DREPTUL LA UN RECURS EFECTIV

1
 CUPRINS

INTRODUCERE............................................................................................................................3
CAPITOLUL I. DREPTUL LA UN REMEDIU EFECTIV. NOȚIUNE ȘI
CARACTERIZARE.......................................................................................................................4
1.1. Natura juridică a dreptului la un recurs efectiv.....................................................................4
1.2. Condițiile exercitării dreptului la un recurs efectiv...............................................................6
CAPITOLUL II. APLICABILITATEA ART. 13 DIN CONVENȚIE. CORELAȚIA
DINTRE DREPTUL PREVĂZUT DE ART.13 ȘI ALTE DREPTURI PREVĂZUTE DE
CONVENȚIE..................................................................................................................................8
CONCLUZII.................................................................................................................................13
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................15

2
 INTRODUCERE

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reprezintă un tratat internaţional care are a fi

aplicat în ordinea juridică internă a statelor contractante. Stabilind faptul că primul judecător al
Convenției este judecătorul naţional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului subliniază că rolul
său este de a interveni numai atunci când persoanele nu obţin satisfacţie la nivel naţional,
garantarea drepturilor consacrate de Convenţie, care presupune atât respectarea lor de către
autorităţile naţionale, cât şi înlăturarea eventualelor încălcări fiind o sarcină ce revine, în primul
rând fiecărui stat parte.
În atingerea acestui scop, prin consacrarea dreptului la un recurs efectiv, Convenţia
creează o garanție suplimentară de punere în valoare efectivă a drepturilor convenţionale,
asigurându-se că punerea în mişcare a mecanismului internaţional de protecţie se face doar în
situaţia în care sistemele naţionale ale statelor europene nu răspund în mod corespunzător la
încălcările drepturilor omului, fără a se încerca însă transformarea instanţei de contencios
european într-un substitut al căilor interne de atac.
Pornind de la această idee, prin prezenta lucrare ne propunem să realizăm o analiză a
chestiunilor legate de aplicabilitatea dreptului la un recurs efectiv, consacrat de art. 13 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în dreptul român, aplecându-ne în mod deosebit
asupra problemelor generate de absenţa unui remediu efectiv în dreptul intern în cazul lipsei de
celeritate a organelor judiciare în desfăşurarea procedurilor.

3
 CAPITOLUL I. DREPTUL LA UN REMEDIU EFECTIV. NOȚIUNE ȘI
CARACTERIZARE

Potrivit art. 13 din Convenție, „orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute
de prezenta Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze în mod efectiv unei instanțe
naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în
exercitarea atribuțiilor lor oficiale”1.

1.1. Natura juridică a dreptului la un recurs efectiv

Având în vedere că protecția drepturilor și libertăților fundamentale instituite de

Convenție are un caracter subsidiar, în măsura în care a avut loc o încălcare a acestora, revine în
primul rând statelor să ofere la nivel național o protecție corespunzătoare și o reparație
corespunzătoare.
În acest sens, art.13 din Convenție consacră dreptul la un recurs efectiv prin care, orice
persoană ale cărei drepturi sau libertăți recunoscute prin Convenție sau protocoalele adiționale au
fost încălcate, are la dispoziție o cale de atac efectivă la nivel intern, în fața instanțelor naționale
unde să pună în discuție încălcarea suferită și să obțină o reparație corespunzătoare. Doar în
măsura în care victima încălcării nu obține satisfacție la nivel național are deschisă posibilitatea
de a introduce o acțiune la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Între cele două căi ce pot fi urmate, există o distincție în sensul că prin exercitarea căii de
atac la nivel național se poate obține direct înlăturarea unei eventuale încălcări, la nivel european,
acțiunea introdusă nu poate avea în mod direct un asemenea efect. Prin ea se deschide însă calea,
ca urmare a pronunțării unei hotărâri favorabile de către Curte, în procesul de executare a
hotărârii Curții să se solicite autorităților interne înlăturarea încălcării.
Art.13 referitor la dreptul la un recurs efectiv reprezintă, împreună cu art.35 din
Convenție ce prevede epuizarea căilor de recurs intern, punctul central al relației de cooperare
dintre Convenție și sistemele juridice naționale. Existența unor remedii interne eficiente duce la
un număr mult mai mic de acțiuni în fața Curții. Prin intermediul dreptului la un recurs efectiv,

1
Selejan – Guțan Bianca, Protecția europeană a drepturilor omului, Ediția a 5-a revăzută și adăugită, Editura
Hamangiu, București, 2018, pag. 236.

