Facultatea de DREPT- IDFR master

Administrație publică europeană I

Drept European I

Competențele Uniunii Europene

În conformitate cu Constituția europeană, delimitarea competențelor Uniunii se bazează

pe principiul atribuirii. Utilizarea competențelor Uniunii este condusă de principiile subsidiarității și
proporționalității.

0
 Conform principiului atribuirii, Uniunea acționează în limitele competențelor conferite ei de către
statele membre prin Constituție pentru a atinge obiectivele stabilite în actul fundamental. Competențele
care nu sunt atribuite Uniunii în Constituție aparțin statelor membre.
Conform principiului subsidiarității, în domeniile care nu se încadreaza în competența sa
exclusivă, Uniunea acționează numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii vizate nu pot fi
suficient realizate de către statele membre, la nivel central, regional sau local, dar se pot, datorită
dimensiunilor sau efectelor acțiunii vizate, realiza mai bine la nivelul Uniunii.
Principiul subsidiaritatii - Este un corolar al principiului atribuirii de competențe, ce se aplică
numai domeniilor ce nu țin de competența exclusivă a Uniunii și ân virtutea căruia Uniune Europeana nu
va interveni în aceste domenii decât în masura în care obiectivele acțiunii avute în vedere nu pot fi
realizate, datorită dimensiunilor sau efectelor proiectate, de o maniera satisfacatoare de către statele
membre, însa pot fi realizate mai bine la nivel comunitar.
Regula deci, în aceste domenii, o constituie competența de principiu a statelor membre, exercitarea
competențelor de către Uniune constituind excepția.
Conceptul de subsidiaritate iși are originea ân doctrina catolicismului european clasic, având rolul de a
ameliora si echilibra relațiile dintre diferitele grupuri sociale, și afirmă principiul potrivit căruia
colectivitațile mari nu trebuie să intervina la nivelul colectivităților mici decât în probleme ce pot fi
soluționate mai bine la nivelul colectivității superioare. El a fost preluat, de o manieră implicită, în
Tratatele institutive ale Comunităților Europene, fiind apoi menționat explicit in Tratatul de la
Maastricht și apoi dezvoltat prin Tratatul de la Amsterdam, care conține și un Protocol cu privire la
aplicarea acestuia. Potrivit acestui Protocol, principiul subsidiaritătii dă orientare în privința modului în
care competențele Comunității trebuie exercitate la nivel comunitar, fiecare instituție comunitară având
obligația să vegheze la respectarea principiului subsidiarității.
Aplicarea acestui principiu trebuie să se faca prin raportări la obiectivele Uniunii, el permițând lărgirea
competențelor acesteia, atunci când împrejurarile o cer, dar si restrângerea acestor competențe când ele
nu se justifică.
Interpretarea principiului subsidiaritatii și garantarea respectării lui revin Curtii de Justitie. Prin
aplicarea lui se urmăreste respectarea identității naționale a statelor membre, prezervarea competențelor
naționale, precum si apropierea de cetățeni a procesului decizional.

