurisdicţia curţilor şi tribunalelor
din statele membre, în cazul litigiilor la care ele sunt parte(art 274 TFUE–ex.art.240CE; art 155CEEA).Prin art.274
TFUE(ex.art.240TCE) se stabileşte faptul că calitatea de parte a Uniunii nu înlătură competenţa instanţelor naţionale la
litigiile respective, cu excepţia cazurilor în care prin tratate competenţa este atribuită Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
atingere atribuţiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate.
Conform art.18 TUE, Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul
preşedintelui Comisiei, numeşte Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi
politica de securitate.
 Înaltul Reprezentant conduce politica externă şi de securitate comună a Uniunii,
asigurând coerenţa acţiunii externe a Uniunii.
 Cu privire la încheierea acordurilor internaţionale, conform dispoz. art. 218 TFUE
(ex.art.300TCE), Consiliul autorizează începerea negocierilor, adoptă directivele de
negociere, autorizează semnarea şi încheie acordurile.
Comisia sau Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, în cazul în care acordul în cauză priveşte exclusiv sau în principal politica externă
şi de securitate comună, prezintă recomandări Consiliului care adoptă o decizie de autorizare a
începerii negocierilor şi desemnează, în funcţie de domeniul acordului în cauză, negociatorul
sau şeful echipei de negociatori a Uniunii.
 Preşedintele Parlamentului European reprezintă Parlamentul în relaţiile externe şi
cu celelalte instituţii comunitare.
 Între Comunităţi/Uniune pe de o parte şi statele membre, pe de altă parte, au fost
instituite “misiuni” de reprezentare care, chiar dacă nu sunt denumite ambasade, au întrunit
toate caracteristicile acestora. Astfel, statele terţe au acreditat la Bruxelles reprezentanţi pe
lângă Comunităţi, care se aseamănă din toate punctele de vedere cu reprezentarea pe lângă
state, având statut diplomatic şi urmând aceeaşi procedură. La rândul lor, statele membre au
reprezentanţe permanente, cu statut diplomatic, dar fără să fie asimilate ambasadelor, întrucât
relaţiile dintre acestea sunt de tip intern, fiind de altfel integrate în cadrul COREPER.
 Reprezentarea Comunităţilor/Uniunii pe lângă terţe state sau organizaţii internaţio-
nale s-a realizat prin delegaţii4 numite de către Comisie şi care trebuie să beneficieze de
acordul statului în cauză. Acestea beneficiază, de asemenea, de statutul diplomatic. În statele
comunitare nu există organe de reprezentare ale Uniunii, din aceleaşi considerente de
apartenenţă a acestora la Uniunea Europeană.
Delegaţiile Uniunii în ţările terţe şi pe lângă organizaţiile internaţionale asigură
reprezentarea Uniunii.
Delegaţiile Uniunii se află sub autoritatea înaltului Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe şi politica de securitate. Delegaţiile acţionează în strânsă cooperare cu
misiunile diplomatice şi consulare ale statelor membre.

1.2.3. Recunoaşterea
Recunoaşterea este actul unilateral prin care un stat constată existenţa unor fapte care
pot avea consecinţe asupra drepturilor şi obligaţiilor sale şi declară expres sau acceptă implicit
că relaţiile sale internaţionale viitoare vor fi edificate ţinând seama de aceste fapte 5. Instituţia
recunoaşterii internaţionale cunoaşte aplicări în numeroase domenii, privind fapte extrem de
diverse precum: recunoaşterea statelor, recunoaşterea guvernelor, a beligeranţei,
recunoaşterea statutului de neutralitate permanentă, recunoaşterea unei norme imperative ş.a.
Recunoaşterea unui stat nou poate fi definită ca actul unilateral prin care unul sau
mai multe state acceptă, explicit sau implicit, să considere ca stat o nouă entitate politică