4
Convenția încredințează, în primul rând, statului rolul de protecție a drepturilor pe care le
garantează și abia, în subsidiar, Curții Europene2.
Din punct de vedere al naturii juridice, dreptul la un recurs efectiv are un caracter hibrid
(mixt) fiind atât un drept procedural, ce pune la dispoziție cetățenilor un remediu intern pentru
valorificarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție, dar și un drept subiectiv, ce are ca
obiect „obținerea sancționării încălcării drepturilor garantate de Convenție”.
Dreptul la un recurs efectiv nu are o existență de sine stătătoare (independentă) fiind un
drept complementar. Pe de o parte, el nu poate fi invocat decât în raport cu un alt drept
recunoscut de Convenție sau de protocoalele sale adiționale. Totuși, dreptul la un recurs efectiv
are un caracter autonom. Astfel, încălcarea lui poate fi constatată în mod separat, fără a se fi
stabilit în prealabil și încălcarea acestui drept substanțial prevăzut de Convenție.
Pe de altă parte, dreptul la un proces efectiv intră în concurs cu alte drepturi de natură
echivalentă prevăzute de Convenție: dreptul de control al legalității detenției (art.5 par.4), dreptul
la un proces echitabil (art.6 par.1). Prin urmare, art.13 din Convenție instituie o garanție cu
caracter general, subsidiară și inaplicabilă când sunt incidente garanțiile specifice prevăzute de
art.5 par.4 sau de art.6 par.1, care are un domeniu de aplicabilitate mai larg.
Obiectivul art.13 este de a oferi un mijloc prin care justițiabilii să poată obține la nivel
național repararea ca urmare a încălcării drepturilor garantate de Convenție înainte de sesizarea
Curții Europene și garanții suplimentare privind protecția acestor drepturi 3. Dacă aceștia nu s-ar fi
prevalat la nivel național de căile de recurs intern utile și pertinente, nu se pot prevala de
4
dispozițiile art.13 în fața Curții. Astfel, dreptul la un recurs efectiv are rol dublu: sprijinirea
respectării celorlalte drepturi convenționale și stimularea caracterului efectiv al protejării la nivel
intern a drepturilor și libertăților garantate de Convenție.
Dreptul la un recurs efectiv are un caracter accesoriu putând fi invocat doar prin aportare
la un alt drept recunoscut de Convenție și Protocoalele sale adiționale. În cazul în care sunt
invocate alte drepturi ce nu sunt prevăzute de Convenție, nu se pot reține nici încălcarea dreptului
prevăzut de art.13 din Convenție. Art.13 nu garantează atacarea conținutului normelor interne
(controlul de constituționalitate) ci poate doar să pună în discuție modalitățile de aplicare a
normelor interne sau a actelor de aplicare a acestora cu privire la un drept garantat de Convenție
titularului său. Art.13 impune statului obligația pozitivă de a pune la dispoziția oricărei persoane,

2
Harris D., O Boyle M., Warbrick C., Law of the European Convention on Human Rights, 2nd, Ed. Oxford
University Press, New York, 2009, pag. 557.
3
Kudla c. Poloniei, par.152.
4
Slimani c. Franței, par.39-42.

5
la nivel intern, un mijloc de redresare a unei situații contrare a drepturilor și libertăților din
Convenție, cu reparație subsecventă, indiferent cine este autorul încălcării.