1
 Potrivit noului articol 5 alin. (3) TUE în temeiul principiului subsidiaritatii, în domeniile care nu
sunt de competența sa exclusiva, Uniunea intervine numai daca și în masura în care obiectivele acțiunii
preconizate nu pot fi realizate în mod satisfacator de statele membre nici la nivel central, nici la nivel
regional și local, dar datorita dimensiunilor si efectelor actiunii preconizate pot fi realizate mai bine la
nivelul Uniunii.
Conform principiului proportionalității, conținutul și forma acțiunii Uniunii nu depasesc ceea ce
este necesar pentru atingerea obiectivelor Uniunii Europene stabilite prin Constituție.
Constituția întăreste aplicarea ultimelor doua principii: fiecare parlament național are posibilitatea
de a examina daca propunerile Comisiei respecta principiul subsidiarității. Aceasta poate determina
Comisia să-și revizuiască propunerea.
Cele trei principii sunt supuse controlului Curții de Justiție și pot face obiectul unui recurs.
Principiul proporţionalităţii. - Consacrarea juridică şi conţinutul principiului proporţionalităţii la
nivel comunitar s-a realizat prin Art. 5 (3) din Tratatul Comunităţi Europene, care prevedea:,
Acţiunea Comunităţi nu depăşeşte ceea ce este necesar în vederea atingeri obiectivelor prezentului
Tratat”. Înainte de a fi încorporat în legislaţia comunitară principiul proporţionalităţii a fost recunoscut
prin jurisprudenţă. El este afirmat în diverse sisteme juridice, cu deosebire în cel german, presupunând
că legalitatea regulilor comunitare să fie supusă condiţiei că mijloacele folosite să fie corespunzătoare
obiectivului legitim urmărit de aceste reguli şi nu trebuie să depăşească, să meargă mai departe decât
este necesar să îl atingă şi, când există o posibilitate de alegere între măsuri corespunzătoare, în
principiu, trebuie să fie aleasă cea mai puţin oneroasă
S-a observat, în această privinţă, că o dată ce un scop sau un obiectiv al unei măsuri este identificat,
o triplă examinare trebuie să fie efectuată: dacă măsura este un mijloc corespunzător sau folositor pentru
realizarea obiectivului; dacă măsura este necesară pentru realizarea obiectivului; şi dacă există o legătură
rezonabilă între măsură şi obiectiv.
Totuşi, s-a accentuat că, într-un domeniu în care organele legislative comunitare au o largă libertate
de acţiune care corespunde responsabilităţilor politice ce le revin prin Tratat, numai dacă o măsură este
manifest necorespunzătoare având în vedere obiectivul care îi este cerut intitutiei competente să îl
urmărească, legalitatea ei este afectată
În concret anterior acestei incorporări în legislaţia comunitară, principiul în cauză a cunoscut
aplicaţii în materie de agricultură – organizarea comună de piaţă şi de concurenţă – exceptări de la
interdicţia acordurilor şi ajutoare de stat compatibile cu piaţa comună.

2
 Potrivit acestui principiu mijloacele folosite de autorităţi trebuie să fie proporţionale cu scopul lor.
Unul din domeniile în care principiul se impune este cel al aplicării unor măsuri administrative sau
penale. În acest sens s-a stabilit că orice asemenea măsură care depăşeşte ceea ce este strict necesar
pentru scopul de a da posibilitatea statului membru importator de a obţine în mod rezonabil informaţii
complete şi exacte asupra circulaţiei mărfurilor care aparţin cadrului specific al măsurilor de politică
comercială trebuie să fie privită ca o măsură având efect echivalent unei restricţii cantitative interzise de
Tratat. Importatorului în cauză i s-a cerut să declare orice altceva, cu privire la originea mărfii, decât
cunoaşte el sau de la care se aştepta în mod rezonabil să cunoască, puntând ca, prin omisiunea sau
neclaritatea declaraţiei sale să fie atrase penalizări disproporţionate faţă de natura contravenţiei de un
caracter pur administrativ
S-a mai statuat că în scopul de a stabili dacă o prevedere de drept comunitar se conformează
principiului proporţionalităţii, este necesară să se constate dacă mijloacele pe care această prevedere le
aplică spre a realiza scopul ei corespund importanţei acestui scop şi dacă ele sunt necesare pentru a le
realiza; astfel că un termen imperativ atrăgând după sine încetarea completă a unui drept poate fi privită
ca fiind compatibil cu principiul în discuţie, având în vedere scopul prevederii respective
În materie de concurenţă s-a stabilit semnificaţia principiului în sensul că obligaţiile impuse
întreprinderilor în scopul de a pune capăt încălcărilor dreptului concurenţei nu trebuie să depăşească
ceea ce este corespunzător şi necesar spre a se atinge obiectivul pretins, şi anume restabilirea respectării
regulilor încălcate. Când legislaţia comunitară face o distincţie între obligaţie primară, a cărei îndeplinire
este necesară în scopul atingerii obiectivului cerut, şi obligaţie secundară, în mod esenţial de natură
administrativă, nu se poate fără ca să se încalce principiul proporţionalităţii, să se penalizeze
neîndeplinirea obligaţiei secundare la fel de sever precum neîndeplinirea obligaţiei primare
În absenţa unor reguli comune privind vânzarea şi cumpărarea unor produse, obstacolele la libera
circulaţie a mărfurilor în cadru comunitar rezultând din disparităţile dintre legislaţiile naţionale trebuie
să fie acceptate în măsura în care astfel de reguli, aplicabile produselor naţionale ori importate, fără
distincţie, pot fi recunoscute ca fiind necesare în scopul satisfacerii cerinţelor obligatorii privind
protecţia consumatorilor, dar, în acelaşi timp, ele trebuie să fie proporţionale cu scopul avut în vedere
Această proporţionalitate trebuie avută în vedere atât în ceea ce priveşte competenţele exclusive ale
UE, cât şi în ceea ce priveşte competenţele concurenţe.