4
Reglementate prin dispoz.art.221 TFUE.
5
Jose Maria Ruda, Reconnaissance d’Etats et de gouvernement, în Droit international: bilan et perspectives, editor general
M.Bedjaoui, 1991, pag.471 şi urm.; Nguyen Quoc Dinh, A.Pellet, P.Daillier, op. cit., pag. 550.
şiadmit că acesta este subiect de drept internaţional, deci dispune de capacitatea de a dobândi
drepturi şi a-şi asuma obligaţii internaţionale6.
Instituţia „recunoaşterii internaţionale” poate fi analizată în cazul Uniunii Europene
dintr-o dublă perspectivă: fie privind recunoaşterea Uniunii de către statele terţe, fie privind
recunoaşterea statelor nou constituite de către Uniune.
Pe parcursul evoluţiei lor istorice, Comunităţile Europene au practicat recunoaşterea
unor state nou apărute pe arena internaţională (exemplu: statele care au făcut parte din fosta
URSS).
În ceea ce priveşte recunoaşterea/nerecunoaşterea Comunităţilor/Uniunii Europene de
alte state sau organizaţii internaţionale, trebuie să se ţină cont de faptul că conţinutul
„recunoaşterii” organizaţiilor internaţionale este diferit faţă de conţinutul „recunoaşterii”
statelor sau guvernelor.

2. Caracterele specifice ale Uniunii Europene

Dincolo de trăsăturile generale ale Uniunii Europene ca organizaţie internaţională,
aceasta prezintă şi anumite caractere specifice, prin care se deosebeşte de organizaţiile
internaţionale de tip clasic. Aceste caractere specifice sunt, în principiu, următoarele:
- natura juridică specifică a Comunităţilor/Uniunii europene;
- modalităţile specifice de exercitare a competenţelor în cadrul Uniunii Europene;
- modalităţile specifice de cooperare economică;
- procedura specifică de modificare a tratatelor;
- sistemul instituţional unic.

2.1. Natura juridică specifică a Uniunii europene

Determinarea naturii juridice a Comunităţilor/Uniunii europene a reprezentat o
problemă care a fost permanent avută în vedere de literatura de specialitate, încă de la crearea
primei comunităţi.
Până în prezent, nu a fost încă exprimat un punct de vedere unanim cu privire la
această problemă, fapt cauzat atât de procesul complex de integrare comunitară, cât şi de
schimbările permanente intervenite la nivelul structurii instituţiilor comunitare.
 Iniţial, Curtea de Justiţie a calificat odinea juridică comunitară ca fiind o nouă
ordine juridică de drept internaţional, cu privire la care, atât statele membre, cât şi
resortisanţii acestora, au (în anumite domenii), limitate drepturile lor suverane ( în cazul
statelor), sau de altă natură (în cazul celorlalţi).7
 Ulterior, Curtea de Justiţie a revenit asupra acestei concepţii, stabilind o detaşare
certă între ordine juridică internaţională şi noua ordine juridică specifică din cadrul
comunităţilor europene. Astfel, Curtea de Justiţie a subliniat că, instituindu-se o comunitate
pe o durată nelimitată, căreia i se confereau atribuţii proprii, cu personalitate şi capacitate
juridică în domeniul realaţiilor internaţionale, şi mai ales cu puteri reale care izvorau dintr-o
limitare a competenţei statelor, sau dintr-un transfer de competenţe de la stat la comunităţi
(deşi în domenii restrânse), s-a creat în acest fel, un sistem de drept aplicabil atât
comunităţilor, cât şi resortisanţilor statelor membre.8

6
N.Purdă (şi colectivul), Drept internaţional public, Editura Universitară, Bucureşti, 2008, p.54.
7
CJCE, Hot.Van Gend end Loos, 5 febr. 1963.
8
CJCE, Hot. Costa c. Enel, 15 iul. 1964.
  Majoritatea autorilor au exprimat tendinţa de a situa Comunităţile europene între o
ordine juridică internaţională9 (ca punct de plecare al acestei construcţii) şi o ordine juridică
de natură federală (ca punct final al construcţiei comunitare).
Natura juridică proprie a Uniunii Europene rezultă din analiza distincţiei dintre
aceasta, pe de o parte şi categoriile de federaţie şi confederaţie, pe de altă parte.
 Unii autori arată că viziunea internaţională asupra Uniunii Europene este depăşită,
în sensul că aceasta nu poate fi asimilată cu organizaţiile internaţionale clasice, întemeiate pe
o simplă cooperare între state10.
 În altă opinie11 s-a susţinut că Comunităţile europene/Uniunea Europeană pot fi
calificate drept organizaţii de tip autonom, privite prin prisma multitudinii şi diversităţii
organizaţiilor internaţionale existente în prezent, fapt care face dificilă clasificarea lor în
categorii distincte.

