Cuprins

1. Aspecte generale.................................................................................................................2
2. Rolul Curții de Justiție a Comunităților Europene.............................................................4
3. Regulamentul Consiliului privind protecția intereselor financiare ale Comunităților
Europene.................................................................................................................................4
4. Principiul egalității.............................................................................................................5
5. Raportul dintre sancțiunile administrative și sancțiunile penale........................................6
6. Obiectul dreptului la un proces echitabil..........................................................................10
Bibliografie...........................................................................................................................15
 Convenția Europeană a Drepturilor Omului
1. Aspecte generale

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost precedată de Declaraţia Universală

a Drepturilor Omului şi de Declaraţia Americană a Drepturilor şi Îndatoririlor Omului.
Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, elaborată
în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma la 4 noiembrie 1950, a
intrat în vigoare în septembrie 1953. De la intrarea în vigoare a Convenţiei, dezvoltări
importante au intervenit ca urmare a adoptării unui număr de treisprezece protocoale
adiţionale. Protocoalele 1, 4, 6, 7, 12 şi 13 au adăugat drepturi şi libertăţi celor consacrate de
convenţie. Protocolul 2 a conferit Curţii puterea de a emite avize consultative. Protocolul 9 a
deschis petiţionarilor individuali posibilitatea de a-şi prezenta cauza în faţa Curţii, sub rezerva
ratificării instrumentului respective de către statul acuzat şi a acceptării de către un Comitet
de filtrare. Protocolul 11 a restructurat mecanismul de control. Dispoziţiile acestui Protocol au
asigurat creşterea noului sistem, în special prin aceea că a permis accesul direct în faţa
Curţii al persoanelor fizice şi juridice aflate sub jurisdicţia statelor contractante. Celelalte
Protocoale se refereau la organizarea instituţiilor înfiinţate de Convenţie şi la procedura
de urmat în faţa acestora.
La 1 octombrie 2009 a intrat în vigoare Protocolul nr. 14bis cu privire la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Protocolul nr. 14bis urmăreşte eficientizarea
activităţii Curtii Europene a Drepturilor Omului, în contextul cresterii numărului de cauze pe

rolul acesteia. Acest Protocol, care include două proceduri specifice privind numărul de
judecători care examinează cererile şi decide cu privire la admisibilitatea lor în fond, va fi
aplicat ca o măsură temporară până la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14.
Noua Curte Europeană a Drepturilor Omului a început să funcţioneze la 1 noiembrie
1998, data intrării în vigoare a protocolului 11. După această dată, numărul cazurilor Curţii a
crescut foarte mult şi se pune, din nou, problema unei reforme.
CEDO a fost ratificată prin legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 135
din 31 mai 1994. Textul Convenţiei, modificat prin Protocolul 11 la CEDO, încheiat la
Strasbourg la 11 mai 1994, a fost ratificat de România prin legea nr. 79/1995, publicată în
Monitorul Oficial nr. 147 din 13 iulie 1995.
Jurisprudenţa este ansamblul hotărârilor definitive pronunţate de către un organ
jurisdicţional (european sau naţional), iar justiţiabilitatea reprezintă capacitatea normelor de
garantare a drepturilor persoanei de a fi suficient de concrete pentru a putea da efectivitate

2
enunţului normativ în cazul unor împrejurări specifice prin care a trecut persoana care se
consideră victimă a violării drepturilor omului. Hotărârile CEDO constituie un model de
interpretare şi aplicare a legii prin claritatea şi coerenţa raţionamentelor, prin consecvenţa şi
predictibilitatea interpretării normelor ce consacră drepturile şi libertăţile fundamentale
pe care le are fiecare cetăţean. Pevederile Convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţionale
nu pot fi interpretate şi aplicate corect decât prin raportare la jurisprudenţa Curţii. Din
această cauză, Corneliu Bîrsan afirmă că normele cuprinse în Convenţie şi în protocoalele
sale adiţionale alcătuiesc, împreună cu jurisprudenţa organelor sale, un bloc de
convenţionalitate.
Convenţia vizează asigurarea de către state a respectării Drepturilor Omului, Statului
de drept şi principiilor Democraţiei pluraliste. Acceptarea sa, inclusiv jurisdicţia
obligatorie a Curţii şi caracterul obligatoriu al hotărârilor sale, este în prezent o condiţie de
a fi membru al Consiliului Europei. În prezent, Convenţia este parte integrantă a sistemului
juridic intern al Statelor membre. Respectarea sa este asigurată şi de Uniunea europeană, cu
toate că problema aderării Uniunii la sistemul de protecţie stabilit de către Consiliul Europei
rămâne a fi deschisă. Din punct de vedere practic, succesul Convenţiei se explică în mare
parte prin mecanismul său de control dezvoltat, care a făcut posibilă o garantare concretă şi
eficientă a drepturilor şi libertăţilor pe care le enunţă.
Executarea hotărârilor Curţii este un aspect al mecanismului instaurat de Convenţie
încă destul de puţin cunoscut publicului, dar care este de o importanţă capitală. Dacă
Convenţia se prezentă ca unul din elementele cheie ale arhitecturii politice europene, oare
aceasta nu se datorează chiar faptului că executarea fiecărei hotărâri individuale ce constată
că un Stat a încălcat Convenţia constituie obiectul unui control atent şi sistematic din partea
altor State reunite în cadrul Comitetului Miniştrilor?
Articolul 1 al Convenţiei consacră obligaţia de a respecta drepturile omului de către
părţilor contractante. În general, Convenţia se aplică, deci, cetăţenilor statelor contractante,
dar nu este necesar de a stabili o legătura juridică stabilă precum “cetăţenie”, “reşedinţa” sau
“domiciliul”; este suficient ca statul să poată exercita o anumită putere asupra celui interesat.
Aceasta explică faptul că deşi 45 de State sunt membre ale Convenţiei Europene, până astăzi
cetăţeni din peste 150 de ţări au depus cereri la Comisia Europeană a Drepturilor Omului
sau la Curtea europeană a Drepturilor Omului.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de Convenţie trebuie să fie asigurată

fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere,
naştere sau orice altă situaţie.
În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte
3
contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de Convenţie, în masura
strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte
obligaţii care decurg din dreptul internaţional. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest
drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu
privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea,
să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste
măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou aplicabile.
Competenţa materială. Drepturile şi libertăţile definite de Convenţie şi de
protocoalele sale determină competenţa materială.

2. Rolul Curții de Justiție a Comunităților Europene

Obiectul de activitate al Curții se referă la soluționarea litigiilor care intervin între

Statele Membre sau între unul sau mai multe State membre și Comisie, litigii care nu au
putut fi rezolvate pe cale amiabilă.
Curtea a concluzionat că măsurile care instituiau sancțiuni precum majorările și
excluderile în cazurile în care agentul economic în cauză ar fi furnizat informații false
autorităților administrative, nu exece cadrului executării principiilor stabilite în
regualamentele de bază, și dacă Consiliul nu și-a rezervat o asemenea competență, aceasta a
putut face obiectul unei delegări date Comisiei.

3. Regulamentul Consiliului privind protecția intereselor

financiare ale Comunităților Europene

Spre deosebire de Convenție care privește frauda care aduce atingere intereselor
financiare ale Comunităților europene, regulamentul are drept punct de plecare,
neregularitățile privitoare la dreptul comunitar. Acestea sunt definite ca fiind orice încălcare a
unei dispoziții din dreptul comunitar care rezultă dintr-o acțiune sau dintr-o inacțiune a unui
agent economic care a avut sau care ar fi putut produce prejudicii asupra bugetului general
al Comunităților sau asupra bugetelor administrate de acestea, fie prin diminuarea, fie prin
suprimarea sumelor provenind din resursele proprii percepute direct în contul Comunităților.
Aceasta definiție include și frauda comunitară și se referă atât la faptele comise cu
intenție, cât și la faptele comise din culpă.

4
 4. Principiul egalității

Dreptul comunitar trebuie să țina seama de natură și gravitatea neregulii săvârșite, de

beneficiul acordat sau de folosul obținut și de gradul răspunderii.
Legiuitorul național are sarcina de a reglementa procedurile privind aplicarea
controlului și măsurilor și sancțiunilor comunitare.
Măsuri fără caracter sancționator
Următoarele măsuri nu sunt considerate măsuri sancționatorii potrivit art. 4:
- retragerea unui folos obținut fără drept prin obligarea plății sumelor datorate
sau de restituire a sumelor percepute fără drept;
- retragerea unui folos obținut prin pierderea totală sau parțiala a garanției constituite în
sprijinul solicitării unui folos acordat sau prin primirea unui avans.
Sancțiunile administrative
Art. 5 enumeră următoarele sancțiuni administrative:
a) plata unei amenzi administrative;
b) plata unei sume care depășește sumele percepute în mod înjust sau eludate,
sporite;
c) privarea totală sau parțiala de un folos acordat de reglementările comunitare,
chiar dacă autorul a beneficiat doar de o parte a acestui beneficiu;
d) excluderea sau retragerea beneficiului folosului pentru o anumită perioadă
ulterioară comiterii neregulii respective;
e) retragerea temporară a unei aprobări sau a unei recunoașteri necesară pentru
participarea la un regim de sprijin comunitar;
f) pierderea unei garanții sau a unei cauțiuni constituită ca urmare a condițiilor
impuse de o reglementare sau reconstituirea sumei unei garanții care s/a obținut fără drept;
g) alte sancțiuni cu caracter exclusiv economic sau de o natură
asemănătoare, prevăzute de reglementările speciale adoptate de Consiliu în funcție de
necesitățile proprii sectorului în cauză și în virtutea competențelor de executare
conferite Comisiei de către Consiliu.
h) Anumite sancțiuni administrative enumerate pot fi considerate ca având
caracter penal, ceea ce înseamnă că o autoritate administrativă poate să impună asemenea
sancțiuni cu condiția de a exista posibilitatea atacăii lor în justiție conform procedurii
prevăzute de art. 6 din Convenție.
5
 În cazul altor abateri care nu sunt săvărșite cu intenție sau din culpă, se pot aplica
sancțiuni care nu au caracter penal.

