Sunteți pe pagina 1din 10

Accesul la justiţie în lumina reglementărilor interne şi a jurisprudenţei CEDO

“Orice persoană are facilitatea de a supune tribunalelor organizate de lege cererile, pe care
înţelege să le facă. Fiecare este liber să aducă în faţa judecătorilor pretenţiile sale bine sau rău
findate, chiar de nesusţinut.[...] Dreptul de a acţiona în justiţie, înţeles în acest sens, nu este un
drept privat; este un drept public, o libertate publică” 1. Astfel, într-o exprimare sintetică, accesul
la justiţie ar putea fi definit ca dreptul oricărei persoane de a introduce o cerere în faţa unei
instanţe pentru soluţionarea unei pretenţii, precum şi obligaţia corelativă a statului, prin
intermediul instanţelor, de a soluţiona acea cerere.
Accesul la justiţie este consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în
conformitate cu care Jurisprudenţa Curţii de la Strassbourg urmăreşte acceaşi linie de găndire,
potrivit căreia orice persoană are dreptul de a-i fi analizată cauza de către un tribunal. În cauza
Golder c. Regatul Unit2, Curtea a statuat că principiul potrivit căruia o cerere în materie civilă
trebuie să poată fi adusă în faţa unui judecător este ridicat la rangul de principiu de drept
fundamental universal recunoscut. Acelaşi lucru este valabil şi pentru principiul de drept
internaţional care intezice denegarea de dreptate. Art. 6 paragraful 1 trebuie citit (şi interpretat)
în lumina acestor principii. Prin urmare, dreptul de acces la justiţie este un drept inerent celui
consacrat prin art. 6 parag. 1 din Convenţie. Aceasta nu reprezintă o interpretare extensivă de
natură să creeze noi obligaţii în sarcina Statelor Contractante, ci se bazează exclusiv pe termenii
din teza I a art. 6 parag. 1, interpretaţi în contextul său şi având în vedere obiectul şi scopul
Convenţiei, precum şi principiile generale de drept.
Totodată, în cauza Airey c. Irlanda3, Curtea a reiterat principiul potrivit căruia Convenţia nu
garantează drepturi teoretice şi iluzorii, ci drepturi practice şi efective, şi aceasta întrucât dreptul
de acces la instanţe trebuie privit prin raportare la locul prioritar pe care îl deţine într-o societate
democratică dreptul la un proces echitabil.
În literatura de specialitate, s-a arătat că deşi art. 6 nu face trimitere expresă la dreptul la un
judecător4, în special după hotărârile pronunţate în cauzele Golder şi Airey, se poate spune că
acest drept a fost consacrat, în sensul că judecătorii europeni au precizat că obligaţia de a asigura
un drept de acces la justiţie este o obligaţie pozitivă a statului, indispensabilă pentru buna
îndeplinire de către stat a angajamentelor sale convenţionale.
În ceea ce priveşte natura juridică a accesului la justiţie, în doctrină se întâlneşte o
controversă, în sensul că unii autori5 au recunoscut accesului la justiţie caracterul de „drept
public”, de „libertate publică”, întemeindu-se pe faptul că acest drept conferă titularului lui
puterea garantată juridic de a recurge la protecţia statului în condiţii care să oblige instanţele
competente să decidă asupra pretenţiei sale. Dimpotrivă, alţi autori6 au îmbrăţişat opinia potrivit
căreia dreptul de acces la justiţie este o libertate individuală, prevalându-se de argumentul
potrivit căruia accesul la justiţie nu presupune o acţiune colectivă din partea mai multor
persoane, câtă vreme orice persoană poate să introducă o acţiune în faţa unei instanţe în mod
individual. Ne raliem acestei din urmă opinii, având în vedere că, deşi exercitarea acestui drept