1.2. Condițiile exercitării dreptului la un recurs efectiv

Exercitarea dreptului la un recurs efectiv trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

1. Să aibă un caracter efectiv;
2. Să poată fi exercitat în fața unei instanțe naționale;
3. Să privească o încălcare serioasă și legitimă.
Caracterul efectiv al unui recurs. Statele au la dispoziție o marjă de apreciere cu privire
la modul de conformare față de obligația generală ce le revine în baza acestui text. Recursul
trebuie să fie efectiv atât prin „reglementările legale” cât și prin „practica de aplicare a acestora”,
adică exercitarea sa să nu fie împiedicată de acte sau omisiuni ale autorităților interne.
Efectivitatea recursului nu depinde de certitudinea unei anumite evoluții favorabile reclamantului.
Ceea ce interesează este însăși existența unui astfel de recurs5.
De asemenea, caracterul efectiv al recursului reiese și din faptul dacă este de natură să
împiedice măsuri contrare Convenției ce pot avea consecințe ireversibile. Pentru a fi eficace, un
recurs trebuie să poată remedia direct situația criticată. Efectivitatea recursului se apreciază în
concret raportat la fiecare încălcare după ce autoritățile interne au analizat pe fond fiecare dintre
încălcările invocate6. În același timp, un recurs este efectiv cu condiția ca exigențele minimale
care să permită unui reclamant să conteste o decizie care să-i restrângă drepturile prevăzute de
Convenție, să fie îndeplinite. Pentru a fi efectiv un recurs trebuie să fie adecvat și accesibil,
inclusiv în ce privește celeritatea. Anumite restricții pot determina recursul să fie inefectiv.
Un recurs exercitat post factum poate fi ineficace. În stabilirea efectivității recursului,
Curtea trebuie să țină cont într-o manieră realistă nu doar de recursurile teoretice prevăzute de
legislația statelor membre, ci și de contextul juridic și politic în care ele se exercită și de situația
personală a reclamanților. În plus, recursul trebuie să fie efectiv atât în teorie, cât și în practică.
Noțiunea de instanță națională. Instanța națională, așa cum este prevăzută de art.13 din
Convenție, poate fi un organ jurisdicțional sau non-jurisdicțional. Curtea însăși a confirmat că nu
este obligatoriu ca instanța în sensul art.13 să fie o instituție judiciară, însă trebuie să aibă puterea
și garanțiile unei instanțe pentru ca recursul să fie considerat eficace. Cu alte cuvinte , instanța
5
Radu Răzvan Horațiu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Ediția a II-a, Curs Universitar, Editura
Universul Juridic, București, 2022, pag. 233.
6
Peck c Marii Britanii, par. 105-106.

6
națională prevăzută de text trebuie să fie compusă din membri imparțiali și independenți în
activitatea de soluționare a recursului și să poată oferi garanțiile procedurale adecvate.
În unele situații însă, luând în considerare miza drepturilor puse în discuție și eventualele
repercursiuni, exercitarea unui recurs în fața unei instanțe judiciare poate fi însă obligatorie.
Conform jurisprudenței Curții, instanța națională, poate avea caracter „cvasijurisdicțional” – de
exemplu, un ombudsman (mediator parlamentar) sau poate fi o autoritate administrativă –
ministru sau politică – o comisie parlamentară.
Noțiunea de „încălcare serioasă și legitimă”. Una dintre condițiile specifice privitoare
la aplicabilitatea art.13 este ca natura încălcării invocate de reclamant pe calea acestui recurs să
fie „serioasă și legitimă”, adică o încălcare substanțială întemeiată pe dispozițiile Convenției. Dat
fiind că art.13 nu are o existență independentă, el nu poate fi aplicat decât prin referire la un alt
drept pretins încălcat prevăzut de Convenție sau Protocoalele adiționale. Dacă Curtea constată că
s-a încălcat un articol din Convenție sau Protocoalele sale privind o plângere unde se ridică și
problema încălcării dreptului la un recurs efectiv, atunci încălcarea este „serioasă și legitimă”.

