Sunteți pe pagina 1din 66

Note de curs

DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

CURSUL 1.

NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPTUL DE AUTOR.

Definiţie şi izvoare.

Dreptul de autor cuprinde două accepţiuni :


1) Instituţia de autor – privită ca totalitatea normelor care reglementează
drepturile născute din creaţia intelectuală.
2) Drept subiectiv de autor – totalitatea drepturilor pe care le are creatorul unei
opere literar-artistice ca urmare a realizării operei.
În România, prima lege care a reglementat dreptul de autor de opere literare şi
artistice a fost Legea presei – 13 aprilie 1862, lege care a fost adoptată în timpul
domniei lui Cuza Vodă şi recunoştea creatorilor, dreptul de a se bucura ca de o
proprietate în tot timpul vieţii lor, de dreptul de a reproduce, de a vinde şi de a ceda
operele lor. Era prevăzut că reproducerea sau imitarea unei opere fără consimţământul
autorului se sancţionează printr-o dublă sancţiune şi anume : confiscarea exemplarului
astfel obţinut cât şi plata unei amenzi echivalentă cu preţul a 1.000 de exemplare din
ediţia originală.
Dreptul de a transmite exploatarea operei prin moştenire se făcea pe o perioadă
determinată şi anume 10 ani de la moartea autorului („de cuius”). Sub rezerva
reciprocităţii, legea recunoştea acest drept străinilor, cu precizarea că ei nu putea
beneficia în România de drepturi care le erau recunoscute în ţara lor de origine.
La 28 iunie 1923 intră în vigoare o lege specială consacrată dreptului de autor şi
anume : „Legea proprietăţii literare şi artistice”. Această lege se caracterizează prin
două trăsături esenţiale şi anume :
- protecţia dreptului de autor era asigurată independent de îndeplinirea vreunei
formalităţi;
- recunoştea dreptul de autor şi străinilor în aceleaşi condiţii ca şi pentru
români – „principiul tratamentului naţional”.
Legea a consacrat şi o serie de drepturi morale, precizând că în cazul morţii
autorului, moştenitorii săi, vor păstra dreptul moral de a împiedica denaturarea operei
respective. Această lege a statuat că acest drept se transmite pe cale succesorală doar
pe o perioadă de 30 de ani din momentul morţii autorului.
Din momentul în care opera înceta de a mai constitui un drept exclusiv intrând
în patrimoniul public , dreptul de control care forma esenţa dreptului moral al
autorului revenea Academiei României devenind un drept perpetuu. Tot în această
lege se recunoştea dreptul autorului de a interzice prin testament publicarea operelor
publicate în timpul vieţii dar numai pentru o perioadă de 30 de ani.
„Legea proprietăţii literare şi artistice” a fost completată în 1946 printr-o altă
lege – Lege privind contractul de editură şi dreptul de autor asupra operelor literare.
Această lege a fost parţial abrogată prin Decretul nr. 16 din 14 ianuarie 1949 – „Decret
privind difuzarea şi editarea cărţii”.
1
La 16 februarie 1951 intră în vigoare „Decretul nr. 19/1951 privind dreptul de
autor asupra operelor literale susceptibile de a fi tipărite”, decret care a suferit o
modificare în ianuarie 1952 prin Decretul nr. 428/1952.
Toate aceste legi şi decrete vor fi abrogate expres prin Decretul nr. 321/1956
privind dreptul de autor, care a rămas în vigoare până în 1996. După 1990 au existat
câteva priorităţi legislative printre care şi o nouă reglementare a dreptului de autor, dar
aceasta nu s-a produs decât în 1996 prin promulgarea Legii nr. 8/1996.
Legea nr. 8/14 martie 1996 „privind dreptul de autor şi drepturile conexe”
a fost publicată în M.O. nr. 60 din 26 martie 1996 şi a intrat în vigoare la trei luni de la
publicare. Textul iniţial a fost modificat şi completat succesiv prin legea nr. 146/1997
privind taxele judiciare de timbru şi legea nr. 285/2004 publicată în M.Of.nr.587/2004.
Legea cuprinde 154 de articole ceea ce constituie o dovadă suficientă pentru a constata
că ea se aliniază reglementărilor europene în materie dar nu numai prin proporţiile ei,
fapt mai rar întâlnit în dreptul nostru, ci şi prin soluţiile consacrate.
Operele de creaţie intelectuală se împart în trei categorii , şi anume :
-opere literare , artistice sau ştiinţifice , precum şi orice asemenea opere de
creaţie intelectuală care generează dreptul de autor ;
-interpretările sau execuţiile artiştilor interpreţi sau/şi executanţi ; înregistrările
sonore ale producătorilor de înregistrări sonore şi emisiunile organismelor de
radiodifuziune şi televiziune ;
-invenţiile care dau dreptul la brevetul de invenţie şi care constituie titlul de
protecţie pentru invenţie ;
Potrivit art. 1 din legea nr. 202/2000 privind unele măsuri pentru asigurarea
respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire
( publ. în M.Of. nr. 588/21.11.2000 ) , prin drepturi de proprietate intelectuală , se
înţeleg următoarele categorii de drepturi :
- dreptul de autor ;
- drepturile conexe dreptului de autor ;
- dreptul asupra brevetelor de invenţii .
- dreptul asupra mărcilor de produs sau de servicii înregistrate ;
- dreptul asupra desenelor şi modelelor industriale ;
- dreptul asupra indicaţiilor geografice ;
Dreptul de autor este dreptul de proprietate intelectuală recunoscut persoanei
sau persoanelor fizice care au realizat o operă originală de creaţie intelectuală în
domeniul literar , artistic sau ştiinţific , oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau
forma concretă de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor ori altor
titulari legali , persoane fizice sau juridice .
Drepturile conexe sunt drepturile de proprietate intelectuală , altele decât
drepturile de autor , de care beneficiază artiştii interpreţi sau executanţi pentru
propriile interpretări sau execuţii , producătorii de înregistrări sonore pentru propriile
înregistrări , organismele de radiodifuziune şi televiziune pentru propriile emisiuni .
Brevetul de invenţie este titlul de protecţie care poate fi obţinut pentru orice
invenţie , ce are ca obiect un produs , un procedeu sau o metodă , în toate domeniile
tehnologice , cu condiţia ca invenţia să fie nouă , să implice o activitate inventivă şi să
fie susceptibilă de o aplicare industrială . ( legea nr. 64/1991 privind brevetul de
invenţie , publ. în M.Of. nr. 212/21.10.1991)

2
Marca de produs sau de serviciu reprezintă un semn susceptibil de reprezentare
grafică care serveşte la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau
juridice de cele aparţinând altei persoane . Pot constitui mărci semnele distinctive :
cuvintele , inclusiv numele de persoane , desenele , literele , cifrele , elementele
figurative , formele tridimensionale , combinaţiile de culori , etc.
Desenul sau modelul industrial reprezintă aspectul nou al unui produs , având o
funcţie utilitară .
Indicaţia geografică reprezintă denumirea care serveşte la identificarea unui
produs originar dintr-o anumită ţară , regiune sau localitate a unui stat, în cazul în care
o calitate , reputaţie sau alte caracteristici determinate pot fi , în mod esenţial ,
atribuite acestei origini geografice .
În continuare vom trata noţiunile legate de dreptul de autor şi drepturile conexe
drepturilor de autor , urmând ca celelalte drepturi ce derivă din creaţia intelectuală să
le tratăm în partea a doua a cursului .

Obiectul dreptului de autor.

În conformitate cu prevederile art. 7 al Legii nr. 8/1996, obiectul dreptului de


autor este constituit din operele originale de creaţie intelectuală din domeniul literar,
artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau forma concretă de
exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor. O operă pentru a se bucura de
protecţie juridică trebuie să îndeplinească 3 condiţii :
- să fie rezultatul unei creaţii intelectuale din partea autorului;
- să îmbrace o formă concretă de exprimare, perceptibilă simţurilor – ceea ce
înseamnă că nu în toate cazurile opera trebuie să fie fixat pe un suport
material;
- să fie susceptibilă de aducere la cunoştinţa publicului prin reproducere,
executare, expunere, reprezentare sau orice alt mijloc.
Prin operă ( de la latinescul opera = creaţie,lucrare ) se înţelege produsul
activităţii de creaţie intelectuală , ca emanaţie a inteligenţei şi voinţei autorului .
Decretul 321/1956 prevedea şi el această obligaţie din actuala reglementare dar
asigurarea protecţiei era condiţionată de faptul aducerii la cunoştinţa publicului a
operei în cauză. Legea nr. 8/1996 recunoaşte acest drept prin simplul fapt al creaţiei.
În doctrină prima condiţie este denumită originalitatea operei şi este considerată
ca o expresie a amprentei personalităţii şi individualităţii autorului. Originalitatea nu
trebuie confundată cu noutatea care pentru invenţie este o condiţie impusă pentru ca
aceasta din urmă să poată fi brevetată. O operă poate fi originală fără a fi nouă.
Alături de operele absolut originale există şi opere relativ originale ai căror
autori au împrumutat unor creaţii preexistente elemente protejate, fără ca acest lucru
să-i priveze de vocaţia la dreptul de autor, cum este cazul unei întregi categorii de
opere denumite derivate sau compozite.

3
Categorii de opere protejate.

Majoritatea legislaţiilor nu cuprind o enumerare a categoriilor de opere protejate


în cadrul dreptului de autor, mărginindu-se fie la o definiţie cu caracter general, fie la
o referire la cele trei mari categorii de clasificare doctrinală şi anume : opere literare,
artistice şi muzicale. În unele cazuri, opera muzicală este înglobată în categoria celor
artistice. Operele ştiinţifice sunt, uneori, menţionate separat. Unele legislaţii nu
cuprind o definiţie a operei protejabile. Condiţiile protecţiei fiind desprinse de
jurisprudenţă şi doctrină.
Legislaţiile mai noi însă, printre care şi actuala lege română, au recurs la o
enumerare a operelor protejabile fără însă a atribui acestei enumerări un caracter
limitativ.
Atât Decretul nr. 321/1956 cât şi actuala reglementare - legea nr. 8/1996 ,
pentru a nu da naştere la interpretări au enumerat această categorie de opere
protejate :
„a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile,
prelegerile şi orice alte opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi : comunicările, studiile, cursurile
universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu
analog fotografiei;
g) operele de arta grafica sau plastica, cum ar fi: operele de sculptura, pictura,
gravura, litografie, arta monumentala, scenografie, tapiserie, ceramica, plastica sticlei
si a metalului, desene, design, precum si alte opere de arta aplicata produselor
destinate unei utilizari practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce
formează proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi
ştiinţei în general.
j) operele de artă digitală .”
De asemenea , articolul 8 din legea 8/1996 include în obiectul dreptului de
autor şi următoarele categorii de opere derivate :
„a) traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele
muzicale şi orice alte transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care
reprezintă o muncă intelectuală de creaţie;
b) culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi : enciclopediile
şi antologiile, colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu,
inclusiv bazele de date care, prin alegerea sau dispunerea materialului, constituie
creaţii intelectuale.”
Prin opere derivate se înţeleg acelea care au fost create plecând de la una sau
mai multe opere preexistente . Pentru recunoaşterea operei derivate , şi mai ales pentru

4
protecţia ei, este necesar ca prin această operă să nu fie prejudiciate drepturile
autorilor operei originale .
Prin dreptul de autor nu sunt protejate :
„a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile stiintifice, procedeele, metodele de
functionare sau conceptele matematice ca atare si inventiile, continute intr-o opera,
oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare;
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi
traducerile oficiale ale acestora;
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor,
cum ar fi : stema, sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;
d) mijloacele de plată;
e) ştirile şi informaţiile de presă;
f) simplele fapte şi date.”
Art. 72 , din cadrul capitolul IX din lege care reglementează programele pentru
calculator, include în categoria operele de creaţie intelectuală protejate şi :
- orice expresie a unui program ,
- programele de aplicaţie şi sistemele de operare , exprimate în orice fel de
limbaj ,
- materialul de concepţie pregătitor,
- manualele .
Conform prevederilor alin.2 al articolului 72 din lege , în materia programelor
pentru calculator nu sunt protejate : ideile , procedeele , metodele de funcţionare ,
conceptele matematice şi principiile care stau la baza oricărui element dintr-un
program pentru calculator .

Subiectul dreptului de autor.

Legea face distincţia între calitatea de autor al unei opere , pe de o parte , şi


aceea de subiect al dreptului de autor al unei asemenea opere , pe de altă parte .
Calitatea de autor al unei opere o poate avea numai persoana umană , deoarece
numai ea dispune de însuşirile şi capacităţile fizice şi spirituale care sunt necesare
realizării unei asemenea creaţii . Articolul 3 alin. 1 din lege precizează că „ este autor
persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera” .
De îndată ce opera de creaţie a luat o formă concretă , chiar dacă nu este
terminată , autorul dobândeşte dreptul de autor asupra operei realizate şi , odată cu
aceasta , calitatea juridică de subiect al dreptului de autor . Ea rezultă din prevederile
art. 1 alin.1 din lege conform cărora dreptul de autor ( respectiv de titular al dreptului
de autor ) asupra unei opere este recunoscut şi garantat „ în condiţiile prezentei legi” .
Subiect al dreptului de autor poate fi atât o persoană fizică cât şi o persoană
juridică . Actuala noastră reglementare recunoaşte un drept de autor şi persoanelor
juridice şi ca urmare acestea vor putea deveni titularii drepturilor născute din creaţia
intelectuală. Însă , ceea ce se poate acorda şi se acordă uneori , prin lege , altor
persoane fizice sau juridice nu este calitatea de autor , care în mod firesc nu poate
aparţine decât creatorului , ci numai „ beneficiul protecţiei” acordate autorului .
Doctrina împarte subiectele dreptului de autor în subiecte primare / originare,
adică acele persoane care au creat nemijlocit opera şi subiecte derivate – persoane care

5
în virtutea competenţelor recunoscute de lege dobândesc atribute ale dreptului de
autor.
Se prezumă a fi autor persoana sub numele căreia opera a fost adusă la
cunoştinţa publicului – prezumţie relativă.
Dacă opera a fost adusă la cunoştinţa publicului sub un pseudonim sau sub
formă anonimă, dreptul de autor va fi exercitat de către persoana fizică sau juridică
care o face publică dar numai cu consimţământul autorului atâta timp cât acesta nu-şi
dezvăluie identitatea.
În legătură cu subiectele originare întâlnim următoarele situaţii :
- opera a fost creată de o singură persoană;
- opera a fost creată de două sau mai multe persoane – operă cu mai mulţi
autori, realizare în coautorat. ( comună )
Aşa cum se susţine în doctrină, pentru existenţa coautoratului trebuie îndeplinite
trei condiţii :
- opera să fie creată de două sau mai multe persoane;
- este considerat coautor persoana care a desfăşurat o activitate de creaţie şi nu
cea care a acordat un sprijin ştiinţific;
- existenţa unei înţelegeri prealabile între coautori.
În cazul coautoratului există un obiect comun : opera, asupra căreia mai multe
persoane (coautorii) îşi vor exercita drepturile, ca urmare şi aici se vor aplica regulile
cu privire la coproprietate din dreptul comun.
În cazul mai mult autori s-ar putea întâlni situaţia în care unul dintre autori să
fie principal iar ceilalţi coautori. Opera poate fi un tot unitar fără a putea determina
partea fiecărui coautor, situaţie în care coautorii nu pot exploata opera decât de comun
acord, foloasele materiale împărţindu-se între aceştia. O altă ipoteză este aceea în care
contribuţia fiecărui coautor să fie distinctă, ceea ce ar putea duce la posibilitatea ca
fiecare să-şi poată valorifica singur numai partea din operă în aşa fel încât să nu-i
prejudicieze pe ceilalţi.
Spre deosebire de operele comune, operele colective, au un caracter complex,
fiind rezultatul unirii, într-un corp comun a mai multor opere individuale, situaţie în
care dreptul de autor asupra operei colective aparţine persoanei fizice sau juridice din
iniţiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată (spre exemplu opera
cinematografică sau altă operă audiovizuală).
Subiectele derivate sunt toate persoanele succesoare în dreptul de autor.
Acestea pot dobândi dreptul fie prin moştenire potrivit legislaţiei civile fie prin acte
între vii. Ceea ce se dobândeşte sunt în primul rând drepturi patrimoniale şi în mod cu
totul excepţional o parte din drepturile personal nepatrimoniale.

6
Note de curs

DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

CURSUL 2.

DREPTUL DE AUTOR.

Conţinutul dreptului de autor.

1. Consideraţii generale. Natura dreptului subiectiv de autor.

Legislaţia Revoluţiei franceze recunoaşte pentru prima oară, în forma lor


modernă (prin abandonarea sistemului privilegiilor) drepturile intelectuale pe care le
califică drepturi de proprietate, calificare care într-un înţeles convenţional, se mai
păstrează încă pentru drepturile autorilor de creaţii tehnice, care şi astăzi se numesc
drepturi de proprietate industrială.
În doctrina şi chiar în legislaţia unor state continuă să fie folosită şi expresia
proprietate literară şi artistică1, deşi majoritatea autorilor au părăsit teza dreptului de
autor considerat ca drept de proprietate, al cărei ultim reprezentant modern a fost, în
dreptul francez, L. Josserand2. În teoria lui Josserand însă, era vorba despre „un fel de
proprietate”, în măsura în care dreptul de autor comportă o apropiere exclusivă,
opozabilă tuturor. Astăzi, teoria dominantă este aceea formulată în 1877 de Edmond
Picard3, potrivit căreia drepturile inventatorilor şi acelea ale autorilor formează o
categorie distinctă, aceea a drepturilor intelectuale. Această teorie s-a dezvoltat
ulterior sub două variante : cea monistă şi cea dualistă. În teoriile mai recente, ca cea a
lui R. Franceschelli4, care consideră de asemenea că drepturile la care ne-am referit
alcătuiesc o categorie specială, care trebuie adăugată clasificării tradiţionale, le
denumesc drepturi de monopol, deoarece sunt caracterizate prin două trăsături :
- dreptul de a realiza şi exploata opera;
- dreptul de a împiedica pe terţi de a o reproduce, multiplica şi valorifica (ius
prohibendi sau ius excludenti alios)5.
Teza caracterului dualist a fost reprezentată în ţara noastră de prof. Constantin
Stătescu care considera că această caracteristică rezultă nemijlocit din actul normativ
care reglementează dreptul de autor. Decretul nr. 321/1956 enumera în art. 3 atât
drepturi personal nepatrimoniale câr şi pe cele patrimoniale fapt ce a permis teoretic să
discute acest caracter dualist al dreptului de autor.
Majoritatea civiliştilor români au relevat dependenţa prerogativelor
patrimoniale de existenţa celor nepatrimoniale, ceea ce a determinat pe legiuitor să

1
Vezi în acest sens Claude Colombet, Propriété littéraire et artistique et droits voisin, 9e édition, éd. Dalloz 1999.
2
Vezi L. Josserand, Cours de droit civil positif français, vol. I, Sirey, 1938, p. 846.
3
Într-un articol de revistă la care E. Picard se referă în Le droit pur, Paris, Flammarion, 1920, p. 94.
4
R. Franceschelli, Natura juridică a drepturilor autorului şi inventatorului, în „Mélanges en l’honneur de Paul Roubier”,
vol. II, Paris, Dalloz, 1961, p. 453 – 466.
5
Pentru amănunte vezi Yolanda Eminescu, „Dreptul de autor – Legea nr.8 din 14 martie 1996 – comentată”, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti 1997, p. 137 – 143.
7
deroge de la dreptul comun stabilind că drepturile patrimoniale care aparţin autorului
se vor transmite contrar dreptului comun pe o perioadă determinată de timp.
Aurelian Ionaşcu în „Dreptul de autor în legislaţia R.P. Române” făcând o
analiză a dreptului de autor aşa cum era reglementat în acea perioadă prin Decretul nr.
321/1956 sublinia dependenţa elementului patrimonial de a ceea a dreptului personal
nepatrimonial concluzionând : „dreptul de autor este un drept personal nepatrimonial
ce dă naştere pe cale de consecinţă şi la drepturi de ordin patrimonial care fiind
împletite organic cu cele de ordin personal nepatrimoniale formează un tot unitar”.
Noua reglementare, stabileşte în Capitolul IV al Legii nr. 8/1996 care sunt
drepturile morale (sau personal nepatrimoniale) şi care sunt drepturile patrimoniale de
care se bucură autorul operei.