3
 Prin consacrarea şi aplicarea acestui principiu se urmăreşte evitarea unor excese ale intervenţiei
instituţiilor comunitare (ale birocraţiei comunitare, dincolo de ceea ce este necesar, dincolo de
obiectivele şi competenţele ce le sunt conferite.
Aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii
Instituţiile Uniunii aplică principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii în conformitate cu
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii ((Protocolul nr. 2 la Tratatul
de la Lisabona. Potrivit acestuia, fiecare instituţie asigură în permanenţă respectarea principiilor
subsidiarităţii şi proporţionalităţii definite la articolul 3b din Tratatul privind Uniunea Europeană.
Înainte de a propune un act legislativ, Comisia procedează la consultări extinse. După caz, aceste
consultări trebuie să aibă în vedere dimensiunea regională şi locală a acţiunilor preconizate. În caz de
urgenţă excepţională, Comisia nu procedează la consultările menţionate. Comisia îşi motivează decizia
în cadrul propunerii
Comisia transmite parlamentelor naţionale proiectele sale de acte legislative şi proiectele sale
modificate, în acelaşi timp în care le transmite organului legislativ al Uniunii. Parlamentul European
transmite parlamentelor naţionale proiectele sale de acte legislative, precum şi proiectele sale
modificate. Consiliul transmite parlamentelor naţionale proiectele de acte legislative emise de un grup
de state membre, de Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de Investiţii,
precum şi proiectele modificate.
La adoptarea acestora, rezoluţiile legislative ale Parlamentului European şi poziţiile Consiliului se
transmit de către acestea parlamentelor naţionale.
Proiectele de acte legislative se motivează în raport cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Orice proiect de act legislativ ar trebui să cuprindă o fişă detaliată care să permită evaluarea
conformităţii cu principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Fişa menţionată anterior ar trebui să
cuprindă elemente care să permită evaluarea impactului financiar al proiectului în cauză şi, în cazul unei
directive, evaluarea implicaţiilor acesteia asupra reglementărilor care urmează să fie puse în aplicare de
statele membre, inclusiv asupra legislaţiei regionale, după caz. Motivele care conduc la concluzia că un
obiectiv al Uniunii poate fi realizat mai bine la nivelul Uniunii se bazează pe indicatori calitativi şi, ori
de câte ori este posibil, pe indicatori cantitativi. Proiectele de acte legislative au în vedere necesitatea de
a proceda astfel încât orice obligaţie, financiară sau administrativă, care revine Uniunii, guvernelor
naţionale, autorităţilor regionale sau locale, operatorilor economici şi cetăţenilor să fie cât mai redusă
posibil şi proporţională cu obiectivul urmărit.

