Capitolul al III-lea.

Acțiunea penală și acțiunea civilă

în procesul penal

Secțiunea 1. Considerații generale privind

acțiunea în justiție

§1. Noțiune

Raportul juridic penal de conflict poate fi definit ca raportul care se naște între stat și infractor din
momentul săvârșirii infracțiunii și constă în dreptul statului de a aplica sancțiunea prevăzută de norma penală
încălcată (dreptul de a trage la răspundere penală) și obligația infractorului de a suporta sancțiunea (de a
răspunde penal) ca urmare a nesocotirii normei 1.
Stabilirea momentului nașterii raportului juridic penal de conflict prezintă importanță deosebită în legătură
cu răspunderea penală și cu incidența celorlalte instituții legate de aceasta. În doctrina penală este aproape
unanimă opinia potrivit căreia raportul juridic penal de conflict ia naștere la data săvârșirii infracțiunii de către
destinatarul normei penale2.
Constatarea existenței raportului juridic penal și, ca atare, concretizarea conținutului său revin, după cum
este și firesc, instanțelor de judecată, actul procesual prin care se consemnează fiind numai hotărârea penală
definitivă. Ca atare, momentul nașterii lui nu va fi considerat ex nunc, adică fiind același cu momentul
constatării, ci ex tunc, adică simultan cu momentul săvârșirii infracțiunii.
În consecință, chiar în ipoteza unei hotărâri penale definitive de achitare, ca urmare a constatării
inexistenței raportului juridic penal de conflict (de pildă, în cazul intervenirii legitimei apărări drept cauză
justificativă), constatarea momentului inexistenței raportului juridic penal de conflict se va face tot ex tunc,
adică luându-se în considerare momentul săvârșirii pretinsei infracțiuni.
În ipoteza constatării raportului juridic penal de conflict printr-o hotărâre penală definitivă, procesul penal
încetează, urmând etapa punerii în executare a sancțiunii, care se realizează în cadrul unor raporturi specifice
de drept execuțional penal.
Mijlocul legal prin intermediul căruia conflictul de drept este adus spre soluționare organelor judiciare
poartă denumirea de acțiune în justiție3.
În literatura de specialitate există diverse opinii referitoare la noțiunea de acțiune în justiție.
Într-o opinie4, se consideră că acțiunea în justiție reprezintă expresia unei împuterniciri legale ( potestas
agendi), în temeiul căreia se poate aduce înaintea justiției conflictul de drept născut din încălcarea normei
juridice.
Alți autori5 numesc acțiunea în justiție acel mijloc (instrument) juridic prin care o persoană este trasă la
răspundere în fața instanțelor judecătorești, pentru a fi obligată să suporte constrângerea statului, prin
organele judiciare, ca urmare a normei de drept încălcate.

1
A se vedea M. ZOLYNEAK, M. MICHINICI, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1999, p. 45.
2
A se vedea C. BULAI, op. cit., p. 63; M. ZOLYNEAK, M. MICHINICI, op. cit., p. 47; M. BASARAB, op. cit., p. 39. În doctrina penală, unii
autori sunt de părere că nașterea unui asemenea raport are loc din momentul punerii sub învinuire a făptuitorului, deoarece nu -
mai atunci se dețin date suficiente cu privire la infracțiune și infractor, numai din acest moment se poate vorbi despre o legătură
reală între subiecții raportului penal (a se vedea L. BIRO, Aspecte ale raportului juridic, în S.U.B.B. 1966, p. 87); alți autori susțin că
raportul juridic penal se definitivează la terminarea procesului penal (a se vedea I. OANCEA, Drept penal. Partea generală, Ed. All
Beck, București, 1994, p. 51).
3
I. NEAGU, op. cit., p. 158.
4
V. DONGOROZ, Curs de procedură penală, ed. a 5-a, 1942, p. 53.
5
GR. THEODORU, L. MOLDOVAN, op. cit., p. 74.
 Într-o altă opinie6, acțiunea în justiție este condiția necesară pentru ca o instanță să exercite atribuțiile sale
jurisdicționale.
Există autori care folosesc noțiunea de contraacțiune7, dar nefiind reglementată în nicio dispoziție legală,
aspectele sale pot fi incluse în dreptul la apărare 8.
În funcție de norma încălcată, conflictul de drept poate fi de natură civilă, penală, administrativă etc. Ca
urmare a acestui ultim aspect, acțiunea în justiție poate fi, după caz, o acțiune civilă, penală sau
contravențională.

§2. Dreptul la acțiune și cererea în justiție

Pentru definirea corectă a acestor noțiuni, este necesar să facem o delimitare clară între dreptul la acțiune,
dreptul lezat și cererea în justiție, noțiuni între care există diferențieri importante, fapt pentru care ele nu
trebuie confundate.
Astfel, dreptul la acțiune nu trebuie confundat cu dreptul lezat prin atingerea adusă valorii sociale ocrotite
de lege. Acțiunea în justiție este o acțiune autonomă, distinctă de dreptul invocat 9 (de exemplu, în cazul unei
infracțiuni îndreptate împotriva vieții este lezat dreptul la viață al celui vătămat și nu trebuie confundat cu
dreptul statului la acțiune împotriva făptuitorului) 10.
De asemenea, nu trebuie confundată nici acțiunea în justiție cu cererea în justiție, deoarece cererea în
justiție este actul procesual prin care se pune în mișcare acțiunea preexistentă cererii și care subzistă
independent de acest act și chiar ulterior lui 11 (de exemplu, actul de inculpare prin care s-a pus în mișcare
acțiunea penală echivalează cu o cerere în justiție) 12.

§3. Factorii acțiunii în justiție

Potrivit unei opinii13, factorii sau termenii acțiunii în justiție reprezintă acele entități care permit o
reglementare precisă a dinamicii procesuale și care asigură o corectă desfășurare a activității judiciare.
Factorii (termenii) acțiunii în justiție sunt:
a) temeiul acțiunii în justiție poate fi atât de fapt, cât și de drept. Temeiul de fapt al acțiunii îl constituie
fapta ilicită, iar temeiul de drept reprezintă norma juridică în care este prevăzut dreptul la acțiune în cazul
săvârșirii faptei ilicite;
b) obiectul acțiunii în justiție îl constituie tragerea la răspundere juridică a făptuitorului, prin declanșarea și
realizarea procedurii judiciare corespunzătoare;
c) subiecții acțiunii în justiție sunt subiecții raportului juridic de conflict, dar cu poziții inversate 14, care, în
virtutea procedurii judiciare, au calități procesuale ce le conferă drepturi și obligații;
d) aptitudinea funcțională a acțiunii în justiție desemnează totalitatea actelor procesuale ce pot lua naștere
prin exercitarea acțiunii în cadrul legal specific ramurii de drept căreia îi aparține, fiind necesar ca aceasta să
existe atât în momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, cât și pe parcursul exercitării ei. În situația în care
punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acesteia este împiedicată datorită existenței unei cauze

6
R. MERLE, A. VITU, Traité de droit criminel, Cujas, Paris, 1967, p. 651.
7
V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., vol. I, p. 55; I. GORGĂNEANU, Acțiunea penală, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p.
20; în opinia acestora, contraacțiunea desemnează dreptul celui tras la răspundere de a efectua o activitate prin care să combată
acțiunea în justiție desfășurată împotriva sa.
8
GR. THEODORU, L. MOLDOVAN, op. cit., p. 78, citați de N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 218.
9
R. MERLE, A. VITU, op. cit., p. 651, citați de N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 218.
10
AL. BOROI, ȘT.G. UNGUREANU, N. JIDOVU, op. cit., p. 92.
11
N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 218.
12
AL. BOROI, ȘT.G. UNGUREANU, N. JIDOVU, op. cit., p. 92.
13
N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 219.
14
Subiectul activ al faptei ilicite devine subiect pasiv al acțiunii în justiție, iar subiectul pasiv al faptei ilicite capătă calitatea de
subiect activ al acțiunii judiciare.
dintre cele expres enumerate în cuprinsul art. 16 alin. (1) CPP, aptitudinea funcțională este înlăturată ca urmare
a faptului că acțiunea penală se stinge înainte ca instanța să epuizeze toate activitățile care implică
administrarea probelor15.