2. Drepturile morale (personal nepatrimoniale)

În doctrina română, autorii – pornind de la dispoziţiile legii din 1956 – nu au


fost întotdeauna de acord asupra conţinutului categoriei denumite, în majoritatea
doctrinei europene, drepturi morale.
C. Stătescu, enumeră ca reprezentând „aspectul personal nepatrimonial al
dreptului de autor” următoarele prerogative care sunt strâns legate de personalitatea
autorului şi, în consecinţă, netransmisibile atât prin acte între vii, cât şi pentru cauză de
moarte :
a) dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului;
b) dreptul de a fi recunoscut autor sau dreptul la calitatea de autor;
c) dreptul la inviolabilitatea operei.
Pentru A. Ionaşcu, consecvent punctului de vedere adoptat cu privire la natura
dreptului de autor, drepturile personale nepatrimoniale ale autorului sunt următoarele :
a) dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului;
b) dreptul de a fi recunoscut autor;
c) dreptul de a consimţi la folosirea operei de către alţii şi de a cere încetarea
actelor de folosire săvârşite de alţii fără consimţământul său;
d) dreptul la inviolabilitatea operei şi la folosirea acesteia în condiţii potrivite
cu natura ei.
Toate aceste drepturi se caracterizează prin faptul că sunt inalienabile în timpul
vieţii autorului , netransmisibile la moştenitori şi imprescriptibile.
A. Ionaşcu face însă o distincţie între „dreptul autorului de a fi recunoscut autor
şi dreptul său la inviolabilitatea operei şi la folosirea ei în condiţii potrivite cu natura
operei, care se transmite, la moartea autorului, uniunii sau asociaţiei respective de
creatori ori, în lipsă, organului de stat competent, pe de o parte, şi dreptul personal
nepatrimonial al autorului de a aduce opera la cunoştinţa publicului şi cel de a
consimţi la folosirea de către alţii, pe de altă parte, cu privire la care în lipsa unei
dispoziţii în lege ajunge la concluzia dedusă din natura lor, că se sting la moartea
autorului.
Pentru Fr. Deak şi St. Cărpenaru6, erau recunoscute de legea din 1956,
autorului, următoarele drepturi personal nepatrimoniale:
a) dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului;
6
Vezi, Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire. Universitatea
din Bucureşti, 1983, p. 339 – 343.
8
b) dreptul de a fi recunoscut ca autor;
c) dreptul de a consimţi la folosirea operei de către alţii şi de a cere încetarea
actelor de folosire săvârşite de alţii fără consimţământul său;
d) dreptul la inviolabilitatea operei.
În legătură cu opiniile exprimate de autorii la care ne-am referit, Yolanda
Eminescu face următoarele constatări :
„a) Cu o singură excepţie, toţi autorii citaţi sunt de acord asupra prerogativelor
nepatrimoniale care alcătuiesc dreptul de autor. Numai pentru C. Stătescu, dreptul
autorului de a folosi opera (prin reproducere, difuzare, reprezentare etc.) a cărui
consecinţă este aceea de a consimţi la folosirea operei de către alţii, aparţine categoriei
drepturilor patrimoniale.
b) Nici unul dintre autorii citaţi nu menţionează distinct printre drepturile
personale nepatrimoniale, un drept esenţial, dreptul de retractare şi modificare, cu alte
cuvinte, dreptul autorului, care rămâne stăpân al operei sale, de a o retrage, revenind
asupra consimţământului dat la folosirea operei sale sau de a o modifica, în principiu,
oricând.”
Luând în considerare prevederile exprese ale actualei reglementări în materia
dreptului de autor (într-o formă mai analitică), respectiv art. 10 din Legea nr. 8/1996,
Yolanda Eminescu formulează următoarea concluzie :
„Dreptul subiectiv al autorului presupune următoarele prerogative cu caracter
personal nepatrimonial :
a) dreptul de divulgare sau dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului
pentru prima oară;
b) dreptul de retractare;
c) dreptul la paternitatea operei sau dreptul la calitatea de autor;
d) dreptul la respectul integrităţii operei sau dreptul la calitatea acesteia.”7
Legea noastră nu enunţă caracterele juridice ale drepturilor morale de autor , dar
acestea pot fi desprinse din unele dispoziţii ale legii . Astfel :
- dreptul moral de autor este strâns legat de persoana autorului : autorul personal are
şi exercită dreptul de a decide dacă , în ce mod şi cum va fi adusă opera la cunoştinţă
publică, numele sub care opera va fi adusă la cunoştinţă , modalitatea în care acest
lucru va fi făcut , precum şi retractarea operei divulgate pentru motive care sunt lăsate
la aprecierea suverană a autorului .
- dreptul moral al autorului este inalienabil şi neurmăribil ( insesizabil ) : este destinat
a asigura protecţia personalităţii autorului .
- drepturile morale ale autorilor au un caracter perpetuu şi imprescriptibil : utilizarea
operei nu poate aduce atingere memoriei autorului , iar opera nu poate fi disociată de
creatorul ei , chiar încetat din viaţă . După moartea autorului , exerciţiul dreptului de a
pretinde recunoaşterea calităţii de autor şi a dreptului de a pretinde respectarea
integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări şi atingeri care prejudiciază
onoarea sau reputaţia autorului se transmit prin moştenire . Imprescriptibilitatea
drepturilor morale înseamnă că ele pot fi exercitate atât timp cât opera rămâne în
memoria oamenilor şi face obiectul unei exploatări .

3. Dreptul de divulgare

7
Vezi Yolanda Eminescu, op. cit., p. 145.
9
Noua reglementare în materia dreptului de autor prevede expres dreptul de
divulgare :
„Art. 10. – Autorul unei opere are următoarele drepturi morale:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă
publică;”
Dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa
publicului - dreptul de divulgare – are un rol hotărâtor asupra naşterii drepturilor
patrimoniale care prin exercitarea dreptului de divulgare devin drepturi propriu-zise.
Cu privire la dreptul absolut şi discreţionar, recunoscut de toate legislaţiile
autorului de a-şi aduce opera la cunoştinţa publicului, de a o „divulga”, H. Desbois
arată că această putere de decizie a scriitorului şi artistului „apare ca un atribut de
ordin intelectual şi moral prin excelenţă, pentru că îi permite – este aspect moral
propriu-zis – să păstreze manuscrisul, pe care nu l-a redactat decât pentru el , sau – şi
este aspectul intelectual – să nu-l publice cât timp opera nu i se va părea
corespunzătoare idealului şi aşteptărilor sale”8.
Dreptul de divulgare, ca drept personal nepatrimonial nu este transmisibil prin
acte între vii. Acest drept moral se transmite moştenitorilor sau , după caz ,
organismelor de gestiune colectivă .

4. Dreptul de retractare

Dreptul de retractare este contraponderea dreptului de divulgare şi consecinţa


directă a caracterului absolut şi discreţionar al acestuia. El constituie totuşi un drept
distinct a cărui soartă nu este indisolubil legată de cea a dreptului de divulgare, lucru
care apare cu evidenţă în cazul operelor postume.
Dreptul de retractare nu a fost prevăzut în reglementarea anterioară , dar art. 10
lit. e din Legea nr. 8/1996 prevede în mod expres acest drept :
„e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii
drepturilor de utilizare , prejudiciaţi prin exercitarea retractării.”
În conformitate cu prevederile articolului 77 alin. 3 din lege , dreptul de
retractare a operei nu este recunoscut în cazul programelor de calculator .
Dreptul de a retracta opera constă în posibilitatea recunoscută autorului de a-şi
retrage opera pe care a divulgat-o anterior .
Dreptul de retractare poate fi exercitat în orice moment care survine divulgării ,
motivele care stau la baza deciziei aparţinând exclusiv autorului şi neputând fi supuse
cenzurii instanţei.

5. Dreptul la paternitatea operei şi la nume.

Dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei este prevăzut de


art. 10 lit. b) din lege, numit în doctrină dreptul la paternitatea operei.

8
H. Desbois, Le droit d’auteur en France, ed. II. Paris, Dalloz, 1966, p. 421 – 422.
10
Dreptul la paternitatea operei sau dreptul la calitatea de autor se întemeiază pe
necesitatea de a respecta legătura firească dintre creator şi opera sa. Acest drept
îmbracă un aspect pozitiv, care constă în dreptul autorului de a revendica oricând
calitatea de autor, şi un aspect negativ – adică dreptul de a se opune la orice act de
contestare a acestei calităţi din partea unor terţi.
Aspectul pozitiv al dreptului la paternitatea operei implică şi dreptul autorului la
nume, adică dreptul de a decide dacă opera va fi adusă la cunoştinţa publicului sub
numele său, sub un pseudonim sau fără indicare de nume; poate reveni oricând asupra
acestei hotărâri şi publica opera sub numele său (art. 10 lit. c din legea 8/1996 prevede
: „c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică;”).
Numele autorului, dacă acesta a decis publicarea operei sub numele său, trebuie
indicat de cesionarul dreptului de reproducere, reprezentare, executare sau difuzare în
orice alt mod al operei, pe coperta operei publicate în volum separat, la începutul sau
sfârşitul celor publicate în culegeri sau periodice, pe programe, afişe şi orice materiale
publicitare. În cazul operelor derivate este obligatorie şi indicarea numelui autorului
operei originale. Obligaţia de indicare a numelui există şi în cazurile în care, potrivit
legii, opera sau fragmente din ea pot fi folosite fără consimţământul autorului.
Voinţa autorului cu privire la modul de a scrie numele trebuie respectată
întocmai (cu prenumele întreg, cu iniţială etc.). Nerespectarea voinţei autorului în
legătură cu numele va constitui adesea, nu numai o încălcare a dreptului la nume, dar
şi a dreptului la calitatea de autor.
În cazul în care un terţ publică o operă proprie sub numele altuia (de obicei, un
autor cunoscut) nu ne vom afla în faţa unei încălcări a dreptului la calitatea de autor, ci
a unei încălcări a dreptului personal nepatrimonial la nume.
Dreptul la paternitatea operei face parte din categoria prerogativelor a căror
supravieţuire după moartea autorului este necontestată. Jurisprudenţa franceză s-a
pronunţat încă în secolul trecut în acest sens, într-un proces celebru privitor la
publicarea de către un editor, Lerouge, a unor memorii abuziv atribuite lui Fouché,
duce de Ostrante, ministru al lui Napoleon9.
Dreptul la calitatea de autor este recunoscut numai persoanelor fizice , nu şi
persoanelor juridice .
După moartea autorului , exerciţiul acestui drept se transmite moştenitorilor
sau , după caz , organismelor de gestiune colectivă , pe durată nelimitată .

6. Dreptul la inviolabilitatea operei.

Dreptul la inviolabilitatea operei este prevăzut expres în art. 10 lit. d) din legea
nr.8/1996 : „d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune
oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea
sau reputaţia sa;”.
Dreptul la inviolabilitatea operei este denumit în doctrină şi în unele legislaţii,
drept la respectul sau integritatea operei. Prin acest drept se înţelege prerogativa
autorului de a face cunoscută opera sa în forma hotărâtă de el şi, ca urmare,
inadmisibilitatea oricăror suprimări, modificări sau completări fără acordul autorului.

9
Vezi, Gérard Gavin, Le droit moral de l’auteur dans la jurisprudence et la législation française, Paris, Dalloz, 1960, p.
123.
11
Natura nepatrimonială a dreptului la inviolabilitatea operei face ca acest drept să
aibă un caracter absolut , inalienabil şi imprescriptibil . În consecinţă , el nu încetează
şi nici nu poate fi considerat diminuat în cazul cesionării pe cale convenţională sau
legală a exerciţiului drepturilor patrimoniale ale autorului asupra operei .
Majoritatea legislaţiilor naţionale europene asigură prin consacrarea acestui
drept protecţia operei împotriva oricăror modificări care ar constitui o atingere adusă
onoarei, reputaţiei sau altor interese ale autorului. Legea franceză şi belgiană
garantează în această privinţă, autorului, o protecţie absolută.
Să subliniem faptul că noua reglementare în art. 11 se pronunţă ferm şi explicit :
„(1) Drepturile morale nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări”, iar mai
departe reglementează transmiterea exerciţiului drepturilor cu privire la calitatea de
autor şi respectarea integrităţii operei : „(2) După moartea autorului, exerciţiul
drepturilor prevăzute la art. 10 lit. a), b) şi d) se transmite prin moştenire, potrivit
legislaţiei civile, pe durată nelimitată. Dacă nu există moştenitori, exerciţiul acestor
drepturi revine organismului de gestiune colectiva care a administrat drepturile
autorului sau, dupa caz, organismului cu cel mai mare numar de membri, din domeniul
respectiv de creatie ” .

8. Drepturile patrimoniale.

În vechea legislaţie acest drept prevedea doar posibilitatea de utilizare şi


exploatare a operei. Pe baza noii reglementări, fără a analiza diferenţele de opinii cu
privire la determinarea prerogativelor patrimoniale ale dreptului de autor, vom analiza
dreptul autorului de a folosi opera şi de a dispune de ea, sau de dreptul autorului de
valorificare a operei.
În ce priveşte dreptul la reparaţie în caz de folosire fără drept a operei,
îmbrăţişăm părerea exprimată de Yolanda Eminescu şi considerăm că nu este cazul să
fie transformat într-o prerogativă în compunerea dreptului de autor, deoarece el este o
regulă de răspundere civilă care intervine în toate cazurile de încălcare a unor drepturi
recunoscute de lege.
Drepturile patrimoniale de autor sunt drepturi subiective , a căror existenţă este
condiţionată de manifestarea de către autor a dreptului de a aduce opera la cunoştinţă
publică şi de a o exploata în beneficiul său şi al succesorilor săi .
Drepturile patrimoniale de autor sunt legate de persoana autorului , sunt
exclusive şi limitate în timp .
Conform art. 12. din lege : „Autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv
de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la
utilizarea operei de către alţii.”
În cazul în care autorul se decide să-şi utilizeze şi să-şi exploateze opera în mod
direct , el poate face aceasta în orice chip şi prin orice modalităţi , fără nici un fel de
îngrădiri decât acelea care decurg din obligaţia generală a oricărei persoane de a
respecta legea şi bunele moravuri . Cele mai frecvente situaţii în practică sunt acelea în
care autorul îşi exercită dreptul la utilizarea şi exploatarea operei prin intermediul altor
persoane fizice sau juridice .
Din acest drept exclusiv care aparţine autorului de a-şi exploata opera iau
naştere alte drepturi distincte şi exclusive ale autorului prevăzute expres prin art. 13
din lege, după cum urmează :
12
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza reproducerea integrală
sau parţială , directă sau indirectă , temporară sau permanentă , prin orice mijloace şi
sub orice formă a operei.
În art. 14 din lege, este prevăzut înţelesul noţiunii de reproducere în sensul că :
„Prin reproducere, în sensul prezentei legi, se înţelege realizarea uneia sau mai multor
copii ale unei opere, prin orice mijloc şi sub orice formă , inclusiv realizarea oricarei
inregistrari sonore sau audiovizuale a unei opere.” În literatura noastră de specialitate
s-a arătat că prin reproducere se înţelege fixarea materială şi durabilă a operei pe un
lucru , prin orice procedee , în scopul de a fi comunicată publicului indirect , prin
intermediul acelui lucru .
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza distribuirea operei .
Art. 14 indice 1 din lege, prevede şi înţelesul noţiunii de distribuire a operei ,
astfel : „ Prin distribuire , în sensul prezentei legi, se intelege vânzarea sau orice alt
mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit, a originalului sau a copiilor unei opere,
precum şi oferirea publică a acestora”.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza importul în vederea
comercializării pe teritoriul României a copiilor de pe operă, realizate cu
consimţământul autorului.
Prin import, se intelege introducerea pe piaţa internă, cu scopul comercializării,
a originalului sau a copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza închirierea operei .
Acest drept de a autoriza închirierea operei poate fi acordat pe o perioadă de
timp limitată, dar în schimbul unui avantaj economic sau comercial direct sau indirect.
De remarcat că acest drept este o noutate în reglementarea actuală el nefiind prevăzut
în decretul nr. 321/1956.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza împrumutul operei .
Potrivit art. 14 indice 4 , prin împrumut se înţelege punerea la dispoziţie spre
utilizare, pentru un timp limitat şi fără un avantaj economic sau comercial direct ori
indirect, a unei opere prin intermediul unei instituţii care permite accesul publicului în
acest scop. Împrumutul efectuat prin biblioteci nu necesită autorizarea autorului şi dă
dreptul acestuia la o remuneraţie echitabilă. Acest drept nu poate face obiectul unei
renunţări.
Legiuitorul a prevăzut în art. 14 indice 5 că nu pot face obiectul închirierii sau
împrumutului:
a) proiectele de structuri arhitecturale;
b) originalele sau copiile operelor de design ori de artă aplicată produselor destinate
unei utilizări practice;
c) originalele sau copiile operelor, în scopul comunicării publice ori pentru a căror
utilizare există un contract;
d) lucrările de referinţă pentru consultare imediată sau pentru împrumut între
instituţii;
e) operele create de autor în cadrul contractului individual de muncă, dacă acestea
sunt utilizate de către cel care a angajat autorul, în cadrul activităţii obişnuite.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza comunicarea publică,
direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la
dispoziţia publicului, astfel încât să poata fi accesată în orice loc şi în orice moment
ales, în mod individual, de către public;
13
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza radiodifuzarea operei .
Prin radiodifuzare se poate înţelege fie emiterea unei opere de către un organism
de radiodifuziune sau de televiziune, prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără
fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, ori a reprezentării digitale a acestora, inclusiv
prin satelit, în scopul recepţionării de către public , sau fie transmiterea unei opere sau
a reprezentării digitale a acesteia, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice
alt procedeu similar, în scopul recepţionării de către public.
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza retransmiterea prin
cablu a operei .
- dreptul patrimonial exclusiv al autorului de a autoriza realizarea pe baza operei
sale a unor opere derivate (traducere, publicarea în culegeri, adaptarea, precum şi orice
altă transformare a unei opere preexistente, dacă aceasta constituie creaţie intelectuală.
- dreptul de suită ( denumire preluată din limba franceză ) reprezintă dreptul
autorului, care şi-a transmis cu titlu oneros originalul operei, sub forma unui drept de
creanţă, de a încasa o cotă din preţul de vânzare obţinut la orice revânzare a operei,
ulterioară primei înstrăinări de către autor . Acest drept este recunoscut în mod expres
de lege autorului operei de artă plastică , artă grafică sau al unei opere fotografice
pentru orice revânzare care implică, în calitate de vânzători, cumpărători sau
intermediari, saloane, galerii de artă, precum şi orice comerciant de opere de artă.
Suma care îi va reveni autorului la fiecare revânzare a operei se calculează
conform următoarelor cote, fără a putea depăşi 12.500 euro:
a) de la 300 la 3.000 euro - 5%;
b) de la 3.000,01 la 50.000 euro - 4%;
c) de la 50.000,01 la 200.000 euro - 3%;
d) de la 200.000,01 la 350.000 euro - 1%;
e) de la 350.000,01 la 500.000 euro - 0,5%;
f) peste 500.000 euro - 0,25%.
Acestor autori li se recunoaşte şi o altă serie de drepturi care rezultă din dreptul
de suită : dreptul de a fi informat despre locul şi data vânzării, despre preţul de vânzare
şi despre locul unde se află opera sa. Toate aceste informaţii cât şi obligaţia de a
reţine şi a plăti cota rezultată din preţ trebuie să fie date autorului într-un termen limită
de 2 luni de la vânzarea operei.
Dreptul de suită nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări. Autorul
unei opere chiar dacă şi-a înstrăinat-o poate pretinde proprietarului sau posesorului
operei să-i permită accesul la acea operă dacă acest fapt este necesar pentru exercitarea
dreptului său. I se impune totuşi autorului o condiţie şi anume aceea de a nu aduce
atingere unui interes legitim al proprietarului sau posesorului.
- dreptul de recuperare pe care-l are autorul asupra unei opere care ar urma să
fie distrusă aflată în proprietatea altei persoane.
Conform art. 23 alin. 1 : „Proprietarul originalului unei opere nu are dreptul să o
distrugă înainte de a o oferi autorului la preţul de cost al materialului.”
- dreptul autorului de a-şi transmite drepturile patrimoniale prin moştenire
potrivit legislaţiei civile.
- dreptul autorului sau al titularului dreptului de autor de a ceda drepturile sale
patrimoniale prin contract . Cesiunea drepturilor patrimoniale ale autorului poate fi
limitată la anumite drepturi , la un anumit teritoriu şi respectiv la o anumită perioadă
de timp . Principalele contracte prin care autorul poate transmite ( cesiona ) altora
14
drepturile sale sunt : contractul de comandă a unei opere viitoare , contractul de editare
, contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală , contractul de închiriere
a unei opere , contractele ce pot fi încheiate în domeniile speciale reglementate în
partea a doua a legii : în domeniul operelor cinematografice sau domeniul utilizării
programelor pentru calculator , etc.

Dreptul de autor şi regimul matrimonial .

Legea nr. 8/1996 nu cuprinde dispoziţii relative la dreptul de autor şi regimul


matrimonial .
Potrivit art. 30 alin. 1 din Codul familiei bunurile dobândite în timpul
căsătoriei , de oricare dintre soţi , sunt de la data dobândirii , bunuri comune .
Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită . Pe de altă parte , art. 31 din C.fam.
enumeră limitativ , categoriile de bunuri care sunt proprii : lit. d – manuscrisele
ştiinţifice sau literare , schiţele şi proiectele artistice , proiectele de invenţii , precum şi
alte asemenea bunuri .
Textul indicat mai sus nu se referă la drepturile morale sau la drepturile
patrimoniale de autor , ci la obiectele materiale prin care se exteriorizează opera de
creaţie intelectuală a autorului , obiect care este distinct de operă . Autorul are un drept
de proprietate asupra obiectului material , acesta fiind dreptul la care se referă art. 31
lit. d din C.fam. . Foloasele patrimoniale obţinute de autor rezultate din exploatarea
operei realizate în timpul căsătoriei , dacă opera a fost realizată şi exploatată în timpul
căsătoriei , constituie bun comun, având acelaşi regim ca şi retribuţia .
Drepturile morale nu pot aparţine decât soţului autor .

15
Note de curs

DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

CURSUL 3.

DREPTUL DE AUTOR.

Limitele exercitării dreptului de autor.

Comparând dreptul de proprietate cu dreptul proprietăţii intelectuale în privinţa


existenţei în timp, vom constata că dreptul de proprietate este perpetuu pe când dreptul
de proprietate intelectuală este limitat în timp.
Napoleon considera la timpul său că : „proprietatea autorilor n-ar trebui să
dureze decât în timpul vieţii lor”.
Ideea limitării duratei dreptului de autor datează încă din secolul al XVIII–lea şi
se bazează atât pe natura specifică a acestui drept cât şi pe raţiuni de interes social.
Legiuitorul a acordat un tratament diferenţiat proprietăţii asupra bunurilor corporale
faţă de proprietatea asupra bunurilor incorporale (creaţiile intelectuale) datorită
faptului că bunurile corporale în general sunt utilizate de un proprietar sau mai mulţi
coproprietari, pe când operele intelectuale au tendinţa de a cădea în domeniul public,
de multe ori necunoscându-se autorul unei opere după trecerea unei perioade mai
îndelungate de timp.
Discutând limitele dreptului de autor ne vom referi atât la durata protecţiei
dreptului de autor, cât şi la limitele exercitării dreptului de autor.

Durata protecţiei dreptului de autor

Drepturile de autor se divid în drepturi nepatrimoniale ( denumite de actuala


lege drepturi morale ) şi în drepturi patrimoniale .
Autorului unei opere literare, artistice, ştiinţifice i se recunoaşte un drept asupra
operei pe tot parcursul vieţii sale – art. 24 alin. 1 . Acest drept ia naştere din
momentul creaţiei operei indiferent de modul sau forma concretă de exprimare a acelei
creaţii.
Drepturile morale sunt inalienabile şi imprescriptibile , adică nu pot face
obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări din partea autorului sau al unei dobândiri ,
pe orice cale , din partea vreunei alte persoane . Drepturile morale sunt ocrotite din
momentul creării operei şi până la decesul autorului . Drepturile morale sunt cele
enumerate de art. 10 din lege .
Articolul 11 alin. 2 din lege prevede trei excepţii , când exerciţiul unor drepturi
morale se transmite prin moştenire :
- exerciţiul dreptului de a decide dacă,în ce mod şi când va fi adusă opera la
cunoştinţă publică ,
- exerciţiul dreptului de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor ,
- exerciţiul dreptului de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se
opune oricărei modificări şi oricărei atingeri aduse operei , dacă prejudiciază
onoarea sau reputaţia autorului .
16
Transmiterea acestor drepturi morale are loc pe durată nelimitată .
Drepturile patrimoniale cuprinse în conţinutul dreptului de autor, se nasc chiar
din momentul creării operei şi durează pe tot timpul vieţii autorului, iar după moartea
acestuia ele se transmit prin moştenire potrivit legislaţiei civile pe o perioadă de 70 de
ani .
Articolul 149 alin. 3 din lege prevede că , în ceea ce priveşte durata drepturilor
de exploatare , în cazul operelor a căror autori au decedat înainte de intrarea în
vigoare a legii nr. 8/1996 , şi pentru care au expirat termenele de protecţie , se
prelungeşte până la termenul prevăzut de această lege .
După împlinirea termenului de protecţie opera cade în domeniul public adică
monopolul exploatării operei , recunoscut titularilor drepturilor patrimoniale încetează
şi din acel moment opera intră în patrimoniul comun al umanităţii şi poate fi folosită
liber .