5. Raportul dintre sancțiunile administrative și sancțiunile penale

Conform art. 6 din Regulament, impunerea sancțiunilor pecuniare, cum ar fi amenzile

administrative, se poate suspenda printr-o decizie a autorității competente dacă s-a declanșat o
procedură penală impotriva respectivei persoane și care vizează aceleași fapte. Acest articol nu
prevede aplicarea principiului electa una via non datur recursus ad alteram: partea care a ales
calea procedurii administrative, nu poate introduce acțiune în fața unei jurisdicții penale.
Potrivit art. 6-1 autoritatea competentă poate suspendă procedura administrativă, dar nu are
obligația de suspendare. Dacă procedura nu a continuat, procedura administrativă care a
fost suspendată își reia cursul.
Se poate susține ca principiul non bis in idem care figurează printre aceste principii se
opune continuării procedurii administrative care servește la impunerea unei sancțiuni
absolut punitive după ce judecătorul s-a pronunțat asupra fondului cauzei. Tot astfel
continuarea procedurii administrative nu este permisă dacă judecătorul penal a pronunțat
achitarea sau condamnarea aceleiași persoane pentru aceleași fapte care formează obiectul
procedurii administrative. Sancțiunea cu caracter penal are prioritate.
Art. 6-5 conține o dispoziție în ceea ce privește sancțiunile pecuniare care fac parte
integrantă din regimul susținerii financiare. Acestea se pot aplica independent de
eventualele sancțiuni penale și în măsură în care nu sunt asimilabile unor asemenea sancțiuni,
ceea ce semnifică faptul că regulile privind suspendarea și reluarea procedurii administrative
rămân fără aplicare.
Art. 6 1. Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă şi publică, într-un termen
rezonabil cauzei sale, de către un tribunal independent şi imparţial, instituit prin lege,
care va hotărî fie asupra încălcării privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil, fie
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea
trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul presei şi publicului poate fi interzis în
sala de şedinţe în interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o
societate democratică, când o cer interesul minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la
proces sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, când în virtutea unor
împrejurări speciale publicitatea ar fi de natură să aducă prejudiciu intereselor justiţiei.
2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată atât timp cât
vinovăţia sa n-a fost în mod legal stabilită.
În cauza Delacourt c. Belgiei (1970), Curtea a statuat că într-o socitate
6
democratică în sensul Convenţiei, dreptul la o bună administrare a justiţiei ocupă un loc atât
de important, încât o interpretare restrictivă a art. 4, par. 1 nu ar corespunde scopului acestei
dispoziţii. Cel dintâi paragraf se aplică atât în civil, cât şi în penal, ân timp ce al doilea şi al
treilea nu se aplică decât în penal.

Articolul 6 consacră, deci, dreptul la un proces echitabil , public şi într-un termen