1
E. Glasson şi A. Tissier, citaţi de Tudor Drăganu, în Accesul liber la justiţie”, pag. 7.
2
Golder c. Regatul Unit, parag. 35-36.
3
Airey c. Irlanda, parag. 24.
4
Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, pag.363. Autorul citat face vorbire despre
„dreptul la un judecător”, arătând că această expresie, prin generalitatea sa – în special în sensul său european –
acoperă ansamblul situaţiilor ce vizează accesul la justiţie.
5
A se vedea în acest sens Tudor Drăganu, în Accesul liber la justiţie”, pag 15.
6
Radu Chiriţă, pag. 227.
presupune asigurarea unor garanţii, sarcină ce incumbă statelor, în egală măsură decizia de a face
uz de acest drept aparţine fiecărui membru al societăţii în mod individual.
Ceea ce este de necontestat reprezintă faptul că dreptul de acces la justiţie este un drept
fundamental, recunoscut în mod unanim la nivelul ordinii publice europene, motiv pentru care
statelor le-a rămas o marjă restrânsă de apreciere în ceea ce priveşte reglementarea modalităţilor
de exercitare a acestei libertăţi. Datorită rolului său în ordinea juridică a fiecărui stat, accesul
liber la justiţie a primit consacrare în aproape toate constituţiile statelor europene. În ceea ce
priveşte reglementarea acestui principiu în legea fundamentală română, acesta se găseşte la art.
21, având un conţinut sintetic, dar în acelaşi timp bine definit: „Orice persoană se poate adresa
justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu
poate îngrădi acest drept”. Astfel, legiutorul român a înţeles să ridice la rang de principiu
constituţional posibilitatea oricărei persoane de a se adresa direct şi nemijlocit instanţelor de
judecată pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
La nivelul ordinii juridice interne garantarea dreptului de acces la justiţie se realizează prin
două texte legale: pe de o parte, art. 21 din Constituţie, pe de altă parte, art. 6 parag. 1 din
Convenţie, care odată cu ratificarea sa a devenit parte din legislaţia internă. Chiar dacă Convenţia
nu face vorbire în mod expres despre accesul la justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
printr-o hotărâre7 a arătat că „dacă art. 6 parag. 1 ar fi înţeles în sensul că priveşte exclusiv
conduita în cadrul unei proceduri deja iniţiate în faţa unei instanţe, un Stat contractant ar putea,
fără să încalce acest articol, să suprime jurisdicţiile sale sau să sustragă din competenţa lor
anumite categorii de acţiuni civile pentru a le încredinţa unor organe subordonate Guvernului.
Or, o asemenea presupunere, dincolo de apariţia unui pericol de arbitrariu, ar atrage serioase
consecinţe care contravin principiilor consacrate şi pe care Curtea nu le poate trece cu vederea”.
În consecinţă, având în vedere că în sistemul de drept românesc, dreptul acces la justiţie este
protejat atât de art. 21 din Constituţie, cât şi de art. 6 din Convenţie, reiese că acest drept
beneficiază de o dublă protecţie, iar în situaţiile care exced aplicarea art. 6 din Convenţie, accesul
la justiţie nu rămâne lipsit de garanţie ci beneficiază de protecţia oferită de art. 21 din
Constituţie.
În doctrină8 s-a arătat că dreptul de acces la justiţie este un drept non-absolut. Aceasta pentru
că el nu are caracterul unei libertăţi absolute, fiind supus anumitor limitări. Aceste limitări sunt
impuse de puterea de stat, ele având scopul protejării altor interese, ca de exemplu principiul
securităţii raporturilor juridice, drepturile şi libertăţile persoanelor. Astfel, existenţa unor limitări
ale dreptului de acces la justiţie este implicită exercitării normale a acestuia, motiv pentru care
acestea sunt recunoscute în mod unanim atât la nivelul practicii judiciare interne, cât şi la cel al
jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, limitările accesului la justiţie nu ar putea combate însăşi substanţa acestui
drept, astfel încât trebuie să urmărească întotdeauna un scop legitim, rămânând proporţionale cu
acesta. Astfel, Curtea a arătat în cauza Ashingdane c. Regatul Unit9, că restricţionarea accesului
la justiţie nu încalcă în mod necesar dispoziţiile art. 6 parag. 1 din Convenţie. Trebuie însă
stabilit că gradul de acces permis de legislaţia naţională trebuie să fie suficient pentru a asigura
accesul individual la o instanţă, în lumina principiului supremaţiei dreptului într-o societate
democratică. Totodată, Curtea EDO a reiterat prin această hotărâre principiile enunţate iniţial în
„Afacerea lingvistică belgiană” şi apoi în cauza Golder c. Regatului Unit, şi anume, că dreptul