Secțiunea a 2-a. Acțiunea penală

§1. Noțiune

Acțiunea penală16 reprezintă instrumentul juridic prin intermediul căruia se aduce în fața organelor judiciare
raportul conflictual de drept penal, în vederea realizării scopului procesului penal, și anume tragerea la
răspundere penală și aplicarea unei pedepse.
De altfel, și în literatura juridică 17 se precizează că acțiunea penală – ca instrument juridic de aducere a
raportului de conflict în fața organelor judiciare – există virtual în norma juridică de drept penal, aceasta
devenind un factor concret doar în momentul în care norma juridică penală a fost încălcată prin săvârșirea unei
infracțiuni.

§2. Obiect

În conformitate cu art. 14 alin. (1) CPP, acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a
persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Acțiunea penală se pune în mișcare prin actul de inculpare prevăzut de
lege și se poate exercita în tot cursul procesului penal.
Obiectul acțiunii penale constituie un criteriu esențial de diferențiere a acestei acțiuni de celelalte acțiuni
sau proceduri judiciare, ca urmare a faptului că doar acțiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere
penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni, celelalte acțiuni sau proceduri judiciare având o altă natură
juridică și un alt conținut.

§3. Subiecți

Prin săvârșirea unei infracțiuni, apare un raport juridic de drept penal substanțial, al cărui subiect activ este
reprezentat de persoana infractorului, iar subiectul pasiv generic este reprezentat de societate, mai precis de
stat, prin organele sale judiciare, care sunt în măsură să îl tragă la răspundere penală pe cel care a săvârșit o
infracțiune.
În procesul penal, subiecții raportului juridic de drept penal substanțial sunt și subiecți în cadrul raportului
juridic procesual penal, respectiv și subiecții acțiunii penale, însă aceștia, în rezolvarea raportului juridic de
conflict, își inversează rolurile, astfel că subiectul pasiv al infracțiunii devine subiectul activ al acțiunii penale, iar
subiectul activ al infracțiunii va deveni subiectul pasiv al acțiunii penale.
Subiectul activ al acțiunii penale este titularul dreptului la acțiune, calitate care revine în mod exclusiv
statului.
Persoana vătămată nu va putea fi niciodată titular al acțiunii penale, nici chiar în situațiile în care, potrivit
legii, are dreptul de a cere punerea în mișcare a acțiunii penale prin plângere prealabilă, de a retrage plângerea
sau de a se împăca cu făptuitorul. În aceste situații, tot statul este titularul acțiunii penale, iar persoana
vătămată subiect activ secundar al acțiunii penale.
Astfel, se poate stabili o clasificare a subiecților acțiunii penale în subiecți activi și, respectiv, pasivi:
a) subiecții activi ai acțiunii penale sunt:

15
A se vedea I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 261.
16
N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 220.
17
V. DONGOROZ, op. cit., 1942, p. 56; TR. POP, Drept procesual penal, vol. II, Tipografia Națională, Cluj, 1948, p. 421; I. NEAGU, M.
DAMASCHIN, op. cit., p. 263.
 – subiect activ principal: statul, prin organele sale specializate 18;
– subiect activ secundar: persoana vătămată;
b) subiectul pasiv: inculpatul împotriva căruia se exercită acțiunea penală.

§4. Trăsături

Având în vedere obiectul specific și cadrul legal de desfășurare, acțiunea penală se diferențiază de celelalte
tipuri de acțiuni în justiție prin următoarele trăsături caracteristice: acțiunea penală aparține statului (este
publică), este obligatorie, este indisponibilă (irevocabilă), este indivizibilă și este individuală.

4.1. Acțiunea penală aparține statului (este publică)

Numai statul are dreptul să acționeze împotriva celor vinovați, fiind singurul titular al acțiunii penale, prin
intermediul organelor sale.
Dreptul de a trage la răspundere penală aparține statului, atât atunci când încredințează exercițiul acțiunii
penale organelor judiciare, cât și atunci când, în cazuri expres prevăzute de lege, punerea în mișcare a acțiunii
penale este lăsată la latitudinea persoanei vătămate 19.
Referitor la această trăsătură, unii autori 20 subliniază că acțiunea penală este o acțiune socială care aparține
societății și care se exercită prin intermediul organelor statului anume învestite în acest sens.

4.2. Acțiunea penală este obligatorie

În momentul în care se săvârșesc infracțiuni, statul intervine prin mijloace de drept penal în scopul
restabilirii ordinii de drept, iar exercitarea acțiunii penale devine obligatorie.
Conform principiului obligativității acțiunii penale reglementat de art. 7 CPP, procurorul este obligat să pună
în mișcare și să exercite acțiunea penală din oficiu, atunci când există probe din care să rezulte săvârșirea unei
infracțiuni și nu există vreo cauză legală de împiedicare.
Există și anumite cazuri în care obligativitatea acțiunii penale încetează și care reprezintă situații de excepție
prevăzute de lege, atunci când obligativitatea acțiunii penale este afectată ca urmare a constatării de către
procuror a inexistenței unui interes public în realizarea obiectului acțiunii penale (renunțarea la acțiunea
penală) sau în cazul neîndeplinirii unei condiții prevăzute de lege pentru punerea în mișcare a acțiunii penale
(lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, dar și în alte ipoteze, ca lipsa autorizării sau a sesizării
organului competent).

4.3. Acțiunea penală este indisponibilă (irevocabilă)

Odată ce acțiunea penală a fost pusă în mișcare pe parcursul procesului penal, nu mai poate fi oprită și nici
limitată de cel care a declanșat-o, deoarece ea nu mai depinde de voința organului care o exercită, urmând a fi
epuizată doar la soluționarea cauzei penale.
Acțiunea penală odată declanșată nu se mai poate stinge decât în cazurile prevăzute de lege. Astfel,
conform art. 17 CPP, în cursul urmăririi penale acțiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunțare la
urmărirea penală, iar în cursul judecății se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de
condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului
penal.

18
Statul nu apare direct în activitatea judiciară ca subiect activ al acțiunii penale, fiind reprezentat printr-un subiect oficial cali-
ficat în persoana procurorului (N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 223) sau de un reprezentant calificat, pentru că acesta pune în mișcare
și exercită acțiunea penală în tot cursul procesului penal în numele statului (V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., vol. I., p. 93).
19
GR. THEODORU, Drept procesual penal român, vol. I, Tipografia Universității „Al.I. Cuza”, Iași, 1971, p. 246-247.
20
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 264.
 De altfel, indisponibilitatea acțiunii penale face ca aceasta să se deosebească de acțiunea civilă 21, care se
caracterizează prin disponibilitate, în sensul că pornirea ei se face prin manifestarea de voință a persoanei
vătămate de a se constitui parte civilă, iar pe parcursul procesului penal de a renunța la calitatea sa, situație
care atrage stingerea acțiunii civile22.

4.4. Acțiunea penală este indivizibilă

Caracterul indivizibil al acțiunii penale este determinat de unitatea infracțiunii 23, neavând nicio relevanță, în
determinarea acestuia, faptul că la săvârșirea infracțiunii au participat mai multe persoane.
Într-o cauză penală nu se exercită atâtea acțiuni câți autori, instigatori sau complici sunt, doar efectele
acțiunii unice și indivizibile se extind asupra tuturor făptuitorilor24.
Potrivit art. 157 alin. (3) CP, caracterul indivizibil al acțiunii se manifestă și în situația plângerii prealabile a
persoanei vătămate, care, chiar făcută cu privire numai la unul dintre participanți, atrage răspunderea penală a
tuturor persoanelor fizice sau juridice care au participat la săvârșirea infracțiunii.