7
 CAPITOLUL II. APLICABILITATEA ART. 13 DIN CONVENȚIE.
CORELAȚIA DINTRE DREPTUL PREVĂZUT DE ART.13 ȘI ALTE
DREPTURI PREVĂZUTE DE CONVENȚIE

Domeniul de aplicabilitate al art.13 se analizează în funcție de actele ce pot constitui

obiectul unui recurs în dreptul intern:
- Actele administrației sau ale puterii executive. În principiu intră în domeniul de
aplicabilitate al art.13 toate actele administrației sau puterii executive sau ale persoanelor
care acționează în calitățile lor oficiale și prin care se produc încălcări ale Convenției;
- Actele puterii legislative. Art.13 nu garantează justițiabililor un recurs efectiv în ce
privește dispozițiile constituționale și nici împotriva unei legi ca atare, sub pretextul
neconformității cu Convenția.
În acest sens, Curtea a afirmat în mod repetat că art.13 nu solicită un recurs prin care să se
poată denunța în fața unei autorități naționale legile unui stat parte ca fiind contrare Convenției
sau contrare normelor juridice naționale echivalente.
Art.13 nu poate fi interpretat ca obligând statele să creeze organe de control ale puterii
judiciare. De principiu, art.13 nu este aplicabil dacă pretinsa încălcare a Convenției are loc în
cadrul unei proceduri judiciare exceptând situația în care capătul de cerere referitor la art.13
privește proceduri judiciare care încalcă durata rezonabilă în sensul art.6 par.1 din Convenție sau
cea în care un reclamant a fost lipsit de un recurs intern în fața unei instanțe pentru remedierea
încălcării prezumției de nevinovăție sub aspect procedural.
De asemenea, art.13 nu impune existența mai multor grade de jurisdicție, nu garantează
dreptul la un dublu grad de jurisdicție, drept recunoscut de art.2 din Protocolul adițional nr.7 și
nici dreptul de recurs sau un drept la un al doilea nivel de jurisdicție.
Corelația dintre dreptul prevăzut de art. 13 și alte drepturi prevăzute de Convenție
Corelația dintre art. 13 și art.2 din Convenție
Conform jurisprudenței Curții, exigențele art. 13 au o aplicabilitate mai largă decât
obligația procedurală de a efectua o anchetă efectivă prevăzută de art. 2 din Convenție.
Art. 13 impune statelor obligația de a efectua investigații aprofundate de natură să
conducă la identificarea și pedepsirea responsabililor și accesul efectiv al persoanei interesate la
ancheta efectuată. Totuși, în anumite cazuri, Curtea a considerat că dacă a constatat lipsa unei
anchete efective sub aspectul art. 2, procedural nu mai este necesară și analiza sub aspectul art.
13. Jurisprudența Curții în ce privește incidența art. 13 analizată în legătură cu dreptul la viață
8
prevăzut de art. 2 din Convenție este diversificată. Astfel, Curtea a constatat încălcarea art.13
raportat la art.2 în absența unei anchete penale efective care a prelevat asupra ineficacității
oricărui alt remediu intern ( inclusiv de natură civilă) în situații precum:
 Decese cauzate de forțele de ordine ale statului sau cu conivența lor sau în condiții
suspecte;
 Decese ale civililor uciși de militari;
 Decese rezultate ca urmare a unei dispariții forțate;
 Sinucideri în închisori;
 Decese al unei persoane cu dizabilități mentale și seropozitive întru-un spital psihiatric
Curtea a constatat neîncălcarea art.13 raportat la art.2 când în dreptul intern existau
remedii, inclusiv de natură civilă în cazuri precum: decesul unui deținut în închisoare; decesul
unui manifestant împușcat de forțele de ordine; decesul unei persoane într-un accident rutier
cauzat de un particular.
Corelația dintre art.13 și art.3 din Convenție
Art.3 din Convenție, sub aspectul naturii sale procedurale, are puncte comune cu dreptul
la un recurs efectiv prevăzut de art.13 din Convenție. Astfel, atunci când Curtea a constatat
încălcarea art.3 sub aspect procedural pentru lipsa unei anchete efective, ea poate considera că nu
mai este necesară și analiza capătului de cerere prin care se invocă încălcarea art.13.
Totuși, în anumite situații, exigențele art.13 sunt mai extinse decât obligația de natură
procedurală de a efectua o anchetă efectivă ( de exemplu, în cauza privind dispariția unei
peroane). În practica sa, Curtea a constatat că încălcarea art.13 cu referire la art.3 sau combinat cu
art. 3 din Convenție din cauza lipsei unei anchete efective, prevalând asupra ineficienței oricărui
alt remediu ce ar putea exista, inclusiv de natură civilă, în situații precum:
 Atacarea unui sat de către forțele de ordine;
 Rețineri sau detenții ale unor persoane;
 Împlinirea termenului de prescripție cu privire la actele de tortură comise de niște polițiști
asupra unei persoane pe timpul reținerii sale, după ce anterior fuseseră condamnați;
 Absența unu recurs care să permită obținerea unei reparații morale în cazul unor copii,
victime ale relelor tratamente din partea părinților sau ale abuzurilor sexuale și fizice
săvârșite de partenerul mamei sau în cazul unui militar cu probleme de sănătate sancționat
printr-o serie excesivă de exerciții fizice.