7
Golder c. Regatul Unit, parag. 35.
8
Radu Chiriţă, pag. 228.
9
echr.
de acces la justiţie nu este un drept absolut, ci poate face obiectul unor limitări. Acestea sunt
implicit permise întrucât dreptul de acces la justiţie necesită prin însăşi natura sa o reglementare
din partea Statelor, reglementare care poate să varieze în timp şi spaţiu, în fucţie de nevoile şi
resursele de care dispun comunitatea şi persoanele individuale. În stabilirea acestor reglementări,
statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Însă, deşi decizia finală cu privire la
conformitatea unei asemenea reglementări cu principiile Convenţiei aparţine Curţii, nu este
funcţia sa să substituie analizei unei autorităţi naţionale orice altă analiză cu privire la care ar fi
cea mai buna politică in acest domeniu.
Cauza Golder c. Regatului Unit a introdus un principiu foarte important, şi anume că
limitările impuse de stat nu pot fi admise în cazul în care restrâng accesul la justiţie într-o aşa
manieră sau până la un nivel la care acest drept este atins în chiar substanţa sa. Prin urmare, aşa
cum indică şi hotărârea Ashingdane c. Regatul Unit, o astfel de limitare nu va fi compatibilă cu
art. 6 parag. 1 din Convenţie decât în condiţiile în care urmăreşte un scop legitim şi dacă există o
legătură rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele adoptate şi scopul urmărit pentru a fi
atins.
În ceea ce priveşte scopul urmărit, Curtea a arătat în hotărârea Kemp şi alţii c. Luxemburg,
că dreptul de acces la justiţie este îcălcat atunci când reglementarea sa încetează să mai servească
obiectivelor de securitate juridică şi bună administrare a justiţiei şi se transformă într-o barieră
care împiedică justiţiabilul să vadă substanţa litigiului său tranşată de către jurisdicţia
competentă. Totodată, Curtea a reluat opinia exprimată în cauza Khalfaoui c. Franţei, în sensul
că compatibilitatea limitărilor prevăzute de legislaţia internă cu dreptul de acces la un tribunal
recunoscut de art. 6 parag. 1 din Convenţie depinde de particularităţile procedurii în cauză, şi în
consecinţă, trebuie tinut cont de ansamblul procesului condus în contextul ordinii juridice.
În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei statului în dreptul de acces la justiţie cu
scopul urmărit, acesta este, din punct de vedere practic, cel mai important criteriu de apreciere a
încălcării art. 6 parag. 1 în raport cu jurisprudenţa Curţii. Astfel, aplicarea principiului
proporţionalităţii implică faptul că instanţa europeană determină dacă statul, limitând dreptul de
acces, nu şi-a depăşit marja de apreciere, aducând astfel o restricţie severă, nerezonabilă, în
raport de scopul legitim al bunei administrări a justiţiei sau cel al securităţii juridice10.
Evaluarea gradului de proporţionalitate în legătură cu dreptul de acces este dificil de realizat
datorită multitudinii de situaţii aduse în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi a
rolului asumat de către aceasta, şi anume de mecanism subsidiar de protecţie a dreptului
fundamental de acces la justiţie. Cu toate acestea, accesibilitatea şi previzibilitatea interpretării şi
aplicării regulii de drept par a fi criterii importante de apreciere a proporţionalităţii, izvorâte din
jurisprudenţă. Astfel, potrivit unei hotărâri a Curţii, Cantoni c. , aceasta a statuat că noţiunile de
„drept” şi „lege” care apar în articolele Convenţiei, implicit sau expres, privesc condiţii
calitative, între altele acelea de accesibilitate şi previzibilitate.
De asemenea, într-o cauză recentă11, Curtea a arătat că datorită principiului generalităţii
legilor, dispoziţiile acestora nu se bucură de o precizie absolută. De aceea, interpretarea şi
aplicarea unor astfel de texte depinde de practica judiciară. Funcţia de decizie încredinţată
jurisdicţiilor ajută tocmai la înlăturarea îndoielilor care ar putea subzista în privinţa interpretării
normelor, în concordanţă cu practica cotidiană, însă numai cu condiţia ca rezultatul să fie în mod
rezonabil previzibil. De aceea, Curtea trebuie să evalueze dacă, în aceste cazuri, textul legal,

10
Dragoş Bogdan, pag. 28.
11
Ligue du Monde Islamique
eventual interpretat în lumina jurisprudenţei interpretative care îl însoţeşte, îndeplineşte această
condiţie.
În consecinţă, dacă dreptul de acces este supus unor condiţii legale, instanţele trebuie să
evite atât un formalism excesiv când aplică regulile de procedură, întrcuât acesta ar aduce
atingere caracterului echitabil al procesului, cât şi o relaxare excesivă, ce ar determina
suprimarea condiţiilor procedurale instituite prin legi.
Principiile invocate de Curte în cauza Ashingdane şi dezvoltate în jurisprudenţa sa ulterioară
se reflectă şi în ceea ce priveşte sistemul de drept românesc. Astfel, prin Decizia 894/2006 12,
Curtea Constituţională a statuat că „prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile
constituţionale şi cele convenţionale invocate, întrucât, aşa cum a decis Curtea Constituţională şi
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut,
orice restricţie fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în
substanţa sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere,” preluând ideea enunţată în
jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg.
În plus, chiar Curtea Constituţională a precizat prin Decizia 126/200013 că nu trebuie făcută
o confuzie între stabilirea unor condiţii privind exercitarea unor drepturi prevăzute de lege, care
nu contravin principiului accesului liber la justiţie, condiţii de natură să împiedice abuzul de
drept şi, în acelaşi timp, să asigure celeritatea procedurii, şi, pe de altă parte, îngrădirea accesului
la justiţie. Cu acelaşi prilej, Curtea Constituţională a constatat că în realitate condiţiile prevăzute
în textele de lege în legătură cu care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate sunt justificate şi
nu constituie îngrădiri ale accesului liber la justiţie.
Totodată, urmărind acceaşi linie de gândire, Curtea Constituţională, printr-o decizie mai
nouă, Decizia 189/200614 a arătat că principiul accesului liber la justiţie consacrat prin textul art.
21 din Constituţie implică, între altele, adoptarea de către legiuitor a unor reguli de procedură
clare, în care să se prescrie cu precizie condiţiile şi termenele în care justiţiabilii îşi pot exercita
drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la căile de atac împotriva hotărârilor
pronunţate de instanţele de judecată.
Prin urmare, din interpretarea deciziilor amintite mai sus se desprinde concluzia că
formularea din art. 21 din Constituţie („nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”) nu
poate fi interpretată în sens strict, câtă vreme anumite limitări ale dreptului de acces la justiţie
sunt inerente naturii şi exercitării acestuia. Astfel, s-a arătat că existenţa unei reglementări
statale, fiind implicită respectării dreptului de acces la justiţie şi conţinând implicit condiţii de
exercitare a accesului, nu poate contraveni libertăţii de acces la justiţie, prin simpla sa existenţă.
Reglementarea accesului la justiţie contravine acestuia doar atunci când tinde să îl anuleze,
impunând condiţii nerezonabile, nu şi când tinde doar să îl regleze15.