2.2. Modalităţile specifice de exercitare

a competenţelor în cadrul Uniunii Europene
 Tratatele constituie o ordine juridică specifică, diferită de cea a organizaţiilor
internaţionale clasice, asemănătoare cu ordinea juridică a unui stat, în care normele juridice
au o structură piramidală şi sunt bazate pe respectarea drepturilor fundamentale ale
persoanelor şi ale cărei subiecte sunt, deopotrivă, statele şi cetăţenii acestora12.
 Caracterul specific al Uniunii Europene rezultă şi din modul de exercitare al
competenţelor. Pentru prima dată în istoria dreptului internaţional, prin instituirea
comunităţilor, statele membre au transferat către acestea anumite prerogative ale suveranităţii
naţionale, comunităţile fiind astfel împuternicite să legifereze în mod obligatoriu pentru
statele membre în domeniile respective.
Comunităţile europene au avut la bază, de la constituirea lor, o colaborare axată pe
noţiunea de „integrare”. Prin noţiunea de „piaţă comună” s-a realizat o strategie de integrare
a activităţilor economice, care însemna mai mult decât realizarea unor obiective comune în
domeniul economic, cuprinzând în acelaşi timp şi stabilirea unor linii politice comune,
precum şi a modalităţilor de aplicare a acestor obiective. Din această perspectivă, realizarea
pieţei comune a însemnat atât o integrare economică, cât şi politico-juridică13.
Prin modificările intervenite prin Tratatul de la Lisabona sunt introduse reglementări
noi în Tratatul de funcţionare a Uniunii Europene (TFUE), se stabilesc foarte clar modalităţile
de repartizare a competenţelor între Uniunea Europeană şi statele membre. În acest sens,
tratatul identifică trei categorii de competenţe, respectiv competenţele exclusive, competenţele
partajate şi competenţele de coordonare sau de sprijinire a acţiunii statelor membre.
Dispoziţiile tratatului depăşesc neajunsul reglementărilor anterioare, care nu prezentau
foarte clar domeniile de competenţă comunitară, stabilind doar caracteristicile generale ale
acţiunii comunitare în raport de acţiunea statelor membre în unele domenii.
9
Munteanu Roxana – Drept european. Evoluţie, instituţii, ordine juridică, Ed. Oscar Print, 1996, pag.63; Boulouis Jean –
Droit institutional de lUnion Europeenne, 5 edition, Montchrestien, Paris, 1995; Cartou Louis -LUnion Europeenne;
Traites de Paris, Rome, Maastricht. Dalloz Paris, 1995.
10
J.P.Jacque – Cours general de droit communautaire, 1991, pag. 259-260.
11
P. Pescatore – Le droit de l-inbtegration, Leyde, 1972, pag. 31.
12
P.Manin, op. cit. pag. 36
13
Alte organizaţii, cum sunt cele africane sau sud-americane, deşi au fost puternic influenţate de comunităţile europene, şi-
au propus mai mult obiective politice. De altfel, unele dintre acestea (ex. Comunitatea Africii Orientale) nu au reuşit să-şi
atingă obiectivele, astfel încât au fost desfiinţate, iar altele au realizat foarte puţin din ceea ce şi-au propus, aşa încât ele nu
pot fi comparate cu comunităţile europene decât în ceea ce priveşte ideile care au stat la baza constituirii lor, realizările
acestora fiind cu mult sub dezideratele care au condus la înfiinţarea lor.
 Din punctul de vedere al împărţirii competenţelor, Uniunea Europeană se
caracterizează printr-un „federalism cooperativ”, în sensul că nivelul supranaţional şi cel
naţional au roluri complementare în domeniile reglementate de tratate, cu respectarea
principiului subisidiarităţii. În acest context, federalismul cooperativ exprimă cel mai bine
ideea conţinută în deviza Uniunii Europene – „Unitate în diversitate”.
Delimitarea competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii. Exercitarea
competenţelor Uniunii are la bază principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. În temeiul
principiului atribuirii, Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce i-au fost atribuite de
către statele membre în vederea atingerii obiectivelor stabilite. Orice altă competenţă
neatribuită Uniunii aparţine statelor membre. În temeiul principiului subsidiarităţii, în
domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai şi în măsura în care
obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre
nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar pot fi, datorită dimensiunilor şi efectelor
preconizate, mai bine atinse la nivelul Uniunii.
Tratatul de la Lisabona conţine în anexe o serie de declaraţii şi protocoale relative la
exercitarea competenţelor, după cum urmează:
- Protocolul (nr.2) privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii;
- Protocolul (nr.25) privind exercitarea competenţelor partajate;
- Declaraţia 18 cu privire la delimitarea competenţelor.
Soluţia suveranităţii partajate reprezintă un stadiu tranzitoriu, care permite
aprofundarea integrării europene, şi pregătirea pentru definirea noii structuri a Uniunii
Europene ca asociaţie de state, ca federaţie sau ca altă formă de construcţie politică.