9
 În ce privește condițiile de detenție, Curtea a stabilit că în cazul deținuților, pentru o
protecție efectivă a art. 3 din Convenție, aceștia ar trebui să beneficieze de remedii preventive și
compensatorii. Astfel, Curtea a statuat că în materie de remedii pentru condiții de detenție
improprii, efectivitatea acestora este apreciată în funcție de faptul dacă persoana în cauză a putut
obține la nivel intern un remediu direct și adecvat și nu doar o protecție indirectă a drepturilor
garantate de art. 3.
Un recurs exclusiv în reparație nu poate fi apreciat ca fiind suficient în asemenea situații
dacă nu are și un efectiv preventiv, adică să împiedice continuarea încălcării pretinse și să permită
deținuților o îmbunătățire a condițiilor de detenție.
În același sens, în opinia Curții, simpla perspectivă a unei indemnizații viitoare nu ar face
altceva decât să legitimeze suferința deosebit de gravă contrară art.3 și ar face ineficace obligația
legală a statului de a facilita condițiile de detenție în conformitate cu art. 3 din Convenție. În plus,
deținuții nu trebuie să se teamă de eventuale sancțiuni sau alte consecințe negative pentru
utilizarea acestor recursuri.
În materie de condiții de detenție, Curtea a declarat încălcarea art. 13 combinat cu art. 3
din Convenție în cazuri precum: condiții de detenție necorespunzătoare; transport de deținuți;
măsuri de prelungire a izolării unui deținut terorist pe o perioadă de 8 ani; transferuri repetate și
măsuri carcerale de excepție. De asemenea, Curtea a mai apreciat că art. 13 coroborat cu art. 3
este aplicabil și în cazul procedurilor de expulzare sau extrădare către state unde reclamanții
puteau suferi tratamente contrare art.3, în măsura în care lipseau la nivel intern recursuri interne
și suspensive. În alte spețe de acest gen, Curtea a constatat neîncălcarea art.13 raportat la art. 3
din Convenție.
Art.13 raportat la art. 5 din Convenție
În acest tip de cauze, abordarea Curții a fost diferită, în funcție de mai mulți factori.
În primul rând, dacă analiza Curții privește aspectele procedurale ale art. 5 din Convenție,
ea apreciază că nu este cazul să examineze separat capătul de cerere raportat la art.13, întrucât
art.5 cuprinde suficiente garanții procedurale legate de legalitatea detenției. Totuși, în cazul în
analiza Curții privea dispariția unor persoane, Curtea a apreciat că exigențele art.13 erau mai
extinse decât obligația unei anchete efective ce-i incumba statului în temeiul art. 5 și a contat și
încălcarea acestuia
În al doilea rând, în ce privește controlul legalității detenției, art.5 par.4 și art.5 par. 5 au
fost considerate ca fiind lex specialis față de condițiile generale prevăzute de art.13 și, prin