12
Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 3/2007, pag. 12.
13
Publicată în Monitorul Oficial nr. 447 din 11.09.2000.
14
Publicată în Monitorul Oficial nr. 307 din 03.04.2006
15
Radu Chiriţă, pag. 259.
Noţiunea de instanţă în sensul art. 6 din Convenţie. Aplicabilitatea art. 6 civil – contestaţie în
materie civilă

Având în vedere multitudinea de situaţii practice ce sunt aduse în faţa Curţii, se pune în mod
firesc întrebarea ce organe întră în sfera noţiunii de instanţă, în lumina art. 6 din Convenţie.
Astfel, Comisia16 a arătat că întrucât accesul liber la justiţie nu implică dreptul nelimitat de a
alege instanţa, căreia să îi fie prezentată cauza, astfel încât este evident că se impune cu
necesitate stabilirea organelor care pot fi calificate ca fiind instanţe sau tribunale.
Astfel, în cauza H. c. Belgia17, Curtea a statuat că în conformitate cu jurisprudenţa sa, un
„tribunal” este caracterizat în sensul său substanţial prin funcţia sa jurisdicţională, şi anume de a
tranşa probleme determinante încredinţate în competenţa sa, pe baza legilor şi urmând o
procedură condusă după reguli prestabilite.
De asemenea, în hotărârea Belilos c. Elveţiei18, Curtea a arătat că un „tribunal”, în lumina
jurisprudenţei sale, trebuie să satisfacă şi alte cerinţe cum ar fi independenţa – cu precădere faţă
de puterea executivă; imparţialitate; durata mandatului membrilor săi, o parte din acestea
regăsindu-se chiar în textul art. 6 parag. 1 din Convenţie. Pentru a fi considerat un tribunal
independent, trebuie analizată modalitatea de numire şi durata mandatului membrilor săi,
existenţa unor măsuri de protecţie împotriva presiunilor exterioare, precum şi întrebarea dacă
prezintă o aparenţă de independenţă, principii reiterate de instanţa europeană prin hotărârea Incal
c. Turciei. Totodată, în ceea ce priveşte imprţialitatea, trebuie urmărit dacă judecata se bazează
pe convingerea personală a judecătorului şi stabilit dacă judecătorul a oferit suficiente garanţii
pentru a exclude orice îndoială rezonabilă în acest sens.
Prin urmare, în sensul art. 6 nu se înţeleg doar jurisdicţiile în sens clasic, integrate într-o structură
judiciară ordinară, ci şi alte organe care tranşează litigii de natură civilă, cu condiţia să
îndeplinească cerinţele de independenţă şi imprţialitate reliefate mai sus.
O altă condiţie fundamentală pe care trebuie să o îndeplinească tribunalul este aceea de a fi
prevăzut de lege, Curtea interzicând crearea de tribunale extraordinare sau ad hoc.