2.3. Modalităţile specifice de cooperare economică

Pentru prima dată în evoluţia dreptului internaţional, în cadrul unei organizaţii
internaţionale s-a utilizat noţiunea de „integrare”, ca modalitate de cooperare economică.
Integrarea comunitară vizează constituirea unei vaste pieţe unice comunitare, întinse pe
teritoriul comun al statelor membre, în cadrul căreia să funcţioneze regulile cererii şi ofertei în
domeniile de competenţă stabilite prin tratate.
 Piaţa unică a reprezentat elementul central al integrării economice din cadrul
Uniunii Europene şi una din principalele realizări ale Comunităţii Europene. Scopul principal
al Pieţei Unice constă în stimularea concurenţei la nivelul pieţelor naţionale, accelerând
creşterea economică europeană, îmbunătăţind astfel gradul de competitivitate şi nivelul de
viaţă în spaţiul comunitar.
Realizarea unei pieţe europene unice a presupus parcurgerea mai multor etape
în cadrul unui proces evolutiv, pornind de la ideea de piaţa comună şi ajungând în
prezent la piaţa internă. Trecerea de la stadiul de piaţa comună la stadiul de piaţa
internă nu a reprezentat doar o simplă modificare terminologică, ci o abordare
superioară a problemelor comunitare, având la bază noţiunea de integrare.
Piaţa comună a reprezentat un mijloc important de realizare a obiectivelor comunitare
propuse la un moment dat, având ca scop o liberalizare cât mai mare a schimburilor de
bunuri şi servicii între statele membre prin realizarea unei uniuni vamale (constând în
eliminarea taxelor vamale între statele membre şi stabilirea unui tarif vamal comun),
eliminarea cotelor restrictive şi a măsurilor cu efect echivalent pentru asigurarea unei libere
circulaţii a bunurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului. Realizarea pieţei comune a
constituit prima etapă în cadrul procesului de integrare comunitară.
 Conceptul de piaţă comună nu a beneficiat de o definire legală prin dispoziţiile
Tratatului. Noţiunea de “piaţă comună”, pe care s-a bazat iniţial strategia de integrare
a activităţilor economice, a presupus mai mult decât realizarea unor obiective comune
în domeniul economic , cuprinzând în acelaşi timp şi stabilirea liniilor politice
directoare, precum şi a modalităţilor de aplicare a acestor obiective. În acest sens,
noţiunea de “piaţă comună” dobândeşte implicaţii juridice (care presupun adoptarea unor
reglementări imperative pentru buna funcţionare a pieţei) şi politice (care presupun fie
stabilirea unor politici comune conduse centralizat la nivel comunitar, fie coordonarea
altor politici între statele membre şi Comunitate). Din această perspectivă, realizarea
pieţei comune presupunea o integrare economică, la care se adăuga şi o integrare
politico-juridică.
 Conceptul de Piaţa internă – introdus prin Actul Unic European – semnat în 1986
şi intrat în vigoare în 1987, poate fi definit ca fiind un spaţiu fără frontiere interne, în care
libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului se desfăşoară fără nici un
control la frontierele interne ale Uniunii, funcţionând pe principiile unei pieţe naţionale.
Trecerea de la conceptul „piaţă comună” menţionată în tratatele iniţiale, la conceptul
„piaţă internă” a reprezentat un obiectiv deosebit de important la nivelul Comunităţii, care a
implicat adoptarea unui mare număr de directive de armonizare a legislaţiilor în vederea
realizării pieţei interne.
 Tratatul de la Lisabona menţine în cadrul Tratatului de funcţionare a Uniunii
Europene noţiunea de „Piaţă internă”.
Conform dispoz.art.26par.2 TFUE (ex.art.14 TCE), piaţa internă cuprinde un spaţiu
fără frontiere intrerne, în care libera circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi
capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispoziţiile tratatului.

