UNIVERSITATEA ,,AUREL VLAICU’’ DIN ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE ŞI SOCIALE

PROGRAMUL DE STUDIU: ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ ÎN
CONTEXT EUROPEAN-MASTER ANUL II – sem.II

Organizarea și funcționarea serviciilor publice esențiale pentru cetățeni,

în concordanță cu Tratatul Uniunii Europene și Cartei Autonomiei
Locale

PROF.UNIV.DR. - POPA CRISTIAN

MASTERAND - CRIȘAN ALINA-CORINA
(cri_alinuta@yahoo.com)
 Principiul subsidiarităţii

Uniunea Europeană se construieşte politic pe principiile organizării federative.

Una dintre problemele principale pe care au fost europenii nevoiţi să o rezolve a
fost cea a împărţirii competenţelor la diferite niveluri (individ, stat, instituţii
supranaţionale). Fiecărui nivel a trebuit să i se atribuie doar competenţele pe care le poate
îndeplini ţinând cont de două exigenţe:
- autoritatea şi îndeosebi statul nu poate împiedica persoanele sau grupurile sociale
să-şi desfăşoare activităţile proprii prin care realizează atât interesul particular, cât şi cel
general;
- fiecare autoritate este responsabilă cu apărarea interesului general, menţinerea
solidarităţii şi coeziunii economice şi sociale a ansamblului; ea intervine doar acolo unde
poate fi mai eficace decât nivelurile inferioare.
Principiul conform căruia competenţele se deleagă la un nivel superior numai
dacă pot avea o eficacitate sporită este principiul de subsidiaritate. Acesta are la bază
fundamente etice provenind din filozofia politică1. Orice om este de la naştere şi prin
natură chemat să-şi guverneze propria persoană. Orice autoritate externă trebuie să
rămână subsidiară, adică să nu acţioneze decât pentru a întări autoritatea pe care o
exercită fiecare individ asupra lui însuşi. Subsidiaritatea este orizontală – atunci când
trasează o linie de demarcaţie între puterea publică şi societatea civilă – şi verticală, când
la fiecare nivel ierarhic sunt plasate deciziile care pot fi luate cu cea mai mare eficienţă;
principiul este plasarea pe nivelul cel mai apropiat posibil de indivizi atâta timp cât nu se
impune transferul la eşalonul superior.
Aplicată construcţiei europene, subsidiaritatea a presupus împărţirea deciziilor
între cetăţenii europeni, guvernele ţărilor membre, regiuni, administraţiile locale şi
Comunitate. Integrarea europeană a oferit chiar de la început un câmp larg de acţiune
acestui principiu, posibil de aplicat ca urmare a definirii şi acceptării unui “bine comun”
european, a unui ansamblu de interese apreciate ca fiind mai importante decât cele ale
naţiunilor. Acceptarea ideii de bine comun care prevalează se sprijină în Europa în primul
rând pe certitudinea unei identităţi culturale comune mai importantă decât interesele
naţionale conflictuale. Naţiunile europene au acceptat să participe la constituirea unei
structuri supranaţionale pentru a-şi putea rezolva probleme imposibil de rezolvat separat;
conştiinţa şi sentimentul apartenenţei la un spaţiu comun de valori a constituit însă
premisa esenţială a construcţiei europene.
1
Alain Buzelay, Intégration et désintegration européennes, Economica, Paris,. 1996, p.63.