Accesul la Curtea Constituţională în lumina sistemelor de drept statale

Cu privire la procedurile în faţa instanţelor de contencios constituţional şi aplicabilitatea în


ceea ce le priveşte a art. 6 din Convenţie, trebuie remarcat că cel puţin la început poziţia Curţii de
la Strasbourg a fost destul de ambiguă, şi că ea se găseşte într-o continuă evoluţie, nefiind încă
pe deplin cristalizată.
Acest lucru s-a datorat în principal diversităţii existente la nivelul statelor membre cu
referire şa atribuţiile şi structurile instanţelor constituţionale, astfel încât este foarte dificil să se
obţină un grad de generalizare al deciziilor date în legătură cu un stat membru în raport cu
echr.situaţia dintr-un al stat membru. Cu titlu de exemplu arătam că în Franţa fiinţează Consiliul
Constituţional19, care exercită controlul de constituţionalitate a priori, înainte de promulgare, cu
titlu facultativ asupra legilor ordinare şi angajamentelor internaţionale, şi cu caracter obligatoriu
asupra legilor organice şi a regulamentelor camerelor parlamentare. Potrivit reglementării
Consiliului, el poate fi sesizat şi în timpul dezbaterilor parlamentare de către preşedintele unei
16
Comisia, decizia din 13 mai 1976, citată de Radu Chiriţă, pag. 237.
17
echr.
18
19
http://www.conseil-constitutionnel.fr.
camere a Parlamentului sau de către Guvern, sau după promulgare de către Primul-ministru,
pentru a înlătura o dispoziţie legislativă. Prin urmare, regulamentul de funcţionare al Consiliului
Constituţional nu prevede posibilitatea sesizării sale în vederea unui control a posteriori pe calea
excepţiei de neconstituţionalitate ridicată în cadrul unui proces pendinte pe rolul unei instanţe.
În ceea ce priveşte Curtea Constituţională a Italiei20, principala sa atribuţie este aceea de a se
pronunţa asupra constituţionalităţii legilor şi a decretelor legislative delegate (emise de Guvern),
dar nu la sesizarea directă a uneia din părţile în litigiu, ci problemenle legate de
constituţionalitatea unui text de lege pot fi ridicate numai de către judecătorul chemat să aplice
legea. Astfel, orice autoritate judiciară chemată să soluţioneze un litigiu aplicând legea, în
ipoteza unei îndoieli cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii are atât puterea cât şi
obligaţia să se adreseze Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte sistemul de drept românesc, Curtea Constituţională exercită atât un
control de constituţionalitate a legilor, a priori (anterior), adică înainte de promulgarea lor, cât şi
unul a posteriori, adică după intrarea lor în vigoare. Acest control se exercită numai prin
intermediul excepţiei de neconstituţionalitate, ridicată într-un proces pe rolul instanţelor
judecătoreşti sau a celor de arbitraj comercial, de către una din părţi, procuror sau chiar instanţa
din oficiu, cu privire la dispoziţiile legale care au legătură cu respectiva cauză. De asemenea,
excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi de Avocatul Poporului, fără să fie necesară
condiţia existenţei unui litigiu pe rolul unei instanţe. Astfel, din dispoziţiile art. 29 din L.
47/1992, care reglementează organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale în România,
reiese că acesta impune condiţii restrictive, în sensul că trebuie urmată o anumită procedură,
nefiind permis ca orice persoană (cu excepţia Avocatului Poporului) să sesizeze direct Curtea
Constituţională, angajând astfel controlul acesteia asupra unei dispoziţii legale. Doar instanţa de
judecată poate să trimită excepţia de neconstituţionalitate la Curtea Constituţională, după ce în
prealabil a admis cererea de sesizare instanţei de contencios constituţional, constatând
îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate. Reiese astfel că instanţa de judecată are posibilitatea să
cenzureze excepţiile care sunt ridicate în faţa sa, însă numai sub aspectul admisibilităţii lor,
întrucât dacă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale îndeplineşte condiţiile de admisibilitate,
instanţa de judecată este obligată să sesizeze Curtea, chiar dacă opinia ei este în sensul că
excepţia nu este întemeiată.
Un alt aspect restrictiv în legătură cu sesizarea Curţii Constituţionale îl reprezintă acela
potrivit căruia nu orice persoane se pot adresa acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, ci
doar instanţa de fond (sesizată în cursul procesului) şi Avocatul Poporului.
De asemenea, o altă condiţie cu caracter restrictiv constă în faptul că o excepţie de
neconstituţionalitate nu se poate ridica direct în faţa unei instanţe, fără să existe un proces
pendinte în faţa acesteia, ea având un caracter incidental. Excepţia de neconstituţionalitate nu
poate forma obiectul unei acţiuni principale nici în faţa instanţei de judecată sau de arbitraj, unde
constituie întotdeauna un mijloc de apărare într-un litigiu în curs de soluţionare, şi nici în faţa
Curţii Constituţionale21. În acest sens este şi jurisprudenţa instanţei naţionale de contencios
constituţional, astfel că prin Decizia nr. 5/200722, aceasta a reţinut că, atunci când obiect exclusiv
al acţiunii principale introduse la instanţa de judecată este constatarea neconstituţionalităţii unei
ordonanţe simple sau ordonanţe de urgenţă a Guvernului, excepţia de neconstituţionalitate este