rezonabil , condus de o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege. Este statuat,
deci, şi principiul celerităţii procedurilor judiciare, principiu în aplicarea căruia rolul activ al
judecătorului este determinat.
Celeritate. Celeritatea exprimă cerinţa desfăşurării ritmice, operative, dinamice a
procesului, ceea ce asigură calitatea şi forţa persuasivă a actelor sale finalizatoare.
Tribunal independent. Textul articolului menţionează importanţa existanţei unui tribunal
independent care să conducă procesul. Accesul la instanţă. În cauza Weissman şi alţii c.
România, neplata echivalentului sumei de 323.264 EUR cu titlu de taxă de timbru pentru
introducerea acţiunii a condus la anularea acesteia. Curtea a apreciat că suma în cauză, foarte
ridicată pentru orice justiţiabil obişnuit, nu era justificată nici prin circumstanţele particulare
ale cauzei, nici prin situaţia financiară a reclamanţilor, ci reprezenta un procent fix, stabilit
de lege, din suma reprezentând obiectul litigiului. Această sumă a fost excesivă, motiv
pentru care reclamanţii au fost obligaţi să renunţe la acţiune, ceea ce i-a lipsit pe aceştia de
dreptul lor ca o instanţă să le examineze cererea. Având în vedere circumstanţele speţei şi, în
special, împrejurarea că această restricţionare a fost impusă în faza iniţială a procedurii,
Curtea a statuat că taxa de timbru a fost disproporţionată şi astfel a adus atingere înseşi
esenţei dreptului de acces la o instanţă. Statul nu a păstrat un echilibru just între, pe de o parte,
interesul său în a recupera cheltuielile de judecată, iar pe de altă parte, interesul reclamanţilor
ca o instanţă să le examineze cererea. Pentru aceste motive s-a constatat încălcarea art. 6 par. 1
din Convenţie.
Prezumpţia de nevinovăţie. Prezumpţia de nevinovăţie se consideră încălcată când
instanţa îşi exprimă opinia că persoana este vinovată înainte de terminarea procesului. S-a
decis că o campanie de presă împotriva unui acuzat poate leza prezumţia de nevinovăţie
a acestuia şi se poate ajunge la sancţionarea celor responsabili. Dreptul la tăcere.
Prezumţia de nevinovăţie generează unul dintre drepturile fundamentale ale unui proces
penal echitabil, dreptul la tacere. CEDO îi recunoaşte valoarea internaţională, fiind prevăzut
expres în art. 14 din Pactul privind Drepturile Civile şi Politice. Acest drept constă în
posibilitatea oricărui acuzat de a nu depune mărturie împotriva lui însuşi sau de a-şi recunoaşte
vinovăţia. Deşi dreptul la tăcere nu e prevăzut de CEDO, Curtea Europeană de la Strasbourg
consideră că acesta poate fi desprins din cuprinsul art. 10 privind dreptul la libertatea
expresiei, privind aspectul negativ al acestui drept, acela de a nu se exprima contrar voinţei
7
sale. Acest drept, dedus din art. 10 al CEDO trebuie supus restricţiilor prevăzute de art. 10 (2),
în care se prevede în mod explicit că ingerinţa în exerciţiul dreptului la libertatea
expresiei este autorizată numai dacă ea este considerată necesară. De exemplu, Curtea nu a
considerat ca făcând parte din sfera dreptului la tăcere refuzul reclamanţilor de a furmiza probe
în privinţa cărora există o obligaţie legală a de a fi prelevate, inclusive prin recurgerea la
constrângere, cum ar fi: prelevarea de probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei,
prelevarea de ţesuturi în vederea realizării unor analize ăentru stabilirea ADN-ului, etc.
Garanţii procedurale. Orice acuzat are, în special, dreptul:
a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod
amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c. să se apere el însuşi sau sa fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune
de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat
din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer . Conform opiniei Curţii, dreptul la asistenţă
judiciară gratuită, atunci când interesele justiţiei o cer, nu constituie o alternativă la dreptul
de a se apăra singur , ci un drept independent.
d. să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.
e. să fie asistat în mod gratuit de un interpret, daca nu înţelege sau nu vorbeşte limba
folosită la audiere.
Principiul egalităţii armelor. Dreptul la un process echitabil implică
posibilitatea oricăreia dintre părţi de a-şi expune cauza în faţa tribunalului, în condiţii care să
nu o dezavantajeze în faţa părţii adverse. Acest principiu presupune şi respectarea
dreptului la apărare şi a contradictorialităţii, impunând un echilibru între acuzator şi persoana
în cauză, inclusive în privinţa comunicării pieselor aflate la dosar.
Curtea a constatat încălcarea principiului contradictorialităţii în cauza Dima c. România,
întrucât Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat pe baza unei expertize contabile la
efectuarea căreia reclamantul nu fusese citat. În cauza Cottin c. Belgiei din 2 iunie 2005,
reclamantul s-a plâns cu privire la echitatea procedurii penale în cadrul unui proces în care
inculpat pentru vătămare corporală, având în vedere că expertiza medicală realizată pentru a
stabili întinderea prejudiciului suferit de victimă nu a respectat principiul contradictorialităţii,
el neputând participa la efectuarea expertizei. Curtea a reţinut că, deşi reclamantul a avut
posibilitatea de a formula în faţa instanţei observaţii faţă de concluziile raportului de expertiză,
nu este evident că acesta avut o posibilitate reală de a le comenta în mod eficient. Astfel, ca
urmare a faptului că nu a putut lua parte la realizarea expertizei, reclamantul nu a avut
posibilitatea de supune unui contra-interogatoriu, personal sau prin intermediul avocatului

8
sau al unui consilier medical, persoanele interogate de expert, de a formula observaţii cu privire
la piesele examinate de expert sau de a-i solicita acestuia să procedeze la investigaţii
suplimentare. Prin urmare, reclamantul a fost lipsit de posibilitatea de a formula
comentarii cu privire la un element de probă esenţial, Curtea constatând că articolul 6 (1)
din Convenţie a fost încălcat. Dreptul la executarea hotărârilor judecătoreşti. Potrivit
interpretării pe care o dă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces
echitabil consacrat de art. 6 din CEDO implică nu numai ca hotărârea judecătorească să fie
pronunţată într-un termen rezonabil, ci şi ca ea să poată face obiectul unei executări efective în
avantajul părţii câştigătoare, când acest lucru este adecvat. Într-adevăr, Convenţia nu
instaurează o protecţie teoretică a drepturilor omului, din contra, încearcă să permită o
realizare concretă a protecţiei pe care o instaurează în favoarea cetăţenilor Europei.
În ceea ce priveşte materia penală, Curtea a stabilit drept criterii pentru a determina
natura penală a unei acuzaţii: prevederile dreptului intern, natura faptei şi scopul şi severitatea
acţiunii.
Noţiunea de „proces echitabil” este una aproape imposibil de definit datorită condiţiilor
speciale în care a apărut între constantele drepturilor şi libertăţilor fundamentale în sistemele
juridice contemporane. Evoluţia pe care au cunoscut-o garanţiile procedurale a fost mai întâi
opera instanţelor britanice şi americane pentru ca, mai apoi, Curtea şi Comisia europeană a
drepturilor omului să adauge aspecte noi la cele cunoscute anterior.
În mod evident însă, ideea de proces echitabil trimite la ideea de stat de drept, a cărui
primă şi esenţială caracteristică constă în eliminarea arbitrariului şi domnia legii. Aceste două
obiective ale oricărui stat democratic sunt echivalente cu oferirea unor garanţii din ce în ce mai
largi în materie procesuală, atât prin extinderea noţiunii de proces asupra unor domenii ce ţin de
instanţele administrative ori disciplinare, cât şi prin delimitarea cât mai exactă a liniei de
echilibru care trebuie să există între protecţia drepturilor fundamentale şi alte interese ale
statelor.
În lipsa unei posibile definiţii, noţiunea de „proces echitabil” este frecvent utilizată de
organele jurisprudenţiale de la Strasbourg pentru a desemna ansamblul drepturilor oferite
justiţiabililor prin art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului, expresia vizând ansamblul
garanţiilor procedurale care permit punerea în valoarea drepturilor protejate prin Convenţiei.
Importanţa acestor reguli de procedură nu trebuie subestimată deoarece nu este suficient a
enumera anumite drepturi substanţiale protejate aşa cum o fac mai multe convenţii şi tratate
internaţionale, ci trebuie găsite şi mecanismele de procedură prin care acestea să fie apărate.
Curtea este pe deplin conştientă de aceasta afirmând că prin protejarea dreptului la un proces
echitabil, art. 6 din Convenţiei vizează protecţia principiului preeminenţei dreptului, indisolubil
legat de noţiunile de societate democratică şi stat de drept.