4.5. Acțiunea penală este individuală

Acțiunea penală poate fi exercitată numai împotriva persoanelor care au calitatea de inculpați într-o cauză
penală. Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acțiunii penale alături de inculpat sau în locul acestuia 25.

§5. Momentele desfășurării acțiunii penale

Potrivit art. 14 alin. (3) CPP, acțiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal, în condițiile
legii.
Desfășurarea acțiunii penale se realizează în trei etape, și anume:
a) punerea în mișcare a acțiunii penale;
b) exercitarea acțiunii penale;
c) stingerea acțiunii penale.

5.1. Punerea în mișcare a acțiunii penale

Conform art. 14 alin. (2) CPP, punerea în mișcare a acțiunii penale se face prin actul de inculpare prevăzut
de lege.
Cu toate că acțiunea penală poate fi exercitată de îndată ce s-a săvârșit o infracțiune, punerea în mișcare a
acțiunii penale poate avea loc în momente diferite, plasate pe parcursul fazei de urmărire penală 26.
Potrivit art. 305 alin. (1) CPP, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la
fapta săvârșită sau a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.
Continuarea urmăririi penale se va face în cazul în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
– există probe din care rezultă bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta prevăzută de
legea penală pentru care s-a început urmărirea penală;
– nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) CPP.
Atunci când sunt îndeplinite condițiile menționate, persoana dobândește calitatea de suspect.
Spre deosebire de începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale se face in personam,
astfel încât pentru aceasta este necesară cunoașterea persoanei care urmează să fie trasă la răspundere penală
pentru faptele determinate care îi sunt imputate.

21
I. NEAGU, op. cit., p. 164.
22
A.L. LORINCZ, op. cit., 2015, p. 78.
23
I. GORGĂNEANU, Caracteristicile acțiunii penale în noua reglementare procesual penală, în R.R.D. nr. 9/1969, p. 82.
24
AL. BOROI, ȘT.G. UNGUREANU, N. JIDOVU, op. cit., p. 94.
25
N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 231.
26
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 266.
 Asupra acestui aspect se impune să facem unele precizări, ca urmare a necesității punerii în acord a
dispozițiilor art. 15 cu cele ale art. 309 CPP, în sensul că inițial, după intrarea în vigoare a Codului de procedură
penală, atât dispozițiile art. 15, cât și cele ale art. 309 precizau că punerea în mișcare a acțiunii penale se poate
face în cazul în care sunt îndeplinite cele două condiții, și anume: „să existe probe din care să rezulte
presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune” și „să nu existe cazuri care împiedică punerea
în mișcare a acțiunii penale”.
În prezent, în urma modificărilor survenite prin dispozițiile O.U.G. nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de
implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea
altor acte normative, constatăm că legiuitorul a omis să modifice și să pună în acord dispozițiile art. 15 CPP,
conform căruia „Acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită când există probe din care rezultă
presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există cazuri care împiedică punerea în
mișcare sau exercitarea acesteia”, cu cele ale art. 309 CPP, care au fost modificate, în sensul că „Acțiunea
penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că
există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de
împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1)”.
Coroborând dispozițiile celor două articole, putem totuși stabili condițiile care trebuie îndeplinite în mod
cumulativ pentru a se putea dispune punerea în mișcare a acțiunii penale, și anume:
– să existe probe din care să rezulte săvârșirea unei infracțiuni;
– să existe probe din care să rezulte că infracțiunea a fost săvârșită de o anumită persoană;
– să nu existe vreunul dintre cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale prevăzute la art.
16 alin. (1) CPP.
Din momentul punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva suspectului, acesta dobândește calitatea de
inculpat, devenind parte în procesul penal, conform art. 82 CPP. Dobândirea de către suspect a calității de
inculpat se face prin actul de inculpare reprezentat de ordonanța procurorului de punere în mișcare a acțiunii
penale.
Astfel cum se precizează în cuprinsul art. 309 alin. (2) CPP, punerea în mișcare a acțiunii penale este
comunicată inculpatului de către organul de urmărire penală, care îl cheamă pentru a-l audia, potrivit art. 108
CPP. De asemenea, organul judiciar este obligat să comunice acestuia calitatea în care este audiat, fapta
prevăzută de legea penală pentru săvârșirea căreia a fost pusă în mișcare acțiunea penală și încadrarea juridică
a acesteia, aducându-i-se la cunoștință, totodată, drepturile prevăzute de art. 83 CPP, precum și obligațiile ce îi
revin, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanței prin care a fost dispusă măsura, iar atunci când
consideră necesar, procurorul poate proceda personal la audierea inculpatului, însă în cazul în care inculpatul
lipsește nejustificat, se sustrage de la urmărirea penală sau este dispărut, organul de urmărire penală continuă
urmărirea penală chiar și fără a-l audia pe acesta.
Potrivit art. 202 alin. (2) CPP, nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau
menținută dacă există o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.
Conform art. 200 alin. (2) CPP, punerea în mișcare a acțiunii penale nu poate forma obiectul comisiei
rogatorii.
Prin excepție, punerea în mișcare a acțiunii penale se poate face și în faza de judecată , când se constată
săvârșirea unei infracțiuni de audiență, conform art. 360 CPP. Astfel, în cazul în care în cursul ședinței de
judecată se săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, președintele completului constată acea faptă și îl
identifică pe făptuitor, făcând mențiuni despre aceasta în încheierea de ședință, care se trimite procurorului
competent. În cazul în care procurorul participă la judecată 27, poate declara că începe urmărirea penală, pune
în mișcare acțiunea penală și îl poate reține pe suspect sau pe inculpat.
27
Legiuitorul a păstrat în textul actualului Cod de procedură penală mențiunea „atunci când procurorul participă la judecată”,
deși, potrivit noilor dispoziții, procurorul este obligat să participe la toate ședințele de judecată, contrar dispozițiilor vechiului Cod
de procedură penală (a se vedea art. 315 CPP 1968).
 În situația în care persoana vătămată se adresează cu plângere prealabilă organului de cercetare penală sau
procurorului, potrivit art. 295 alin. (2) CPP, procurorul va pune în mișcare acțiunea penală, în cazul infracțiunilor
pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere. Menționăm că, în această situație, plângerea
prealabilă nu constituie prin ea însăși un act de inculpare, ci este un act prin care se urmărește tragerea la
răspundere penală a infractorului și o condiție indispensabilă punerii în mișcare a acțiunii penale 28.