10
urmare, au prioritate. În asemenea cauze, Curtea a constatat doar încălcarea art.5 par.4 sau art.5
par. 5, fără a mai examina și capetele de cerere în care se invoca încălcarea art.13.
Art.13. raportat la art.6 din Convenție
Art. 6 par. 1 din Convenție constituie, la fel ca art.5 par.4 sau art.5 par.5 din Convenție,
lex specialis față de art.13 din Convenție. Curtea a apreciat că art.6 par.1, atât în materie civilă cât
și penală, oferă o multitudine de garanții specifice procedurilor judiciare care sunt mult mai
stricte decât cele oferite de art.13, pe care le absorb. De asemenea, Curtea a susținut că, în
principiu, art.13 nu este aplicabil dacă încălcarea Convenției are loc în cadrul unei proceduri
judiciare. Cu toate acestea, jurisprudența Curții diferă în cazul încălcărilor privind durata
rezonabilă a procedurilor judiciare și a prezumției de vinovăție.
În prima ipoteză, Curtea a apreciat că o plângere referitoare la lipsa judecării cauzei într-
un termen rezonabil întemeiată de prevederile art.13 trebuie examinată izolat, în ciuda faptului că
s-a constatat deja și încălcarea art.6 par.1 pentru nerespectarea duratei rezonabile a respectivei
proceduri. Art.13 trebuie privit ca întărind garanțiile art.6 par.1 în materia duratei rezonabile a
procedurilor, iar o interpretare corectă a acestuia constă în faptul că el garantează un remediu
eficient în fața unei autorități naționale care să analizeze neîndeplinirea obligației de judecare a
cauzei într-un termen rezonabil la nivel intern.
În concluzie, absența unui recurs la nivel național care să permită valorificarea dreptului
la un proces echitabil desfășurat într-un termen rezonabil, reprezintă o încălcare a art.13 raportat
sau combinat cu art. 6 par. 1 din Convenție.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constat că a fost încălcat art. 13 pentru lipsa din
dreptul intern a unui recurs efectiv pentru durata nerezonabilă a procedurilor judiciare în
numeroase cauze, fie că priveau proceduri penale, proceduri civile, proceduri administrative sau
proceduri de executare a unor hotărâri judecătorești.
În cea de-a doua ipoteză, Curtea a constat că s-a încălcat art. 13 raportat la art. 6 par. 2 ce
garantează prezumția de nevinovăție, întrucât reclamantul nu avea la dispoziție în dreptul intern o
acțiune eficientă pentru a obține reparații pentru încălcarea prezumției de nevinovăție, prin
declarațiile făcute la adresa sa în Parlament de doi miniștrii.
Dimpotrivă, într-o altă cauză, Curtea a constat neîncălcarea art. 13, întrucât a apreciat că
reclamanta avea la nivel intern un recurs civil eficace care îi permitea să obțină o sumă de bani
pentru încălcarea prezumției de nevinovăție.
Art. 13 raportat la art. 8 din Convenție

11
 Jurisprudența Curții în ceea ce privește încălcarea art. 13 raportată la art. 8, sub aspect
procedural nu este unitară, variind în funcție de circumstanțele cauzei. În unele spețe Curtea a
constatat că a fost încălcat art. 13 combinat cu art. 8, iar în altele nu a fost încălcat.
Astfel, în prima linie jurisprudențială putem observa cum Curtea a constatat încălcarea
dreptului la un recurs efectiv raportat la dreptul la respectarea vieții private sub diverse
componente:
 Dreptul de a circula liber;
 Dreptul la un mediu sănătos;
 Supravegherea secretă și conservarea datelor cu caracter personal;
 Dreptul la respectarea vieții de familie;
 Dreptul la respectarea domiciliului
 Dreptul la respectarea corespondenței;
 În materie de azil și expulzare.