9
 Practica relevă rolul central pe care îl joacă art. 6 în cadrul sistemului Convenţiei: este
vorba despre dispoziţia cea mai frecvent invocată în faţa organelor Convenţiei şi, probabil, în
faţa instanţelor naţionale. În acest context, Curtea admite că noţiunea de proces echitabil a
cunoscut în jurisprudenţa sa una dintre cele mai remarcabile evoluţii, marcată în principal de
importanţa acordată aparenţei şi de sensibilitatea crescută a publicului faţă de organizarea şi
administrarea justiţiei.
Rămâne aşadar de determinat în primul rând care este domeniul de aplicabilitate al art. 6
din Convenţiei, urmând ca apoi să prezentăm pe rând garanţiile care compun noţiunea de proces
echitabil. O sinteză exhaustivă a jurisprudenţei Curţii în materia dreptului la un proces echitabil,
în condiţiile în care art. 6 este cel mai adesea invocat în faţa instanţei europene, ar excede
scopului acestui studiu. De aceea, vom încerca, în cele ce urmează, să insistăm asupra acelor
aspecte care sunt mai intens conectate la realitatea juridică română şi în raport de care
compatibilitatea între dreptul intern la stadiul său actual şi exigenţele convenţionale este încă
perfectibilă. În acest context dorim să precizăm faptul că instanţa de control europeană a precizat
în repetate rânduri că obligaţii instituite în sarcina statelor prin art. 6 sunt obligaţii de rezultat.
Statele au o deplină libertate în a alege mijloacele utile care să permită sistemului lor judiciar să
atingă toate scopurile art. 6: accesul liber la justiţie, celeritate, publicitate, egalitatea armelor etc.

6. Obiectul dreptului la un proces echitabil

Potrivit art. 6 § 1 din Convenţie orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă
independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
îndreptate împotriva sa. Se observă astfel că autorii Convenţiei nu au dorit ca garanţiile
procedurale conţinute în textul acesteia să fie aplicabile tuturor procedurilor judiciare, ci doar
celor de natură penală şi civilă.
Cum însă sistemele statelor membre sunt extrem de eterogene cu privire la definirea
naturii penale sau civile a unei proceduri, organele jurisdicţionale de la Strasbourg au fost
nevoite să definească noţiunile de drepturi şi obligaţii cu caracter civil şi cea de acuzaţie în
materie penală, în mod autonom, făcând, într-o oarecare măsură, abstracţie de definiţia dată de
dreptul intern al statului în cauză. Apare astfel evidentă necesitatea prezentării conţinutului
acestor noţiuni autonome, înainte de analiza garanţiilor procedurale conţinute în art. 6 din
Convenţie.