4
 În termen de opt săptămâni de la data transmiterii unui proiect de act legislativ în limbile oficiale
ale Uniunii, orice parlament naţional sau orice cameră a unui parlament naţional poate adresa
preşedintelui Parlamentului European, al Consiliului şi, respectiv, al Comisiei un aviz motivat în care să
se expună motivele pentru care consideră că proiectul în cauză nu este conform cu principiul
subsidiarităţii. După caz, fiecărui parlament naţional sau fiecărei camere a unui parlament naţional îi
revine sarcina de a consulta parlamentele regionale cu competenţe legislative.
În cazul în care proiectul de act legislativ în cauză este emis de un grup de state membre,
preşedintele Consiliului transmite avizul guvernelor respectivelor state membre.
În cazul în care proiectul de act legislativ este emis de Curtea de Justiţie, de Banca Centrală
Europeană sau de Banca Europeană de Investiţii, preşedintele Consiliului transmite avizul instituţiei sau
organului în cauză. Parlamentul European, Consiliul şi Comisia, precum şi, după caz, grupul de state
membre, Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeană sau Banca Europeană de Investiţii, în cazul în
care proiectul de act legislativ european este emis de acestea, ţin seamă de avizele motivate adresate de
parlamentele naţionale sau de o cameră a unuia dintre aceste parlamente naţionale. Fiecare parlament
naţional dispune de două voturi, repartizate în funcţie de sistemul parlamentar naţional. În cadrul unui
sistem parlamentar naţional bicameral, fiecare dintre cele două camere dispune de un vot. În cazul în
care avizele motivate privind nerespectarea de către un proiect legislativ a principiului subsidiarităţii
reprezintă cel puţin o treime din totalul voturilor atribuite parlamentelor naţionale în conformitate cu
alineatul (1) al doilea paragraf, proiectul trebuie reexaminat. Acest prag este de o pătrime în cazul unui
proiect de act legislativ prezentat în temeiul articolului 61 I din Tratatul privind funcţionarea Uniunii
Europene referitor la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie. În urma acestei reexaminări, Comisia sau,
după caz, grupul de state membre, Parlamentul European, Curtea de Justiţie, Bancă Centrală Europeană
său Bancă Europeană de Investiţii, în cazul în care proiectul de act legislativ este emis de acestea, pot
hotărî fie să menţină proiectul, fie să îl modifice, fie să îl retragă. Această decizie trebuie motivată.
De asemenea, în cadrul procedurii legislative ordinare, în cazul în care avizele motivate privind
nerespectarea de către un proiect de act legislativ a principiului subsidiarităţii reprezintă cel puţin o
majoritate simplă din voturile atribuite parlamentelor naţionale în conformitate cu alineatul (1) al doilea
paragraf, proiectul trebuie reexaminat. Ca urmare a unei astfel de reevaluări, Comisia poate hotărî fie să
menţină propunerea, fie să o modifice, fie să o retragă.
În cazul în care decide menţinerea propunerii, Comisia va trebui să justifice, printr-un aviz motivat,
motivele pentru care consideră că propunerea este conformă cu principiul subsidiarităţii. Acest aviz

5
motivat, precum şi avizele motivate ale parlamentelor naţionale, vor trebui prezentate organului
legislativ al Uniunii, pentru a putea fi luate în considerare.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competenţa să se pronunţe cu privire la acţiunile
referitoare la încălcarea principiului subsidiarităţii de către un act legislativ, formulate, în conformitate
cu normele prevăzute la articolul 230 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, de un stat
membru său transmise de acesta în conformitate cu dreptul său intern în numele parlamentului său
naţional său al unei camere a acestuia.
În conformitate cu normele prevăzute la articolul menţionat, astfel de acţiuni pot fi formulate şi de
Comitetul Regiunilor împotriva actelor legislative în vederea adoptării cărora Tratatul privind
funcţionarea Uniunii Europene prevede consultarea respectivului comitet.
În fiecare an, Comisia prezintă Consiliului European, Parlamentului European, Consiliului şi
parlamentelor naţionale un raport privind aplicarea articolului 3b din Tratatul privind Uniunea
Europeană. Respectivul raport anual se transmite, de asemenea, Comitetului Economic şi Social și
Comitetului Regiunilor

Clasificarea competențelor de atribuţie în Uniunea Europeană

Competenţele de atribuţie se împart după mai multe criterii.