Limitele exercitării dreptului de autor

Majoritatea legislaţiilor prevăd excepţii de la dreptul exclusiv al autorului de a


utiliza opera sa datorită unor considerente de interes general cât şi datorită factorului
social îndeplinit de dreptul de autor. În Capitolul VI al Legii nr. 8/1996 şi legislaţia
română a prevăzut limitele exercitării dreptului de autor, limitări care corespund cu
prevederile comunitare în materie respectiv Directivele Comisiei Comunităţii
Europene”. Astfel conform reglementării române, sunt permise utilizări ale operelor
fără consimţământul autorului şi fără ca acesta să fie remunerat, dacă sunt respectate
următoarele 3 condiţii :
1 – utilizarea să fie conformă bunelor uzanţe;
2 – să nu contravină exploatării normale a operei;
3 – să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare .
Aceste utilizări, aşa cum sunt prevăzute în art. 33 din lege sunt :
a) reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau
administrative ori pentru scopuri de siguranţă publică;
b) utilizarea de scurte citate dintr-o opera, în scop de analiză, comentariu sau
critică ori cu titlu de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea
citatului.
În privinţa dreptului de citare se fac următoarele precizări :
- citarea nu trebuie să fie un scop în sine ci ea trebuie să fie justificată de
natura sau scopul operei în care reproducerea dintr-un alt autor este
folositoare;
- cât priveşte întinderea citatului, el trebuie să reprezinte în ansamblu textul în
care este încorporat, un accesoriu şi nu raţiunea de „a fi” a textului;
- de asemenea trebuie reprodus întreg citatul în sensul că citatul trebuie
reprodus fidel în formă exactă aşa cum a fost cuprins în textul publicat de
autor;
- desprinderea citatului din contextul operei trebuie să se facă în aşa fel încât
să nu dea naştere la nici o alterare a înţelesului pasajului citat, a ideii pe care

17
autorul citat a exprimat-o aşa cum reiese ea din citarea pasajului în întreg
contextul din care a fost desprins.
c) utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în
emisiuni de radio sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale,
destinate exclusiv învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul
instituţiilor de învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte
extrase din opere, în măsura justificată de scopul urmărit;
d) reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în
cadrul bibliotecilor, muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice
culturale sau ştiinţifice, care funcţionează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a
exemplarului unei opere este permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii,
al deteriorării grave sau al pierderii exemplarului unic din colecţia permanentă a
bibliotecii sau a arhivei respective;
e) reproducerile specifice realizate de către biblioteci accesibile publicului, de
către instituţii de învăţământ sau muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în
scopul obţinerii unui avantaj comercial sau economic direct ori indirect;
f) reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu
opera, distribuirea sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură,
artă plastică, fotografică sau artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în
afara cazurilor în care imaginea operei este subiectul principal al unei astfel de
reproduceri, distribuiri sau comunicări şi dacă este utilizată în scopuri comerciale;
g) reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de
învăţământ, exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau
executarea, cât şi accesul publicului să fie fără plată;
h) utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor
oficiale organizate de o autoritate publică;
i) utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul
expoziţiilor cu acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere
de artă, ca mijloc de promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială.
De menţionat faptul că pentru cazurile prevăzute la alin.1 literele b), c), e), f) şi
i) este impusă menţionarea sursei şi numelui autorului dacă acesta apare pe lucrarea
utilizată, iar în cazul operelor de artă plastică sau de arhitectură, şi locul unde se
găseşte originalul. Reproducerile unei opere permise de art. 33 fără consimţământul
autorului au , în principiu , numai scop de informare pentru învăţământ , cercetare ,
actualitate sau în beneficiul persoanelor cu handicap.
De asemenea legea prevede că nu constituie o încălcare a dreptului de autor
reproducerea unei opere fără consimţământul autorului pentru uz personal sau pentru
cercul normal al unei familii dar trebuie respectate următoarele condiţii :
1 – opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţă publică,
2 – reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei,
3 – să nu aducă un prejudiciu autorului sau titularului dreptului de utilizare .
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 35 din lege , sunt permise şi
următoarele transformări ale operei :
a – transformarea privată, care nu este destinată şi nu este pusă la dispoziţia
publicului,

18
b – dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, cu condiţia ca
rezultatul să nu creeze confuzie în ce priveşte opera originală şi autorul acesteia din
urmă,
c – dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor.
Deşi art. 35 nu prevede expres , pentru ca aceste transformări să fie permise este
necesar ca , în prealabil , opera să fi fost adusă la cunoştinţă publică .

Transmiterea dreptului de autor

Transmiterea drepturilor născute din crearea unei opere literare, artistice se face
atât pe cale succesorală cât şi prin acte inter vivos.

Transmiterea succesorală – Drepturile personal nepatrimoniale din conţinutul


dreptului de autor deşi în principiu sunt ne transmisibile, datorită faptului că iau
naştere din creaţia intelectuală sunt exceptate de la dreptul comun în sensul că trei
dintre cele patru drepturi şi anume dreptul de divulgare, dreptul la paternitatea operei
şi cel la inviolabilitatea operei se transmit prin moştenire potrivit dreptului comun pe
durată nelimitată.
În caz de moştenire vacantă exercitarea acestor drepturi este preluată de
oganismul de gestiune colectivă mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa
unui mandat, de organismul de gestiune colectivă cu cel mai mare numar de membri,
din domeniul respectiv de creaţie.
Soluţia propusă de legea actuală ni se pare justă deoarece aceste trei drepturi
sunt intrinsec legate de un anumit autor.
Moştenitorii acestor drepturi morale au obligaţia de a le exercita în aşa fel încât
să nu prejudicieze moral memoria celui dispărut şi pentru a respecta în totalitate
adevărul istoric. Este firesc ca cel care moşteneşte dreptul de a exploata opera după
moartea autorului să vegheze ca acea operă să apară sub numele celui care a creat-o şi
întocmai cum ea a fost creată.
O problemă care s-a pus în literatura juridică este aceea a operelor
postume( divulgarea tardivă ) . Cel care publică o astfel de operă va beneficia de toate
drepturile patrimoniale care ar fi aparţinut autorului dar numai pentru o perioadă de 25
de ani, perioadă care începe să curgă din momentul în care opera a fost adusă la
cunoştinţa publicului pentru prima data.
În privinţa drepturilor patrimoniale, acestea se transmit potrivit Codului civil,
numai că durata transmiterii este limitată în timp. În vechea reglementare perioada
maximă de timp , pentru care se transmiteau aceste drepturi , era de 50 de ani.
Deoarece în legislaţia ţărilor membre a U.E. această perioadă este de 70 de ani
legiuitorul român a armonizat şi în această privinţă legislaţia internă cu cea europeană
astfel că drepturile patrimoniale se transmit potrivit legislaţiei civile pe o perioadă de
70 de ani. Această perioadă nu este influenţată de faptul că opera a fost adusă la
cunoştinţă publică sau nu.
În situaţia moştenirilor vacante avem de asemenea o derogare de la dreptul
comun în sensul că nu revin statului, ci drepturile lui de cuius sunt preluate de

19
organisme de gestiune colectivă care au ca membrii un număr mai mare de membrii
din domeniul în care a creat autorul.
De aceeaşi durata de 70 de ani se bucură şi moştenitorii operei aduse la
cunoştinţa publicului, sub pseudonim, sau fără indicare de nume cât şi cei ai autorului
operei realizate în colaborare, numai că în acest caz termenul de 70 de ani va începe să
curgă din momentul morţii ultimului coautor.
Dacă contribuţia fiecărui coautor este distinctă, durata dreptului patrimonial,
pentru fiecare dintre moştenitorii coautorilor este de 70 de ani de la moartea fiecărui
coautor pe care îl moştenesc.
În cazul operelor colective durata drepturilor patrimoniale asupra acestor opere
este de 70 de ani şi începe să curgă de la data aducerii operei la cunoştinţa publicului.
În situaţia în care înăuntrul acestui termen, opera nu a fost adusă la cunoştinţă
publicului durata drepturilor patrimoniale expiră la trecerea unei perioade de 70 de ani
de la crearea operei.
În cazul programelor pentru calculator ; drepturile patrimoniale ale autorului
programelor de calculator se transmit pe cale succesorală tot pentru o perioadă de 70
de ani.
O excepţie de la dreptul comun este aceea că deşi data deschiderii moştenirii
coincide cu data morţii celui ce lasă moştenirea, durata termenelor de protecţie se
calculează începând cu data de 01 ianuarie a anului următor morţii autorului sau
aducerii operei la cunoştinţă publică – art. 32 din lege .

Transmiterea contractuală a dreptului de autor

Prima reglementare privind transmiterea contractuală a dreptului de autor a fost


Legea nr. 956 din 24 iulie 1946. Anterior acestei legi contractul de valorificare a
dreptului de autor era supus reglementărilor dreptului comun. Legea amintită nu s-a
ocupat decât de operele literare şi de contractul de editare ; dispoziţiile ei erau aplicate
prin extindere şi contractului de reprezentare.
O nouă reglementare a contractului a intervenit în anul 1949 prin Decretul nr.
17 din 14 ianuarie (completat ulterior prin Decretul nr. 19 din 16 februarie 1051)
conform căruia : „dreptul de autor putea fi valorificat direct sau prin contractul de
editare, de reprezentare publică, prin contractul de folosinţă a unei într-un film şi prin
contractul de difuzare a unei opere prin radio şi televiziune”,
În noua reglementare legiuitorul a analizat amplu şi distinct contractul de
cesiune a dreptului de autor, contract pe care îl vom întâlni doar în cadrul proprietăţii
industriale.
De asemenea sunt reglementate contractul de editare, de reprezentare în public a
unei opere (formele prin care se poate realiza această comunicare sunt variate : de la
recitarea publică, execuţie lirică, reprezentare dramatică până la difuzarea prin orice
procedee a cuvintelor sunetelor şi imaginilor.), contractul de difuzare a unei opere prin
radio sau televiziune, contractul de comandă cât şi contractul de închiriere a unei
opere.
Privitor la contractul de cesiune, acesta este definit astfel : „convenţia prin care
o parte, numită cedent (autorul operei), transmite cu titlu oneros sau gratuit, în tot sau
20
în parte unei alte persoane numită cesionar (persoană fizică sau juridică) drepturile
patrimoniale născute din crearea unei opere literare, artistice sau tehnice”. Titularul
dreptului de autor poate ceda prin contract numai drepturile sale patrimoniale .
Caracterele juridice ale contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de
autor sunt :
- are ca obiect transmiterea drepturilor patrimoniale de autor ;
- este un contract consensual ;
- este un contract cu titlul oneros ;
- este un contract , în principiu , intuitu personae ;
- este un contract sinalagmatic .
Legea nr. 8/1996 reglementează cesiunea drepturilor patrimoniale de autor în
capitolul VII , care conţine regulile comune pentru contractele de valorificare a
drepturilor patrimoniale , şi regulile speciale pentru contractul de editare , contractul
de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală , contractul de închiriere şi contractul
de comandă . Regulile comune ale cesiunii se aplică , în mod corespunzător , în
completarea regulilor speciale , pentru celelalte tipuri de contracte reglementate de
lege , precum şi în cazul încheierii unor contracte nenumite prin care se valorifică
drepturi patrimoniale de autor .
Cesiunea poate fi limitată în timp, în spaţiu sau la un anumit drept, putând fi
exclusivă sau ne exclusivă.
Cesiunea exclusivă. Cesiunea este exclusivă în situaţia în care titularul
dreptului de autor, nu mai poate utiliza opera în modalitatea sau pe teritoriul convenit
cu cesionarul. De asemenea, el nu mai poate transmite drepturile respective şi unei alte
persoane.
Cesiunea neexclusivă. Cesiunea este neexclusivă în situaţia în care titularul
dreptului de autor îşi poate păstra el însuşi opera şi poate transmite dreptul său
neexclusiv şi altor persoane.
Clauzele obligatorii în contractele de cesiune :
1 – părţile contractante cu indicarea exactă a elementelor de identificare ale
acestora,
2 – precizarea expresă a dreptului patrimonial care se transmite prin contractul
în cauză,
3 – modalitatea de utilizare a operei,
4 – durata în timp a cesiunii,
5 – felul cesiunii (exclusivă sau ne exclusivă),
6 – remuneraţia titularului dreptului de autor.
Lipsa oricăreia dintre aceste clauze poate duce la anularea contractului, anulare
care poate fi cerută de partea interesată. Este lovit de nulitate absolută contractul de
cesiune care are drept obiect cedarea dreptului patrimonial privitor la totalitatea
operelor viitoare ale autorului, nominalizate sa ne nominalizate.
Contractul trebuie să îmbrace forma scrisă cerută însă numai ad probationem şi
nu ad validitatem. De la această regulă există o excepţie : contractul care are ca obiect
folosirea operei în presă.
În privinţa remuneraţiei care i se cuvine autorului, aceasta se va stabili prin
acordul părţilor şi va putea fi proporţională cu încasările provenind din utilizarea
operei sau se poate stabili o sumă fixă.

21
Dacă părţile nu au stabilit prin contract modalitatea de remunerare, autorul are
dreptul să ceară acest lucru pe cale judecătorească, instanţa urmând a stabili suma
datorată, ţinând cont de sumele care se plătesc uzual pentru astfel de situaţii, cât şi de
opera în sine, în funcţie de felul cesiunii.
Legea noastră reglementează şi o acţiune specială pentru revizuirea contractelor
lezionare , având unele asemănări cu acţiunea în resciziune pentru leziune din dreptul
comun . Potrivit art. 43 alin. 3 din lege , în cazul unei disproporţii evidente între
renumeraţia autorului şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor
patrimoniale , autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea
contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei .
În cazul operelor create în cadrul unui contract individual de muncă, drepturile
patrimoniale sunt stabilite prin acel contract de muncă şi ele (drepturile patrimoniale)
pot aparţine fie, unităţii care l-a angajat pe autor, fie autorului. Dacă prin contractul de
muncă s-au cedat unităţii drepturile patrimoniale născute din crearea operei este
obligatorie precizarea termenului pentru care ele au fost cedate, iar în cazul în care
acest termen nu se regăseşte în contract, acesta nu va putea fi mai mare de 3 ani de la
predarea operei.
După expirarea acestui termen, drepturile patrimoniale vor reveni autorului. De
asemenea, autorul unei opere create în baza contractului individual de muncă, îşi
păstrează dreptul exclusiv de utilizare a operei create în baza contractului ca parte
componentă din ansamblul creaţiei sale.

22
Note de curs

DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

CURSUL 4.

DREPTUL DE AUTOR.

Transmiterea contractuală a dreptului de autor. (continuare)

În general contractele de valorificare a drepturilor de autor au ca obiect o operă


terminată în momentul încheierii contractului, dar, în cazul unui autor cunoscut şi
recunoscut ca valoros într-un anumit domeniu, se poate ivi dorinţa de a se solicita
acelui autor crearea în beneficiul unei persoane a unei anumite opere. Această cerere
se poate materializa printr-un contract de comandă.

Contractul de comandă a unei opere viitoare, a fost reglementat şi prin


Decretul nr. 321/1956 dar este reglementat şi în actuala Lege nr. 8/1996.
Ceea ce este specific acestui tip de contract este faptul că acordul părţilor nu
poartă numai asupra unei opere viitoare, dar mai ales asupra actului de creaţie al
autorului. Acesta din urmă, nu se obligă numai să cedeze în limitele prevăzute de lege,
drepturile pe care le va dobândi asupra operei sale viitoare, dar şi să creeze acea operă.
În ceea ce priveşte obligaţiei autorului de a crea opera cerută, contractul apare
ca un contract de executare de lucrări, iar în ceea ce priveşte obligaţia autorului de a
autoriza publicarea operei sale terminate, contractul are natura unui contract de
valorificare a drepturilor de autor.
Contractul de comandă trebuie să prevadă atât termenul de predare cât şi pe cel
de acceptare a operei de către cel ce a comandat-o. După predarea operei, beneficiarul
poate să o accepte, să o refuze sau să ceară anumite modificări. În situaţia în care
beneficiarul refuză opera, adică denunţă unilateral contractul, autorul operei are
dreptul să păstreze sumele încasate şi să primească drept despăgubire contravaloarea
lucrărilor, respectiv cheltuielile făcute cu executarea lucrărilor pregătitoare în vederea
realizării operei.
Legea recunoaşte şi autorului dreptul de a solicita desfiinţarea contractului de
cesiune a dreptului patrimonial în cazul în care cesionarul nu îl exploatează sau îl
exploatează într-o măsură insuficientă şi dacă, prin aceasta, interesele justificate ale
autorului sunt afectate considerabil.
Cauzele de exonerare de răspundere pentru cesionar în caz de neexploatare sau
exploatare insuficientă a operei sunt :
- culpa autorului,
- fapta unui terţ pentru care nu e ţinut să răspundă,
- cazul fortuit,
- forţa majoră.
Termenul în care se poate cere desfiinţarea contractului de cesiune în cazul
neexploatării sau exploatării insuficiente a operei, începe să curgă doar după expirarea
a 2 ani de la data cesionării dreptului patrimonial asupra operei. Dacă opera cedată

23
urmează a fi publicată în publicaţii cotidiene, acest termen va fi de 3 luni, iar în cazul
publicaţiilor periodice de 1 an.
În cazul vânzării originalului unei opere de artă plastică sau fotografică,
cumpărătorul are dreptul să o expună public chiar dacă ea nu a fost publicată până la
acel moment, cu condiţia ca autorul să nu fi interzis în mod expres exercitarea acestui
drept în actul de înstrăinare a operei.
Cel ce dobândeşte proprietatea asupra suportului material al operei nu
dobândeşte ca urmare a acestui fapt şi un drept de utilizare asupra operei.

Contractul de editare.

Contractul de editare este acel contract prin care autorul cedează editorului
temporar în schimbul unei sume de bani numită remuneraţie, dreptul său de
reproducere şi distribuţie a operei.
Pe lângă aceste două drepturi cedate autorul poate ceda editorului său şi un
drept de a autoriza traducerea şi adaptarea operei.
Contractul trebuie să cuprindă sub sancţiunea nulităţii relative următoarele
clauze :
- felul cesiunii (exclusivă sau ne exclusivă);
- întinderea cesiunii în spaţiu;
- durata şi remuneraţia autorului.
Pe lângă aceste clauze obligatorii, contractul mai poate să prevadă :
- un termen până la care autorul trebuie să predea originalul operei;
- un termen până la apariţia şi difuzarea exemplarului fiecărei ediţii,
- numărul maxim şi minim de exemplare;
- modul în care autorul poate să controleze numărul de exemplare produs de
editorul său.
Editorul are următoarele obligaţii specifice :
a – să respecte clauzele contractuale;
b – să permită autorului să facă modificări în cazul unei ediţii noi;
c – să ceară consimţământul autorului atunci când doreşte să cedeze contractul
de editare;
d – să înapoieze autorului originalul operei primite pentru publicare dacă nu s-a
convenit altfel.
Contractul de editură încetează la expirarea perioadei pentru care el a fost
încheiat. Autorul are dreptul să ceară desfiinţarea contractului dacă editorul nu-i
publică opera în termenul convenit cât şi daune dacă prin nepublicare, a suferit un
prejudiciu.
În privinţa suportării riscului contractului, legiuitorul a făcut distincţia între
operele publicate şi cele nepublicate. Astfel, riscul pieirii operei va fi suportat de
editor, dacă opera a fost publicată, el având obligaţia de a plăti remuneraţia convenită
autorului. Dacă opera este distrusă total înainte de a fi pusă în circuit civil editorul este
îndreptăţit să pregătească o ediţie nouă , iar autorul va avea drept de remuneraţie
numai pentru una dintre aceste ediţii .
Contractul de editare poate îmbrăca forma a 2 feluri de contracte :
24
1 – contract de prestare de servicii,
2 – contract de antrepriză.
În primul caz, autorul pe cheltuiala sa îl împuterniceşte pe editor să-i reproducă
opera, urmând ca autorul să-şi valorifice singur opera după editare.
În cazul în care autorul îl împuterniceşte pe editor ca pe cheltuiala sa să-i
reproducă opera şi să i-o difuzeze suntem în situaţia celui de-al doilea tip de contract şi
anume cel de antrepriză, căruia I se aplică dispoziţiile codului civil.
După cum se cunoaşte contractul de antrepriză este acel contract în virtutea
căruia una dintre părţi – denumită antreprenor – se obligă să execute pe riscul său o
anumită lucrare pentru cealaltă parte – denumită client – în schimbul unei remuneraţii.

Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală.

Contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală este acel contract


prin care titularul dreptului de autor cedează unei persoane fizice sau juridice dreptul
de a reprezenta sau de a executa în public o operă actuală sau viitoare, literară,
dramatică, muzicală, dramatico-muzicală, coregrafică sau o pantomimă în schimbul
unei remuneraţii, cesionarul având obligaţia să o reprezinte sau să o execute în
condiţiile convenite.
Contractul se va încheia în formă scrisă, fie pe durată determinată fie pe un
număr determinat de comunicări către public.
Faţă de contractul de editare contractul de reprezentare teatrală sau de execuţie
muzicală, deosebirea care apare se referă la faptul că în cel de-al doilea legea prevede
includerea în contract, în mod expres, a datei la care va avea loc premiera sau singura
comunicare a operei, după caz, celelalte clauze fiind asemănătoare.

Contractul de închiriere a unei opere.

Acest tip de contract, este prevăzut în legea nr. 8/1996, dar în mod sumar,
precizându-se doar că I se aplică regulile din dreptul civil, referitoare la contractul de
locaţie, prevăzut de art. 1410 Cod civil.
Prin acest contract, autorul unei opere, cedează utilizarea , pe un anumit termen,
cel puţin a unui exemplar, al operei sale, în original sau copie, în schimbul unei sume
de bani.
Acest tip de contract se foloseşte în special pentru categoria de opere ca :
programe pentru calculator sau opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale.

Din analiza acestor contracte se poate desprinde concluzia că, pe de o parte,


prin ele se realizează atât aducerea operei la cunoştinţa publicului cât şi exploatarea
acelei opere, iar pe de altă parte, următoarele trăsături esenţiale ale acestor contracte :
a – au ca obiect, transmiterea temporară a dreptului de a utiliza o operă
determinată;
b – sunt contracte consensuale;
25
c – sunt contracte sinalagmatice;
d – sunt contracte încheiate intuitu personae;
e – forma scrisă este prevăzută pentru aceste contracte ca o condiţie ad
probationem şi nu ad validitatem.
În privinţa capacităţii autorului de a încheia un contract de valorificare a
drepturilor sale asupra operelor create se vor aplica dispoziţiile comune cu privire la
capacitate.