5.2. Exercitarea acțiunii penale

Prin „exercitarea acțiunii penale” se înțelege susținerea acesteia în vederea realizării tragerii la răspundere
penală a inculpatului29.
Exercitarea acțiunii penale se realizează de către acei subiecți care, potrivit legii, pot reprezenta în această
activitate statul ca titular al acțiunii și constă în efectuarea într-o cauză penală a tuturor activităților de
strângere și verificare a probelor, de luare a unor măsuri procesuale, de formulare de cereri, ridicare de excepții
etc.
Acțiunea penală poate fi exercitată în cursul urmăririi penale de persoana vătămată, în cauzele în care
punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, aceasta având
dreptul să își retragă plângerea, renunțând astfel, implicit, la exercitarea acțiunii penale 30.
În cursul urmăririi penale, exercitarea acțiunii penale se face de către procuror, alături de care poate
participa și persoana vătămată în cazul în care, în baza prevederilor legale, este necesară plângerea prealabilă.
Exercitarea acțiunii penale în faza de urmărire penală presupune strângerea, administrarea și verificarea
tuturor probelor în baza cărora se poate dispune trimiterea în judecată sau, dacă este cazul, se poate da soluția
clasării, care să conducă la stingerea acțiunii penale.
Această activitate se realizează sub conducerea procurorului care supraveghează urmărirea penală sau chiar
de către procuror, când acesta efectuează personal urmărirea penală.
La sfârșitul urmăririi penale, dacă constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea
adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, procurorul fie
dispune trimiterea inculpatului în judecată, prin rechizitoriu, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că
fapta există, a fost săvârșită de către inculpat și acesta răspunde penal, fie emite ordonanța prin care clasează
sau renunță la urmărirea penală.
În cursul judecății, potrivit art. 363 CPP, procurorul poate formula cereri, ridica excepții și pune concluzii pe
care le formulează în fața instanței, cererile și concluziile trebuind să fie motivate. De altfel, în faza de judecată,
acțiunea penală se exercită în principal de către procuror, însă și persoana vătămată are, de asemenea,
posibilitatea de a susține exercitarea acțiunii penale 31.
Spre deosebire de dispozițiile Codului de procedură penală anterior, participarea procurorului la judecată
este obligatorie, exercitând un rol activ în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale.
În cazul în care constată că există vreuna dintre cauzele de împiedicare a exercitării acțiunii penale,
prevăzute de art. 16 alin. (1) CPP, procurorul poate renunța la învinuire, punând concluzii de achitare a
inculpatului sau de încetare a procesului penal. Aceasta nu echivalează cu o revocare a acțiunii penale, care
este indisponibilă, constituind numai o renunțare la exercitarea ei, instanța fiind obligată să adopte soluția
legală ce se impune, indiferent de concluziile procurorului 32.
Constatăm astfel că acțiunea penală are capacitatea de a susține activitatea judiciară din cadrul procesului
penal și de a constitui temei al acesteia, astfel încât, pentru desfășurarea procesului penal, atât punerea în
mișcare a acțiunii penale, cât și exercitarea ei pot avea loc numai dacă aceasta are aptitudine funcțională.

28
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 232.
29
Idem, p. 272.
30
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 274.
31
Idem, p. 273.
32
N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 235.
 În cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acesteia este împiedicată ca urmare a
intervenirii unuia dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de legiuitor în cuprinsul art. 16 alin. (1) CPP ,
constatăm că se înlătură aptitudinea funcțională a acțiunii penale, în sensul că ea nu mai poate fi pusă în
mișcare sau, dacă a fost pusă în mișcare, nu mai poate fi exercitată și se stinge. Intervenirea cauzelor care
împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acesteia poate avea în unele situații efect
definitiv, în sensul că prin identificarea lor va fi înlăturată pentru totdeauna răspunderea penală (amnistia,
prescripția, decesul suspectului sau al inculpatului), iar în alte cazuri soluțiile pronunțate vor avea efect
temporar, existând situații în care, prin dispariția acestor impedimente, procesul penal să poată fi declanșat sau
reluat, așa cum prevede art. 16 alin. (2) CPP, care subliniază de altfel caracterul revocabil al dispoziției de
stingere a acțiunii penale [în cazul în care, deși inițial lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
ulterior aceasta apare, când a fost dată autorizarea sau când s-a făcut sesizarea de către organul competent ori
în cazul aplicării art. 129 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, în care
se prevede că „Dreptul de urmărire penală și de executare este redobândit de autoritățile judiciare române
atunci când: a) statul solicitat informează că nu va iniția niciun demers cu privire la cererea de transfer de
proceduri penale sau că nu acceptă o astfel de cerere; b) statul solicitat informează că revocă acceptarea cererii
de transfer de proceduri penale; c) statul solicitat comunică decizia sa de a nu începe sau de a înceta
procedurile penale”].
Deși nu s-au schimbat criteriile care împart cazurile prevăzute de art. 16 CPP privind împiedicarea punerii în
mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acesteia, constatăm unele modificări pe fond, sub aspectul
conținutului acestor cauze, față de dispozițiile art. 10 CPP 1968.
În prezent, având în vedere soluțiile care se pot pronunța, constatăm existența a două mari categorii de
cazuri, conform art. 16 CPP, care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau care împiedică exercitarea
acesteia în cazul în care anterior fusese pusă în mișcare, și anume: impedimente rezultate din lipsa de temei al
acțiunii penale [cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d)] și impedimente rezultate din lipsa de obiect al
acțiunii penale [art. 16 alin. (1) lit. e)-j)].
A. Cauzele sau impedimentele care rezultă din lipsa de temei al acțiunii penale
a) Fapta nu există [art. 16 alin. (1) lit. a) CPP]
Pentru existența unei infracțiuni, trebuie să se fi săvârșit o faptă, având în vedere că singurul temei al
răspunderii penale este săvârșirea unei infracțiuni, așa cum prevede art. 15 alin. (2) CP. Pe de altă parte, ca
urmare a faptului că acțiunea penală are ca temei tragerea la răspundere penală a persoanei care a săvârșit o
infracțiune, practic, inexistența infracțiunii conduce la imposibilitatea tragerii la răspundere penală a unei
persoane, situație în care se vor dispune clasarea, în faza de urmărire penală, și achitarea, în faza de judecată.
b) Fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege [art. 16
alin. (1) lit. b) CPP]
Pornind de la definiția infracțiunii prevăzută la art. 15 alin. (1) CP, conform căreia „Infracțiunea este fapta
prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o”,
legiuitorul a statuat în art. 16 alin. (1) lit. b) CPP cele două impedimente pentru punerea în mișcare a acțiunii
penale sau pentru exercitarea acesteia, care reprezintă de fapt tipicitatea obiectivă sau subiectivă ca trăsătură
esențială a unei infracțiuni.
Acest caz are legătură directă cu principiul legalității incriminării, deoarece numai legea poate dispune care
fapte sunt considerate a fi infracțiuni. Cu toate că fapta există, ea nu poate constitui temei al tragerii la
răspundere penală, deoarece nu este prevăzută de legea penală sau nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție
prevăzută de lege. În asemenea condiții, acțiunea penală se stinge, soluțiile dispuse vor fi clasarea în faza de
urmărire penală și achitarea inculpatului în faza de judecată, în aceste situații putându-se constata că fapta
săvârșită intră eventual sub incidența altor forme de răspundere: disciplinară, contravențională, civilă etc.
c) Nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea [art. 16 alin. (1) lit. c) CPP]
 Raportând aceste dispoziții la cele ale art. 97 alin. (1) CPP, conform căruia „Constituie probă orice element
de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a
săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la
aflarea adevărului în procesul penal”, constatăm că, deși într-o formulare nouă, legiuitorul a relevat din nou în
cuprinsul actualului Cod de procedură penală inaptitudinea funcțională a acțiunii penale în cazul în care devine
imposibilă tragerea la răspundere penală a unei persoane ca urmare a inexistenței probelor care să dovedească
săvârșirea unei infracțiuni.
În același timp, aplicarea principiului prezumției de nevinovăție cu ocazia administrării și aprecierii probelor
se materializează în sensul că orice îndoială este considerată a fi în favoarea făptuitorului (in dubio pro reo),
fapt care constituie un impediment pentru punerea în mișcare a acțiunii penale sau pentru exercitarea
acesteia.
d) Există o cauză justificativă sau de neimputabilitate [art. 16 alin. (1) lit. d) CPP]
Revenind și în acest caz la definiția infracțiunii prevăzută în cuprinsul art. 15 alin. (1) CP, constatăm că,
alături de tipicitate, tot ca trăsătură esențială a unei infracțiuni se înscriu și antijuridicitatea și imputabilitatea.
Ca urmare a acestui fapt, legiuitorul a prevăzut existența unui impediment privind punerea în mișcare a acțiunii
penale sau exercitarea acesteia în situația în care se constată de către organele judiciare o cauză justificativă
generală dintre cele existente în cuprinsul art. 19-22 CP (legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea
unui drept sau îndeplinirea unei obligații și consimțământul persoanei vătămate) sau o cauză justificativă
specială dintre cele prevăzute în cuprinsul Părții speciale a Codului penal [de exemplu, vătămarea fătului în
cursul actului medical în condițiile legii – art. 202 alin. (6) CP, violarea vieții private în anumite circumstanțe –
art. 226 alin. (4) CP]. De asemenea, constatarea unei cauze de neimputabilitate generale dintre cele prevăzute
în cuprinsul art. 24-31 CP (constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea
făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea și cazul fortuit) sau a unei cauze de neimputabilitate
speciale prevăzute de Partea specială a Codului penal sau de legi speciale [de exemplu, constrângerea la darea
de mită, prevăzută de art. 290 alin. (2) CP].
Soluția care se impune în cazul constatării unei astfel de cauze în faza de urmărire penală este clasarea
dispusă de către procuror prin ordonanță, iar în faza de judecată se va dispune achitarea inculpatului.
B. Cauzele sau impedimentele care rezultă din lipsa de obiect al acțiunii penale
a) Lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție
prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale [art. 16 alin. (1) lit. e) CPP]
Se poate observa că acest caz conține mai multe situații care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale,
astfel:
Lipsa plângerii prealabile este prevăzută de art. 157 alin. (1) CP, în care se arată că, în cazul infracțiunilor
pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile de
către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Astfel, prin excepție de la
principiul oficialității procesului penal, legiuitorul a prevăzut ca, pentru anumite infracțiuni, de regulă cu un
grad redus de pericol social, tragerea la răspundere penală a infractorului să fie lăsată la aprecierea persoanei
vătămate, punerea în mișcare a acțiunii penale fiind condiționată de manifestarea expresă de voință a victimei.
Reglementarea plângerii prealabile a fost dictată de rațiuni de politică penală care impun ca, în anumite
situații, să se acorde prioritate ocrotirii vieții personale a victimei, căreia i se oferă posibilitatea de a hotărî dacă
este sau nu cazul să se facă publicitate faptei, ceea ce este inevitabil în cursul unui proces penal. Plângerea
prealabilă reprezintă încunoștințarea organelor judiciare de către persoana vătămată cu privire la fapta
săvârșită și vătămarea suferită prin aceasta, fiind o condiție de tragere la răspundere penală și deci pentru
pornirea procesului penal în toate acele cazuri în care este în mod expres prevăzută în cuprinsul normei de
incriminare33.