20
http://www.cortecostituzionale.it.
21
Corneliu-Liviu Popescu, Accesul la justiţia constituţională pe calea contenciosului administrativ, Noua Revistă de
Drepturile Omului, nr. 3/2007, pag. 9.
22
transformată într-o veritabilă acţiune, pierzându-şi natura de excepţie, înţeleasă ca un mijloc de
apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii.
Astfel, din exemplele relevate reiese faptul că pe de o parte, procedurile în faţa instanţelor
constituţionale sunt diferite de la stat la stat, ceea ce face dificilă concilierea şi aplicarea unui
standard uniform la nivel suprastatal. Pe de altă parte, un aspect de similitudine constă în aceea
că în privinţa subiectelor de sezină, toate procedurile implică anumite limitări, în sensul că nu
orice persoană se poate adresa Curţii Constituţionale, şi nu oricum, ci numai prin intermediul
instanţei de judecată, şi uneori nici atunci (a se vedea cazul Franţei).

În continuare vom analiza aplicabilitatea art. 6 parag. 1 din Convenţie la procedurile


desfăşurate în faţa Curţii Constituţionale.
În ceea ce priveşte evoluţia jurisprudenţială a Curţii Europene a Drepturilor Omului, fosta
Comisie a afirmat constant că litigiile aflate în faţa unei instanţe de contencios constituţional nu
fac parte din domeniul de admisibilitate al art. 6, deoarece nu priveşte nici temeinicia unei
acuzaţii în materie penală, nici o contestaţie asupra unor drepturi sau obligaţii de natură civilă,
astfel că procedura din faţa unei instanţe constituţionale nu trebuie să realizeze exigenţele art. 623.
Fidelă jurisprudenţei sale, Comisia, în cauza X. c. Germaniei24, printr-o decizie de
inadmisibilitate, şi-a menţinut poziţia. Astfel, reclamantul s-a plâns de durata procedurilor în faţa
Curţii Constituţionale, iar Guvernul german a susţinut teza potrivit cu care Curtea
Constituţională Federală nu poate fi considerată un tribunal în sensul art. 6 din Convenţie.
Comisia a reiterat opinia exprimată anterior, potrivit cu care o asemenea instanţă nu este chemată
să statueze asupra unor drepturi private în temeiul dispoziţiilor de drept substanţial, indiferent de
caracterul public sau privat al acestor dispoziţii. O instanţă constituţională este competentă să
analizeze numai drepturi de natură constituţională, ceea ce înseamnă că statuează asupra
compatibilităţii actelor şi măsurilorluate de autorităţile publice în exerciţiul autorităţii de stat cu
Constituţia naţională.
Anterior acestei decizii, Curtea, în cauza König c. Germaniei25 a statuat că natura
procedurilor în cauză avea reduse consecinţe pe tărâmul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Cu toate
acestea, chiar proceduri privind măsuri administrative luate de către organele competente în
exerciţiul puterii publice pot cădea sub autoritatea art. 6 din Convenţie. În conformitate cu
jurisprudenţa Curţii, ceea ce este relevant în lumina dispoziţiilor art. 6 este faptul că obiectul
cauzei în discuţie este determinarea unor drepturi de natură privată. În acest caz, Curtea a
analizat problema duratei excesive a procedurilor în faţa Curţii Administrative privitoare la
retragerea autorizaţiei de a conduce o clinică privaţă şi de a aexercita o profesie medicală.
Această întârziere a fost determinată de durata excesivă a procedurilor în faţa Curţii
Constituţionale Federale, care a refuzat să primească o plângere pe motivul că nu oferea
suficiente şanse de succes. Curtea a subliniat că ambele proceduri aveau o natură juridică civilă
şi pe cale de consecinţă, a conchis că procedurile în faţa Curţii Administrative erau decisive
pentru obţinerea unor drepturi cu caracter civil, fiindu-le aplicabil art. 6 din Convenţie.
Mai târziu, într-o nouă cauză introdusă pe rolul Curţii de la Strasbourg, Buchholz c.
Germaniei, Comisia şi-a menţinut punctul de vedere potrivit cu care art. 6 din Convenţie nu era
aplicabil procedurilor în faţa Curţii Constituţionale, care a declarat cererea ce îi era adresată ca