Operele cinematografice şi alte opere audiovizuale

Operele cinematografice ca obiect al dreptului de autor au dat naştere la


numeroase discuţii în literatura juridică, iar soluţia adoptată de diferite legislaţii
naţionale sunt departe de a fi unitare.
Până la apariţia Legii nr. 8/1996, în ţara noastră, aceste opere nu au fost
reglementate în mod distinct. În actuala reglementare ele se regăsesc tratate separat în
capitolul VIII al legii menţionate iar dispoziţiile referitoare acestui fel de opere sunt în
concordanţă cu directivele comunitare în materie.
Legiuitorul român defineşte acest gen de opere astfel : „Opera audiovizuala este
opera cinematografica, opera exprimata printr-un procedeu similar cinematografiei sau
orice alta opera constand dintr-o succesiune de imagini in miscare, insotite sau nu de
sunete.”
Opera audiovizuală are mai mulţi autori. Producătorul şi regizorul care sunt
consideraţi autori principali, la care se mai adaugă şi alţi autori, cum sunt : autorul
adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru
opera audiovizuală şi autorul grafic pentru operele de animaţie sau al secvenţelor de
animaţie când acestea reprezintă o parte importanţă a operei.
Cei doi autori principali, regizorul şi producătorul, sunt definiţi astfel de actuala
reglementare :
„Regizorul sau realizatorul operei audiovizuale este persoana fizică ce îşi asumă
conducerea creării şi realizării operei audiovizuale, în calitate de autor principal.”
„Producătorul unei opere audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce îşi
asumă responsabilitatea producerii operei şi, în această calitate, organizează realizarea
operei şi furnizează mijloacele necesare tehnice şi financiare.”
Între producător şi regizor se încheie un contract prin care părţile pot conveni să
fie incluşi ca autori ai operei audiovizuale şi alţi creatori care au contribuit substanţial
la crearea acesteia.
În cazul în care opera audiovizuală urmează să fie creată prin adaptarea unei
alte opere preexistente, trebuie reamintit faptul că dreptul la adaptarea audiovizuală
este dreptul exclusiv al titularului dreptului de autor asupra unei opere preexistente de
a o transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală. În aceste condiţii legea
prevede că este necesară cesiunea dreptului exclusiv mai sus precizat printr-un
contract încheiat între titularul dreptului de autor şi producătorul operei audiovizuale,
distinct de contractul de editare, în care se vor prevedea expres condiţiile producţiei,
difuzării şi proiecţiei operei audiovizuale.

26
De remarcat că în cazul în care nu există o convenţie contrară, autorii operei
audiovizuale, precum şi alţi autori cu contribuţii la aceasta, îşi păstrează toate
drepturile de utilizare separată a propriilor contribuţii, în condiţiile legii.
Producătorul şi autorul principal sunt cei care hotărăsc dacă opera audiovizuală
este terminată sau nu, versiunea definitivă, dacă opera va fi adusă la cunoştinţa
publicului şi modul în care va fi exploatată versiunea definitivă a operei.
Prin lege se interzice distrugerea suportului original al versiunii definitive a
operei audiovizuale în forma copiei-standard.
În ceea ce priveşte folosirea drepturilor patrimoniale, acestea se vor împărţi
între autorii operei audiovizuale. Remuneraţia autorului poate fi stabilită pentru fiecare
mod de utilizare a operei audiovizuale care este proporţională cu încasările brute
rezultate din utilizare.
Autorii au dreptul să ceară producătorilor, periodic, situaţia încasărilor realizate
din utilizarea operei.
Rezilierea contractului dintre producător şi autor poate fi cerută de acesta din
urmă dacă producătorul în termen de 5 ani de la încheierea contractului nu finalizează
opera audiovizuală sau nu difuzează opera în termen de 1 an de la finalizarea ei.

Programele pentru calculator

Programele pentru calculator sunt reglementate în capitolul IX din Legea nr.


8/1996, reglementare care este considerată insuficientă în legislaţia română. În
conformitate cu prevederile art. 72 din lege „protecţia programelor pentru calculator
include orice expresie a unui program, programele de aplicaţie şi sistemele de operare,
exprimate în orice fel de limbaj, fie în cod-sursă sau cod-obiect, materialul de
concepţie pregătitor, precum şi manualele.”
Nu sunt protejate prin lege, ideile, procedeele, metodele de funcţionare,
conceptele matematice şi principiile care stau la baza oricărui element dintr-un
program pentru calculator, inclusiv acelea care stau la baza interfeţelor sale.
Autorul programelor pentru calculator are aceleaşi drepturi morale şi
patrimoniale ca şi oricare autor al unei opere literare sau artistice. El poate ceda
drepturile de utilizare a unui program pentru calculator fără ca aceasta să ducă la
transferul dreptului de autor asupra programului. Dacă programele pentru calculator
sunt realizate în exercitarea atribuţiilor de serviciu, acestea pot fi exploatate de cel
angajat, dacă prin contract nu s-a convenit altfel.

Operele de artă plastică, de arhitectură şi fotografice

a) Operele de artă plastică, pot fi bi sau tridimensionale la baza protecţiei lor


stând individualitatea operei care se bazează pe creaţia artistică. Autorul operei de artă
plastică se bucură de toate drepturile morale şi patrimoniale prevăzute de lege.
Reproducerile după operele de artă plastică se pot realiza doar pe baza unui
contract care trebuie să conţină indicaţii necesare pentru identificarea operei (o schiţă,
27
un desen, o fotografie) precum şi referiri la semnătura autorului. Reproducerile nu pot
fi puse în vânzare fără consimţământul titularului dreptului de autor, consimţământ
care este dat după examinarea reproducerii.
După realizarea reproducerii toate instrumentele speciale care au folosit la
realizarea acelei reproduceri, trebuie să fie distruse sau făcute inutilizabile, dacă nu
sunt achiziţionate de către titularul dreptului de autor sau dacă nu s-a convenit altfel.
De asemenea modelele originale după care s-au realizat reproducerile trebuie
restituite titularului. În situaţia în care opera de artă plastică este expusă într-o
expoziţie, persoana fizică sau juridică care organizează acea expoziţie suportă riscul
dispariţiei sau distrugerii totale sau parţiale a operei.

b) Operele de arhitectură – pot fi realizate numai cu acordul arhitectului, iar


construcţia realizată, va trebui să poarte la loc vizibil numele arhitectului.

c) Operele fotografice sunt protejate în cadrul instituţiei dreptului de autor cu


precizarea că „nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor fotografiile
unor scrisori, acte documente de orice fel, desene tehnice şi alte asemenea.”.
În ceea ce priveşte opera fotografică realizată în baza unui contract individual
de muncă sau la comandă, se prezumă faptul că acele fotografii aparţin pentru o
perioadă de 3 ani celui care a făcut comanda sau angajatorului, dacă nu s-a convenit
altfel.
Transmiterea drepturilor patrimoniale ale titularului dreptului de autor asupra
unei opere fotografice se produce în momentul înstrăinării negativului operei
fotografice. Persoana care comandă să I se execute o fotografie poate să publice sau să
reproducă acea fotografie fără consimţământul autorului dacă nu s-a convenit altfel.
Dacă fotografia originală poartă numele autorului, acest nume trebuie să
figureze şi pe reproducere.

Protecţia portretului, a destinatarului corespondenţei


şi a secretului sursei de informare.

Operele care conţin un portret nu pot fi utilizate fără acordul persoanei


reprezentate de acel portret. Autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul
să o reproducă sau să o comunice public fără consimţământul persoanei reprezentate
sau al succesorilor acesteia pe o perioadă de 20 de ani după moartea sa.
De la această regulă există şi excepţii. Şi anume , 1) în cazul în care persoana
reprezentată în portret este de profesie model sau a fost remunerată pentru a poza , 2)
difuzarea unei opere care conţine un portret poate fi făcută fără autorizaţia persoanei
reprezentate dacă :
a – Este o persoană general cunoscută şi portretul a fost executat cu ocazia
activităţilor sale publice;
b – Portretul persoanei reprezentate constituie numai un detaliu al unei opere ce
prezintă o adunare, un peisaj sau o manifestare publică.
Corespondenţa adresată unei persoane, poate fi utilizată doar cu
consimţământul destinatarului acelei corespondenţe , iar după moartea sa , timp de 20
28
de ani , cu consimţământul succesorilor săi, cu condiţia ca persoana destinatară să nu-
şi fi exprimat o altă dorinţă.
Atât destinatarul cât şi persoana reprezentată într-un portret se bucură de dreptul
moral de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune modificărilor sau
denaturărilor ce i-ar crea un prejudiciu.
Autorul are dreptul să ceară editorului sau producătorului său, să păstreze
secretul sursei de informaţii folosită în operă şi să nu comunice documente referitoare
la aceasta. Numai cu consimţământul persoanei sau în baza unei hotărâri judecătoreşti
definitive şi irevocabile se poate dezvălui secretul.

29
Note de curs

DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

CURSUL 5.

DREPTUL DE AUTOR.

DREPTURILE CONEXE DREPTULUI DE AUTOR

Directiva comunitară din 1993 impune statelor membre Uniunii Europene


coordonarea unor reguli ale dreptului de autor şi drepturile conexe aplicabile
radiodifuziunii prin satelit şi retransmisia prin cablu .
Art. 5 din această directivă prevede : „protecţia drepturilor conexe drepturilor de
autor nu aduce atingere şi nu modifică sub nici un aspect protecţia conferită în cadrul
drepturilor de autor.”
Actuala reglementare (Legea nr. 8/1996) este în strictă concordanţă cu
reglementarea comunitară în privinţa drepturilor conexe drepturilor de autor. Prin
aceasta, pentru prima oară în legislaţia României sunt reglementate drepturile conexe
drepturilor de autor. Aceste drepturi sunt reglementate în 5 capitole ale legii, ocupând
o reglementare textuală mai mare decât întreaga reglementare anterioară privitoare la
drepturile de autor.
Prin drepturile conexe drepturilor de autor înţelegem ansamblul prerogativelor
nepatrimoniale ( morale ) şi patrimoniale pe care legea le recunoaşte unor categorii de
persoane fizice sau juridice care desfăşoară activităţi subsecvente activităţii de creaţie
propriu-zisă .
În conformitate cu prevederile art. 94 din Legea nr. 8/1996, sunt recunoscute şi
protejate drepturile conexe drepturilor de autor, următoarelor 3 categorii de persoane
( titularii drepturilor conexe ) :
1 – artiştii interpreţi şi executanţi pentru propriile interpretări sau execuţii;
2 – producătorii de înregistrări sonore şi producătorii de înregistrări
audiovizuale, pentru propriile înregistrări.
Pentru aceste două categorii de titulari de drepturi conexe drepturilor de autor
legea cuprinde în afară de dispoziţiile din capitolele care le sunt destinate, un capitol
cu reguli comune atât pentru autori cât şi pentru artişti şi producători.
3 – organismele de radiodifuziune şi televiziune pentru propriile lor emisiuni şi
servicii de programe .

Drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi.

În doctrină s-a pus problema dacă aceşti artişti sau executanţi sunt coautori la
realizarea operei. Pentru că ei nu participă la crearea operei interpretate sau executate
30
s-a considerat că nu pot avea calitatea de coautori, prestaţia lor a fost considerată drept
operă derivată. Această calificare, nu este justă pentru că ar însemna să se pună
această prestaţie pe aceeaşi treaptă cu traducerile sau adaptările care însă, sunt opere
cu entitate proprie.
Este adevărat că artiştii prin talentul lor măresc frumuseţea unei opere şi de
multe ori importanţa rolului lor este egală cu cea a autorului iar uneori chiar
superioară, mai ales pe scara realizărilor şi realităţilor comerciale.
Ca urmare s-a considerat că pentru protecţia prestaţiei interpreţilor sau
executanţilor este necesar să se instituie un regim care deşi modelat după cel al
dreptului de autor să fie diferit de acesta.
Legislaţiile care au consacrat o asemenea protecţie au realizat-o în cadrul aşa
numitelor drepturi conexe.
Existenţa unei conexiuni speciale între opera interpretată sau executată şi
interpretarea sau executarea ei este demonstrată de faptul că de multe ori interpretarea
ori executarea unei opere poate compromite sau să dea strălucire operei preexistente.
În conformitate cu prevederile art. 95 din lege, sunt consideraţi artişti interpreţi
sau executaţi : „actorii, cântăreţii, muzicienii, dansatorii şi alte persoane care prezintă,
cântă, dansează, recită, declamă, joacă, interpretează, regizează, dirijează ori execută
în orice altă modalitate o operă literară sau artistică, un spectacol de orice fel, inclusiv
folcloric, de varietăţi, de circ ori marionete.”
Din ultima parte a textului de lege, care foloseşte expresia „spectacol de orice
fel”, rezultă existenţa unor drepturi conexe de autor şi altor categorii de artişti
interpreţi sau executanţi ai unor creaţii sau realizări artistice decât cele expres
denumite şi enumerate în cuprinsul textului de lege.
Obiectul drepturilor conexe se deduce din conţinutul art. 94 , şi poate consta
din:
- interpretările şi execuţiile artiştilor interpreţi sau executanţi ,
- înregistrările sonore şi audiovizuale ale producătorilor unor astfel de
înregistrări,
- emisiunile organismelor de radiodifuziune şi televiziune .
Actuala reglementare, recunoaşte acestor artişti interpreţi sau executanţi o serie
de drepturi morale şi patrimoniale asemănătoare cu cele recunoscute autorilor.

Drepturile morale

În conformitate cu prevederile art. 96 din lege, artiştilor interpreţi sau executaţi


li se recunosc următoarele drepturi morale :
1 – dreptul de a pretinde recunoaşterea paternităţii propriei interpretări sau
execuţii,
2 – dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat ori
comunicat la fiecare spectacol şi la fiecare utilizare a înregistrării acesteia,
3 – dreptul de a pretinde respectarea calităţii prestaţiei sale şi de a se opune
oricărei deformări, falsificări sau alte modificări substanţiale a interpretării ori
execuţiei sale sau oricărei încălcări a drepturilor sale, care ar prejudicia grav onoarea
ori reputaţia sa,

31
În continuare, art. 97 din lege, prevede că drepturile morale conexe drepturilor
de autor ale artiştilor interpreţi sau executaţi, la fel ca şi drepturile morale ale autorilor,
nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări.
Aliniatul 2 al art. 97 din lege, stabileşte că exerciţiul drepturilor morale ale
drepturilor conexe drepturilor de autor ale artiştilor interpreţi sau executaţi pot fi
transmise prin moştenire, potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată. În caz de
vacanţă succesorală exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune
colectiva care a administrat drepturile artistului interpret sau executant ori, dupa caz,
organismului cu cel mai mare numar de membri, din domeniul respectiv.

Drepturile patrimoniale

Artiştilor interpreţi sau executaţi li se recunoaşte un drept patrimonial exclusiv


asupra realizărilor lor care, potrivit art. 98 din lege, conferă interpreţilor, dreptul de a
autoriza efectuarea de către terţi a următoarelor activităţi :
a) fixarea interpretarii sau a executiei sale ;
În art. 98 din lege, se prevede expres înţelesul termenului de fixare. Astfel : „În
înţelesul prezentei legi, se consideră fixare încorporarea, prin orice mijloc, de sunete,
imagini ori de sunete şi imagini sau de reprezentări digitale ale acestora, în orice fel de
suport, inclusiv electronic, care permite perceperea, reproducerea ori comunicarea lor
către public, într-un mod oarecare.”
b) reproducerea integrală sau parţială, directă ori indirectă, temporară sau
permanentă, prin orice mijloc şi sub orice formă, a interpretării sau a execuţiei fixate:
c) distribuirea interpretării sau a execuţiei fixate;
d) închirierea interpretării sau a execuţiei fixate;
e) împrumutul interpretării sau al execuţiei fixate;
f) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a interpretării sau a
execuţiei fixate;
g) radiodifuzarea şi comunicarea publică a interpretării sau a execuţiei sale, în
afara cazului în care interpretarea sau execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată;
h) punerea la dispoziţia publicului a interpretării sau a execuţiei sale fixate,
astfel încât să poată fi accesată, în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual,
de către public;
i) retransmiterea prin cablu a interpretării sau a execuţiei fixate.

În condiţiile prevăzute de art. 99 din lege, artiştilor interpreţi sau executaţi li se


recunoaşte un drept patrimonial conex dreptului de autor şi cu privire la prestaţiile
colective, realizate în formaţii cum ar fi, membrii unui grup, cor, corp de balet, trupe
teatrale, şi care, trebuie să-şi desemneze dintre ei, în scris cu acordul majorităţii
membrilor grupului, un reprezentant pentru exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 98
din lege.
Pentru cazul în care artistul interpret sau executant îţi desfăşoară activitatea pe
baza unui contract individual de muncă, legea a reglementat două situaţii cu privire la
drepturile patrimoniale ale acestor artişti.

32
Astfel, art. 100 din lege prevede posibilitatea ca dreptul patrimonial prevăzut la
art. 98 să poată fi transmis celui care angajează, cu condiţia ca transmiterea dreptului
să fie expres prevăzută în contractul individual de muncă.
În situaţia în care artistul interpret sau executant a participat la realizarea unei
opere audiovizuale, ori a unei înregistrări sonore, dacă nu există o convenţie contrară,
se consideră că acesta cedează producătorului dreptul exclusiv de utilizare a prestaţiei
sale astfel fixate prin reproducere, distribuire, import, inchiriere si imprumut.
Remuneraţia cuvenită în temeiul unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale
care aparţin unui artist interpret sau executant se stabilesc prin acordul părţilor.
Cuantumul remuneraţiei poate să fie calculat fie proporţional cu încasările
provenite din exploatarea prestaţiei, fie în sumă fixă sau orice alt mod. Dacă
remuneraţia nu a fost stabilită prin contract artistul interpret sau executant poate
solicita organelor jurisdicţionale competente stabilirea remuneraţiei, la fel ca şi în
cazul contractului de cesiune a drepturilor de autor.
Se poate solicita, tot pe cale judecătorească revizuirea contractului de cesiune în
situaţia în care există o disproporţie între remuneraţia primită şi beneficiile celui care a
obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale.
În lipsa unei prevederi exprese în contractul individual de muncă drepturile
patrimoniale aparţin artistului interpret sau executant.
Autorul unei prestaţii executate în cadrul unui contract individual de muncă îşi
păstrează dreptul exclusiv de utilizare a acesteia ca parte integrantă în ansamblul
creaţiei sale.
În ceea ce priveşte durata în timp a drepturilor patrimoniale recunoscute
artistului interpret sau executant, art. 102 din lege, prevede că durata este de 50 de ani
începând cu data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a avut loc fixarea sau
comunicarea către public.

Drepturile producătorilor de înregistrări sonore.

Potrivit art. 103 alin. 1 din lege, se consideră inregistrare sonora sau
fonograma, in sensul prezentei legi, orice fixare, exclusiv sonora, a sunetelor provenite
dintr-o interpretare ori executie a unei opere sau a altor sunete ori a reprezentarilor
digitale ale acestor sunete, oricare ar fi metoda si suportul utilizate pentru aceasta
fixare.
Producătorii de înregistrări sonore sunt persoanele fizice sau juridice care îşi
asumă responsabilitatea organizării şi finanţării realizării primei fixări a sunetelor, fie
că aceasta constituie sau nu o operă în sensul prevederilor Legii nr. 8/1996.
Producătorul de înregistrări sonore, are dreptul recunoscut de lege ca în cazul
reproducerii şi difuzării înregistrărilor sonore pe care le realizează, să înscrie pe
suporturile acestora, inclusiv pe coperte, cutii şi alte suporturi, pe lângă menţiunile
privind autorul şi artistul interpret sau executant şi propriul său nume şi denumirea
întreprinderii sale.
Pe lângă acest drept moral, producătorilor de înregistrări sonore, li se recunoaşte
un drept patrimonial exclusiv de a autoriza efectuarea de către terţi a unor activităţi cu
privire la acestea :
33
a) reproducerea integrală sau parţială, directă ori indirectă, temporară sau
permanentă, prin orice mijloc şi sub orice formă, a propriilor înregistrări sonore;
b) distribuirea propriilor înregistrări sonore;
c) închirierea propriilor înregistrari sonore;
d) împrumutul propriilor înregistrări sonore;
e) importul, în vederea comercializării pe piaţa internă, a copiilor legal realizate
ale propriilor înregistrări sonore;
f) radiodifuzarea şi comunicarea publică a propriilor înregistrări sonore, cu
excepţia celor publicate în scop comercial;
g) punerea la dispoziţia publicului a propriilor înregistrări sonore, astfel încât să
poată fi accesate, în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către
public;
h) retransmiterea prin cablu a propriilor înregistrări sonore.
La aceste drepturi, art. 105 alin. 3 din lege, prevede şi dreptul exclusiv al
producătorului de înregistrări sonore de a împiedica importul de copii ale propriilor
înregistrări sonore realizate fără autorizarea sa.
Cu privire la durata drepturilor patrimoniale recunoscute de lege producătorilor
de înregistrări sonore, aceasta este de 50 de ani şi începe să curgă cu data de 1 ianuarie
al anului următor celui în care a avut loc prima fixare, ori de la data aducerii la
cunoştinţă publică.

Drepturile producătorilor de înregistrări audiovizuale.

Art. 106 indice 1 arată că se consideră înregistrare audiovizuală sau videogramă


orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în mişcare,
însoţite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda şi suportul utilizate pentru această fixare.
Producătorul unei înregistrări audiovizuale este persoana fizică sau juridică ce
are iniţiativa şi îşi asumă responsabilitatea organizării şi realizării primei fixări a unei
opere audiovizuale sau a unor secvenţe de imagini în mişcare, însoţite ori nu de sunet
şi, în această calitate, furnizează mijloacele tehnice şi financiare necesare.
Producătorii de înregistrări audiovizuale pot exercita acelaşi drepturi morale şi
patrimoniale ca şi producătorii de înregistrări sonore .

Organismele de radiodifuziune şi de televiziune.

Organismele de radiodifuziune şi de televiziune sunt creatori de programe iar


programele reprezintă o operă comună creată de mai mulţi coautori, în colaborare, aşa
cum o defineşte art. 5 al legii.
Conform art. 113 alin. 1 din lege, aceste organisme de radiodifuziune şi de
televiziune au dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza, cu obligaţia pentru cel
autorizat de a menţiona numele organismelor în cauză, următoarele activităţi :
34
a) fixarea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau de
televiziune;
b) reproducerea integrală sau parţială, directă ori indirectă, temporară sau
permanentă, prin orice mijloc şi sub orice formă, a propriilor emisiuni şi servicii de
programe de radiodifuziune sau de televiziune fixate pe orice fel de suport;
c) distribuirea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau
de televiziune fixate pe orice fel de suport;
d) importul, în vederea comercializării pe piaţa internă, a propriilor emisiuni şi
servicii de programe de radiodifuziune sau de televiziune fixate pe orice fel de suport;
e) retransmiterea sau reemiterea propriilor emisiuni şi servicii de programe de
radiodifuziune sau de televiziune prin mijloace fără fir, prin fir, prin cablu, prin satelit
sau prin orice alt procedeu similar, precum şi prin orice alt mod de comunicare către
public, inclusiv retransmiterea pe Internet ;
f) comunicarea publică a propriilor emisiuni şi servicii de programe de
radiodifuziune sau de televiziune în locuri accesibile publicului, cu plata intrării;
g) închirierea propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau
de televiziune, fixate pe orice tip de suport;
h) împrumutul propriilor emisiuni şi servicii de programe de radiodifuziune sau
de televiziune fixate pe orice fel de suport;
i) punerea la dispozitia publicului a propriilor emisiuni şi servicii de programe
de radiodifuziune sau de televiziune fixate pe orice fel de suport, indiferent dacă au
fost emise prin fir sau fără fir, inclusiv prin cablu sau satelit, astfel încât să poată fi
accesate în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, de către public.