33
De exemplu, violarea de domiciliu [art. 224 alin. (3) CP], amenințarea [art. 206 alin. (2) CP] etc.
 Cât privește lipsa plângerii prealabile, aceasta apare ca o cauză care înlătură răspunderea penală. Ea implică
nefolosirea de către persoana vătămată a dreptului de a introduce o astfel de plângere sau introducerea ei
după expirarea termenului prevăzut de lege 34. Fiind reglementată în Codul penal alături de alte instituții
asemănătoare (amnistia, prescripția răspunderii penale etc.), lipsa plângerii prealabile apare ca o instituție de
drept penal material, însă consacrarea ei și prin dispozițiile Codului de procedură penală face ca plângerea
prealabilă să aibă o natură mixtă, reprezentând în același timp atât o condiție de pedepsibilitate, cât și o
condiție de procedibilitate35.
Lipsa plângerii prealabile produce efecte in rem (cu privire la fapta săvârșită). În caz de participație penală la
săvârșirea uneia sau a mai multor infracțiuni, fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanților, chiar
dacă plângerea s-a făcut numai cu privire la unul dintre ei (indivizibilitate pasivă), iar în cazul în care prin
infracțiune au fost vătămate mai multe persoane, fapta atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea s-a
făcut numai de către una dintre persoanele vătămate (indivizibilitate activă).
În situația în care se constată lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, soluțiile care se pot dispune,
în funcție de fazele procesului penal, sunt clasarea, dacă se constată lipsa plângerii prealabile în faza de
urmărire penală, și încetarea procesului penal, dacă se constată lipsa plângerii prealabile în faza de judecată.
Autorizarea organului competent are în vedere una dintre excepțiile de la principiul oficialității. Astfel,
pentru infracțiunile săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean român sau de către o persoană
juridică română, conform art. 9 CP, punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai
întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în
termen de până la 30 de zile de la data solicitării autorizării, termen ce poate fi prelungit până la 180 de zile, în
condițiile legii.
De asemenea, potrivit art. 10 CP, în cazul infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un
cetățean străin sau de o persoană fără cetățenie, îndreptate împotriva statului român sau a unui cetățean
român ori a unei persoane juridice române, punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea
prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și numai dacă
fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.
Sesizarea organului competent reprezintă, de asemenea, o excepție de la principiul oficialității. Conform
dispozițiilor cuprinse în art. 109 alin. (2) din Constituție, membrii Guvernului pot fi urmăriți penal numai la
cererea Camerei Deputaților, a Senatului sau a Președintelui României.
De asemenea, potrivit art. 431 CP, pentru infracțiunile prevăzute la art. 413-417 CP (absența nejustificată,
dezertarea, încălcarea consemnului, părăsirea postului sau comenzii, insubordonarea), acțiunea penală se pune
în mișcare numai la sesizarea comandantului.
Pe cale de consecință, lipsa plângerii prealabile, a autorizării sau a sesizării organului competent determină
dispunerea, după caz, a soluției clasării (în faza de urmărire penală) sau a încetării procesului penal (în faza de
judecată).
b) A intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus
radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică [art. 16 alin. (1) lit. f) CPP]
Ca și în cazul precedent, prevăzut la lit. e) de la alin. (1) al art. 16 CPP, și aici există trei situații care înlătură
răspunderea penală.
Amnistia36 reprezintă un act de clemență al puterii legiuitoare (Parlamentul României), care, pentru rațiuni
de politică penală, înlătură posibilitatea aplicării sancțiunilor penale pentru anumite infracțiuni, anume
prevăzute de legiuitor. Amnistia reprezintă o renunțare din partea societății la folosirea răspunderii penale și a
pedepsei, o „uitare” a caracterului penal al faptei. Amnistia nu este însă o uitare sau iertare completă a faptei,