2.4. Procedura specifică de modificare a tratatelor

Reglementarea modalităţilor de revizuire a tratatelor este stabilită prin dispoz.art.48
TUE, conform ultimelor modificări intervenite prin Tratatul de la Lisabona14.
Tratatul distinge două categorii de proceduri de revizuire:
- procedura de revizuire ordinară;
- proceduri de revizuire simplificate.

2.4.1. Procedura de revizuire ordinară

a) Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta
Consiliului proiecte de revizuire a tratatelor. Aceste proiecte pot viza, printre altele, fie
extinderea, fie reducerea competenţelor atribuite Uniunii în cadrul tratatelor.
b) Aceste proiecte se transmit Consiliului European de către Consiliu şi se notifică
parlamentelor naţionale.
c) În cazul în care Consiliul European, după consultarea Parlamentului European şi a
Comisiei, adoptă cu majoritate simplă o decizie favorabilă examinării modificărilor propuse,
preşedintele Consiliului European convoacă o Convenţie compusă din reprezentanţi ai
parlamentelor naţionale, ai şefilor de stat sau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului
European şi ai Comisiei. Banca Centrală Europeană este, de asemenea, consultată în cazul
modificărilor instituţionale în domeniul monetar. Convenţia analizează proiectele de revizuire
şi adoptă prin consens o recomandare adresată Conferinţei reprezentanţilor guvernelor statelor
membre.
Consiliul European poate decide cu majoritate simplă, cu aprobarea Parlamentului
European, să nu convoace Convenţia în cazul în care amploarea modificărilor nu o justifică.
În acest ultim caz, Consiliul European stabileşte mandatul pentru Conferinţa reprezentanţilor
guvernelor statelor membre.
14
Modificarea tratatelor a fost reglementată distinct pentru fiecare dintre acestea (art.96 CECO, art.236 CEE şi art.204
CEEA), însă Tratatul de la Maastricht abrogă aceste dispoziţii şi instituie o procedură comună pentru revizuirea tratatelor prin
dispoziţiile art.N, care reprezintă, de fapt, preluarea procedurii prevăzute în tratatele CEE. şi CEEA.
 d) În vederea adoptării de comun acord a modificărilor care trebuie aduse tratatelor,
preşedintele Consiliului convoacă o conferinţă a reprezentanţilor guvernelor statelor
membre.
Modificările intră în vigoare după ce au fost ratificate de toate statele membre în
conformitate cu normele lor constituţionale.
În cazul în care, la expirarea unui termen de doi ani de la semnarea unui tratat de
modificare a tratatelor, patru cincimi din statele membre au ratificat tratatul menţionat, iar
unul sau mai multe state membre au întâmpinat dificultăţi în ratificarea respectivă, Consiliul
European se autosesizează cu privire la chestiune.