La cele de mai sus se adaugă dreptul patrimonial exclusiv al organismelor de


radio şi televiziune de a împiedica importul de copii realizate, fără autorizarea lor, de
pe propriile programe de radio sau de televiziune, fixate pe orice tip de suport.
Durata drepturilor patrimoniale exclusive ale organismelor de radiodifuziune şi
de televiziune este de 50 de ani, perioadă ce începe să curgă de la data de 1 ianuarie a
anului următor celui în care a avut loc prima emitere sau transmitere a acestor
organisme.
Şi în cazul acestor drepturi, legiuitorul a prevăzut unele din limitările exercitării
acestora, fiind permise fără consimţământul organismelor menţionate, cât şi utilizarea
programelor de radio şi de televiziune pentru uzul personal sau pentru cercul unei
familii.

Comunicarea publică prin satelit.

Acest nou mod de transmitere prin satelit, a fost reglementat pentru prima oară
prin Legea nr. 8/1996, fapt ce se impunea datorită nivelului atins de ştiinţa şi tehnica
mondială a telecomunicaţiilor.
Prin comunicare publică prin satelit se înţelege introducerea sub controlul şi
responsabilitatea unui organism de radiodifuziune sau de televiziune situat pe teritoriul

35
României, a semnalelor purtătoare de programe destinate captării de către public, într-
un lanţ neîntrerupt de comunicare ce conduce la satelit şi revine pe pământ.
Trecerea la utilizarea pe scară largă a acestui nou sistem de comunicaţii publice
nu trebuie să aibă ca urmare încălcarea în vreun fel a drepturilor creatorilor de opere în
general sau a altor categorii de participanţi la realizarea unor opere audiovizuale, apte
a fi transmise publicului pe această cale.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 117 alin. 1 din lege, organismele de
radiodifuziune şi de televiziune care au ca obiect de activitate comunicarea publică a
unor programe prin satelit, trebuie să îşi desfăşoare activitatea cu respectarea dreptului
de autor şi a drepturilor conexe protejate prin Legea nr. 8/1996.
În situaţia în care semnalele purtătoare de programe sunt emise sub o formă
codificată, comunicarea aceasta va fi considerată comunicare publică numai dacă
dispozitivul de decodificare a emisiunii este pus la dispoziţia publicului prin
organismul respectiv sau cu consimţământul său.
Răspunderea pentru comunicarea publică prin satelit trebuie să revină acelor
organisme de radiodifuziune sau de televiziune care sunt titularele programelor în
cauză, precum şi persoanelor fizice sau juridice care au primit din partea acestora
autorizarea efectuării acestor comunicaţii publice.
Titularii dreptului de autor sau ai drepturilor conexe dreptului de autor asupra
operelor sau prestaţiilor care ar putea face obiectul unor programe comunicate prin
satelit, îşi vor putea cesiona drepturile lor, în vederea realizării unei astfel de
comunicări publice, numai printr-un contract încheiat individual sau prin intermediul
unui organism de gestiune colectivă. În acest caz este vorba despre un nou contract de
cesiune care se adaugă celorlalte contracte de valorificare a drepturilor de autor şi a
drepturilor conexe prevăzute de Legea nr. 8/1996.

Retransmiterea prin cablu.

Introducerea acestei reglementări în legislaţia actuală este de asemenea o


noutate în legislaţia noastră şi a devenit posibilă şi necesară ca urmare a evoluţiei
telecomunicaţiilor în general pe plan mondial şi a utilizării acestui mod de comunicare
publică pe scară tot mai largă în ultimul timp şi în ţara noastră.
Ideea centrală a acestei reglementări o constituie afirmarea principiului conform
căruia nici prin acest nou mod de comunicare publică, dreptul de autor şi drepturile
conexe acestuia nu pot fi ignorate sau încălcate în nici un fel.
Legea stabileşte că titularii drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe îşi pot
exercita drepturile lor pentru autorizarea sau interzicerea retransmiterii prin cablu, pe
baza contractelor încheiate prin intermediul unor organisme de gestiune colectivă.
Dacă unii titulari de drepturi nu au încredinţat gestiunea drepturile lor unui
organism de gestiune colectivă, organismul care gestionează drepturile din aceeaşi
categorie este considerat de drept a fi şi gestionarul drepturilor lor. Dacă în acelaşi
domeniu există mai multe organisme de gestiune colectivă, titularul de drepturi poate
opta între acestea. Titularii drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe, pot să-şi
revendice drepturile de la acele organisme în termen de 3 ani de la data retransmiterii
prin cablu.
Organismele de gestiune colectivă pot încheia contracte cu distribuitorii prin
cablu.
36
Art. 121 indice 1 din lege prevede însă două cazuri în care retransmiterea prin
cablu este permisă fără consimţământul titularului de drepturi şi fără plata vreunei
remuneraţii :
1 – în cazul programelor proprii ale organismelor publice de radiodifuziune şi
de televiziune cu acoperire naţională;
2 – în cazul retransmiterii unor programe ale organismelor de radiodifuziune şi
de televiziune ale căror programe sunt retransmise prin cablu .

Drepturile sui-generis ale fabricanţilor bazelor de date.

Prin bază de date se înţelege o culegere de opere, de date sau de alte elemente
independente, protejate ori nu prin drept de autor sau conex, dispuse într-o modalitate
sistematică ori metodică şi în mod individual accesibile prin mijloace electronice sau
printr-o altă modalitate.
Potrivit art. 122 indice 1 fabricantul unei baze de date este persoana fizică sau
juridică ce a făcut o investiţie substantială cantitativă şi calitativă în vederea obţinerii,
verificării sau prezentării conţinutului unei baze de date.
Fabricantul unei baze de date are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza si de
a interzice extragerea si/sau reutilizarea totalitatii sau a unei parti substantiale din
aceasta, evaluata calitativ sau cantitativ.
Drepturile fabricantului bazei de date iau nastere o data cu definitivarea bazei de
date. Durata protectiei este de 15 ani, incepand cu data de 1 ianuarie a anului imediat
urmator definitivarii bazei de date.

37
Note de curs

DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

CURSUL 6.

DREPTUL DE AUTOR.

Gestiunea şi apărarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe.

Apărarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe se face printr-o serie de


mijloace de drept administrativ, civil şi penal. Apariţia unei legi, în concordanţă cu
legislaţia internaţională în materie, a permis intrarea în legalitate şi în acest domeniu în
care datorită schimbărilor apărute în tehnică şi tehnologie, a cerut-o cu necesitate. De
asemenea, reglementarea drepturilor conexe a constituit un al pas în crearea cadrului
legislativ necesar apărării acestor drepturi. Spre deosebire de alte obiecte ale dreptului
de proprietate intelectuală (invenţiile, mărcile, desenele şi modelele industriale),
operele creaţiei literare, artistice şi ştiinţifice sau de orice altă natură asemănătoare,
originalul este protejat de lege în mod necondiţionat.

Ocrotirea dreptului de autor prin mijloace de drept administrativ în


general.

1. Mijloace de drept administrativ cu caracter organizaţional prin care


sunt protejate drepturile de autor.

Realizarea prin dispoziţiile legii a cadrului juridic necesar creării unor


organisme de gestiune colectivă prin care se pot exercita şi proteja unele dintre
drepturile de autor sau dintre drepturile conexe acestora, constituie mijloace de drept
administrativ cu caracter organizaţional.
Pentru prima dată Legea nr. 8/1996, prevede că titularii dreptului de autor şi a
drepturilor conexe îşi pot exercita drepturile lor nu numai în mod personal dar şi, la
cererea lor, prin organisme de gestiune colectivă.
Organismele de gestiune colectivă sunt persoane juridice constituite prin libera
asociere care au ca obiect de activitate în principal colectarea şi repartizarea
drepturilor a căror gestiune le este încredinţată de către titulari. Aceste organisme au
statutul asociaţiilor fără scop lucrativ şi dobândesc personalitatea juridică în condiţiile
legii cu avizul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste organisme pentru a fi
avizate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor sunt stabilite de lege.
Organismele sunt create direct de către titularii drepturilor de autor şi ai drepturilor
conexe, cum sunt autorii, artiştii interpreţi sau executanţi, producătorii precum şi alţi
titulari persoane fizice sau juridice ai drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe.
Aceste organisme acţionează în limitele mandatului încredinţat pe baza unui
statut adoptat după procedura prevăzută de lege. Dispoziţiile obligatorii pe care trebuie

38
să le cuprindă un astfel de statut sunt prevăzute în art. 127 lit. a – j din lege şi trebuie
să fie completate cu orice dispoziţii obligatorii reieşite din legislaţia în vigoare.
Pentru a evidenţia rolul de protecţie pe care îl au organismele de gestiune
colectivă, înfiinţate prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, vom aminti că în
conformitate cu prevederile art. 129 alin. 4 din lege orice titular al dreptului de
proprietate sau al drepturilor conexe, poate încredinţa prin contract exerciţiul
drepturilor sale unui organism de gestiune colectivă, acesta din urmă fiind ţinut să
accepte exercitarea acestor drepturi pe bază colectivă, dacă gestiunea categoriei de
drepturi în cauză intră în activitatea sa statutară.
Organismele de gestiune colectivă au următoarele obligaţii :
a) să acorde autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată
înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii, prin licenţă
neexclusivă, în formă scrisă;
b) să elaboreze metodologii pentru domeniile lor de activitate, cuprinzând
drepturile patrimoniale cuvenite, ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plăţii
acestor drepturi, în cazul acelor opere al caror mod de exploatare face imposibilă
autorizarea individuală de către titularii de drepturi;
c) să încheie, în numele titularilor de drepturi care le-au mandatat sau pe baza
convenţiilor încheiate cu organisme similare din străinătate, contracte generale cu
organizatorii de spectacole, organismele de radiodifuziune ori de televiziune sau cu
distribuitorii de servicii de programe prin cablu, având ca obiect autorizarea de
utilizare a repertoriului protejat;
d) să protejeze interesele membrilor lor, în ceea ce priveşte gestionarea
drepturilor cuvenite, ca urmare a utilizarii repertoriului propriu, în afara teritoriului
României, prin încheierea de contracte de reprezentare cu organismele similare din
străinătate;
e) să colecteze sumele datorate de utilizatori şi să le repartizeze între titularii de
drepturi, potrivit prevederilor din statut;
f) să asigure accesul propriilor membri la informaţiile privind orice aspect al
activităţii de colectare a sumelor datorate de utilizatori şi de repartizare a acestora;
g) să acorde asistenţă de specialitate titularilor de drepturi şi să îi reprezinte în
cadrul procedurilor legale, în limita obiectului lor de activitate;
h) să ceară utilizatorilor comunicarea de informaţii şi transmiterea documentelor
necesare, în format scris şi electronic, pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor
pe care le colectează, în vederea repartizării; informaţiile şi documentele transmise vor
fi însoţite de adresa de înaintare, purtând numele reprezentantului legal, semnătura şi
ştampila;
i) să asigure transparenţa activităţii de gestiune colectiva în raporturile cu
autoritatile publice care au drept de control şi, prin acestea, cu utilizatorii;
j) să îndeplinească orice altă activitate, conform mandatului special primit de la
titularii dreptului de autor sau ai drepturilor conexe, în limitele obiectului lor de
activitate.

Oficiul Român pentru Drepturile de Autor.

39
Existenţa unui organism administrativ central cu competenţă naţională pentru
protejarea drepturilor de autor denumit Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, este
o garanţie suplimentară pentru garantarea drepturilor titularilor drepturilor de autor şi
ai drepturilor conexe.
Acest organism a luat fiinţă pe data intrării în vigoare a Legii nr. 8/1996 prin
transformarea Agenţiei Române pentru Protejarea Drepturilor de Autor – organ de
specialitate aflat în subordinea Ministerului Culturii – prin schimbarea denumirii şi
subordonării. Odată cu schimbarea denumirii acest organism a devenit organ de
specialitate subordonat Guvernului.
Oficiul Român pentru Drepturile de Autor are autoritate unică pe teritoriul
României în ceea ce priveşte evidenţa, observarea şi controlul aplicării legislaţiei în
domeniul dreptului de autor şi a drepturilor conexe.
Directorul general al acestui organism precum şi cei 20 de arbitrii (jurişti) sunt
numiţi de guvern. Oficiul funcţionează pe baza unui regulament aprobat de Guvern.
(H.G. nr. 60/10 martie 1997 publicată în M.O. nr. 46 din 18 martie 1997).
Atribuţiile Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, conform prevederilor
art. 138 din lege, sunt următoarele :
a) reglementeaza activitatea din domeniu, prin decizii ale directorului general;
b) elaboreaza proiecte de acte normative in domeniul sau de activitate;
c) tine evidenta repertoriilor transmise de organismele de gestiune colectiva;
d) organizeaza si administreaza, contra cost, inregistrarea, in registrele nationale
si in alte evidente nationale specifice, prevazute de lege;
e) avizeaza constituirea si supravegheaza functionarea organismelor de gestiune
colectiva;
f) avizeaza, ca organ de specialitate al administratiei publice centrale, potrivit
legii, inscrierea in Registrul aflat la grefa judecatoriei, a asociatiilor si fundatiilor
constituite in domeniul drepturilor de autor si al drepturilor conexe, inclusiv in ceea ce
priveste asociatiile pentru combaterea pirateriei;
g) controleaza din oficiu, pe cheltuiala proprie, respectarea legislatiei din
domeniu si aplica sanctiuni contraventionale potrivit legii;
h) controleaza functionarea organismelor de gestiune colectiva si stabileste
masurile de intrare in legalitate sau aplica sanctiuni, dupa caz;
i) controleaza la cerere, pe cheltuiala titularilor unor drepturi protejate,
activitatile care constituie incalcari ale legislatiei in domeniu, si aplica sanctiuni
contraventionale, potrivit legii;
j) incheie acte de constatare a infractiunilor din domeniu, ridica mijloace
materiale de proba si le inainteaza organelor de urmarire penala;
k) administreaza baza de date, la nivel national, privind contraventiile
sanctionate in domeniul drepturilor de autor si al drepturilor conexe;
l) asigura secretariatul procedurilor de mediere desfasurate potrivit legii;
m) efectueaza, contra cost, constatari tehnico-stiintifice si expertize, prin
specialisti proprii, la solicitarea organelor de cercetare penala sau a instantelor
judecatoresti;
n) desfasoara activitati de informare privind legislatia din domeniu, pe
cheltuiala proprie, precum si activitati de instruire, pe cheltuiala celor interesati;
o) desfasoara activitati de reprezentare in relatiile cu organizatiile de specialitate
similare si cu organizatiile internationale din domeniu, la care statul roman este parte;
40
p) indeplineste orice alte atributii prevazute de lege.

Apărarea drepturilor de autor prin mijloace dreptului civil şi ale


dreptului procesual civil.

Acţiunile civile vor avea ca obiect recunoaşterea drepturilor şi reparaţia


prejudiciului, fiind fie acţiuni în răspundere civilă ( art. 998-999 C.Civil ), fie acţiuni
în răspundere contractuală.
În afara acestor acţiuni, cei vătămaţi vor putea promova şi alte acţiuni cum ar
fi:îmbogăţirea fără justă cauză sau plata nedatorată .
În prezent textul de bază privitor la această problemă este articolul 139 alin. 1
din lege care statuează : „ Încălcarea drepturilor recunoscute şi garantate prin prezenta
lege atrage răspunderea civilă , contravenţională sau penală , după caz , potrivit legii” ,
text aplicabil şi în materia drepturilor nepatrimoniale de autor şi a acelora conexe cu
acestea .
Există încă şi alte prevederi care ocrotesc unele drepturi nepatrimoniale , cum ar
fi Decretul nr. 31/1954 , care în articolul 54 prevede că „ persoana care a suferit o
atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim , la denumire , la onoare , la reputaţie,
în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere ştiinţifice , artistice ori
literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere
instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai
sus arătate”. Totodată , cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea
cere instanţei să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice
măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins .
Pentru prevenirea unor pagube iminente sau pentru asigurarea reparării acestor
drepturi recunoscute de Legea nr. 8/1996, titularii pot solicita instanţei de judecată
luarea unor măsuri asiguratorii ca :
1 – remiterea pentru acoperirea prejudiciilor suferite a încasărilor realizate prin
actul ilicit sau, dacă prejudiciile nu pot fi reparate în acest mod, remiterea bunurilor
rezultate din fapta ilicită, în vederea valorificării acestora, până la acoperirea integrală
a prejudiciilor cauzate,
2 – distrugerea echipamentelor şi a mijloacelor aflate în proprietatea
făptuitorului, a căror destinaţie unică sau principală a fost aceea de producere a actului
ilicit,
3 – scoaterea din circuitul comercial prin confiscarea şi distrugerea copiilor
efectuate ilegal,
4 – publicarea în mijloacele de comunicare în masă a hotărârii instanţei de
judecată, pe cheltuiala celui care a săvârşit fapta.
Litigiile născute din încălcarea drepturilor de autor şi a drepturilor conexe sunt
de competenţa organelor jurisdicţionale, potrivit dispoziţiilor dreptului comun şi ale
Legii nr. 8/1996.

Apărarea drepturilor de autor prin mijloace de drept penal.


41
Faţă de anterioara reglementare (Decretul nr. 321/1956) care avea un singur
articol incriminator, actuala reglementare (Legea nr. 8/1996) prevede un număr de 30
de infracţiuni pentru anumite fapte care încalcă dreptul de autor şi drepturile conexe.
Această nouă reglementare se remarcă şi prin înăsprirea pedepselor aplicate
pentru faptele reţinute ca infracţiuni. În timp ce Decretul nr. 321/1956 sancţiona
infracţiunea de uzurpare a calităţii de autor cu pedeapsa închisorii de la o lună la 1 an
sau cu amendă, în actuala reglementare sunt prevăzute pedepse cu mult mai mari
pentru toate faptele reţinute ca infracţiuni în materia dreptului de autor şi a drepturilor
conexe.
Infracţiunile prevăzute în Legea nr. 8/1996, sunt grupate în mai multe categorii :

A. Infracţiuni prin care se aduc atingere drepturilor de autor şi drepturilor


conexe.

Constituie infracţiune, fapta persoanei care, fără a avea autorizaţia sau, după
caz, consimţământul titularului drepturilor recunoscute prin lege, cu privire la dreptul
de autor şi a drepturilor conexe, săvârşeşte cu vinovăţie, una din faptele prevăzute în
art. 140 lit. a – h din Legea nr. 8/1996.
În conformitate cu textul legal citat, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu
închisoare de la 1 an la 3 ani sau cu amendă de la 100.000.000 lei la 300.000.000 lei,
dacă nu constituie o infracţiune mai gravă, fapta persoanei care fără a avea autorizaţia
sau după caz consimţământul titularului drepturilor recunoscute de Legea nr.8/1996,
după cum urmează :
a) distribuirea operelor sau a produselor purtatoare de drepturi conexe;
b) importul, pe piata interna, a copiilor operelor sau produselor purtatoare de
drepturi conexe, realizate cu consimtamantul titularilor;
c) inchirierea operelor sau produselor purtatoare de drepturi conexe;
d) comunicarea publica a operelor, altele decat cele muzicale, sau a produselor
purtatoare de drepturi conexe;
e) radiodifuzarea operelor sau a produselor purtatoare de drepturi conexe;
f) retransmiterea prin cablu a operelor sau a produselor purtatoare de drepturi
conexe;
g) realizarea de opere derivate;
h) fixarea, in scop comercial, a interpretarilor sau a executiilor artistice ori a
programelor de radiodifuziune sau de televiziune.