10
 Chiar dacă Curtea subliniază permanent caracterul autonom termenului de drepturi şi
obligaţii cu caracter civil, ea acordă, în acelaşi timp, un rol primordial dreptului intern în
definirea acestei noţiuni. Astfel, pentru a determina caracterul civil al unei cauze, Curtea se
raportează nu la calificarea dată acesteia în dreptul intern al statului pârât, ci la conţinutul şi
efectele pe care le conferă sistemul juridic intern dreptului litigios, în funcţie de care se
analizează caracterul civil al acestuia. Curtea oferă precizări suplimentare privind rolul dreptului
intern în definirea noţiunii de drepturi şi obligaţii cu caracter civil afirmând că art. 6 § 1 se
raportează doar la acele drepturi şi obligaţii – cu caracter civil – care sunt recunoscute, cel puţin
într-o manieră generală, în dreptul intern al statului vizat, întrucât art. 6 nu garantează existenţa
acestor drepturi.
Curtea lasă astfel la discreţia statelor calificarea unei pretenţii ca fiind drept sau obligaţie,
refuzând însă să ofere criterii stricte şi exhaustive în baza cărora acestora să poate fi socotite ca
având caracter civil. În acelaşi timp însă, ca şi regulă generală, sfera cauzelor de natură civilă nu
poate fi restrânsă la cele între persoane de drept privat, Curtea afirmând că art. 6 nu vizează
contestaţiile de drept privat în sensul clasic al termenului, adică între particulari sau între
particulari şi stat, când acesta acţionează ca şi o persoană privată, singurul lucru care contează
fiind caracterul dreptului în discuţie. De asemenea, în viziunea instanţei de control europene, nu
are relevanţă natura legii care stă la baza dreptului litigios – civilă, comercială sau administrativă
– sau natura organului competent să tranşeze litigiul – instanţă de drept comun sau organ
administrativ – singurul fapt în baza căruia se poate decela caracterul civil al dreptului fiind
natura intrinsecă a acestuia.
Astfel, în esenţă, în ochii Curţii, pentru calificarea unei drept ca fiind civil singurul lucru
care contează este ca acesta să aibă un caracter civil în dreptul intern sau să aibă un caracter
patrimonial. Spre exemplu, instanţa supranaţională, analizând natura dreptului la o pensie de
invaliditate, a precizat că cel mai important considerent rezidă în faptul că, dincolo de aspectele
de drept public, reclamantul invocă drepturi care ţin de mijloacele sale de subzistenţă; el invocă
un drept subiectiv de natură patrimonială, reglementat expres de legislaţia elveţiană, având
aşadar natură civilă.
Astfel, au fost considerate, fără tăgadă, ca având caracter civil drepturile cu privire la
viaţa familiară – divorţ, custodia copiilor etc. – cele relative la dreptul de vizită ale părinţilor, la
încheierea unui contract de muncă cu o societate privată, la capacitatea de exerciţiu a persoanei,
la reputaţia şi integritatea fizică a persoanei, la condiţiile de detenţie, la repararea prejudiciului ca
urmare a unui delict civil sau penal, la existenţa sau exercitarea dreptului de proprietate ori a
altor drepturi reale asupra unui imobil sau la indemnizarea pentru rezilierea unui contract. Tot
astfel, dat fiind că are legătură importantă cu exercitarea muncii de către o persoană, a fost
judecată ca aparţinând dreptului civil o procedură de sancţionare disciplinară a unui avocat.

11
 Pe de altă parte, anumite cauze socotite ce au doar un caracter public, fără nici un element
de natură civilă, au fost considerate că exced limitelor domeniului de aplicabilitate a art. 6.
Astfel, nu sunt drepturi cu caracter civil acelea privind dreptul unui străin de a intra sau rămâne
pe teritoriul unui stat, cele privind naţionalitatea sau cetăţenia unei persoane, drepturile relative
la anumite indemnizaţii sociale, la prejudiciile produse de război, la drepturile de natură
parlamentară, la sancţiunile de ordin procedural sau cele cu privire la regimul de repartizare în
penitenciare. De asemenea, în practica iniţială, s-a considerat că nu intră în cadrul contestaţiilor
cu privire la drepturi şi obligaţii cu caracter civil, procedurile relative la accederea, promovarea
sau pierderea unei funcţii publice, procedurile care au obiect serviciul militar, precum şi
drepturile şi obligaţii care au caracter fiscal sau vamal. Aşa cum vom vedea mai jos, la o parte
din aceste limitări ale domeniului de aplicabilitate a art. 6 s-a renunţat ulterior.
Anumite proceduri cu un pronunţat caracter aparţinând dreptului public în majoritatea
statelor membre au fost considerate ca aparţinând materiei civile, datorită implicaţiilor
patrimoniale importante pe care le produc faţă de persoana vizată. Aceasta este soluţia în materie
de expropriere sau a acţiunilor în repararea prejudiciului ca urmare a unei fapte culpabile a
statului, indiferent dacă acesta a acţionat jure imperii sau jure gestionis ori a acţiunile cu privire
la eliberarea unei autorizaţii de construcţie ori cele cu privire la autorizarea unei societăţi pentru
a vinde produse farmaceutice. O situaţie specială o reprezintă cazul acţiunii civile declanşate în
procesul penal. Chiar dacă fondul afacerii aparţine penalului, şi deci dreptului public, Curtea a
precizat faptul că atribuirea competenţei asupra cauzei unei instanţe care nu are, în principiu,
competenţe de drept privat nu scoate de sub incidenţa domeniului civil de aplicabilitate litigiul
civil care se judecată în cadrul unei proceduri penale, întrucât acesta are un pronunţat caracter
patrimonial.
O altă decizie în acelaşi sens a fost luată de Curte într-o cauză care avea ca obiect
acordarea unei subvenţii guvernamentale pentru realizarea unei construcţii. În fapt, o lege
grecească prevedea posibilitatea societăţilor care investeau în construcţia de hoteluri ca, în
anumite condiţii, să obţină o subvenţie din partea statului, în baza unei cereri ce trebuia admisă
de către Ministrul Economiei. Societatea reclamantă a depus o astfel de cerere, ce a fost respinsă,
iar de aici a urmat un litigiu în instanţă. Curtea a considerat că există un drept cu caracter civil,
ţinând cont de două elemente – caracterul patrimonial şi faptul că ministrul nu avea o putere
discreţionară de a acorda subvenţiile – ignorând caracterul de drept public al procedurii de
obţinere a banilor.
În raport de profesiunile liberale, care necesită o anumită autorizare, Curtea a hotărât că
exerciţiul profesiei de medic este un drept de natură civilă pentru că se desfăşoară într-un cadru
contractual cu clienţii sau pacienţii, însă s-a ferit, în mod expres, să se pronunţe dacă concluzia
rămâne valabilă şi atunci medicii sunt angajaţi ai statului, precum medicii militari. Tot astfel, s-a