2.4.2. Proceduri de revizuire simplificate

Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate prezenta
Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau parţială, a dispoziţiilor părţii a treia
din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, privind politicile şi acţiunile interne ale
Uniunii.
Consiliul European poate adopta o decizie de modificare, integrală sau parţială, a
dispoziţiilor părţii a treia din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Consiliul
European hotărăşte în unanimitate, după consultarea Parlamentului European şi a Comisiei,
precum şi a Băncii Centrale Europene, în cazul unor modificări instituţionale în domeniul
monetar. Această decizie intră în vigoare după aprobarea de către statele membre, în
conformitate cu normele lor constituţionale. Decizia nu poate extinde competenţele atribuite
Uniunii prin tratate.
În cazul în care dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene sau cele
ale titlului V din tratat prevăd că, într-un anumit domeniu sau într-un anumit caz, Consiliul
hotărăşte în unanimitate, Consiliul European poate adopta o decizie de autorizare a
Consiliului de a hotărî cu majoritate calificată în domeniul sau în cazul respectiv. Aceste
dispoziţii nu se aplică deciziilor care au implicaţii militare sau în domeniul apărării.
În cazul în care dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene prevăd că
actele legislative se adoptă de Consiliu în conformitate cu o procedură legislativă specială,
Consiliul European poate adopta o decizie de autorizare a adoptării respectivelor acte
legislative în conformitate cu procedura legislativă ordinară.
Orice iniţiativă luată de Consiliul European se transmite parlamentelor naţionale. În
cazul opoziţiei unui parlament naţional, notificate în termen de şase luni de la această
transmitere, decizia menţionată nu se adoptă. În absenţa oricărei opoziţii, Consiliul European
poate adopta respectiva decizie.
Pentru adoptarea deciziilor, Consiliul European hotărăşte în unanimitate, după
aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu majoritatea membrilor care îl compun.
* O altă modalitate de revizuire este prevăzută prin intermediul acordurilor de
aderare ale altor state, acorduri care în anumite limite “de adaptare” pot modifica aceste
tratate.
Există şi o procedură asemănătoare revizuirii, dar care constituie mai mult o dezvoltare
a cadrului iniţial al tratatelor, respectiv în cazul alegerii membrilor Parlamentului European
prin vot universal direct (art.138 CEE modificat prin Tratatul de la Maastricht), care prevede
necesitatea adoptării unei decizii în unanimitate a Consiliului şi avizul conform al
Parlamentului, precum şi aprobarea actelor adoptate în cadrul comunităţilor de către statele
membre conform normelor constituţionale, ca şi în cazul înlocuirii contribuţiilor financiare ale
statelor membre prin resurse proprii - art. 269CE.

2.5. Sistemul instituţional unic

 Uniunea Europeană reprezintă o organizaţie internaţională cu o structură originală,
diferită de cea a altor organizaţii internaţionale, care dispune de un sistem instituţional unic, în
cadrul căruia, fiecare instituţie exercită atribuţiile ce i-au fost atribuite prin tratate, în
colaborare cu celelalte instituţii, în scopul exercitării competenţelor Uniunii.
La origine, Comunităţile au reprezentat trei organizaţii internaţionale cu personalitate
juridică distinctă, care, prin tratatul de fuziune din 1967 au fost cuprinse sub sintagma
“Comunităţile Europene”. Fiecare dintre acestea şi-a păstrat domeniul de activitate specific,
deşi sistemul instituţional a devenit unic. Ulterior, la scopurile iniţiale ale Comunităţilor s-a
adăugat cooperarea interguvernamentală în cadrul căreia un rol important i-a revenit
Consiliului European, instituţie formată din şefii de state şi guverne care au posibilitatea să
decidă asupra direcţiilor cooperării.
Comunităţile au înregistrat o evoluţie ascendentă, unică pe scena internaţională:.
 Prin “Convenţia privind unele instituţii comunitare” s-au constituit la 25 martie
1957 o Adunarea unică şi o Curte de justiţie unică. Deşi aveau anumite instituţii comune după
adoptarea tratatelor de la Roma (Adunarea şi Curtea de Justiţie), Comunităţile păstrau şi
anumite instituţii distincte, respectiv cele privind “executivul” (Înalta Autoritate şi Comisia) şi
Consiliul, precum şi bugetele proprii, fapt care le păstra autonomia. De asemenea, tratatele îşi
păstrau specificitatea, Tratatul de la Roma privind CEE. (art.232) precizând că prevederile
sale nu modifică dispoziţiile tratatelor CECO şi CEEA.
 Prin adoptarea Tratatului de fuziune de la Bruxelles (8 aprilie 1965), intrat în
vigoare la 1 iulie 1967, s-au creat o Comisie Unică şi un Consiliu Unic al “Comunităţilor
Europene”. De asemenea, s-a creat Curtea de Conturi ca organ comun celor trei Comunităţi.
Comisia şi Consiliul au preluat funcţiile instituţiilor specifice fiecărei Comunităţi, pe care le-
au înlocuit.
Prin acelaşi tratat s-a instituit un buget al Comunităţilor Europene care cuprindea
veniturilor şi cheltuielile celor trei Comunităţi, conform tratatelor. De asemenea, s-a constituit
un corp unic de funcţionari ai Comunităţilor, supuşi unui statut unic.
Printru-un protocol-anexă s-a stabilit un regim unitar de privilegii şi imunităţi pentru
Comunităţi. S-a creat şi entitatea “Comunităţile Europene”, care a absorbit cele trei
comunităţi originale. Rezultatul acesteia este concretizat în faptul că funcţionarii acesteia sunt
comuni, fără să poată pretinde că aparţin uneia dintre ele, iar misiunile de reprezentare pe
lângă alte state sunt acreditate în numele comunităţilor, acestea apărând ca titular de drepturi
şi obligaţii, deci ca persoană juridică15.
S-a menţinut însă o separare între acţiunile Comunităţilor europene şi cooperarea
politică, aceasta nefiind instituţionalizată, rămânând o activitate interguvernamentală
distinctă.
 Actul unic European adoptat în 1985 a marcat un nou pas important în evoluţia
construcţiei comunitare, întrucât a contribuit la reformarea instituţiilor comunitare şi la
extinderea competenţelor acestora în noi domenii, reprezentând în acelaşi timp şi o premisă
importantă în vederea realizării Uniunii Europene. Prin Actul Unic European s-a
instituţionalizat Consiliul European şi s-a creat Tribunalul de Primă Instanţă.
 Tratatul de la Maastricht instituie o “Uniune Europeană” fondată pe Comunităţile
europene, completate prin politicile şi formele de cooperare instituite prin acest tratat.
Adoptarea Tratatului de la Maastricht a adus unele modificări substanţiale în ceea ce priveşte
structura organizatorică şi mijloacele de acţiune. Deşi se instituie sintagma „Uniunea
Europeană” care cuprinde cele trei Comunităţi, acestea continuă să existe ca entităţi separate.
Consiliul European, instituţionalizat prin Actul Unic European (1985) este confirmat
prin art. D al Tratatului de la Maastricht ca fiind organul care “dă Uniunii impulsurile