B. Infracţiunea de uzurpare a dreptului de autor.

În conformitate cu prevederile art. 141 din lege, constituie infracţiune şi se


pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 5 ani sau cu amendă de la 25.000.000 lei la
500.000.000 lei fapta persoanei care-şi însuşeşte fără drept calitatea de autor a unei
opere sau fapta persoanei care aduce la cunoştinţa publicului o operă sub un alt nume
decât acela decis de autor, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

42
C. Infracţiuni mai grave decât cele prevăzute la art. 140 din lege.

În conformitate cu prevederile art. 143 din lege, constituie infracţiune şi se


pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă de la 50.000.000 lei la
300.000.000 lei, dacă nu constituie o infracţiune mai gravă fapta persoanei fără a avea
consimţământul titularului drepturilor recunoscute de lege :
a) inlatura, in cunostinta de cauza si cu scop comercial, de pe opere sau alte
produse protejate, ori modifica pe acestea orice informatie sub forma electronica,
privind regimul drepturilor de autor sau al drepturilor conexe aplicabil;
b) distribuie, importa in scopul distribuirii, radiodifuzeaza ori comunica public
sau pune la dispozitia publicului, astfel incat sa poata fi accesate, in orice loc si in
orice moment ales in mod individual, fara drept, prin intermediul tehnicii digitale,
opere sau alte produse protejate, pentru care informatiile existente sub forma
electronica, privind regimul drepturilor de autor sau al drepturilor conexe, au fost
inlaturate ori modificate fara autorizatie, stiind ca acest lucru permite, faciliteaza,
provoaca sau ascunde o infractiune prevazuta in prezenta lege.
De asemenea , constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni
la 3 ani sau cu amenda de la 50.000.000 lei la 300.000.000 lei fapta persoanei care
produce, importa, distribuie sau inchiriaza, ofera, prin orice mod, spre vanzare sau
inchiriere, ori detine, in vederea comercializarii, dispozitive ori componente care
permit neutralizarea masurilor tehnice de protectie sau care presteaza servicii care
conduc la neutralizarea masurilor tehnice de protectie, inclusiv, in mediul digital
În conformitate cu prevederile art. 139 alin 2 din lege, „Titularii drepturilor
încălcate pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz,
recunoaşterea drepturilor lor, constatarea încălcării acestora şi pot pretinde repararea
prejudiciului în conformitate cu normele legale.”
După cum se cunoaşte, sunt unele infracţiuni pentru care acţiunea penală se
pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate iar pentru alte infracţiuni,
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
Prin plângere în sensul prevederilor codului de procedură penală, se înţelege
încunoştinţarea făcută de o persoană sau grup de persoane care au suferit o vătămare
prin săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni, adresată unui organ de urmărire
penală în scopul încetării faptei dăunătoare, a pedepsirii persoanelor vinovate şi a
reparării prejudiciilor morale şi/sau patrimoniale suferite ca urmare a săvârşirii acelor
fapte.
În unele cazuri în care legea prevede necesitatea formulării unei plângeri
prealabile, formularea şi prezentarea acesteia în scris sau oral este o condiţie a punerii
în mişcare a acţiunii penale.
Prin sesizare din oficiu ca mijloc de punere în mişcare a acţiunii penale, se
înţelege acea procedură penală prin care un organ de stat competent (organ de
urmărire penală, instanţă de judecată sau alt organ determinat prin lege) se
autosesizează în baza atribuţiilor şi îndatoririlor care i-au fost recunoscute sau impuse
prin lege cu privire la săvârşirea uneia sau mai multor infracţiuni. Sesizarea din oficiu
pentru săvârşirea unei infracţiuni din domeniul drepturilor de autor sau a drepturilor
conexe, poate fi declanşată şi de către Oficiul Român pentru Drepturile de Autor aşa
după cum reiese din atribuţiile acestui organ conferite de lege .
43
Regimul internaţional al dreptului de autor

Prima convenţie privitoare la drepturile de autor a fost „Convenţia de la Berna


pentru protecţia operelor literare şi artistice”. Stimulată de elaborarea convenţiei de la
Paris asupra proprietăţii industriale, la Congresul care se ţinea la Berna în 10 la 13
septembrie 1883, Asociaţia literară şi artistică internaţională (ALAI) adopta un proiect
de „convenţie pentru constituirea Uniunii generale pentru protecţia drepturilor
autorilor asupra operelor lor literare şi artistice”. Consiliul federal elveţian a trimis
acest proiect „tuturor ţărilor civilizate” informându-le de ţinerea în anul următor a unei
conferinţe diplomatice destinată a discuta despre acest proiect. În fapt, au fost necesare
trei conferinţe internaţionale înainte de adoptarea textului definitiv. Convenţia de la
Berna din 12 septembrie 1886 fruct al muncii a 17 „savanţi” reprezentând 12 ţări, era
considerată, la vremea sa, ca „modelul cel mai desăvârşit al textelor legislative”.
Convenţia de la Berna din 1886 a făcut obiectul unui prim amendament la Paris
la 4 mai 1896, apoi unei prime revizuiri la Berlin în 1908, a unui nou amendament în
20 martie 1914, unei noi revizuiri – actul de la Roma – din 2 iunie 1928, apoi unei alte
revizuiri – actul de la Bruxelles – din 26 iunie 1948. Aceste diferite revizuiri aveau ca
obiect ridicarea nivelului de protecţie a regulilor convenţionale. Ultimele două
revizuiri ale convenţiei de la Berna, cea de la Stockholm din 1967 şi cea de la Paris
din 1971, dimpotrivă, au scăzut protecţia acordată prin regulile convenţionale prin
dispoziţii derogatorii dreptului de autor în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare.
România a aderat la Convenţia de la Berna prin Legea nr. 152/1926 promulgată
prin Decretul nr. 132/1926 intrată în vigoare la 1 ianuarie 1927.
În prezent, Uniunea de la Berna numără 105 state printre care şi USA care a
aderat la această uniune în 1989 după o lungă perioadă de izolare.
Convenţia de la Berna instituie ca principiu „asimilarea unionistă naţionalului”,
adică ea dispune ca protecţia acordată operelor originare dintr-un stat membru al
Uniunii trebuie să fie aceeaşi ca şi aceea acordată operelor de origine locală de către
legea statului în care protecţia este reclamată.
Convenţia de la Berna se bazează pe două principii şi anume :
a – principiul tratamentului naţional, sau al asimilării străinilor resortisanţi ai
uniunii cu naţionalii;
b – principiul tratamentului unionist sau al minimului de protecţie pe care
statele membre sunt obligate să-l asigure în acest domeniu.
Primul principiu prevede că în fiecare dintre ţările membre ale uniunii, operele
resortisanţilor acestora sunt supuse regimului stabilit pentru operele naţionalilor. Ne
aflăm în prezenţa unui conflict de lege care se rezolvă în mod uniform pe întreg
teritoriul uniunii în favoarea legii statului în care se revendică protecţia.
Al doilea principiu reprezintă un pas înainte pe linia uniformizării soluţiilor. În
temeiul acestui principiu, operele resortisanţilor uniunii, beneficiază în toate ţările
membre de un minim de protecţie. Problema de a stabili dreptul unui autor la
beneficiul tratamentului naţional este rezolvată în Convenţia de la Berna, în funcţie de
2 criterii şi anume :
44
1 – criteriul naţionalităţii autorului;
2 – criteriul locului publicării operei.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 şi 4 ale convenţiei aşa cum a fost după ultima
revizuire de la Paris din 1971, s-a stabilit :
a – autorii resortisanţi ai unei ţări membre a uniunii precum şi cei care îşi au
reşedinţa obişnuită într-o ţară a uniunii, beneficiază în toate celelalte ţări ale uniunii,
altele decât ţara de origine, pentru operele lor publicate sau nepublicate de dreptul
recunoscut în fiecare ţară în parte, naţionalilor;
b – autorii care nu sunt resortisanţi ai unei ţări membre a uniunii şi nici nu-şi au
reşedinţa obişnuită într-o asemenea ţară beneficiază de aceiaşi protecţie pentru operele
publicare pentru prima dată într-o ţară a uniunii sau simultan într-o asemenea ţară şi o
ţară străină a uniunii.
Prin publicare simultană se înţelege publicarea intervenită în două sau mai
multe ţări în interval de 30 de zile de la prima publicare.
Respectând condiţiile reglementărilor internaţionale, Legea nr. 8/1996 prevede
în art. 147 următoarele : „străinii, titulari ai drepturilor de autor sau ai drepturilor
conexe beneficiază de protecţia prevăzută prin convenţii, tratate şi acorduri
internaţionale la care România este parte, iar în lipsa acestora beneficiază de un
tratament egal cu cel al cetăţenilor români cu condiţia ca aceştia să beneficieze la
rândul lor de tratament naţional în statul respectiv.”
În prezent pe plan mondial există două sisteme juridice principale şi anume :
- cel european
- cel de copyright.
Între aceste două sisteme există deosebirea că primul acordă prioritate
intereselor autorului iar cel de-al doilea, intereselor industriei.
Dreptul de copyright are în centrul atenţiei exclusiv cercul exemplarelor şi
implicit un caracter dominant economic.
Menţinerea celor două sisteme este consacrată în prezent instituţional în măsura
în care ele coexistă în sistemul uniunii de la Berna la care USA a aderat.

Note de curs

DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

CURSUL 7.

DREPTUL PROPRIETĂŢII INDUSTRIALE.

Sfârşitul secolului al XX - lea se caracterizează în special printr-o explozie


nemaiîntâlnită a tehnologiei şi o veritabilă revoluţie a mijloacelor de informare.
Tehnologia priveşte brevetele , desenele şi modelele ; mijloacele de informare
sunt în strânsă legătură, cu semnele distinctive, publicitatea şi mărcile de fabrică spre
exemplu , având unele în raport cu altele importante consecinţe (incidenţe).
Dreptul proprietăţii industriale formează o parte dintr-un ansamblu denumit
proprietatea intelectuală. În fapt, proprietatea intelectuală cuprinde totalitatea
45
reglementărilor care tind la protecţia drepturilor proprietăţii industriale, a drepturilor
de autor şi de know-how (savoir-faire).
Dreptul proprietăţii industriale cuprinde brevetele de invenţie, modelele şi
desenele industriale, mărcile de fabrică, de comerţ şi de servicii, numele comercial,
însemnele, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă şi concurenţa neloială10.
Caracterul disparat al acestor drepturi nu împiedică gruparea lor în trei categorii :
drepturile cu privire la creaţiile industriale, semnele distinctive şi concurenţa neloială.
Constituie o creaţie industrială, invenţia cât şi modelul şi desenul industrial ;
dimpotrivă, marca, numele comercial, însemnul, denumirea de origine şi indicaţia de
provenienţă sunt semne distinctive. Brevetul de invenţie provine fără nici o îndoială
dintr-un act creator al minţii (spiritului) ca şi modelul şi desenul industrial. În schimb,
a alege un semn pentru a face din el o marcă nu este o operă de creaţie. A utiliza o
denumire de origine sau o indicaţie de provenienţă nu aparţine mai mult creaţiei.
Concurenţa datorează legătura sa cu creaţiile noi şi semnele distinctive tradiţiei.

Natura juridică a drepturilor de proprietate industrială

În opinia lui P. Roubier toate drepturile de proprietate industrială sunt „drepturi


de clientelă”11. Drepturile de clientelă se caracterizează printr-o exclusivitate, un
monopol. Ele constituie alături de drepturile personale şi reale o a treia categorie de
drepturi. Drepturile de clientelă diferă de drepturile personale deoarece sunt opozabile
tuturor. Într-adevăr, brevetul poate interzice oricui fabricarea produsului protejat sau
utilizarea procedeului acoperit de brevet. În acelaşi fel, titularul mărcii poate să se
opună ca oricare concurent să utilizeze acelaşi semn pentru a desemna un produs
asemănător. Titularul unui drept de proprietate industrială poate deci să opună dreptul
său „erga omnes”. Dar, drepturile de proprietate industrială nu sunt totuşi drepturi
reale. Ele nu sunt drepturi reale deoarece au o durată relativ scurtă ; nu sunt perpetue.
Roubier împingând mai departe analiza, a propus să se facă distincţia în
interiorul familiei drepturilor de clientelă a unui grup de drepturi pe care le-a calificat
ca „intelectuale”. Brevetele de invenţie precum şi drepturile aferente modelelor şi
desenelor industriale, provenind dintr-un act de creaţie intelectuală sunt drepturi
intelectuale. Drepturile asupra semnelor distinctive nu intră în această categorie căci
ele nu implică nici un efort creator.12
Această teorie a suscitat unele rezerve. I se reproşează a fi fundamentată
exclusiv pe funcţia drepturilor de proprietate. Dacă Roubier le-a calificat drepturi de
clientelă, s-a pornit de la constatarea că aceste prerogative realizau asupra unei
clientele o influenţă originală în raport cu drepturile de proprietate sau de creanţă.
Ori definiţia drepturilor de proprietate industrială trebuie să se bazeze pe analiza
conţinutului acestor drepturi. Acesta este demersul care a fost urmat de M. Mousseron
şi care i-a permis să demonstreze că dreptul brevetului nu este alt ceva decât un drept
de proprietate, un „drept de proprietate incorporală”13. Aceeaşi calificare este

10
Art. 1. – Convenţia de la Paris, 1883.
11
P. ROUBIER, Le droit de la propriété industrielle, t. 1, 1952, n° 9 et s., p. 86 et s. ; Rev. Trim.
Dr. Civ. , 1935, 228 et s.
12
P. ROUBIER, Le droit de la propriété industrielle, t. 1, 1952, n° 22, p. 98 et s.
13
J.-M. MOUSSERON, Contribution à l’analyse objective du droit du breveté d’invention, 1960, n°
247 et s., p. 272 et s.
46
adecvată tuturor drepturilor de proprietate industrială aşa cum o confirmă şi
legislativul şi jurisprudenţa.

Proprietatea industrială şi expansiunea economică

Este admis în general că proprietatea industrială constituie un factor de


dezvoltare tehnică şi de progres economic14. Progresul economic presupune reunirea a
două condiţii fundamentale : existenţa unui instrument care să stimuleze activitatea
inventivă şi care să uşureze schimbul de cunoştinţe tehnice. Brevetul de invenţie
constituie acest instrument. Prin dreptul exclusiv pe care-l conferă, brevetul de
invenţie oferă inventatorului speranţa de a-şi amortiza investiţiile adesea considerabile
pe care le implică transformarea unei invenţii într-un produs sau un procedeu
industrializabil şi comercializabil. Brevetul joacă astfel un rol important în circulaţia
informaţiilor ştiinţifice şi tehnice şi contribuie astfel la îmbogăţirea patrimoniului
tehnologic al societăţii15.
Marca constituie un minunat instrument de cucerire a pieţelor datorită în special
dezvoltării mijloacelor care permit publicitatea. Ea este, şi rămâne, singurul instrument
care permite să se distingă un produs de alte produse similare.
Pentru ţările în curs de dezvoltare, se pare că industrializarea este un imperativ
comun şi pentru multe dintre ele o vie şi presantă aspiraţie. Trecerea lor la stadiul
industrial postulează pentru ele împrumuturi masive de tehnologii străine. Dar aceste
transferuri implică un climat de încredere. Rolul esenţial al proprietăţii industriale este
de a întări climatul de încredere. Cel care preia tehnologia va putea în plus să cunoască
consistenţa a ceea ce i se propune graţie brevetului. La rândul său, donatorul va avea
sentimentul unei mai mari securităţi juridice. Dreptul proprietăţii industriale este mai
uşor de cunoscut şi de pus în operă decât dreptul obligaţiilor. Căci în lipsa dreptului de
proprietate industrială, operaţiile sale sunt reglate prin dreptul obligaţiilor. Pe de altă
parte, absenţa protecţiei prin brevet nu incită deţinătorii de tehnologii să le transfere.
Se cunosc toate dificultăţile pe care le întâlneşte negociatorul de know-how sau
savoir-faire (nebrevetat) ţinut la relevări suficiente pentru a aduce partenerul său la a
trata având grijă să nu i se spună prea mult astfel încât interesul pentru achiziţionarea
know-how – ului să rămână puternic. Pe de altă parte, deţinătorul donator de
tehnologie solicită ca tehnologia sa să fie protejată în ţara beneficiară a transferului în
scopul de a putea să se opună unei eventuale contrafaceri.

Reglementarea juridică a brevetelor de invenţie.


Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie.

14
G. FINNISS, Les brevets et l’expansion économique, in Mélanges Bastian, t. 2, Droit de la
propriété industrielle, Lib. Tech. , p. 223 ; B. REMICHE, Le rôle du système des brevets dans le
développement. Le cas des pays andins, LITEC, Collection CEIPI, 1982 ; P. MATHELY, « La
propriété industrielle et les pays en voie de développement », PIBD 1978.9 (n° spécial, n° 223) ;
A. FRANCON, Le droit des brevets et les pays en voie de développement, mélanges Goldman, p.
89 ; Y. EMINESCU, « Le rôle des brevets dans la stimulation de la création nationale et le
transfert de techniques », Rev. Int. Dr. Comparé, 1978.581 ; J.L. BISMUTH, Etude de quelques
contraintes juridiques applicables au contrat de transfert technologique, Mélanges Weill, p. 33.
15
A. BOUJU, Le jour où les brevets d’invention cesseront d’être déposés, in Mélanges Bastian, t.
2, Droit de la propriété industrielle, Lib. Tech. P. 169.
47
Publicată în Monitorul Oficial nr. 212 din 21 octombrie 1991, Legea brevetelor
de invenţie a intrat în vigoare la data de 21 ianuarie 1992 . După cum remarcă Dr.
Yolanda Eminescu,16 în intenţia legiuitorului, această lege reprezintă o întoarcere la
principiile fundamentale ale primei noastre legi în acest domeniu, legea din 1906, care
a pregătit aderarea României la Convenţia de la Paris şi totodată o încercare de aliniere
la legislaţiile moderne, prin luarea în considerare a transformărilor intervenite în
dreptul de proprietate industrială, transformări de cele mai multe ori, ignorate
deliberat, de legiuitorul perioadei comuniste.
Legea brevetelor de invenţie nr. 64/1991a fost republicată în Monitorul Oficial
nr. 752/2002 , iar prin H.G. nr. 499/2003 s-a aprobat Regulamentul de aplicare a legii
nr. 64/1991 ( publicată în M.Of. nr. 348/2003 ) .
Noua lege cuprinde o serie întreagă de dispoziţii de mult aşteptate de inventatori
şi care urmăresc nu numai stimularea în viitor a activităţii creatoare în acest domeniu,
dar şi repararea unor nedreptăţi, consecinţă a soluţiilor abuzive, atât de frecvente în
legea anterioară.
Legea este structurată în 8 capitole cu 70 de articole astfel :
I. Dispoziţii generale (art. 1-6)
II. Invenţia brevetabilă (art. 7-13)
III. Înregistrarea, publicarea şi examinarea cererii de brevet, eliberarea
brevetului (art. 14-33)
IV. Drepturi şi obligaţii (art. 34-47)
V. Transmiterea drepturilor (art. 48-54)
VI. Apărarea drepturilor privind invenţiile (art. 55-62)
VII. Atribuţiile Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci privind invenţiile (art.
63-64)
VIII. Dispoziţii tranzitorii şi finale (art. 65-70).

Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie. Prezentare generală.

Noua lege pune pe prim plan dispoziţiile care consacră dreptul inventatorului
asupra invenţiilor sale.
Conform prevederilor art. 3 din noua lege, dreptul la brevet de invenţie aparţine
inventatorului sau succesorului său în drepturi (care operează în temeiul transmisiunii
succesorale sal al unui contract de cesiune).
Brevetul este unicul titlu de protecţie a invenţiilor şi conferă titularului, potrivit
art. 3, un drept exclusiv, pe toată durata sa de valabilitate (prelungită la 20 de ani), din
momentul depozitului cererii de brevet. Brevetul de perfecţionare are durata brevetului
principal (pentru restul perioadei de valabilitate în curs), dar nu mai scurtă de 10 ani.
O importantă inovaţie a noii reglementări priveşte regimul invenţiilor de
serviciu. Inspirată după modelul francez, soluţia consacrată de art. 5, consideră,
contrar soluţiei abuzive din legea anterioară ( legea nr.62/1974 ) , regimul invenţiilor
de serviciu, ca un regim de excepţie, regim al cărui limite sunt strict definite. În plus,
invenţiile realizate în condiţiile definite de lege, nu sunt supuse regimului invenţiilor
de serviciu, decât în absenţa unor clauze contractuale mai favorabile inventatorului.
Acest regim poate fi rezumat astfel :
Dr. YOLANDA EMINESCU, Regimul juridic al creaţiei intelectuale. Comentariul Legii brevetelor
16

de invenţie, Ediţia a II-a, ed. LUMINA LEX 1997, p. 7.


48
a. brevetul aparţine angajatorului, dacă contractul de muncă prevede o misiune
inventivă specială încredinţată expres salariatului şi care corespunde funcţiilor sale
efective;
b. în lipsa unei clauze contractuale diferite, brevetul aparţine organizaţiei care a
încheiat un contract de cercetare cu inventatorul;
c. în lipsa unor clauze contractuale diferite, în toate celelalte cazuri brevetul
aparţine inventatorului salariat, chiar dacă, pentru realizarea invenţiei a folosit
mijloacele tehnice ale întreprinderii în care era angajat sau invenţia aparţine
domeniului de activitate al acesteia.
În toate cazurile, inventatorul are obligaţia de a informa pe cel care l-a angajat,
cu privire la realizarea invenţiei.
Inventatorul va putea breveta invenţia pe numele său, în toate cazurile, inclusiv
cele de la lit. a şi b de mai sus, dacă în termen de 60 de zile de la data când a fost
informat, angajatorul nu a depus cererea de brevet.
Potrivit alin. final al art. 5, angajatorul va avea un drept de preferinţă la
încheierea unui contract de cesiune sau licenţă cu inventatorul, cu condiţia de a
exercita acest drept în termen de 3 luni din momentul în care a primit oferta
inventatorului.
Art. 7 defineşte invenţia brevetabilă într-o formulare clară şi modernă şi
formulează cele trei condiţii de brevetabilitate : noutate, activitate inventivă şi caracter
industrial, elemente care sunt la rândul lor definite : - la art. 8 : „ O invenţie este nouă
dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii” , - art. 10 „ O invenţie este considerată ca
implicând o activitate inventivă dacă , pentru o persoană de specialitate , ea nu rezultă
în mod evident din cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii” , - art. 11 „ O invenţie este
susceptibilă de aplicare industrială dacă obiectul său poate fi realizat sau utilizat cel
puţin în unul dintre domeniile industriale , inclusiv în agricultură” . În definiţia
caracterului industrial apare criteriu repetabilităţii. Alt fel spus, invenţia este
susceptibilă de a fi reprodusă, cu aceleaşi caracteristici, ori de câte ori ar fi necesar .
Deosebit de importantă este dispariţia din noua lege a diferitelor forme de
cesiune legală, care făceau obiectul art. 14 lit. a şi b din vechea lege şi care acopereau
de fapt 90-95% din cererile de brevet, ceea ce făcea inutilă reglementarea specială a
unor cazuri de nebrevetabilitate.
Legea nouă este caracterizată şi printr-o amplă reglementare a procedurii în faţa
O.S.I.M.17. Să remarcăm, cu privire la depozitul cererii, faptul că, pentru a fi
înregistrată cererea trebuie să fie însoţită de descrierea invenţiei, dar că revendicările şi
desenele explicative pot fi depuse în termen de 2 luni de la înregistrare. Data
depozitului naţional este data înregistrării în Registrul Naţional şi potrivit prevederilor
art. 17 se asigură o prioritate din momentul constituirii depozitului sau de la data
priorităţii invocate şi recunoscute.
Art. 18 alin. ultim face o menţiune specială cu privire la invenţiile referitoare la
un „microorganism” şi depozitul său la o instituţie indicată printr-o decizie a
guvernului sau având calitatea de autoritate de depozit internaţional.
Actele care confirmă prioritatea invocată (de depozit sau expoziţie) pot fi
depuse într-un termen de 3 luni de la data depozitului. Priorităţile care n-au fost
invocate în momentul depozitului, vor putea fi invocate în termen de 2 luni de la
constituirea acestuia.
17
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
49
Publicarea cererilor care îndeplinesc condiţiile legale, se va face într-un termen
de 18 luni de la constituirea depozitului reglementar, termen care poate fi redus la
cererea depunătorului aşa cum expres prevede art. 23 din lege.
Examenul cererii se face potrivit prevederilor art. 25 din lege, la cererea
depunătorului, formulată fie în momentul constituirii depozitului, fie într-un termen de
30 de luni de la această dată.
În conformitate cu prevederile art. 29 din lege, decizia va fi luată în termen de
18 luni de la cererea depunătorului de a se proceda la examen şi va fi publicată în
termen de 30 de luni de la pronunţarea ei.
Până la luarea deciziei, depunătorul are dreptul să modifice revendicările,
desenele şi descrierea, fără însă a depăşi limitele divulgării în momentul depozitului.
În ipoteza în care cererea de examinare nu se face în termenele prevăzute de
lege, cererea de brevet se consideră abandonată.
În aceste cazuri, ca şi în cele de neplată a taxelor18 sau de retragere a cererii
Oficiul pronunţă o decizie de respingere.
Cu privire la capitolul consacrat drepturilor şi obligaţiilor, doctrina s-a
pronunţat în sensul că dispoziţiile sale sunt în general supraabundente, dar nu numai
dintr-o preocupare de fotogenie, ci mai ales cu intenţia de a explica inventatorilor, cât
mai pe larg, drepturile lor.
Potrivit prevederilor art. 33 din lege se aduce o nouă şi importantă precizare în
sensul că întinderea protecţiei este determinată de revendicări, care vor fi interpretate
în lumina descrierii şi a desenelor.
Art. 35 prevede următoarele 6 ipoteze de folosire a unei invenţii, care nu aduc
atingere dreptului exclusiv al titularului :
- folosirea invenţiilor în construcţia şi în funcţionarea vehiculelor , precum şi
utilizarea pe bordul vehiculelor terestre, navale şi aeriene (aparţinând ţărilor membre
ale unor convenţii internaţionale la care România este parte), care trec temporar sau
accidental pe teritoriul ţării;
- exerciţiul unui drept de posesiune anterioară şi personală;
- producerea şi utilizarea într-un scop exclusiv privat şi necomercial ;
- punerea în vânzare sau vânzarea de exemplare ale unui produs brevetat,
anterior vândute de titularul brevetului
- folosirea cu bună-credinţă a invenţiei de către terţi în intervalul de timp dintre
decăderea din drepturi a titularului de brevet şi revalidarea brevetului ;
- exploatarea de către terţi a invenţiei sau a unei părţi a acesteia la a cărei
protecţie s-a renunţat .