2
 În dreptul european, principiul subsidiarităţii, preluat din doctrina catolică, a fost
folosit pentru prima dată în Tratatul CECO (art. 5), cu referire la atribuţiile Înaltei
Autorităţi - ca prim organism cu funcţii supranaţionale din istoria construcţiei europene.
Transferurile de competenţe au fost însă minime. Ulterior, obiectivele propuse prin
tratatul CEE - raportate la condiţiile concrete în care s-au integrat ţările participante - au
determinat transferuri tot mai numeroase spre instituţiile comunitare. În prezent, o serie
întreagă de aspecte ale politicii agricole, ale politicii transporturilor, ale politicii
comerciale sau ale concurenţei ţin de competenţa exclusivă a Comisiei. Cu toate acestea,
asocierea principiului subsidiarităţii la ideea federală - pe care europenii au refuzat-o mult
timp şi de care mulţi încă nu sunt convinşi că ar reprezenta o soluţie viabilă pentru
Europa de mâine - a făcut ca subsidiaritatea să fie inclusă explicit abia în Tratatul de la
Maastricht. În art. 3B se stipulează: “ Comunitatea acţionează în limitele competenţelor
care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi sunt date prin prezentul tratat. În domeniile
care nu ţin de competenţa sa exclusivă, comunitatea nu intervine, conform principiului
subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele nu pot fi realizate într-o măsură
suficientă de către statele membre şi pot să fie mai bine realizate la nivel comunitar.”
Principiul subsidiarităţii a fost şi este în continuare un principiu supus
controverselor, fapt care a determinat formularea unor precizări din partea organismelor
comunitare. Astfel, Comunicarea din 17 octombrie 1992 a Comisiei se circumscrie ideii
că principiul respectiv nu determină competenţele, ci acest lucru îl face numai Tratatul.
Conform art.3 B, principiul nu se aplică domeniilor care aparţin competenţei exclusive a
Comunităţii, dar nu sunt definite explicit aceste domenii, ceea ce determină Comisia să
facă această definire cu privire la obligaţia Comunităţii de a acţiona şi la sesizarea statelor
de a interveni unilateral. Existenţa unei competenţe exclusive nu implică faptul că
măsurile relative la obiectivul urmărit sunt de resortul exclusiv al Comunităţii, dar statele
membre sunt ţinute să respecte primatul dreptului comunitar.
În domeniul competenţelor partajate sau rezervate, care nu sunt nici ele definite
explicit, se apreciază ca principiul are două dimensiuni:
necesitatea intervenţiei, care se apreciază pornind de la o comparare a mijloacelor şi
instrumentelor de care dispun Comunitatea şi statele membre, lucru care permite să se
evalueze eficacitatea lor relativă;
la eficacitatea egală, Comunitatea trebuie să reţină modul de intervenţie care lasă mai
multă libertate statelor, persoanelor fizice şi întreprinderilor.
Aşadar, principiul subsidiarităţii presupune următoarele două aspecte:
Uniunea sau Comunităţile sunt competente să acţioneze în domeniile şi în măsura
obiectivelor care le sunt încredinţate în mod expres şi evident, fiind vorba de o
competenţă exclusivă, ele vor acţiona cu titlu definitiv, irevocabil, fără alternativă. În
fapt, sub acest aspect nici nu poate fi în discuţie aplicarea principiului subsidiarităţii (de
exemplu, în domeniile politicilor agricole, a transporturilor, a concurenţei sau în
domeniul politicii comerciale comune).
Dacă sunt în cauză competenţele concurente, adică în domeniile care nu aparţin
competenţelor exclusive, ale Uniunii sau Comunităţilor, precum în domeniile politicii
sociale, sănătăţii, protecţiei consumatorilor sau a mediului, iar statele membre nu pot
datorită, dimensiunilor şi efectelor acţiunii respective, să realizeze obiectivele propuse,
atunci Uniunea sau Comunităţile vor interveni în măsura în care aceste obiective pot sa