1. Potrivit TFUE şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, după
întinderea şi natura competenţelor atribuite Comunităţilor/Uniunii, care sunt fără precedent în
dreptul internaţional public, competenţele de atribuţie se împart în:
a) competenţe de control şi competenţe de acţiune;
b) competenţe de tip internaţional şi competenţe de tip intern, statal.
2. În funcţie de raporturile ce se stabilesc între competenţa naţională a statelor membre şi cea
a Uniunii (ale instituţiilor), tratatele atribuie:
a) o competenţă exclusivă Uniunii;
b) o competenţă partajată cu statele membre.
3. După tehnica de atribuire a competenţelor, în doctrină s-a conturat următoarea clasificare
a competenţelor de atribuţie:
a) competenţe exprese (explicite);
b) competenţe subsidiare (complementare);

6
c) competenţe implicite (de prelungire).

Competenţele de control rezultă din faptul că, de fiecare dată când tratatele creează obligaţii în
sarcina statelor membre, ele acordă simultan instituţiilor Uniunii, în principal, Comisiei, competenţa
generală de a controla executarea lor (art. 258 TFUE). De asemenea, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene îşi exercită controlul asupra Comisiei, când aceasta îşi îndeplineşte funcţia de supraveghere a
aplicării dreptului Uniunii (art. 17 TUE). Într-un anumit număr de cazuri, speciale, tratatele conferă
instituţiilor Uniunii o competenţă derivată, de autorizare, prin care autorizează, aprobă sau refuză actele
adoptate de către statele membre (art. 42, 130, 131, toate TFUE). În mod special, Comisia are
responsabilitatatea de a pune în aplicare clauza de salvgardare, autorizând statele să deroge de la
obligaţiile lor.
Puterea de control se exercită prin intermediul actelor neobligatorii (de exemplu: avizul
Comisiei prin care se atrage atenţia asupra riscurilor în privinţa infracţiunilor sau recomandările ce
sugerează conduite conforme cu normele de drept) sau chiar obligatorii (deciziile Comisiei în materia
autorizărilor sau a derogărilor).
Competenţele de acţiune. În anumite domenii şi în condiţiile prevăzute de tratate, Uniunea
este competentă să întreprindă acţiuni de sprijinire, coordonare sau completare a acţiunii statelor
membre, fără a înlocui însă prin aceasta competenţa lor în aceste domenii (art. 2 alin. 5 TFUE). Uniunea
dispune de competenţa: de a desfăşura acţiuni, în domeniile cercetării, dezvoltării tehnologice şi
spaţiului, în special, pentru definirea şi punerea în aplicare a programelor, fără ca exercitarea acestei
competenţe să poată avea ca efect împiedicarea statelor membre de a-şi exercita propria competenţă
(art. 4 par. 3 TFUE)

Competenţa exclusivă a Uniunii şi competenţa partajată cu statele membre

Alături de acestea tratatele reglementează şi o competenţă pe care o considerăm ca fiind

exclusivă a statelor membre (sau rezervată). Tratatele prevăd că aceasta nu intră nici în competenţa