18
Vezi prevederile art. 47 din lege.
50
Dreptul inventatorului la nume este expres prevăzut la art. 36 din lege care
adaugă că în cazurile în care titularul brevetului este o altă persoană decât
inventatorul, acesta din urmă are dreptul la eliberarea unui duplicat al
brevetului.
În art. 37 din lege, în materia drepturilor patrimoniale, se face consacrarea
regulii libertăţii contractuale.
În caz de neplată a anuităţilor pentru menţinerea în vigoare a brevetului,
intervine sancţiunea decăderii, prevăzută de art. 38 care consacră însă
dreptul titularului la revalidarea brevetului, în temeiul unei cereri motivate.
Legea prevede dreptul terţilor care au folosit invenţia în intervalul dintre
decădere şi revalidare, de a continua folosirea, în aceleaşi condiţii şi limite.
În art. 41 se consacră dreptul titularului de a renunţa expres la brevet. În cazul
invenţiilor de serviciu, renunţarea titularului trebuie să fie comunicată inventatorului,
care va avea dreptul să ceară transferul pe numele său.
Legea nouă menţine obligaţia de a efectua primul depozit în ţară. Brevetarea în
străinătate este însă încurajată. Titularul brevetului este obligat să informeze OSIM –
ul în caz de obţinere a brevetului în străinătate.
Transmisibilitatea dreptului la eliberarea brevetului, a brevetului eliberat şi a
drepturilor născute din brevet, este consacrată într-o redactare analitică în art. 47. În
schimb cu excepţia acestei dispoziţii de principiu, legea nu cuprinde nici o altă
dispoziţie cu privire la diferitele forme de transmisiune şi particularităţile lor. Ea
consacră în schimb restul capitolului (art. 48-52), licenţelor obligatorii şi din oficiu.
Dispoziţiile art. 48, privind licenţa obligatorie în caz de neexploatare a
brevetului şi condiţiile în care pot fi acordate aceste licenţe, sunt o reproducere a
textelor Convenţiei de la Paris (art. 5 alin. 4).
Drepturile patrimoniale ale titularului de brevet se stabilesc prin contract şi, în
caz de dezacord între părţi, prin hotărârea Tribunalului Municipiului Bucureşti.
Un capitol important din lege priveşte apărarea drepturilor (art. 53-66).
Este vorba de :
- contestaţia împotriva deciziilor Oficiului, care poate fi declarată în termen de 3
luni de la comunicare (art. 53);
- revocarea de către Oficiu a deciziilor sale, la cererea celor interesaţi, introdusă
în termen de 6 luni de la publicarea deciziei (art. 54);
- acţiunea penală în caz de însuşire ilicită a calităţii de autor al invenţiei (art.
57), sancţionată cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă;
- contrafacerea, sancţionată cu închisoare de la 3 luni la 2 ani, sau amendă.
Legea prevede dreptul celui păgubit la repararea daunelor, potrivit dreptului

comun, precum şi posibilitatea pentru tribunal de a decide confiscarea obiectelor

contrafăcute.

Art. 58 alin. final extinde aplicarea acestei dispoziţii la persoanele beneficiind


de protecţia provizorie prevăzută de art. 35 alin. 1.
Articolele 67-68 privesc atribuţiile Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci.

51
Ultimele articole ale legii sunt grupate în capitolul VIII Dispoziţii tranzitorii şi
finale.

Subiecţii raporturilor juridice ale dreptului proprietăţii industriale

Legea nr. 64/1991 distinge două categorii de subiecţi de drept :


- subiect individual unic – inventatorul sau succesorul său în drepturi ;
- subiect colectiv – în situaţia în care invenţia a fost creată de mai mulţi
inventatori, fiecare având calitatea de coautor a invenţiei. Condiţiile
existenţei subiectului colectiv nu diferă de cele prevăzute de lege în cazul
dreptului de autor.
Dacă inventatorul este salariat, în lipsa unor prevederi contractuale mai
avantajoase lui, dreptul la brevetul de invenţie aparţine :
a – unităţii – pentru invenţiile realizate în exercitarea unui contract de muncă în
care se prevede pentru angajat o misiune inventivă încredinţată în mod explicit şi care
corespunde cu funcţiile acestuia.
1 - Invenţia a fost creată în cadrul unui contract cu misiune inventivă. Misiunea
inventivă poate fi introdusă în contractul individual de muncă în mai multe feluri :
- în momentul încheierii contractului individual de muncă la angajare;
- contractul individual de muncă reînnoit şi care prevede o misiune inventivă;
- încheierea unui act adiţional la contractul individual de muncă prin care se
prevede o misiune inventivă.
2 – Invenţia a fost realizată în cadrul unui contract de cercetare în care se poate
prevedea o clauză prin care dreptul la eliberarea brevetului de invenţie să aparţină fie :
- unităţii care a comandat lucrarea;
- unităţii de cercetare;
- ambelor.
În lipsa acestor clauze, dreptul la brevetul de invenţie aparţine unităţii care a
comandat cercetarea.
3 – În cazul în care s-au prevăzut prin contract că invenţiile vor fi realizate de
salariat, fie în exerciţiul funcţiilor sale, fie în domeniul unităţii, fie cu ajutorul material
al unităţii, dreptul la eliberarea brevetului de invenţie aparţine unităţii.
b – salariatului – pentru invenţiile sale realizate fie în exercitarea funcţiilor
sale, fie în domeniul de activitate al unităţii, fie cu ajutorul material al unităţii.
Dreptul la eliberarea brevetului de invenţie aparţine salariatului în următoarele
situaţii :
- există o clauză prin care dreptul la brevetul de invenţie aparţine salariatului;
- invenţia a fost creată de salariat fie în exercitarea funcţiilor sale, fie în
domeniul de activitate al unităţii, fie cu ajutorul material al unităţii şi nu există clauză
contractuală contrară;

52
- invenţia a fost realizată de salariat în timpul executării contractului
individual de muncă dar ea nu este în legătură cu activitatea unităţii şi nu a
fost creată în exercitarea funcţiei salariatului;
- deşi dreptul la brevetul de invenţie aparţine unităţii, datorită faptului că
invenţia a fost realizată în cadrul unui contract de cercetare, dar dacă
unitatea, în termen de 60 de zile de la data când salariatul a informat în scris
unitatea despre realizarea invenţiei, nu a depus cerere de brevetare a
invenţiei la OSIM;
- unitatea nu este interesată de eliberarea brevetului.

Obligaţiile persoanelor fizice titulare de brevet care sunt salarizate cu


contract de muncă pentru o misiune inventivă.

1 – Obligaţia de a informa unitatea în scris despre realizarea invenţiei şi despre


stadiul în care s-a ajuns cu ea.
2 – Obligaţia de a nu divulga invenţia realizată.
3 – Obligaţia de a achita taxele referitoare la brevet.

Obligaţiile unităţilor titulare de brevet

1 – Obligaţia de a-l informa pe inventator că renunţă la brevet şi ca urmare


acesta poate să-şi breveteze singur invenţia.
2 – Obligaţia unităţii de a informa pe inventator asupra stadiului în care se află
cererea depusă la OSIM pentru obţinerea brevetului de invenţie.
Dacă unitatea va fi titular de brevet de invenţie va avea obligaţia să plătească
taxele pentru menţinerea în vigoare a brevetului de invenţie.

Obiectul raportului juridic de invenţie

Obiectul raportului este constituit din invenţia care urmează a fi brevetată.


Capitolul II din Legea nr. 64/1991 se intitulează INVENŢIA BREVETABILĂ.
Pentru ca o invenţie să poată fi protejată prin brevet de invenţie, trebuie să
îndeplinească 3 condiţii :
a) să fie nouă :
Noutatea presupune ca ea să nu fie cunoscută în stadiul tehnicii, care cuprinde
toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului până la data înregistrării cererii
de brevet de invenţie sau a priorităţii recunoscute.
b) să rezulte dintr-o activitate inventivă :
Această condiţie este îndeplinită dacă pentru o persoană de specialitate din acel
domeniu invenţia nu rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în stadiul
tehnicii.
c) să fie susceptibilă de aplicare industrială :
Obiectul invenţiei poate fi folosit cel puţin într-un domeniu de activitate din
industrie, agricultură şi poate fi reprodus în aceleaşi caracteristici ori de câte ori este
necesar.
Invenţia poate avea ca obiect : - un produs,
- un procedeu,
53
- o metodă.
Conform art. 12 din lege, nu pot fi brevetate invenţii care contravin ordinii
publice şi bunelor moravuri. Ceea ce înseamnă că încălcarea acestei dispoziţii
imperative duce la nebrevetabilitatea unei invenţii.
Nu sunt considerate invenţii brevetabile : ideile, descoperirile, teoriile ştiinţifice,
modelele matematice, programele de calculator în sine, soluţiile cu caracter economic
sau de organizare, diagramele, metodele de învăţământ şi instruire, regulile de joc,
sistemele urbanistice, planurile şi metodele de sistematizare, fenomenele fizice în sine,
reţetele culinare, realizări cu caracter estetic.

Clasificarea invenţiilor

1. După criteriul brevetabilităţii :


- invenţii brevetabile : - pionier
- obişnuite
- complementare : - de perfecţionare
- de completare
- invenţii nebrevetabile.

2. După obiectul invenţiei brevetate :


- invenţie de produs nou industrial
- invenţie de procedeu sau metodă
- invenţie de noi combinaţii realizate prin reunirea într-o modalitate nouă fie a
unor elemente cunoscute, fie a unor elemente cunoscute cu elemente noi, care în
combinaţia realizată să reprezinte o alcătuire în care elementele componente prin
specificul construcţiei, funcţionării, tehnologiei lor se intercondiţionează reciproc în
aşa fel încât soluţionează o problemă tehnică dată obţinându-se eficienţe noi sau
superioare.

3. După natura invenţiei :


- invenţii simple – au ca obiect o soluţie tehnică sau produs nou, ori un
procedeu.
- complexe – au ca obiect mai multe soluţii conjugate.

4.După obligaţiile contractuale ce revin inventatorului :


- invenţii libere – a căror modalitate de protecţie prin brevet este lăsată la
latitudinea autorului invenţiei.
- de serviciu – realizată în baza unui contract de muncă cu misiune inventivă.

5.După apartenenţa drepturilor asupra invenţiei :


- invenţii proprii sau necesionate , care revin autorului
- invenţii cesionate.

6.După subiecţii protecţiei :


- invenţii individuale
- invenţii colective.
54
Titlurile de protecţie a invenţiilor

În România, protecţia juridică se realizează prin brevet, dar titlul de protecţie


mai poate fi certificat de autor sau de inventator. Aceste titluri au rolul de a asigura o
ocrotire specifică invenţiei, sau de a asigura drepturile inventatorilor asupra invenţiilor
realizate.
Certificatul ca titlu de protecţie a fost prevăzut în Legea nr. 62/1974 în situaţia
în care invenţia era brevetată de unitate. În această situaţie inventatorul avea dreptul la
eliberarea unui certificat de inventator.
Spre deosebire de brevet acest certificat de invenţie nu era un titlu de protecţie a
invenţiei, ci un titlu prin care se recunoştea inventatorului calitatea de autor al
invenţiei şi drepturile ce decurgeau din această calitate.
În prezent, legiuitorul a renunţat la acest certificat, iar în situaţia în care titularul
brevetului este unitatea, inventatorul va primi un duplicat al brevetului de invenţie.
Certificatul este folosit ca titlu de protecţie a invenţiei în Franţa unde Legea din
1968 prevede 3 titluri de protecţie :
A – brevet de inventator – asigură o protecţie timp de 20 de ani de la data
constituirii depozitului cu condiţia achitării taxelor anuale.
B – certificat de utilitate – mic brevet ce acordă o protecţie de 6 ani.
C – certificat adiţional – conferit pentru elementele de perfecţionare.
În legislaţia ţărilor vecine a existat un certificat de autor, inventatorul având un
drept de opţiune între acesta şi brevet.

Brevetul ca titlu de protecţie

Cuvântul brevet provine din latinescul „brevis” ceea ce înseamnă scurt, puţin,
mic.
În Roma antică – nota brevis însemna menţiunile succinte pe care cei însărcinaţi
le făceau despre discursurile oratorilor în senat.
Privilegiile – un alt termen folosit pentru recunoaşterea drepturilor de autor în
sec. XIV şi XV, urmând apoi perioada în care drepturile referitoare la invenţii sunt
denumite patente.
În legea franceză din 1791 apare denumirea de brevet, care va fi preluată şi de
legea italiană – 1855, legea spaniolă – 1878, legea portugheză – 1896.
Astăzi patent înseamnă brevet, având semnificaţia de titlu de protecţie a
invenţiei.
Convenţia de la Paris din 1883 a folosit pentru prima oară în convenţie
internaţională denumirea de brevet.
Brevetul este titlul eliberat de către O.S.I.M. , care conferă titularului său
un drept exclusiv de exploatare , pe durata de valabilitate a acestuia .

55
Note de curs

DREPTUL PROPRIETĂŢII INTELECTUALE

CURSUL 8.

DREPTUL PROPRIETĂŢII INDUSTRIALE.

Obţinerea brevetului

Spre deosebire de dreptul de autor, în domeniul proprietăţii industriale, protecţia


juridică este legată de îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege.
În privinţa invenţiilor, legea prevede procedura de obţinere a brevetului în
capitolul III., referitor la înregistrarea, publicarea şi examinarea cererii de brevet,
eliberarea brevetului.
Această procedură se desfăşoară în faţa OSIM şi cuprinde mai mult etape şi care
sunt detaliate în regulamentul de aplicare a legii (M.O. nr. 348 din 2003, H.G. nr.
499/2003)
Redactarea cererii de eliberare a brevetului – este operaţia de întocmire a
înscrisului pretins de lege prin care solicitantul, personal sau prin mandatar solicită
OSIM eliberarea brevetului.
Cererea de eliberare a brevetului se completează pe formular tipizat şi în limba
română. Dacă sunt mai mulţi solicitanţi, aceştia vor trebui să-şi menţioneze numele,
domiciliul şi cetăţenia pe cererea tip, iar dacă este o persoană juridică în cerere se va
menţiona pe lângă elementele de identificare ale persoanei juridice şi numele şi
prenumele conducătorului societăţii.
Pe lângă cerere, solicitantul va trebui să mai depună descrierea invenţiei,
revendicările şi desenele explicative, dacă acestea sunt necesare. Toate aceste
documente alcătuiesc depozitul naţional reglementar.
Descrierea invenţiei este prezentarea în scris a invenţiei în condiţiile art. 15 din
lege şi trebuie să cuprindă obligatoriu următoarele :
- titlul invenţiei, fără a divulga invenţia,
- precizarea domeniului de aplicare a invenţiei,
- prezentarea stadiului anterior al tehnicii în măsura în care solicitantul îl
cunoaşte şi îl consideră util pentru înţelegerea invenţiei,
- expunerea invenţiei astfel încât să fie înţeleasă problema tehnică pe care o
realizează,
- prezentarea în detaliu a obiectului invenţiei pentru care se solicită protecţie şi
modul său de executare şi folosire cât şi indicarea în mod explicit a modului în care
invenţia îndeplineşte condiţia de aplicare industrială.
Revendicările determină întinderea protecţiei conferite prin brevet şi acestea
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :
- să definească în termeni tehnici obiectul pentru care se solicită protecţie,
- să indice elementele tehnice ale invenţiei, care trebuie să se bazeze în
întregime pe descrierea invenţiei.

56
Revendicările pot fi independente sau dependente şi trebuie să asigure protecţia
invenţiei în limitele pentru care aceasta poate fi finalizată cu aceleaşi efecte tehnice; să
constituie elemente noi, suficient de conturate astfel încât să asigure reproducerea
invenţiei.
Dacă cererea de brevet conţine desene explicative toate elementele tehnice
menţionate într-o revendicare vor fi însoţite de semnele de referinţă respective.
Desenele sunt necesare în măsura în care contribuie la înţelegerea invenţiei şi a
elementelor de noutate ce o caracterizează.
Pe lângă aceste documente care alcătuiesc depozitul naţional reglementar,
solicitantul de brevet de invenţie este obligat să depună şi alte documente care nu
condiţionează data depozitului naţional reglementar, dar care sunt necesare :
- rezultatul invenţiei care indică domeniul tehnic căruia îi aparţine.
- procura în cazul în care depunerea cererii se face prin mandatar autorizat, sub
semnătură privată la înregistrarea cererii sau într-un termen de 3 luni de la data
depozitului.
- actul de prioritate care este data primului depozit al cererii de brevet,
indiferent de autoritatea naţională competentă la care s-a făcut depozitul cererii în
condiţiile Convenţiei de la Paris.
Persoanele fizice şi juridice străine, ale statelor părţi la convenţiile la care
România este parte precum şi resortisanţii acelor state sau succesorii lor în drepturi
beneficiază de un drept de prioritate cu începere de la data primului depozit, dacă
solicită, în termen de 12 luni de la această dată acordarea unui brevet pentru aceeaşi
invenţie.
Este admisă într-o cerere de brevet invocarea unor priorităţi multiple cu condiţia
respectării unităţii invenţiei şi a termenului de prioritate.
Invocarea priorităţii unei invenţii într-o cerere de brevet se poate face şi în baza
unui depozit creat în urma expunerii produsului, conform invenţiei, într-o expoziţie
internaţională organizată în România sau în statele membre ale convenţiilor la care
România este parte, dacă cererea de brevet este depusă în termen de 6 luni de la data
introducerii în expoziţie a produsului.
Autorizarea privind dreptul la invocarea priorităţii. Când solicitantul cererii de
brevet invocă un drept de prioritate care aparţine altei persoane pentru recunoaşterea
priorităţii este necesară depunerea la OSIM a unei autorizaţii din partea cedentului din
care să rezulte că solicitantul are dreptul să invoce prioritatea primului depozit.
Actul de transmitere a dreptului la eliberarea brevetului de invenţie. Dacă
inventatorul sau inventatorii au cedat dreptul la eliberarea brevetului de invenţie unei
persoane fizice sau juridice înainte de depunerea cererii de brevet de invenţie
solicitantul va depune la OSIM actul prin care solicită această transmitere.
Cererea de brevet trebuie să se refere numai la o singură invenţie şi trebuie să
fie depusă la Registratura generală a OSIM fie direct, fie prin poştă – recomandat cu
confirmare de primire.
OSIM va înscrie pe cerere data primirii, numărul de la Registratura generală a
OSIM şi documentele primite sub semnătură. Un exemplar al cererii completat se va
returna solicitantului, pentru confirmarea primirii.
În cazul în care în perioada de la înregistrarea unei cereri de brevet şi până la
eliberarea brevetului, printr-o hotărâre judecătorească se stabileşte că altă persoană

57
decât solicitantul sau succesorul său în drepturi este îndreptăţit la eliberarea brevetului,
OSIM este obligat să execute hotărârea judecătorească.
Odată cu depunerea cererii de brevet, solicitantul are obligaţia să depună şi taxa
de înregistrare a cererii. Toate cererile de brevete de invenţie, indiferent de solicitant
se depun în limba română.
Datele conţinute în cererea de brevet sunt confidenţiale până la publicarea
acestora de către OSIM, divulgarea lor fără acordul inventatorului fiind interzise
indiferent de modalitatea în care persoanele au luat cunoştinţă de ele şi oricare ar fi
calitatea lor (mandatar, consilier în proprietate industrială).
Divulgarea înainte de publicare a cererii de brevet se pedepseşte conform
dispoziţiilor legii penale. OSIM are obligaţia să asigure confidenţialitatea cererii de la
data depunerii acesteia la registratură până la publicare.
Atribuirea caracterului secret unor invenţii din domeniul apărării şi siguranţei
naţionale create pe teritoriul României revine Ministerului Apărării şi Ministerului de
Interne, cât şi Serviciului Român de Informaţii prin reprezentanţii lor desemnaţi.
Atribuirea caracterului secret se face în termen de 15 zile de la data depozitului
naţional prin aplicarea pe documentaţia cererii a unei ştampile cu înscrisul secret şi
semnătura în clar a reprezentantului care a atribuit acest caracter.
Cererile de brevet de invenţie care îndeplinesc condiţiile de fond şi de formă
prevăzute de lege se publică după expirarea unui termen de 18 luni de la data
depozitului naţional sau a priorităţii invocate şi recunoscute.
Pentru ca cererile să fie publicate în termenul arătat, OSIM examinează cererea
şi documentaţiile depuse odată cu aceasta verificând dacă au fost îndeplinite cerinţele
legale ceea ce reprezintă faza de examinare preliminară a cererii de brevet de invenţie.

Examinarea de fond a cererii de brevet

Condiţii :
1 – Începerea examinării să fi fost cerută (cererea se poate face la data
depozitului cererii de brevet sau separat, într-un termen de 30 de luni de la această
dată).
2 – Să se fi achitat taxa de examinare.
3 – Să existe dovada plăţii acestei taxe.
Dacă după publicarea cererii o altă persoană cere examinarea în fond, acest fapt
se notifică solicitantului. Examinarea cererii de brevet are în vedere următoarele :
- invenţia să fie expusă în descriere, revendicări şi desene suficient de clar,
complet şi corect din punct de vedere ştiinţific şi tehnic astfel încât o persoană de
specialitate în domeniu să nu desfăşoare o activitate inventivă.
- să fie invocate priorităţile şi să fie stabilită unitatea inventivă şi
brevetabilitatea ei. OSIM are dreptul să ceară solicitantului actele pe care le consideră
necesare în legătură cu depozitul constituit sau îndeplinirea condiţiilor de brevetare.