12
decis că, deşi avocatul participă la realizarea unui serviciu public, anume realizarea justiţiei,
predomină şi în cazul lui faptul că îşi îndeplineşte atribuţiile în cadrul unui contract civil, astfel
încât un litigiu cu privire la înscrierea unei persoane în barou este acoperită de art. 6.
De asemenea, faptul că anumite activităţi economice sunt supuse unei proceduri de
autorizare nu înlătură caracterul civil al drepturilor pe care persoanele care efectuează activităţile
respective le deţin. Astfel, un litigiu opunând o persoană unui organ administrativ care a refuzat
să autorizeze vânzarea unui teren de către reclamant aparţine materiei civile în sensul Convenţiei
ca şi un litigiu opunând un service auto care dorea să vândă combustibil lichid şi un organ de stat
care a refuzat acordarea licenţei. S-a ajuns la aceiaşi concluzie şi în situaţia unor litigii cu privire
la autorizaţia pentru a efectua activităţi de asigurare, la retragerea unei licenţe de transport sau la
licenţa de vânzare de băuturi alcoolice.
De asemenea, Curtea a decis că aparţin domeniul civil toate litigiile în care se discută cu
privire la exercitarea sau restrângerea dreptului de proprietate, indiferent dacă în joc intră alte
materii decât dreptul privat. Spre exemplu, s-a constatat aplicabilitatea art. 6 unui litigiu între o
persoană şi statul olandez, în care reclamantul cerea anularea unui ordin ministerial care a
declarat terenul său ca fiind monument istoric naţional şi i-a interzis să îl cultive. Soluţia a fost
identică şi cu privire la litigii care au avut ca obiect refuzul de a acorda o autorizaţie de urbanism
şi, în consecinţă, imposibilitatea de a construi.
Mai mult, în ciuda unei practici foarte constante a Comisiei, Curtea a hotărât în mai multe
rânduri că drepturile de asigurări sociale sunt drepturi cu caracter civil, în sensul art. 6 din
Convenţie. Instanţa europeană a considerat că trebuie să prevaleze aspectele de drept privat –
caracterul pur patrimonial al acestor drepturi, asemănarea cu asigurările private – faţă de
aspectele de drept public – reglementarea şi controlul fondurilor de către stat, caracterul lor
obligatoriu, caracterul lor social. Aceasta jurisprudenţă iniţială a fost confirmată ulterior, Curtea
adăugând argumente noi în favoarea caracterului civil al drepturilor de asigurări sociale. Astfel,
s-a precizat, cu referire la caracterul unui litigiu în care un fost poliţist solicita acordarea unei
pensii suplimentare ca urmare a unei pretinse boli survenite în timpul exercitării serviciului, că
statul nu poate să se comporte discreţionar cu privire la drepturile sociale, cu atât mai mult cu cât
el a fost angajator în speţă, având acelaşi regim ca un angajator privat.
Tot astfel, la un anumit moment, Curtea a răsturnat jurisprudenţa extrem de fermă a
Comisiei, prezentată mai sus, cu privire la litigiile de origine fiscală. Curtea a precizat că, în
ciuda faptului că materia fiscală aparţine puterii suverane a statelor, un litigiu cu privire la modul
de aplicare a impozitelor şi a taxelor are un caracter vădit patrimonial afectând dreptul de
proprietate al reclamantului, astfel încât nu poate fi sustras materiei civile, în sensul art. 6,
indiferent de originea litigiul şi de instanţele naţionale speciale care analizează cauza. Ulterior,
însă, se pare că instanţa europeană a revenit la ideea inaplicabilităţii art. 6 pentru procedurile