34
AL. BOROI, Drept penal. Partea generală – conform noului Cod penal, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 417-418.
35
M.T. POPOVICI, Plângerea prealabilă în reglementare actualului Cod de procedură penală, în R.R.D. nr. 9/1969, p. 21.
36
Amnistia înseamnă uitare și provine de la cuvântul grecesc amnestia.
fiindcă ea înlătură numai consecințele penale ale acesteia, nu și alte consecințe juridice (civile, administrative,
disciplinare etc.)37.
Amnistia se înfățișează ca o instituție juridică complexă, care cuprinde atât norme juridice de drept
constituțional, cât și norme de drept penal 38. Potrivit art. 73 din Constituție, amnistia se acordă prin lege, legea
fiind cea care stabilește infracțiunile pentru care se acordă, condițiile în care se acordă și limitele incidenței
sale. Ca instituție de drept penal, amnistia este prevăzută în art. 152 CP, care stabilește efectele pe care le
produce39, și anume înlătură răspunderea penală pentru fapta săvârșită, iar dacă intervine după condamnare,
înlătură executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecințe ale condamnării. Amnistia nu are
efecte asupra acțiunii civile, nici asupra măsurilor de siguranță.
Noțiunea de prescripție a răspunderii penale desemnează acea cauză de stingere a obligației infractorului de
a suporta consecințele penale ale faptei săvârșite, ca efect al trecerii unui interval de timp anume determinat
prin dispoziții legale.
Potrivit art. 153 CP, prescripția înlătură răspunderea penală, cu excepția infracțiunilor de genocid, contra
umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise, a infracțiunilor prevăzute la art. 188 CP
(omorul) și art. 189 CP (omorul calificat), precum și a infracțiunilor intenționate care au avut ca urmare
moartea victimei.
Art. 18 CPP prevede că, atât în cazul amnistiei, cât și al prescripției, suspectul sau inculpatul poate cere
continuarea procesului penal. Dacă se constată vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. a)-j) CPP,
procurorul dispune clasarea, iar instanța de judecată pronunță achitarea pentru cazurile prevăzute la lit. a)-e) și
încetarea procesului penal pentru cazurile prevăzute la lit. f)-j). Dacă prin continuarea procesului penal la
cererea inculpatului acesta este găsit vinovat, condamnarea lui nu este posibilă.
A treia situație se referă la decesul suspectului sau al inculpatului persoană fizică ori radierea suspectului
sau a inculpatului persoană juridică. Principiul răspunderii penale personale presupune că răspunderea penală
revine numai persoanei care a săvârșit ori a participat la săvârșirea unei infracțiuni. Răspunderea penală nu
poate interveni pentru fapta altuia, după cum nu poate fi colectivă, adică pentru fapta unei persoane să
răspundă un colectiv, grup (familie, etnie etc.) 40.
Decesul suspectului sau inculpatului reprezintă un eveniment natural care poate interveni pe parcursul
procesului penal, situație în care, dacă intervine în faza de urmărire penală, se va dispune soluția clasării, iar
dacă intervine în faza de judecată, se va dispune încetarea procesului penal, conform art. 396 alin. (6) CPP.
Potrivit art. 244 C. civ., modurile de încetare a persoanei juridice sunt constatarea ori declararea nulității,
fuziunea, divizarea totală, transformarea, dizolvarea ori desființarea sau orice alt mod prevăzut de actul
constitutiv ori de lege. Potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului 41, „Orice persoană
fizică sau juridică prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o mențiune în registrul comerțului are
dreptul să ceară radierea înregistrării păgubitoare, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale acesteia,
în cazul în care prin hotărâri judecătorești definitive au fost desființate în tot sau în parte sau modificate actele
care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă prin hotărârea judecătorească nu a

37
AL. BOROI, op. cit., p. 407.
38
A se vedea L. BARAC, Răspunderea și sancțiunea juridică, Ed. Lumina Lex, București, 1997, p. 194.
39
A se vedea D. SOARE, Intrarea în vigoare a legii de amnistie, în R.D.P. nr. 3/2007, p. 139.
40
A se vedea AL. BOROI, Drept penal. Partea generală – conform noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 338.
41
Potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului (republicată în M. Of. nr. 49 din 4 februarie 1998), „(2) Ce-
rerea se depune și se menționează în registrul comerțului la care s-a făcut înmatricularea comerciantului. În termen de 3 zile de la
data depunerii oficiul registrului comerțului înaintează cererea tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul comerciantului,
iar în cazul sucursalelor înființate în alt județ, tribunalului din acel județ. (3) Tribunalul se pronunță asupra cererii cu citarea oficiului
registrului comerțului și a comerciantului. (...) (5) Oficiul registrului comerțului va efectua radierea și va publică hotărârea judecăto -
rească irevocabilă în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala părții care a introdus cererea. În acest scop, instanța
va comunica oficiului registrului comerțului hotărârea judecătorească, în copie legalizată, cu mențiunea rămânerii irevocabile”. În
prezent, potrivit noii terminologii în materie civilă și procesuală civilă, trimiterile la „comercianți” și hotărâre „irevocabilă” se vor
înțelege ca fiind făcute la „profesioniști”, respectiv hotărâre „definitivă”.
fost dispusă menționarea în registrul comerțului”. Astfel, în cazul în care intervine pe parcursul procesului penal
radierea suspectului sau a inculpatului persoană juridică, acțiunea penală nu mai poate fi pusă în mișcare sau,
dacă a fost pusă în mișcare, nu mai poate fi exercitată, deoarece rămâne fără obiect.
Altfel spus, dacă dispare (prin deces al persoanei fizice sau prin radierea persoanei juridice) subiectul
infracțiunii, nimeni altcineva nu poate fi tras la răspundere penală pentru faptele acestuia. Drept urmare, în
acest caz se dispun clasarea în faza de urmărire penală și încetarea procesului penal în faza de judecată.
c) A fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură
răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii [art. 16
alin. (1) lit. g) CPP]
Această cauză are în vedere trei situații: retragerea plângerii prealabile, împăcarea și încheierea unui acord
de mediere.
Astfel, prima situație se referă la infracțiunile pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este
condiționată de existența unei plângeri prealabile din partea persoanei vătămate, cunoscut fiind că legiuitorul a
prevăzut ca, pentru anumite infracțiuni, de regulă de o gravitate mai redusă, tragerea la răspundere penală a
infractorului să fie lăsată la aprecierea persoanei vătămate, situație în care punerea în mișcare a acțiunii penale
este condiționată de manifestarea expresă de voință a victimei.
Potrivit art. 158 alin. (2) CP, în cazul acestor infracțiuni, retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea
penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă. Retragerea plângerii prealabile reprezintă
manifestarea de voință a persoanei vătămate printr-o infracțiune, care, după ce a introdus plângerea prealabilă
necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, revine și renunță, în condițiile legii, la plângerea făcută,
înainte de soluționarea cauzei printr-o hotărâre definitivă. Retragerea plângerii prealabile echivalează cu lipsa
acesteia, conducând la înlăturarea răspunderii penale 42.
Retragerea plângerii prealabile produce efecte numai dacă intervine până la pronunțarea unei hotărâri
definitive în cauză. Dacă retragerea a intervenit în timp util (până la pronunțarea unei hotărâri definitive), ea
produce efecte irevocabile, în sensul că persoana vătămată nu mai poate reveni asupra ei, după cum nu poate
formula o nouă plângere pentru aceeași faptă.
Și în caz de retragere a plângerii prealabile, potrivit art. 18 CPP, suspectul sau inculpatul poate cere
continuarea procesului penal.
Cea de-a doua situație are în vedere art. 159 CP, în care se arată că împăcarea, în cazurile prevăzute de lege,
înlătură răspunderea penală și stinge și acțiunea civilă.
Împăcarea constituie un act bilateral, o înțelegere intervenită între persoana vătămată și infractor cu privire
la încetarea procesului penal și înlăturarea răspunderii penale și a celei civile.
Împăcarea este personală și produce efecte numai dacă intervine până la citirea actului de sesizare a
instanței. Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face numai de reprezentanții lor
legali. Persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de
lege.
În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de către reprezentantul său legal sau convențional ori
de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârșit
infracțiunea și persoana vătămată nu produce efecte față de persoanele fizice care au participat la comiterea
aceleiași fapte.
Drept urmare, în aceste situații, se dispune soluția clasării în faza de urmărire penală sau, în faza de
judecată, încetarea procesului penal.
Cea de-a treia situație este reprezentată de încheierea unui acord de mediere în condițiile legii, fiind vorba
aici despre prevederile Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator 43. Conform art.
1 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, medierea reprezintă o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale
amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate,
42
A se vedea I. MIREA, Retragerea plângerii prealabile. Consecințe, în Dreptul nr. 7/1998, p. 123.
43
M. Of. nr. 441 din 22 mai 2006.
imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților, putând fi aplicată în cauzele penale
atât în latura penală44, cât și în latura civilă.
Dispozițiile art. 23 CPP prevăd posibilitatea ca în cursul procesului penal, cu privire la pretențiile civile,
inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente să poată încheia o tranzacție sau un acord de mediere,
potrivit legii.
În cazul în care procedura de mediere se desfășoară înaintea începerii procesului penal și aceasta se închide
prin soluționarea conflictului și încheierea unei înțelegeri, prin derogare de la art. 157 alin. (3) CP, fapta nu va
atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere. Termenul
prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile se suspendă pe durata desfășurării medierii. Dacă
părțile aflate în conflict nu au încheiat o înțelegere, persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în
același termen, care își va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de
mediere, socotindu-se și timpul scurs înainte de suspendare.
În cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfășoară după începerea procesului penal,
urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părți a contractului
de mediere. Suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile
prevăzute de lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă. Procesul penal se reia din oficiu,
imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată că nu s-a încheiat înțelegerea sau, dacă acesta nu
se comunică, la expirarea termenului de 3 luni.
Pentru soluționarea acțiunii penale ori a acțiunii civile în baza acordului încheiat ca rezultat al medierii,
mediatorul este obligat să transmită organului judiciar acordul de mediere și procesul-verbal de încheiere a
medierii în original și în format electronic dacă părțile au ajuns la o înțelegere sau, dacă nu, doar procesul-
verbal de încheiere a medierii.
d) Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. h) CPP]
Dispozițiile care reglementează cauzele de nepedepsire sunt prevăzute în Codul penal, atât în Partea
generală, cât și în Partea specială. În cuprinsul art. 34 alin. (1) CP se prevede că „Nu se pedepsește autorul care,
înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât
consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii”. Desistarea constă în
renunțarea de bunăvoie a făptuitorului de a duce până la capăt executarea începută, deși există posibilitatea
reală de a continua, iar făptuitorul este conștient de aceasta. Împiedicarea producerii rezultatului constă într-o
acțiune a făptuitorului care, după terminarea executării infracțiunii, acționează pentru înlăturarea producerii
rezultatului periculos.
Termenii „nu se pedepsește” cu care începe dispoziția din art. 34 alin. (1) CP evidențiază fără echivoc
efectele desistării și împiedicării producerii rezultatului, în sensul că făptuitorul nu va mai fi pedepsit, cu toate
că ceea ce a realizat până în acel moment ar fi căzut sub incidența legii penale.
Legea penală română nu condiționează existența tentativei de întrerupere sau de neproducerea rezultatului
din cauze independente de voința făptuitorului, ci tentativa subzistă chiar în situația în care acesta renunță de
bunăvoie la activitatea începută sau împiedică producerea rezultatului. Legiuitorul face însă din aceste
împrejurări două cauze de nepedepsire a tentativei.
În alin. (2) al art. 34 CP se prevede că, „Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării
producerii rezultatului constituie o altă infracțiune, se aplică pedeapsa pentru această infracțiune”.