7
exclusivă a Uniunii şi nici în competenţa Uniunii partajată cu statele membre (art. 20 TUE şi art. 326 -
334 TFUE).
Competenţa exclusivă a Uniunii se exercită într-un domeniu determinat, în care numai aceasta
poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie (art. 2 alin. 1, art. 3 TFUE). În aceste domenii
statele membre pot legifera numai dacă sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor
Uniunii.
Competenţa Uniunii este exclusivă în următoarele domenii:
a. uniunea vamală;
b. stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne;
c. politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
Competenţele partajate între Uniune şi statele membre se aplică în următoarele domenii
principale (art. 4 alin. 2 TFUE): piaţa internă; politica socială, pentru aspectele definite în TFUE;
coeziunea economică şi socială; agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale
mării; mediul; protecţia consumatorilor; transporturile; reţele transeuropene; energia; spaţiul de libertate,
securitate şi justiţie; obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele
definite în TFUE.
Competenţa exclusivă a statelor membre (sau rezervată) se exercită în domeniul ,,formelor de cooperare
consolidată”. Potrivit art. 20 TUE şi 329 TFUE, statele membre care doresc să stabilească între ele o
formă de cooperare consolidată în cadrul competenţelor neexclusive ale Uniunii pot recurge la
instituţiile acesteia şi îşi pot exercita aceste competenţe prin aplicarea dispoziţiilor corespunzătoare
tratatelor. Formele de cooperare consolidată urmăresc să favorizeze realizarea obiectivelor Uniunii, să
apere interesele acesteia, fiind deschise în orice moment tuturor statelor membre..
Competenţa partajată cu statele membre se exercită într-un domeniu determinat, în care Uniunea
şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic (art. 4 alin. 1 TFUE).
Prin urmare, în situaţia în care tratatele atribuie Uniunii competenţe partajate cu statele membre într-un
anumit domeniu, statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat
competenţa sau a hotărât să înceteze să şi-o mai exercite. Această ultimă situaţie poate să apară atunci
când instituţiile UE competente hotărăsc să abroge un act legislativ, în special, pentru a garanta mai
buna respectare a principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Consiliul poate solicita Comisiei, la
iniţiativa unuia sau a mai multora dintre membrii săi (reprezentanţi ai statelor membre), să înainteze
propuneri de abrogare a unui act legislativ. În acelaşi sens, reprezentanţii guvernelor statelor membre,

8
conform procedurii ordinare de revizuire prevăzute la art. 48 alin. 2-5 TFUE, pot decide să modifice
tratatele pe care se întemeiază.

Competenţe exprese (explicite), subsidiare (complementare) şi implicite (de prelungire)

Metoda funcţională poate conduce câteodată chiar la un potenţial de competenţe normative,

practic nelimitate, privite în totalitatea lor. Potrivit art. 5 TUE, Uniunea acţionează numai în limitele
competenţelor care i-au fost atribuie prin tratate, pentru realizarea obiectivelor stabilite de acestea.
Deasemenea, instituţiile Uniunii nu dispun decât de competenţele care le-au fost conferite, adică
acţiunile lor pot şi trebuie să se manifeste într-un anumit număr de domenii, limitativ determinate prin
tratat.
Principiul atribuirii de competenţe se regăseşte la nivelul competenţei funcţionale a fiecărei
instituţii, care vizează promovarea valorilor Uniunii, urmărirea obiectivelor sale, susţinerea intereselor
sale, ale cetăţenilor săi şi ale statelor membre (art. 13 alin. 1 TUE).
În limitele atribuţiilor conferite prin TUE şi TFUE sunt avute în vedere, mai ales, instrumentele cu
caracter obligatoriu, în special, ale puterii legislative, instituţiile „primind” numai atribuţii specifie, nu
generale (art. 288 TFUE, art. 161 TEuratom).
Competenţe exprese. Anterior Tratatului de la Lisabona, tratatele comunitare nu prezentau
competenţele sub formă de materii, ci sub formă de obiective de atins, de acţiuni de întreprins sau
funcţii de îndeplinit. Atribuirea de competenţă, în economia tratatelor, se făcea potrivit unui demers
funcţional şi într-o perspectivă preponderent economică. Raţiunea metodei funcţionaliste, pentru care
considerăm că au optat autorii Tratatelor institutive ale Comunităţilor Europene, era lipsa unei
delimitări clare între competenţele – chiar exprese.
Delimitarea clară între competenţele statelor membre şi cele ale Uniunii este realizată de Tratatul
de la Lisabona, aşa cum am menţionat mai sus potrivit principiului atribuirii, în condiţiile art. 5 TUE.
Competenţe subsidiare. Din analiza textelor tratatelor rezultă conştientizarea de către autorii
lor, că puterile conferite sub forma atribuţiilor specifice exercitate potrivit competenţei funcţionale a
instituţiilor nu sunt suficiente pentru atingerea obiectivelor prevăzute expres prin tratate (potrivit art. 3 –
6 TFUE, art. 1 şi 2 TEuratom).
În acest sens, articolele 352 TFUE (fost 308 TCE) şi 203 TEuratom, precizează următoarele: ,,în
cazul în care o acţiune a Uniunii se dovedeşte necesară în cadrul politicilor definite în tratate, pentru a