15
P. Manin, op. cit., pag. 44
necesare dezvoltării sale şi definirii orientărilor politice generale”, el trebuind să prezinte
anual un raport în faţa Parlamentului European.
 Tratatul de la Amsterdam conţine o serie de reglementări care conduc la evoluţia
Uniunii Europene atât sub aspect instituţional, cât şi cu privire la politicile şi domeniile de
competenţă.
 Tratatul de la Nisa conţine importante acorduri privind perfecţionarea instituţională
a Uniunii Europene în vederea extinderii acesteia. Aceste prevederi nu schimbă structura
instituţională, ci aduc modificări în sistemul de vot din cadrul Consiliului, modifică numărul
membrilor Comisiei, ai Parlamentului şi implicit ai Curţii de Justiţie, Tribunalului de primă
instanţă şi Curţii de Conturi.
 Tratatul de la Lisabona conţine importante dispoziţii privind perfecţionarea
instituţională a Uniunii Europene, cum ar fi:
- se creează funcţia de Preşedinte al Uniunii Europene;
- se redistribuie voturile statelor membre în Consiliu, în perioada 2014-2017;
- se adoptă un nou sistem de vot în Consiliu, în sensul că un act juridic comunitar va fi
adoptat dacă 55% din statele membre (15 din 27) sunt in favoarea acestuia sau dacă statele
care votează în avoarea adoptării actului respectiv formează 65% din populaţia UE;
- din 2014 numărul comisarilor europeni se va reduce la două treimi din numărul
statelor membre;
- se redistribuie locurile din Parlamentul Europoean, conform unei formule
proporţionale. Nici unul din Statele Membre nu va putea avea mai mult de 96 locuri sau mai
puţin de şase. Numărul maxim de deputaţi europeni va fi 750;
- parlamentele naţionale vor avea un rol mai important în procesul de adoptare a
reglementărilor comunitare;
- Uniunea Europeană este investită cu personalitate juridică.
Prin investirea Uniunii Europene cu personalitate juridică, sistemul instituţional unic
încetează să mai reprezinte o trăsătură specifică a acestei structuri internaţionale, în sensul că,
din acest punct de vedere se aseamănă cu organizaţiile internaţionale de tip clasic, în cadrul
cărora funcţionează sisteme instituţionale cu atribuţii specifice.