44
Potrivit art. 67 din Legea nr. 192/2006, „(2) În latura penală a procesului, dispozițiile privind medierea se aplică numai în
cauzele privind infracțiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părților înlătură răspunderea
penală, dacă autorul a recunoscut fapta în fața organelor judiciare sau, în cazul prevăzut la art. 69, în fața mediatorului. (2 1) În
cauzele penale în care medierea este posibilă în condițiile prevăzute la alin. (1) și (2), aceasta trebuie să se desfășoare astfel încât
victima să nu se găsească în contact cu făptuitorul, cu excepția cazului în care părțile își exprimă acordul la încheierea contractului
de mediere. (22) Încheierea unui acord de mediere în latura penală a unei infracțiuni, conform alin. (1), constituie o cauză sui-
generis care înlătură răspunderea penală. Încheierea unui acord de mediere în latura penală, în condițiile prezentei legi, poate
interveni până la citirea actului de sesizare a instanței”.
 Cauze de nepedepsire sunt prevăzute și în Partea specială a Codului penal, în cazul unor infracțiuni
[retragerea mărturiei mincinoase în cazul infracțiunii de mărturie mincinoasă – art. 273 alin. (3) CP,
autodenunțul în cazul infracțiunii de dare de mită – art. 290 alin. (3) CP], dar și în cuprinsul unor legi speciale
(art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri 45: „Nu
se pedepsește persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-9 și care, înainte de a fi
începută urmărirea penală, denunță autorităților participarea sa la comiterea infracțiunii, contribuind astfel la
identificarea și tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalți participanți”).
e) Există autoritate de lucru judecat [art. 16 alin. (1) lit. i) CPP]
Pentru a asigura prestigiul și stabilitatea necesară activităților jurisdicționale, hotărârile judecătorești
rămase definitive capătă autoritate de lucru judecat, prezumându-se că ele reflectă adevărul (res iudicata pro
veritate habetur)46.
În procesul penal, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor penale are un dublu efect, și anume un efect
pozitiv, care constă în faptul că, odată pronunțată, hotărârea penală poate fi pusă în executare, și un efect
negativ, care se manifestă prin imposibilitatea exercitării unei noi acțiuni penale împotriva aceleiași persoane,
pentru aceeași faptă (ne bis in idem).
Împotriva acestor hotărâri nu se pot exercita decât căile extraordinare de atac. Pentru a opera autoritatea
de lucru judecat în materie penală, se cere o dublă identitate între cele două cauze: identitate de persoane și
identitate de obiect47, pe când, în procesul civil, identitatea trebuie să fie întreită: de persoană, de obiect și de
cauză48.
Soluțiile într-o astfel de situație sunt de clasare, atunci când intervine în faza de urmărire penală, și de
încetare a procesului penal, în faza de judecată.
f) A intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii [art. 16 alin. (1) lit. j) CPP]
Conform art. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, sunt
considerate forme de cooperare internațională în materie penală următoarele: extrădarea, predarea în baza
unui mandat european de arestare, transferul de proceduri în materie penală, recunoașterea și executarea
hotărârilor, transferarea persoanelor condamnate, asistența judiciară în materie penală, precum și alte forme
de cooperare judiciară internațională în materie penală.
Efectuarea unei proceduri penale sau continuarea unei proceduri inițiate de autoritățile judiciare române
competente, pentru o faptă care constituie infracțiune conform legii române, poate fi transferată unui stat
străin, în anumite condiții. Astfel, potrivit art. 126 din Legea nr. 302/2004, autoritățile judiciare române pot
solicita autorităților competente ale altui stat inițierea unei proceduri penale sau continuarea acesteia, atunci
când exercitarea de către statul străin solicitat servește intereselor unei bune administrări a justiției sau
favorizează, în caz de condamnare, reintegrarea socială și sunt incidente unul sau mai multe dintre următoarele
cazuri:
– persoana cercetată are reședința obișnuită în statul solicitat;
– persoana cercetată este cetățean al statului solicitat sau dacă acest stat este statul său de origine;
– persoana cercetată execută sau urmează să execute o pedeapsă privativă de libertate în statul solicitat;
– persoana cercetată face obiectul, în statul solicitat, al unei cercetări penale pentru aceeași faptă sau fapte
conexe;
– transferul este justificat prin interesul de a descoperi adevărul și, mai ales, dacă elementele de probă cele
mai importante se găsesc în statul solicitat;
– executarea unei eventuale hotărâri de condamnare în statul solicitat este susceptibilă să amelioreze
posibilitățile de reintegrare socială a condamnatului;