12
 CONCLUZII

Potrivit art. 21 din Constituţia României, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, părţile având dreptul la un proces
echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Introduse prin legea de revizuire a
Constituţiei nr. 429/2003, prevederile referitoare la termenul rezonabil de soluţionare a cauzelor
reprezintă o regulă preluată în mod direct din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor
Fundamentale ale Omului, care, astfel cum înşişi autorii legii de revizuire au învederat la acea
vreme, s-a dorit a reprezenta o garanţie a „faptului că jusiţia, ca serviciu public, asigură apărarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, cu eliminarea oricăror mijloace şicanatorii şi tărăgăneli,
mijloace prin care se încalcă drepturile justiţiabilului şi se compromite calitatea actului de
justiţie”.
Dispoziţii similare sunt prevăzute şi în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
care în art. 10 prevede faptul că toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la
soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparțială şi independentă,
constituită potrivit legii.
Cu toate acestea, nici Codul de procedură penală şi nici Codul de procedură civilă nu
conţin dispoziţii cu privire la dreptul persoanelor de a beneficia de un proces penal, respectiv
civil, desfăşurat într-un termen rezonabil, drepturile consacrate la nivel declarativ de legea
fundamentală şi de Legea nr. 304/2004, fiind în esenţă lipsite de substanţă. Subliniem că un
proiect legislativ care prelua câte puţin din legislaţiile statelor europene a fost redactat în cursul
anului 2003, însă acesta nu a fost finalizat.
Prin urmare, absenţa unei proceduri interne, care să vizeze asigurarea unui remediu
efectiv în cazul lipsei de celeritate a organelor judiciare în desfăşurarea procedurilor constituie o
problemă fundamentală a dreptului român, deşi potrivit art. 13 din Convenţia Europeană „orice
persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de către Convenţie au fost încălcate, are
dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora
unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale”.
Cu toate că dispoziţiile Convenţiei şi jurisprudenţa Curţii sunt obligatorii pentru statele
membre, astfel încât şi în absenţa unei reglementări exprese în materie, o persoană al cărei drept
la un proces echitabil, desfăşurat într-un termen rezonabil a fost încălcat, s-ar putea adresa
justiţiei pentru a obţine un remediu efectiv al dreptului încălcat, chiar în temeiul art. 13 din

13
Convenţie, jurisprudenţa instanţelor de judecată române demonstrează că în realitate, cel puţin la
acest moment, această posibilitate este una cu puţine şanse de reuşită.
Se impune subliniat în primul rând faptul că jurisprudenţa creată de către instanţele
române cu privire la aşa numitele plângeri de tergiversare a cauzelor este departe de a fi una
bogată, ea privind doar cereri introduse pe rolul instanţelor în cursul procedurilor a căror durată
de soluţionare este denunţată. În al doilea rând, plângerile de tergiversare înregistrate pe rolul
instanţelor române privesc în special durata nerezonabilă de soluţionare a cauzelor penale, mai
precis termenul de finalizare a urmăririi penale[19], fiind formulate ca regulă în temeiul art. 275 -
278¹ C.pr.pen., referitoare la plângerile împotriva actelor şi măsurilor procurorului.
În acest sens, două dintre hotărârile pronunţate de instanţele române apar, în opinia
noastră, ca fiind relevante atât pentru evidenţierea abordării pe care instanţele naţionale o au faţă
de chestiunea cererilor privind durata excesivă de soluţionare a cauzelor, dar şi pentru sublinierea
realelor probleme care apar în practica judecătorească tocmai datorită absenţei unei reglementări
exprese în materie.

14
 BIBLIOGRAFIE

4. Harris D., O Boyle M., Warbrick C., Law of the European Convention on Human Rights,
2nd, Ed. Oxford University Press, New York, 2009;
5. Răzvan Horațiu Radu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Editura Universul
Juridic, București, 2022.
6. Selejan – Guțan Bianca, Protecția europeană a drepturilor omului, Ediția a 5-a revăzută
și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2018
7. Kudla c. Poloniei, par.152.
8. Slimani c. Franței, par.39-42.

15