9
atinge unul din obiectivele menţionate în tratate, fără ca acestea să fi prevăzut atribuţiile necesare în
acest sens, Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului
European, adoptă măsurile corespunzătoare”.
Aceste articole permit, în vederea realizării acestor obiective, extinderea competenţei
funcţionale a instituţiilor la dimensiunile competenţei materiale a Uniunii. Competenţele subsidiare (sau
complementare) reprezintă, tocmai, un mijloc de a extinde competenţa funcţională a instituţiilor Uniunii
la domenii de competenţă materială a Uniunii. „Măsurile corespunzătoare” pe care Consiliul le poate
lua sunt instrumentele juridice prevăzute la art. 288 TFUE (fost art. 249 TCE). Spre exemplu, prin
intermediul regulamentelor, Consiliul impune, direct, obligaţii noi pentru statele membre sau pentru
particulari, conferă exercitarea de noi puteri instituţiilor comunitare, poate crea organe noi şi, mai ales,
să le confere personalitate juridică. Curtea a subliniat, în acest sens, că art. 352 TFUE (fost 308 TCE)
permite Consiliului „să ia măsurile potrivite, inclusiv în domeniul relaţiilor externe, Consiliul putând
acţiona pe calea acordurilor încheiate cu state terţe”.
În prezent, prin Tratatul de la Lisabona competenţa Uniunii în privinţa încheierii de acorduri
internaţionale este exclusivă şi expresă, ponu sunt expres atribuite, dar care sunt indispensabile
îndeplinirii, în modul cel mai complet a sarcinilor conferite unor organisme internaţionale, ulterior a
admis atribuirea de noi competenţe şi funcţii în măsura în care ele sunt necesare realizării scopurilor
fixate prin actele institutive. Şi instituţiile comunitare dispuneau de Recurgerea la competenţele
subsidiare este condiţionată de o serie de cerinţe: acţiunea avută în vedere trebuie să tindă la
îndeplinirea unuia dintre obiectivele Uniunii, această acţiune trebuie să fie necesară pentru realizarea
obiectivului respectiv (Curtea dispunând de un control limitat, în materie), este obligatoriu ca tratatul să
nu fi prevăzut competenţe de acţiune necesare în scopul vizat (sau chiar dacă există asemenea
competenţe, să fie reduse).
Competenţe implicite. Dacă la început jurisprudenţa internaţională a recunoscut acele competenţe
care competenţe nescrise, potrivit teoriei puterilor implicite. Curtea de Justiţie a recunoscut expres că
această teorie este valabilă şi în ordinea juridică comunitară, prin aplicarea ei în materie de competenţă
externă a Comunităţilor, afirmând următoarele „competenţa prin care îşi asumă angajamente externe
poate să rezulte nu numai dintr-o atribuţie expres prevăzută în tratat, ci rezultă, de o manieră implicită,
din aceste dispoziţii”. Prin urmare, Curtea a făcut o paralelă între competenţa internă recunoscută
Comunităţilor şi competenţa externă a acestora, precizând că ,,din moment ce acesttrivit art. 3 alin. 2
TFUE, coroborat cu art. 216 TFUE.

10
 Bibliografie:

1. Bercea, Raluca, Drept comunitar. Principii, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

11
2. Berentz, René, „The Internal Market Unlimited: Some Observations on the Legal Basis of
Community Legislations”, Common market Law Review, 1992, p. 85.
3. Isaac, Guy; Blanquet, Marc, Droit communautaire general, 8 ed. Dalloz, Paris, 2001.
4. Lesguillons, H., Lextinsion des compétences de la CEE par l’article 235, AFDI, 1974.
5. 5. Manin, P., À propos de l’accord instituant l’OMC et de l’accord sur les marchés publics: la
question de l’invocabilité des accords internationaux conclus par la Communautés européenne,
RTDE, 1997

12
13