45
Republicată în M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014.
46
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 297.
47
G.A. RADU, op. cit., p. 104.
48
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 297.
 – prezența persoanei cercetate la audieri în procedurile penale instrumentate de autoritățile judiciare
române nu poate fi asigurată, chiar și atunci când ar exista posibilitatea audierii prin videoconferință, însă
poate fi asigurată în statul solicitat;
– o eventuală hotărâre de condamnare nu ar putea fi pusă în executare în România, chiar și atunci când ar
exista posibilitatea formulării unei cereri de extrădare sau emiterii unui mandat european de arestare, statul
solicitat fiind în măsură să o facă;
– inculpatul a fost condamnat definitiv în România, sunt incidente unul sau mai multe din cazurile
menționate anterior, iar statul român nu poate pune în executare hotărârea de condamnare, chiar având
deschisă calea extrădării sau a mandatului european de arestare, iar statul solicitat nu acceptă, ca principiu,
executarea unei hotărâri străine de condamnare sau a refuzat punerea în executare a hotărârii de condamnare
date de instanța străină.
Conform art. 127 din Legea nr. 302/2004, transferul procedurii penale se solicită în baza hotărârii instanței
căreia i-ar reveni competența să soluționeze cauza în prima instanță, dacă procedura se referă la activitatea de
urmărire penală, sau a instanței pe rolul căreia se află cauza, dacă procedura se referă la activitatea de
judecată.
La propunerea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori din oficiu, dacă sunt
îndeplinite condițiile prevăzute de lege, instanța dispune, prin încheiere motivată, transferul procedurii penale.
În situația transferului urmăririi penale, propunerea procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală se soluționează în camera de consiliu, fără citarea părților, iar prezența procurorului este obligatorie.
Încheierea poate fi atacată cu contestație. Termenul de contestație este de 5 zile și curge de la pronunțare.
Dosarul va fi înaintat instanței ierarhic superioare în termen de 5 zile, iar contestația se judecă în termen de 30
de zile de la înregistrarea cauzei. Contestația este suspensivă de executare. Încheierea prin care se dispune
transferul procedurii, rămasă definitivă, suspendă termenul de prescripție a răspunderii penale, precum și
continuarea procedurii penale începute, sub rezerva actelor și demersurilor cu caracter urgent.
Cererea se formulează de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală ori de către
instanță, după caz, și se transmite Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau Ministerului
Justiției, potrivit art. 10 din lege, însoțită de copii certificate de către un magistrat român competent ale tuturor
actelor de procedură, cu excepția cazului în care statul străin solicită transmiterea originalului dosarului. În
cazul în care nu se transmite statului solicitat, originalul dosarului se arhivează. În cazul în care transmite
originalul, o copie certificată a dosarului se păstrează în arhivă. Restituirea originalului se solicită în situația în
care urmărirea penală ori judecata nu este preluată de statul solicitat.
Conform art. 129 din Legea nr. 302/2004, până la primirea deciziei statului solicitat cu privire la cererea de
transfer de proceduri penale, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală sau instanța,
după caz:
– poate efectua orice acte de cercetare penală, cu excepția trimiterii în judecată a inculpatului sau punerii în
executare a unei sancțiuni împotriva persoanei cercetate. Procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală ori instanța informează, în scris, statul solicitat cu privire la actele sau măsurile dispuse
ulterior transmiterii cererii;
– poate retrage oricând cererea de transfer de proceduri penale.
Dreptul de urmărire penală și de executare este redobândit de autoritățile judiciare române atunci când:
– statul solicitat informează că nu va iniția niciun demers cu privire la cererea de transfer de proceduri
penale sau că nu acceptă o astfel de cerere;
– statul solicitat informează că revocă acceptarea cererii de transfer de proceduri penale;
– statul solicitat comunică decizia sa de a nu începe sau de a înceta procedurile penale.
Transmiterea cererii de transfer de proceduri penale prelungește termenele de prescripție a răspunderii
penale cu 6 luni. În caz de condamnare, hotărârea pronunțată de statul solicitat se înscrie în cazierul judiciar și
produce aceleași efecte ca și când ar fi fost pronunțată de o instanță română.
 Dacă transferul de proceduri cu un alt stat se solicită înainte de declanșarea procesului penal sau în faza
urmăririi penale, soluția dispusă de către organele judiciare va fi de clasare a cauzei, iar dacă intervine în faza
de judecată, se va dispune încetarea procesului penal, potrivit art. 396 alin. (6) CPP.
Cu privire la cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e) și j) CPP, acțiunea penală poate fi pusă în mișcare
ulterior, în condițiile prevăzute de lege.
Pentru aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) CPP, în situația în care într-o cauză sunt incidente atât un caz de
împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale sau de exercitare a acțiunii penale pe motiv de lipsă de temei,
cât și unul care determină lipsa de obiect al acțiunii penale, se va reține în cauză primul, adică acela care
determină lipsa de temei al acțiunii penale, în detrimentul celui care determină lipsa de obiect al acesteia 49.

5.3. Stingerea acțiunii penale

Finalitatea acțiunii penale se materializează într-un ultim moment, și anume stingerea acțiunii penale,
reglementată în mod distinct de către legiuitor în art. 17 CPP. Astfel, dacă pe parcursul procesului penal, fie în
faza de urmărire penală, fie în faza de judecată, este incident vreunul dintre cazurile care înlătură aptitudinea
funcțională a acțiunii penale dintre cele prevăzute în cuprinsul art. 16 alin. (1) CPP, atunci intervine stingerea
acțiunii penale.
Soluțiile de stingere a acțiunii penale sunt:
– clasarea;
– renunțarea la urmărirea penală;
– condamnarea;
– renunțarea la aplicarea pedepsei;
– amânarea aplicării pedepsei;
– achitarea;
– încetarea procesului penal.
Conform art. 17 alin. (1) CPP, în cursul urmăririi penale, acțiunea penală se stinge prin clasare sau prin
renunțare la urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege. Astfel, potrivit art. 315 alin. (1) CPP, acțiunea
penală se stinge prin clasare în cazul în care nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite
condițiile de fond și de formă esențiale ale sesizării sau există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1)
CPP.
În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani,
procurorul poate renunța la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei.
În conformitate cu art. 17 alin. (2) CPP, în cursul judecății, acțiunea penală se stinge prin rămânerea
definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării
pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.
Condamnarea se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există,
constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.
Renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă,
că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 80-82 CP.
Amânarea aplicării pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că
fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat, în condițiile art. 83-90 CP.
Achitarea inculpatului se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) CPP.
Încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) CPP.

5.4. Continuarea procesului penal

În cuprinsul art. 18 CPP a fost reglementată posibilitatea solicitării de către suspect sau inculpat a
continuării procesului penal. Astfel, suspectul sau inculpatul poate cere organelor judiciare continuarea

49
A se vedea I.C.C.J., compl. 9 jud., dec. nr. 608/2003, www.scj.ro.
procesului penal, în cazul intervenirii uneia dintre următoarele situații: amnistia, prescripția, retragerea
plângerii prealabile, existența unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate, renunțarea la urmărirea
penală.
Cu privire la posibilitatea continuării urmăririi penale se prevede în art. 319 CPP că, „În caz de clasare ca
urmare a constatării că a intervenit amnistia, prescripția, retragerea plângerii prealabile sau a existenței unei
cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe
ordonanța de soluționare a cauzei, continuarea urmăririi penale”. Constatăm astfel că legiuitorul a prevăzut în
acest caz un termen de 20 de zile în care suspectul sau inculpatul să poată formula o astfel de cerere. De
asemenea, constatăm că, față de art. 18 CPP, în alin. (1) al art. 319 nu mai sunt menționate existența unei
cauze de neimputabilitate și renunțarea la urmărirea penală.
Sesizat cu o cerere de continuare a procesului penal, procurorul poate dispune clasarea cauzei dacă
constată un alt caz de netrimitere în judecată decât cele menționate expres în cuprinsul art. 319 alin. (1) CPP.
De asemenea, dacă pe parcursul fazei de judecată inculpatul solicită continuarea procesului penal potrivit art.
18 CPP și se constată că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) CPP, instanța de judecată
pronunță achitarea. În cazul în care se solicită continuarea procesului penal în baza art. 18 CPP și se constată că
nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) CPP, instanța de judecată pronunță încetarea
procesului penal