3
fie mai bine realizate la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre considerate
separat.
Din analiza acestor două aspecte s-ar putea deduce că, în prima situaţie,
intervenţia comunitară este obiectivă şi legal-obligatorie, în cea de-a doua, ea este numai
o intervenţie din raţiuni de necesitate, care va putea satisface obiectivele comunitare, dar
fară a fi discreţionară, urmând sa fie circumscrisă cadrului strict necesar acestor
obiective. Curtea de Justiţie a subliniat, în această privinţă, că principiul, chiar când este
interpretat larg cu efectul că intervenţia autorităţior comunitare în unele domenii precum
organizarea activităţilor sportive trebuie sã fie limitată la ceea ce este strict necesar, nu
poate să ducă la situaţia în care libertatea asociaţiilor private de a adopta reguli sportive
să restrângă exerciţiul drepturilor conferite persoanelor prin Tratat.
Controlul respectării principiului subsidiarităţii este asumat de legislator, care
deţine o largă putere de apreciere în privinţa aplicării lui, iar în caz de contestare în
legătură cu punerea sa în aplicare se apreciază că se va putea sesiza Curtea de justiţie.
Consiliul European de la Edinburg, din 11-12 decembrie 1992, a formulat o serie
de concluzii, într-o abordare globală a principiului subsidiarităţii. Aplicarea principiului
are în vedere respectarea identităţii naţionale şi păstrarea competenţelor naţionale,
permiţând, totodată, luarea în considerare a cetăţenilor într-un mod mai efectiv în
procesul decizional.
De asemenea s-a mai susţinut că art. 3B evidenţiază trei elemente principale
legate de limita în acţiunea comunitară, de obligativitatea de a acţiona şi de natura şi
intensitatea acţiunii comunitare.
Relativ la primul element – limita în acţiunea comunitară – se apreciază că,
potrivit art. 3 B, alin 1, Comunitatea nu este în măsură să acţioneze decât dacă acţiunea
respectivă se înscrie în limitele competenţelor încredinţate de tratat şi dacă ea are ca
obiect realizarea unuia sau mai multora dintre obiectivele sale, competenţa naţională fiind
regula, în timp ce competenţa comunitară este excepţia.
Al doilea element, legat de obligativitatea acţiuni comunitare –art. 3 B, alin. 2, nu
poate să fie pus în discuţie în cadrul competenţelor exclusive ale Comunităţii. În schimb
Comunitatea nu este obligată sa intervină cât timp nu are competenţe exclusive decât
dacă acţiunea ei este justificată sub criteriul subsidiarităţii cu cele două condiţii ale sale:
1) obiectul nu poate să fie realizat de o manieră suficientă printr-o acţiune a statelor
membre considerate separat şi 2) el poate să fie realizat mai bine la nivel comunitar.
Pentru a verifica dacă aceste condiţii sunt satisfăcute, Consiliul va trebui să se asigure în
legătură cu transnaţionalitatea problemei şi cu faptul că absenţa acţiunii comunitare ar fi
contrară exigenţelor Tratatului şi, în schimb, o acţiune comunitară ar prezenta avantaje
evidente ţinându-se seamă de dimensiunea ori întinderea sa, în comparaţie cu o acţiune
întreprinsă de statele membre.
În privinţa celui de-al treilea element – natura şi intensitatea acţiunii comunitare
– art. 3 B, alin. 3, s-a observat că această problemă se ridică pentru orice acţiune
comunitară, indiferent că este sau nu de domeniul competenţei exclusive a Comunităţii.
Mijloacele destinate acţiunii trebuie să fie proporţionale cu obiectivul urmărit. Măsurile
comunitare trebuie să lase o marjă de decizie cât de largă posibil la nivel naţional, ca şi
pentru posibiliatea statelor de a lua măsuri viabile la acest nivel nu numai în domeniile pe
care Tratatul le prevede.

4
 S-a remarcat faptul că un rol esenţial în punerea în aplicare a regulilor de mai sus
revine Comisiei, care a fost învestită cu drept de iniţiativă prin noul Tratat încheiat la
Maastricht. Ea va trebui să procedeze la consultări mai largi înainte de a propune măsuri
legislative sau să facă referire la documentele de bază şi să justifice, în unele dintre
considerentele sale, oportunitatea iniţiativei în privinţa principiului subsidiarităţii. Ea
poate să reexamineze propunerile sale (pe care le poate retrage), pentru a se observa dacă
ele răspund suficient criteriul subsidiarităţii, adică criteriul eficacităţii.
Consiliul va trebui să-şi revizuiască modul său de funcţionare pentru a face mai larg
accesibile lucrările sale pregătitoare, a permite un mai bun dialog privind propunerile
importante ale Comisiei cu celelalte instituţii, în special cu Parlamentul, şi de a face
publice rezultatele votului. El este invitat să examineze în mod regulat conformitatea unie
măsuri cu dispoziţiile art. B din Tratatul de la Maastricht.
În cadrul declaraţiei interinstituţionale a Consiliului, Parlamentului şi Comisiei
asupra democraţiei, transparenţei şi subsidiarităţii (Luxemburg, 25 octombrie 1993) un
capitol distinct a fost destinat Acordului interconstituţional (Consiliu, Parlament,
Comisie) privind procedura pentru punere în aplicare a principiului subsidiarităţii. În
legătură cu procedura în mod strict s-au convenit următoarele:
în exercitarea dreptului său de iniţiativă Comisia va ţine seama de principiul
subsidiarităţii şi va justifica responsabilitatea sa. În mod asemănător vor proceda şi
Parlamentul şi Consiliul în exercitarea atribuţiilor ce le sunt conferite prin art.138 B,
respectiv art. 152 din Tratat;
expunerea de motive a oricărei propuneri a Comisiei va comporta o justificare a
propunerii cu privire la principiul respectiv;
orice eventual amendament la textul propunerii Comisiei, provenind de la Parlament sau
de la Consiliutrebuie, din moment ce el antrenează o modificare în domeniul de
intervenţie comunitară, să fie însoţit de o justificare în privinţa principiului stabilit la art.
3 B;
cele trei instituţii, în cadrul procedurii lor interne, vor verifica, în modul cuvenit,
conformitatea acţiunii respective cu dispoziţiile privind subsidiaritatea, atât în privinţa
alegerii instrumentelor juridice, cât şi în privinţa conţinutului, această verificare neputând
să fie disjunsă în privinţa fondului.
În fiecare domeniu distinct, aplicarea subsidiarităţii presupune acceptarea unui
interes general european concretizat în finalităţi comune. Dar, mijlocele concrete de
realizare vor ţine evident de acele niveluri de decizie care vor optimiza rezultatele, un rol
esenţial revenind administraţiei locale. Integrarea europeană se construieşte administrativ
pe un dublu proces: diminuare şi ierarhizare/recunoaştere mutuală; se diminuează spaţiul
de intervenţie al puterii publice, concomitent cu spaţiul de manevră al administraţiei
naţionale, şi se ierarhizează competenţele pe patru niveluri (comunitar, naţional, regional
şi local), conform principiului subsidiaritătii şi cu respectarea regului recunoaşterii
mutuale care a înlocuit prin Tratatul de la Maastricht regula armonizării. În cadru intern,
se vor dezvolta competenţele la nivel regional şi la nivel local. Principiul de subsidiaritate
presupune tocmai conferirea unei autonomii sporite indivizilor, grupurilor şi nivelurilor
de decizie publică cât mai apropiate de individ, conform regulii proximităţii.
Concret, repartizarea competenţelor se va realiza după criteriul insuficienţei/
eficacităţii care va fixa limitele autonomiei pe diversele paliere interne. Transferul de