23
Comisia
24
Comisia, Decizia din 13.12.1979, echr.
25
echr.
inadmisibilă. Comisia a invocat în motivarea sa însăşi natura juridică a drepturilor a căror
determinare revenea Curţii Constituţionale şi care făcea inaplicabil art. 6 parag 1. Domnul
Buchholz s-a adresat Curţii Constituţionale arătând încălcarea unor drepturi ale sale, precum şi
durata excesivă a procesului în faţa mai multor instanţe de dreptul muncii. Curtea Constituţională
i-a respins cererea ca inadmisibilă pe motiv că reclamantul nu a indicat cu suficientă claritate o
posibilă încălcare a drepturilor sale.
Având în vedere că s-a ajuns la o decizie definitivă asupra problemei litigioase, Curtea a
statuat că instanţa constituţională nu a fost chemată să se pronunţe asupra litigiului dintre
reclamant şi angajatorii săi (fondul litigiului), şi pe cale de consecinţă, respectivele proceduri nu
cad sub incidenţa art. 6 din Convenţie. Din acest motiv, procedura în faţa Curţii Constituţionale
germane nici nu este luată în calcul la determinarea termenului rezonabil al procesului în
ansamblul său.
În cauza Sramek c. Austriei, Curtea reiterat ideea afirmată în cauza precedentă, arătând că
instanţa constituţională nu a fost chemată să statueze asupra fondului litigiului, ci doar în ceea ce
priveşte conformitatea deciziei Autorităţii Regionale cu dispoziţiile legii constituţionale. În
raportul său referitor la această cauză, Comisia a arătat, prin comparaţie cu o altă cauză –
Ringeisen c. Austria – că art. 6 din Convenţie ar trebui aplicat întrucât decizia Comisiei
Regionale, cu privire la a cărei legalitate fusese chemată să se pronunţe Curtea Constituţională,
era de natură să influenţeze în mod decisiv raporturile de drept civil. Comisia a continuat arătând
că apreciază eforturile Curţii Constituţionale în secial, şi ale autorităţilor austriece în general de a
a aduce legislaţia internă în conformitate cu principiile enunţate de Curte. Prin acelaşi raport,
Comisia consideră oportun să amintească faptul că nu toate actele, măsurile sau deciziile
autorităţilor publice care aduc atingere unor drepturi cetăţeneşti intră în mod necesar pe tărâmul
art. 6 din Convenţie. În opinia Comisiei, condiţia esenţială pentru aplicarea acestui articol este ca
actul sau măsura respectivă să aibă o înrâurire directă şi imediată asupra dreptului civil în cauză,
în sensul că implică o „determinare” a problemelor legale care s-au ridicat într-o dispută în
legătură cu existenţa sau întinderea acelui drept.
Într-un alt raport al Comisiei, în legătură cu cauza Giesinger c. Austria26, Comisia şi-a
menţinut punctul de vedere potrivit cu care procedurile în faţa Curţii Constituţionale nu intră sub
incidenţa art. 6 din Convenţie, Comisia arătând că reclamanţii nu au invocat un drept propriu. În
cauză, reclamanţii au sesizat Curtea Constituţională în legătură cu neconstituţionalitatea unei
ordonanţe care, au susţinut ei, îi afectează în mod direct, invocând principiul egalităţii în faţa
legii. Instanţa de contencios constituţional a respins plângerea reclamanţilor, iar aceştia au
invocat dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Convenţie, arătând că instanţa constituţională chemată să
statueze asupra drepturilor şi obligaţiilor lor cu caracter civil nu le-a acordat dreptul la o
dezbatere publică şi echitabilă. Comisia a remarcat că procedurile în cauză erau unele în care
Curtea Constituţională trebuia să se pronunţe asupra legalităţii ordonanţei independent de cazul
particular al reclamanţilor. Acest aspect era important numai din punctul de vedere al dreptului
procedural al reclamanţilor de a declanşa respectiva procedură. În plus, nu poate privi nici măcar
indirect efectele ordonanţei asupra drepturilor reclamanţilor, întrucât aceştia nu au invocat
principiul constituţional al inviolabilităţii proprietăţii, ceea ce în mod incontestabil ar fi putut
face. Comisia a conchis arătând faptul că reclamanţii s-au referit la valoarea stocului pe care îl
deţineau şi au solicitat o decizie rapidă în considerarea riscului deteriorării acelui stoc, nu poate
înlocui, în opinia sa, o invocare formală a garanţiei constituţionale privind dreptul de proprietate.