13
fiscale, declarând că, în măsura în care acestea nu pot fi socotite ca aparţinând materiei penale,
simplul lor caracter patrimonial nu este suficient pentru a le încadra în domeniul de aplicabilitate
al art. 6.
În concluzie, chiar dacă Curtea s-a ferit să ofere criterii clare de determinare a
caracterului civil al unui litigiu, din suma de decizii prezentate într-o manieră uşor incoerentă
mai sus se poate observa că, dincolo de unele derapaje neaşteptate ale Curţii, în esenţă are
caracter civil aproape orice litigiu care a obiect principal ori secundar o sumă de bani sau altă
valoare patrimonială.
O situaţie specială există în jurisprudenţă cu privire la litigiile privind funcţionarii
publici. Comisia a fost foarte fermă în a preciza că sancţiunile disciplinare aplicabile
funcţionarilor publici intră în sfera dreptului public, nefiind nişte drepturi şi obligaţii cu caracter
civil, la fel ca şi toate celelalte litigii referitoare la raporturile acestora cu administraţia.
Jurisprudenţa Curţii a cunoscut mult timp o stare de confuzie accentuată în această materie, fapt
recunoscut însăşi de instanţa europeană. Astfel, iniţial Curtea a reluat cuvintele folosite frecvent
de Comisie, după care contestaţiile privitoare la recrutarea, cariera şi încetarea funcţiei unui
funcţionar public intră, ca regulă generală, în sfera dreptului public. Apoi, Curtea a emis mai
multe hotărâri în care a decis aplicabilitatea art. 6 atunci când litigiul purta asupra unor litigii
strict patrimoniale – plata salariilor sau a altor indemnizaţii. În schimb, atunci când se punea în
discuţie orice problemă ce exceda unui caracter strict patrimonial, s-a decis inaplicabilitatea art.
6. Exemplul cel mai facil este acela al unui litigiu privind cererea unui funcţionar public de
reintegrare în funcţie.
Admiţând stadiul neclar al jurisprudenţei şi lipsa de raţiune a criteriul strict patrimonial –
pentru că orice litigiu de acest gen are până la urmă o natură patrimonială – Curtea a formulat, în
afacerea Pellegrin, un criteriu general valabil pentru materia litigiilor între funcţionarii publici şi
administraţie, numit criteriul funcţional. Potrivit acestuia, toate litigiile opunând administraţia şi
funcţionarii publici sunt scoase din câmpul de aplicabilitate al art. 6 atunci când funcţionarul în
cauză are, între atribuţii, participarea directă sau indirectă la exercitarea puterii publice. Acest
nou criteriu a făcut obiectul unei critici serioase atât din partea unor judecători ai Curţii, în opinia
lor dizidentă, cât şi din partea doctrinei. Fără a insista aici asupra subiectului, vom preciza doar
că considerăm aceste obiecţii ca fiind foarte serioase şi sperăm într-o revenire a jurisprudenţei
Curţii. Principalele argumente contra hotărârii Curţii sunt, în esenţă, următoarele:
- este singura situaţie din jurisprudenţa sa în care Curtea formulează principii general
aplicabile;
- acest criteriu face ca o parte importantă a persoanelor aflate sub jurisdicţia unui stat să
nu beneficieze de drepturi procesuale elementare, deschizând calea arbitrariului în administraţia
publică;

14
 - este contrară evoluţiei europene spre depolitizarea şi profesionalizarea administraţiei
publice;
- formularea criteriului şi aplicarea sa ulterioară duce la concluzia că aproape orice
angajat al unui instituţii publice care depăşeşte stadiul de portar sau de femeie de serviciu
realizează exercitarea puterii publice, ceea ce e cel puţin absurd;
- criteriul este ilogic. Spre exemplu, dacă se decide ca paza unor obiective să fie
încredinţată poliţiei, litigiul dintre poliţist şi administraţie nu intră în cadrul art. 6, însă dacă se
decide ca paza să fie realizată de o companie privată de profil, litigiile între administraţie şi
agenţii de pază intră în domeniul de aplicabilitate al art. 6.
Argumentele ar putea continua, însă ne rezumăm la acestea, nefiind obiect al prezentei
lucrări. Criteriul Pellegrin, cum este denumit atât în doctrină cât şi în jurisprudenţă, a fost ulterior
frecvent aplicat. Spre exemplu, s-a decis că nu intră în cadrul art. 6 litigiul dintre mai mulţi
reprezentanţi diplomatici şi stat cu privire la drepturile lor salariale. În schimb, intră în câmpul de
aplicabilitate al art. 6 litigiul opunând un portar de la o şcoală publică şi administraţia şcolară cu
privire la contactul său de muncă.
Nici măcar Curtea nu este coerentă în aplicarea criteriului Pellegrin. Astfel, s-a decis cu
privire la un litigiu având ca obiect concedierea directului camerei de comerţ italiene din Madrid,
că, fiind vorba de concedierea unei persoane, litigiul în cauză este a priori civil, fără ca măcar
instanţa europeană să verifice dacă acest funcţionar public exercita puterea publică sau nu.

Bibliografie

1. Bianca Selejan –Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, Editura All Bech,
Bucureşti, 2004
2. Codul penal cu modificările aduse prin Legea nr.278/2006 şi O.U.G. nr. 60/2006;
3. Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale a fost adoptată
la Roma la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953;
4. Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole.

Vol I.Drepturi şi libertăţi, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005;

5. Frederic Sudre, Drept europenan şi internaţional al drepturilor omului, Editura
Polirom, Bucureşti,2006;
6. George Antoniu, Implicaţii penale ale Constituţiei Europene, Revista de drept penal
nr.3/2005;
7. Ionel Olteanu, Instituții ale dreptului penal european, Note de curs

15