Hotărârile OSIM

În urma examinării cererii de brevet, în conformitate cu prevederile legii,


examinatorul de stat de specialitate întocmeşte un raport de examinare pe baza căruia

58
o comisie de examinare din cadrul OSIM ia o hotărâre, fie de acordare a brevetului de
invenţie, fie de respingere.
Comisia este formată dintr-un preşedinte desemnat de către directorul general al
OSIM şi 2 membrii desemnaţi de şeful serviciului de examinare de specialitate.
Toate hotărârile luate de comisie se comunică solicitantului sau succesorilor săi
în termen de 30 de zile şi se înscriu în Registrul Naţional al cererilor de brevete de
invenţie depuse.
Hotărârile de acordare a brevetului de invenţie se publică în Buletinul Oficial de
proprietate industrială, iar descrierile şi revendicările în 3 luni de la emiterea hotărârii
de acordare a brevetului.
Împotriva hotărârilor OSIM privind cererea de brevet, persoanele interesate pot
formula contestaţii sau cereri de revocare în termen de 3 luni de la comunicare.
Potrivit art. 54 orice persoană interesată poate cere revocarea în tot sau în parte
a hotărârilor de acordare a brevetului de invenţie în termen de 6 luni de la publicarea
descrierilor, revendicărilor şi desenelor pentru neîndeplinirea oricăror condiţii
prevăzute de lege pentru invenţia brevetabilă.
Cererea de revocare, pentru a putea fi invocată, va cuprinde expunerea
motivelor şi documentelor în susţinere, nerespectarea condiţiilor de formă şi
procedură.
Contestaţiile şi cererile de revocare se soluţionează de comisia de reexaminare
formată din alte persoane decât cele care au examinat cererea în fond. Unul dintre
membrii acestei comisii este consilierul juridic al OSIM.
Comisia poate hotărî :
a – Admiterea contestaţiei sau cererii de revocare dispunând acordarea
brevetului de invenţie ori respingerea cererii sau trimiterea cauzei de reexaminare în
serviciul de specialitate al OSIM.
b – Respingerea contestaţiei sau cererii de revocare.
Hotărârile de respingere, luate de comisia de reexaminare pot fi atacate la
Tribunalul municipiului Bucureşti în termen de 30 de zile de la comunicare.
OSIM poate proceda din oficiu la revocarea hotărârilor sale pentru
neîndeplinirea prevederilor legii dar numai până la comunicarea hotărârii.
Dacă OSIM hotărăşte acordarea brevetului de invenţie acesta va fi eliberat de
către directorul general al OSIM. Brevetele se înscriu în registrul naţional al brevetelor
de invenţie. După eliberarea brevetului de invenţie, titularul datorează taxe pe perioada
de la data depozitului până la eliberarea brevetului conform legii.

Perioada de valabilitate a brevetului

Perioada de valabilitate a brevetului exprimă durata de timp în care protecţia


legală a invenţiei este actuală. Această durată este reglementată diferit în funcţie de
caracterul brevetului. Perioada de valabilitate este de 20 de ani . Perioada de
valabilitate începe să curgă de la data constituirii depozitului naţional reglementar.
Termenele care stabilesc perioada de valabilitate a brevetului se calculează
potrivit normelor de procedură civilă.

Încetarea perioadei de valabilitate a brevetului

59
Încetarea perioadei de valabilitate a brevetului, marchează momentul în care
răstimpul de valabilitate al brevetului a încetat sau împrejurările în care drepturile care
decurg din brevet se sting.
Cauzele care duc la încetarea valabilităţii brevetului de invenţie sunt cele care
determină încetarea drepturilor ce decurg din brevet şi se concretizează în :
A. Cauze de stingere a drepturilor ce decurg din brevetul de invenţie, sunt
următoarele :
- expirarea duratei de protecţie,
- renunţarea titularului de brevet.
Expirarea – împlinirea termenului de valabilitate a brevetului .
Renunţarea – manifestarea de voinţă prin care titularul de brevet de invenţie,
înainte de expirarea brevetului îşi abandonează dreptul asupra brevetului său. La
brevet pot renunţa numai titularii acestuia. Când există mai mulţi titulari, fiecare dintre
aceştia trebuie să renunţe expres la dreptul respectiv.
Obiectul renunţării poate fi numai brevetul, iar durata renunţării priveşte
perioada până la expirarea brevetului, răstimp în care dacă nu ar fi intervenit
renunţarea, brevetul fiind în vigoare, valabilitatea acestuia s-ar fi menţinut.
Renunţarea poate fi totală - când vizează revendicările în totalitate, sau parţială
– când se referă numai la o parte din ele. Renunţarea poate să privească o invenţie
principală sau una complementară, ori pe ambele deodată.
Renunţarea ca act unilateral de voinţă este în afara anulării pentru vicii de
consimţământ irevocabilă şi trebuie să fie redactată în scris şi semnată de autorul sau
autorii ei.
Declaraţia de renunţare trebuie depusă la OSIM şi înregistrată. Comisia care a
examinat şi a acordat brevetul după ce verifică legalitatea renunţării, hotărăşte motivat
asupra admiterii sau respingerii cererii respective.
Prin renunţare drepturile titularului se sting numai pentru viitor. Pentru perioada
trecută cuprinsă între începerea valabilităţii brevetului şi data renunţării, brevetul îşi
produce toate efectele juridice prevăzute de lege.
Data care determină momentul în care efectele juridice ale renunţării se produc
este data înregistrării cererii de renunţare la OSIM. Din acest moment renunţarea este
opozabilă terţilor, invenţia devenind publică iar titularul de brevet şi-a abandonat
drepturile.
B. Decăderea din drepturile conferite de brevet
Decăderea din drepturi este o consecinţă suportată de titularul de brevet în
situaţia în care nu-şi plăteşte taxele legale, datorate anual pentru menţinerea în vigoare
a brevetului.
Potrivit art. 45 alin. 3 din lege decăderea se publică în Buletinul OSIM.
Pentru persoanele fizice sau juridice străine taxele se datorează în valută.

C. Cauze de anulare
Fiind un act juridic, în situaţia în care brevetul nu a fost întocmit în conformitate
cu dispoziţiile legale, acesta poate fi lovit de nulitate.
Analiza cauzelor de nulitate ne duc la concluzia că suntem în prezenţa unei
nulităţi absolute. Acestea sunt :

60
- nebrevetabilitatea investiţiei în situaţia în care invenţia contravine ordinii
publice şi bunelor moravuri.
- neîndeplinirea condiţiilor legale pentru existenţa invenţiei brevetabile.
Nulitatea poate fi invocată de orice persoană interesată şi poate fi făcută în tot
cursul duratei de valabilitate a brevetului şi se judecă de către Tribunalul municipiului
Bucureşti.
Hotărârile judecătoreşti prin care se anulează brevetul se înregistrează la OSIM
şi se publică în termen de 30 de zile.

TRANSMITEREA DREPTURILOR REFERITOARE LA INVENŢII

Transmiterea drepturilor născute din crearea unei invenţii se poate face atât pe
cale succesorală legală sau testamentară cât şi prin acte între vii (inter vivos) respectiv
prin cesiune sau prin licenţiere.
Cesiunea este convenţia prin care titularul dreptului la acordarea brevetului ori
titularul dreptului asupra brevetului transmite în tot sau în parte, gratuit sau oneros,
drepturile sale născute din invenţie, unei alte persoane.
Cesiunea este totală dacă se transmit drepturile în integralitatea lor iar parţială
când se transmit numai o parte din aceste drepturi.
Cesiunea poate fi parţială :
- din punct de vedere teritorial, dacă se referă la limitarea la o parte din teritoriu,
- din punct de vedere al aplicaţiilor, dacă invenţia este susceptibilă de mai multe
aplicaţii şi numai o parte dintre acestea formează obiectul transmiterii,
- din punct de vedere al conţinutului dreptului transmis când cesiunea poate să
se refere, spre exemplu, numai asupra dreptului exclusiv de a fabrica produsul brevetat
cu păstrarea dreptului de a comercializa acele produse.
În toate cazurile cesiunea parţială se traduce printr-o coproprietate asupra
brevetului.
Cesiunea este oneroasă când se încheie contra unui echivalent şi generează
pentru cedent obligaţia de a garanta valabilitatea brevetului la data transmisiunii, fără a
fi ţinut de vreo garanţie a valorii comerciale a invenţiei.
Cesiunea gratuită are loc în ipoteza în care cedentul acţionează dintr-o intenţie
de liberalitate.
Cesiunea se poate rezilia sau rezoluţiona potrivit regulilor de drept comun.
Cesiunea drepturilor la acordarea brevetului, în cazul invenţiilor libere poate fi
consimţită odată cu înregistrarea acesteia, ori în cursul efectuării procedurii de
acordare a brevetului.
Cesiunea dreptului asupra brevetului poate fi consimţită de cei în drept doar
după acordarea brevetului. Poate fi de drept comun când titularul îşi poate transmite
dreptul cui doreşte, sau specială când titularul nu-şi poate cesiona dreptul decât unei
instituţii specializate.
Licenţa poate fi exclusivă sau neexclusivă.
Deoarece invenţiile au o importanţă deosebită pentru progresul tehnic al unei
ţări, interesul general este ca orice invenţie să fie pusă în aplicare. Legea prevede că la
cererea oricărei persoane interesate Tribunalul municipiului Bucureşti poate acorda o
licenţă obligatorie la expirarea unui termen de 4 ani de la înregistrarea cererii de

61
brevet sau a unui termen de 3 ani de la eliberarea brevetului socotindu-se termenul
care expiră cel mai târziu.
Această licenţă se acordă numai în situaţia în care invenţia nu a fost aplicată sau
insuficient aplicată pe teritoriul României, iar titularul brevetului nu poate să justifice
inacţiunea şi nici nu s-a ajuns la o înţelegere cu acesta.
Licenţa obligatorie este întotdeauna neexclusivă şi este acordată în condiţii
determinate în ceea ce priveşte durata, nivelul redevenţelor şi drepturilor băneşti
cuvenite inventatorului. Această licenţă se înregistrează la OSIM şi produce efecte din
momentul înregistrării. Poate fi retrasă tot de către Tribunalul municipiului Bucureşti
în situaţia în care beneficiarul ei nu respectă condiţiile de exploatare a invenţiei în
condiţiile stabilite.

Mijloacele de apărare a drepturilor privind invenţiile

Apărarea drepturilor privind invenţiile se poate face prin mijloace de drept


administrativ, de drept civil şi/sau de drept penal.
Mijloacele de drept administrativ vizează posibilitatea contestării hotărârilor
OSIM prin cereri de revocare adresate organului emitent şi soluţionate de către acesta.
OSIM este organ guvernamental şi are competenţă generală pe întreg teritoriul
României în privinţa invenţiilor, mărcilor, denumirilor geografice şi a celorlalte
elemente care pot face obiectul dreptului de proprietate industrială.
OSIM reprezintă România în relaţiile cu celelalte organisme internaţionale
similare şi cu organizaţia mondială a proprietăţii industriale.
Comisiile din cadrul OSIM, desfăşoară o activitate jurisdicţională
administrativă iar hotărârile acestor comisii pot fi atacate cu recurs la Tribunalul
municipiului Bucureşti.
Mijloacele de drept penal vizează faptele care constituie infracţiuni în acest
domeniu. Legea nr. 64/1991 stabileşte care sunt infracţiunile în acest domeniu astfel :
1 – conform dispoziţiilor art. 57 din lege, însuşirea fără drept, în orice mod, a
calităţii de inventator constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni
la 2 ani sau cu amendă.
2 – conform dispoziţiilor art. 58 din lege, constituie infracţiune contrafacerea
care în sensul legii este definită ca fabricarea, utilizarea sau punerea în circulaţie, fără
drept, a obiectului unui brevet sau al unui alt drept decurgând din brevet în cursul
duratei de valabilitate. Săvârşirea acestei infracţiuni se pedepseşte cu închisoare de la
3 luni la 2 ani sau cu amendă.
3 – conform dispoziţiilor art. 61 din lege, constituie infracţiune şi se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, divulgarea de către personalul OSIM
şi de către persoanele care efectuează lucrări în legătură cu invenţiile, a datelor
cuprinse în cererile de brevet până la publicarea lor.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii vătămate.
Mijloacele de drept civil şi procesual civil se concretizează prin acţiunile civile
care pot avea ca obiect următoarele :
1 – acţiunea în anulare a brevetului, acţiune care este de competenţa exclusivă a
Tribunalului municipiului Bucureşti.

62
2 – acţiuni care sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti conform
prevederilor codului de procedură civilă cu privire la competenţă :
a – cele privitoare la calitatea de autor sau titular de brevet,
b – cele privind alte drepturi decurgând din brevete de invenţie decât calitatea
de autor,
c – cele privind drepturile patrimoniale legate de contractele de cesiune şi
licenţă,
d – cele privind drepturile patrimoniale în cazul invenţiilor de serviciu,
e – cele privind dreptul de informare al inventatorului şi la asistenţă din partea
unităţii în cazul invenţiilor de serviciu.
În cazul săvârşirii unei infracţiuni din cele amintite, partea vătămată are dreptul
să ceară recuperarea prejudiciului suferit în urma comiterii infracţiunii, în condiţiile
dreptului comun. Acţiunile civile enumerate mai sus nu sunt supuse taxei de timbru.
Legea prevede că, în situaţia în care printr-o hotărâre judecătorească definitivă
se constată că o altă persoană decât cea care figurează în brevetul de invenţie este
îndreptăţită la acordarea brevetului, OSIM are obligaţia să elibereze brevetul persoanei
îndreptăţite şi să facă publică această schimbare.
Spre deosebire de celelalte state europene, noi nu avem un cod al proprietăţii
industriale şi nu dispunem de tribunalele de brevete – tribunale specializate. Este
necesar a se lua o serie de măsuri legislative care să realizeze apropierea sistemului
european în acest domeniu şi de Oficiul European de Brevete – organism care are
printre atribuţiile sale şi organizarea unor cursuri de perfecţionare a magistraţilor în
acest domeniu.

Regimul internaţional al invenţiilor

Convenţia de la Paris – 1883 – a stabilit următoarele principii :

1 – Principiul tratamentului naţional potrivit căruia cetăţeanul unei ţări membre


a Uniunii se bucură, referitor la drepturile privind invenţiile, în oricare din statele
unioniste de tratamentul pe care ţările respective îl aplică naţionalilor lor.
Această regulă fundamentală denumită şi principiul asimilării străinilor cu
naţionalii, asimilează în ceea ce priveşte protecţia legală acordată invenţiei pe străinul
cetăţean al unui stat unionist cu cetăţeanul oricăreia din statele membre ale uniunii.
2 – Principiul asigurării priorităţii convenţionale care se referă la recunoaşterea
dreptului de prioritate în favoarea resortisanţilor Uniunii care au depus într-una din
ţările membre ale Uniunii o cerere de brevet de invenţie. Acest principiu este cheia
întregului sistem al Convenţiei de la Paris.
Conform acestui principiu, prioritatea se naşte din primul depozit al unei cereri
de brevet de invenţie într-o ţară a Uniunii, aşa cum este consacrat în art. 4 lit. a, alin. 1
din Convenţie şi permite depunătorului sau succesorului său în drepturi de a efectua
unul sau mai multe depozite, având acelaşi obiect în oricare altă ţară a Uniunii, fără ca
acestea sau faptele petrecute în intervalul care s-a scurs de la efectuarea primului
depozit să-i fie opozabile.
Pentru a da naştere unui drept de prioritate, primul depozit trebuie să fie un
depozit naţional, cu alte cuvinte un depozit care îndeplineşte condiţiile cerute de
convenţiile internaţionale bilaterale sau multinaţionale încheiate între ţările uniunii.
63
Ţinând cont de prevederile Convenţiei de la Paris, legea română reglementează
în art. 45 – 46 modul în care se poate face brevetarea în străinătate a invenţiilor create
de persoane fizice române, stabilind următoarele reguli :
a – autorii invenţiilor trebuie să înregistreze cererea de brevet de invenţie la
OSIM şi apoi să ceară brevetarea în străinătate (primul depozit trebuie făcut în ţară),
b – în cazul invenţiilor din domeniul apărării şi siguranţei naţionale care au un
caracter secret, brevetarea în străinătate se face numai cu aprobarea instituţiilor care
le-au atribuit acest caracter secret.
În vederea brevetării în străinătate a invenţiilor, persoanele fizice îndreptăţite
pot beneficia de credite în valută pentru plata taxelor, ceea ce înseamnă că inventatorul
este obligat să plătească taxele în valută.
Pentru a-şi produce efectele acest al doilea principiu presupune îndeplinirea
următoarelor cerinţe : o primă cerere de brevet trebuie să fie depusă într-o ţară a
Uniunii indiferent dacă în baza acelei cereri a fost sau nu eliberat brevetul.
Aprecierea primului depozit se face potrivit regulii locus regit actum cu privire
la forma sau regularitatea depozitului.
Depunerea depozitului ulterior trebuie să privească o invenţie identică cu cea
cuprinsă în primul depozit şi să fie constituit într-un stat al Uniunii.
Invocarea priorităţii trebuie să se facă de către titulari sau succesorii lor în
drepturi odată cu depunerea cererii de brevet de invenţie. Prioritatea invocată trebuie
să fie confirmată prin actele de prioritate. Termenul de prioritate de 12 luni începe să
curgă din ziua depozitului primei cereri fără ca acea zi să fie cuprinsă în calcul, iar
dacă ultima zi este o zi nelucrătoare, termenul expiră în prima zi lucrătoare care
urmează.
Scopul urmărit de Convenţie prin consacrarea dreptului de prioritate a fost acela
de a asigura protecţia internaţională a investiţiilor, imposibil de realizat numai prin
garantarea tratamentului naţional.
3 – Principiul consacrării dreptului moral al inventatorului potrivit căruia,
inventatorului i se recunoaşte dreptul de a i se menţiona calitatea sa, cât şi numele şi
prenumele în brevetul acordat, în publicaţii sau documente ce privesc invenţia.
4 – Principiul sancţionării abuzului de monopol, regulă care permite ţărilor
resortisante să reglementeze sub forma licenţelor obligatorii sancţionarea titularilor de
brevet care fie nu exploatează, fie exploatează insuficient invenţia brevetată de care
dispune.
5 – Principiul recunoaşterii imunităţii vehiculelor terestre, navale şi aeriene,
care includ în structura lor lucrări realizate prin folosirea unor invenţii brevetate
(principiul se regăseşte în legea română la art. 37)

Acordul de la Haga – 1947 – acord care a avut drept scop crearea şi organizarea
institutului internaţional de brevete cu sediul la Haga – institut devenit Direcţia
Oficiului European de Brevete, oficiu care are ca atribuţie principală, eliberarea de
avize asupra noutăţii invenţiilor propuse pentru brevetare.

Convenţia de la Strassbourg – 1963 – care a intrat în vigoare în august 1980 şi a


avut ca obiect unificarea unor elemente ale brevetelor de invenţie. Obiectul unificării îl
formează în principiu condiţiile de brevetabilitate şi efectele brevetului. În ce priveşte

64
condiţiile de brevetabilitate au fost reţinute cele 3 condiţii, iar revendicările au fost
considerate ca determinând limita protecţiei.

Aranjamentul de la Strassbourg – 1971 – este important deoarece cu această


ocazie s-a încheiat un aranjament pentru clasificarea internaţională a brevetelor,
clasificare care se face în funcţie de obiectul lor şi facilitează cercetările de
anterioritate.
Uniunea a publicat şi un ghid pentru utilizarea clasificării internaţionale a
brevetelor şi a elaborat instrucţiuni pentru cercetările de anterioritate şi pentru uzul
clasificărilor.

Tratatul de la Washington – este tratatul de cooperare în materie de brevete


încheiat la Washington în 1970, intrat în vigoare în 1978, şi a avut ca obiect
organizarea unui sistem caracterizat printr-un depozit unic de cerere de brevet de
invenţie cu o cercetare internaţională de natură să stabilească stadiul tehnicii, precum
şi un examen preliminar internaţional. Aceste trei elemente sunt grupate în 2 faze
dintre care prima (depozitul şi cercetarea internaţională) este obligatorie, iar cea de a
doua (examenul preliminar internaţional) este facultativă.

Contractul de know-how

Expresia de „know-how” este de origine americană şi înseamnă a şti cum să faci


(to know how to do it) sau desemnează o dexteritate.
Iniţial sensul expresiei se limita la a desemna o aptitudine născută sau dobândită
care permitea executarea unei lucrări, dar odată cu trecerea timpului acest sens s-a
extins incluzând elemente de ordin intelectual ca experienţa şi competenţa.
Expresia de „know-how” a fost prima dată folosită în USA în 1916, după care a
pătruns şi în Europa – în Franţa expresia „savoir-faire” are acelaşi sens şi conţinut cu
expresia americană şi este folosită frecvent.
În literatura de specialitate, cât şi activitatea unor organisme internaţionale a stat
preocuparea pentru definirea acestei noţiuni.
Definiţii date :
1 – Know-how = un ansamblu de noţiuni, cunoştinţe şi experienţă necesare
fabricării unui produs sau punerii în aplicare a unui procedeu.
2 – Knou-how = ansamblu de cunoştinţe brevetabile sau nebrevetabile dar
nebrevetate necesare fabricării, funcţionării, întreţinerii sau comercializării unor
produse sau elaborării şi funcţionării unor tehnologii ori procedee.
Din definiţii rezultă că know-how – ul este alcătuit din elemente abstracte ca
abilităţi, experienţă, cunoaştere, elemente intelectuale care pot avea un suport material
ca : obiecte, planuri, schiţe sau alte documente.
Aşa cum s-a arătat, de cele mai multe ori, elementul intelectual nu poate fi
separat de suportul material.
Esenţial este că know-how - ul nu este niciodată brevetat, ceea ce înseamnă că
nu este divulgat.
Invenţiile devenind tot mai complexe şi sofisticate descrierea lor este adesea
insuficientă, pentru a le putea pune în practică. De aceea este necesară încheierea unor
contracte de know-how. În practică, contractele de comunicare de know-how sunt în
65
mod curent contracte de licenţă de know-how, iar clauzele înscrise în aceste contracte
sunt în general, formulate după modelul celor de licenţă purtând asupra unor drepturi
de proprietate intelectuală.
Acest contract, poate fi definit ca fiind o convenţie prin care pentru plata unor
redevenţe, datorie plătibilă sub formă de cote, se transmit cunoştinţe tehnice
nebrevetate care reprezintă o noutate relativă, subiectivă şi implică un anumit secret,
altfel spus convenţia prin care se transmite documentaţia tehnică a unei invenţii.
Caracterele juridice ale acestui contract sunt :
1 – nu este un contract reglementat printr-o lege specială şi deci se aplică
regulile de drept comun,
2 – este un contract al cărui obiect presupune o noutate relativă (se raportează
doar la părţile convenţiei) şi subiectivă (se determină numai în funcţie de cunoştinţele
tehnice ale părţilor).
3 – un contract al cărui obiect reprezintă un secret specific faţă de secretul cerut
unei soluţii brevetabile în înţelesul că nerespectarea lui duce de obicei la diminuarea
valorii know-how – ului şi nu la desfiinţarea lui.
Obligaţia principală la care dă naştere contractul este acela de transmitere a
know-how-ului , adică a cunoştinţelor şi soluţiilor noi , secrete , substanţiale şi
identificate , deţinute de un comerciant cedent , utile în industrie , comerţ sau servicii .

66