26
echr., Comisia, Raportul din 29 mai 1991.
Cu privire la gradele de jurisdicţie cărora li se aplică art. 6 din Convenţie, Comisia a statuat
că instanţa constituţională, care s-a confruntat ulterior cu acea cauză, a fost chemată în mod
exclusiv să se pronunţe asupra constituţionalităţii, şi prin urmare, decizia sa nu poate fi văzută ca
stabilind în adevăratul sens al cuvântului drepturi cu caracter civil în sensul art. 6 din Convenţie.
De aceea Comisia şi-a limitat examinarea la procedurile în faţa instanţelor care au judecat în
fond cauza.
În cauza Deumeland c. Germaniei, reclamanta a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la un
proces echitabil, iar conduita instanţei de drept social denotă în mod evident o lipsă de
imparţialitate şi prelungirea intenţionată a procedurii care a durat aproximativ 10 ani şi 6 luni.
Apoi, reclamanta s-a adresat Curţii Constituţionale Federale, invocând faptul că instanţa de fond
nu i-a permis accesul la dosar, că aceasta nu a dat dovadă de independenţa şi obiectivitatea
indispensabile cerute de art. 6 din Convenţie şi că aceasta a greşit când a reţinut că respectiva
cauză nu ridica o problemă de interes general. Procedura în faţa Curţii Constituţionale a durat
foarte puţin, aceasta luând decizia de a nu lua în considerare plângere, întrucât, chiar
presupunând că ar fi admisibilă, şansele de succes ale acesteia erau insuficiente. În raportul său
privitor la această cauză, Comisia a reiterat principiile desprinse din jurisprudenţa anterioară a
Curţii Europene, arăătând că rezultatul deciziilor acesteia este că anumite domenii ale ale
administraţiei publice,cu efecte asupra relaţiilor de drept privat au fostc considerate ca intrând
sub incidenţa dispoziţiilor art. 6 parag. 1 din Convenţie. Totuşi, există încă o marjă semnificativă
de incertitudine în ceea ce priveşte întinderea aplicării art. 6, existnd nevoia stringentă a unei
clarificări cu privire la această problemă cu impact considerabil asupra sistemelor legale
naţionale. Comisia a mai susţinut că, odată ce aplicabilitatea art. 6 parag. 1 a fost stabilită, acesta
trebuie aplicat pe deplin, iar garanţiile instituite de art. 6 parag. 1 din Convenţie nu trebuie
minimalizate datorită aplicării lor la proceduri de natură administrativă.
Într-o cauză ulterioară, Curtea a statuat în sensul aplicării art. 6 din Convenţie la procedurile
desfăşurate în faţa Curţii Constituţionale. Astfel, în cauza Süssmann c. Germaniei, Curtea
Constituţională a respins apelul (cererea) reclamantului privind amendamentele unei legi pe
motiv că şansele de succes ale unei asemenea proceduri erau insuficiente. De asemenea, Curtea
Constituţională a arătat că nu a avut loc o violare a dreptului aplicantului de a fi ascultat în faţa
unui tribunal şi că pensiile ce fac obiectul amendamentelor sunt o problemă de drept privat,
aspect ce nu a fost contestat de către aplicant. În susţinerea Guvernului german, Curtea
Constituţională nu este o instanţă ordinară. Rolul său la nivel naţional este comparabil cu cel al
Curţii EDO. Guvernul a arătat că, în calitatea sa de gardian suprem al Constituţiei, rolul Curţii
Constituţionale este acela de a asigura respectarea legii constituţionale, motiv pentru care
procedurilor desfăşurate în faţa sa nu le este aplicabil art. 6 din Convenţie. Comisia a susţinut că
art. 6 este aplicabil, întrucât un stat care a instituit o instanţă de tip constituţional are datoria să
asigure în ceea ce priveşte procedurile desfăşurate în faţa sa respectarea garanţiilor prevăzute de
art. 6. În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, Curtea a statuat că pentru a fi luate în
considerare procedurile în faţa Curţii Constituţionale trebuie să se determine dacă rezultatul
acestor proceduri este capabil să afecteze rezultatul litigiului în faţa instanţelor ordinare. Curtea a
invocat ideile enunţate anterior în cauza Ruiz-Mateos c. Spania, statuând că art. 6 parag. 1 este
aplicabil procedurilor în faţa Curţii Constituţionale, întrucât nu era chemată să aprecieze asupra
aplicabilităţii dispoziţiilor art. 6 în abstract şi să determine dacă drepturile garantate
reclamanţilor erau afectate în acel caz. Prin urmare, Curtea a constatat şi în cauza Süssmann c.
Germaniei27, incidenţa art. 6 din Convenţie în raport cu procedura în faţa instanţelor
constituţionale.
Ceea ce diferenţiază această cauză de cele anterioare ar fi durata procedurii doar în faţa
Curţii Constituţionale, nu şi a judecăţii desfăşurate în faţa instanţelor de fond. Curtea a arătat că
în această instanţă procedurile în faţa Curţii Constituţionale nu reprezintă o extensie a judecăţii în
faţa instanţelor ordinare. Durata perioadei ce se ia în calcul a început la data de 11 iulie 1988,
data la care aplicantul s-a adresat instanţei de contencios constituţional, sfârşindu-se la data de 5
decembrie 1991, data la care i-a fost comunicată decizia Curţii Constituţionale. Prin urmare,
procedura a avut o durată de 3 ani, 4 luni şi 3 săptămâni. Având în vedere însă complexitatea
cauzei, comportamentul aplicantului, al Curţii Constituţionale, Curta a considerat că perioada
indicată nu a depăşit termenul rezonabil instituit de art. 6 parag. 1 din Convenţie.

27
echr.