5
competenţe spre instanţele comunitare, cu respectarea regulii apropierii cât mai mult
posibil de individ, se va face:
- în caz de externalităţi, adică acolo unde naţiunile nu-şi pot asuma întreaga
responsabilitate a politicii pe care o adoptă, ca urmare a transmiterii efectelor dincolo de
spaţiul naţional;
- în caz de insuficienţă (ineficienţă), fie din lipsă de mijloace, fie prin ineficienţa
mijloacelor;
- în situaţii limită (care generează insuficienţe temporare);
- în caz de concurenţă excesivă, care pune în pericol realizarea obiectivelor comunitare,
fiind nevoie astfel de interpunerea unui arbitru;
- în cazurile în care ar permite structurilor de proximitate să-şi dezvolte autonomia2.
În consecinţă, va rezulta o redefinire a competenţelor într-o structură ierarhică
cu niveluri multiple (supranaţional, naţional, regional, local), în baza subsidiarităţii,
printr-un proces complex de centralizare/descentralizare. Tipic însă construcţiei europene
este dezvoltarea structurilor administrative regionale.
Regiunea a devenit în UE unitatea de bază a procesului de integrare şi nivelul
regional câştigă tot mai mult din competenţele necesare implementării politicilor
europene în ţările membre. Specific este şi faptul că deciziile pe planul naţional vor
presupune recunoaştere mutuală iar la nivel regional se vor dezvolta reţelele
euroregionale care vor impune noi competenţe.
Controlul respectării principiului subsidiarităţii va fi efectuat, în cadrul procedurii
comunitare normale, conform regulilor prevăzute de Tratate. Comisia urmează să
elaboreze un raport anual destinat Parlamentului şi Consiliului, iar Parlamentul urmează
să organizeze o dezbatere publică asupra acestui raport, cu participarea Consiliului şi a
Comisiei.
În practică, principiul subsidiarităţii a dus la o mai bună evaluare a eficacităţii,
acţiunilor comunitare, fiind un bun remediu pentru evitarea “derapajului birocratic” al
Comisiei, care va trebui să se concentreze asupra esenţialului. Pe de altă parte, principiul
favorizează adoptarea directivelor, care lasă statelor o mai mare marjă de manevră, în
raport cu regulamentele, ce trebuie să intervină doar atunci când se impune uniformizarea
legislaţiei.

2
Chantal Millon - Delsol, Le principe de subsidiarité, Presses Universitaires de France,
Paris, 1993, p.114.

6
BIBLIOGRAFIE

Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, Institutul European din România, Direcţia
Coordonare Traduceri, decembrie 2004
România în contextul extinderii Uniunii Europene, Dezbateri, martie 2003
Manolache, Octavian, - Drept comunitar, Instituţii comunitare, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999
Mogîrzan, Emanuel Corneliu- Introducere în Dreptul Comunitar, Editura Fides, Iaşi,
2003
www.mie.ro
www.gov.ro
www.infoeuropa.ro
www. curia.europa.eu
10) http://eur-lex.europa.eu/ro/index.htm