Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Economice şi Administrative Braşov

Program master – Cooperare internaţională în justiţie
Prof.univ.dr. Alexandru Ionaş
Disciplina: Convenţia europeana a drepturilor omului şi Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene

PROTECTIA DREPTURILOR OMULUI IN CADRUL UNIUNII

EUROPENE

-2018-

1
 CUPRINS

CAPITOLUL I - DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI

1.1.Noţiuni introductive
1.2.Comunitatea Internaţională drepturile omului
1.3.Contextul filozofic, politic şi juridic

CAPITOLUL II - INSTRUMENTE JURIDICE CARE CUPRIND ÎN CONŢINUTUL LOR

REGLEMENTĂRI PRIVIND PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI ÎN
CADRU EUROPEAN
2.1.Drepturile civile şi politice cuprinse în “Declaraţia Drepturilor Omului
2.2.Instrumente juridice privind protecţia drepturilor omului în contextul dreptului
internaţional
2.3.Instrumente juridice de protecţie a drepturilor omului elaborate în cadrul organizaţiei
europene
2.4.Drepturile omului în actele constitutive ale unor instituţii specializate din sistemul
Naţiunilor Unite
2.5.Instituţii naţionale pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului
2.5.1.Promovarea şi garantarea drepturilor omului de către organele statale
2.5.2.Drepturile omului în administraţie şi justiţie
BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I
2
 DREPTURILE ŞI LIBERTĂŢILE FUNDAMENTALE ALE OMULUI

1.1.Noţiuni Introductive

Problema drepturilor omului rămâne alături de cea a păcii ale cărei contururi
promiţătoare ne oferă până în prezent numai o imagine îndepărtată a unei lumi cu mai puţine
arme şi mai multă securitate – una din temele dominante ale vieţii şi protecţiei politice şi ale
dezbaterii publice, în cea de-a doua jumătate a secolului XX.
Atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional atât în domeniul acţiunii politice de stat
directe, cât şi în organizaţii şi reuniuni internaţionale şi în mijloacele de informare, se încearcă
a se da răspunsuri problemelor multiple şi complexe legate de existenţa umană, de drepturile
omului. Multiple şi complexe pe plan intern, deoarece, ele sunt parte integrantă a fenomenelor
şi evoluţiilor vieţii politice, sociale şi culturale ale fiecărei ţări, iar problema realizării lor nu
se poate pune decât într-un context istoric, naţional, social şi politic. Situaţia se prezintă diferit
de la ţară la ţară, şi este în continuare evoluţie, depinzând de împrejurările istorice naţionale şi
de direcţia pe care o urmează procesul de dezvoltare în fiecare ţară.1
Pe plan internaţional, problematica drepturilor omului este strâns legată de evoluţia
problemelor globale ale omenirii – securitatea, pacea, dezvoltarea. Multiple probleme care
există şi apar în fiecare ţară nu pot fi soluţionate decât în contextul unei evoluţii pozitive în
domenii cum sunt rezolvarea conflictelor existente şi prevenirea altora, asigurarea dezvoltării
tuturor ţărilor lumii, menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Drepturile omului reprezintă câmpul de exprimare a unui număr de teze şi orientări, de
concepţii filozofice diferite despre om şi societate, de abordări mai generoase sau mai
restrictive.
Astfel, unii oameni politici şi teoreticieni au pus şi pun accentul pe drepturile civile şi
politice, susţinând că garantarea acestora permite oamenilor să acţioneze şi pentru exercitarea
celorlalte drepturi.
Au fost ignorate sau lăsate pe seama acţiunii exclusive a omului unele drepturi
economice şi sociale, în ansamblu, egalitatea în drepturi, ceea ce în mod evident pune un
segment al populaţiei în situaţia de a nu-şi putea exercita asemenea drepturi.
Până nu demult, tezele oficiale şi abordările din ţările est-europene se mulţumea să
sublinieze importanţa drepturilor economice, sociale şi culturale. Aceasta ignora sau reducea
la minimum exercitarea unor drepturi politice, cum sunt libertatea de exprimare, de întrunire
şi organizare, participarea la conducerea societăţii, ceea ce în ultimă instanţă dădea şi o
accepţie foarte limitată drepturilor economice, sociale şi culturale şi deschidea posibilitatea
unor abordări subiective, voluntariste, în afara controlului societăţii.
În ciuda diversităţii izvoarelor sale, drepturile omului şi libertăţile fundamentale au un
caracter de universalitate şi sunt indivizibile, independente şi intim legate între ele.
Comunitatea internaţională, în ansamblu, şi fiecare stat în parte, trebuie să trateze drepturile
omului în mod global, într-o manieră echitabilă şi echilibrată, pe picior de egalitate,
acordându-le aceeaşi importanţă2.
În realitate, procesul realizării drepturilor omului nu este aşa cum nu a fost niciodată
de-a lungul istoriei, unul armonios care să evolueze de la sine şi rectiliniu. Dimpotrivă, a fost
şi rămâne un domeniu de luptă şi contestare pe plan intern şi internaţional, pentru drepturi,
pentru acces la putere, la resurse şi respectiv, pentru o distribuire a acestora.

1
Principiile generale ale dreptului: Alexandru F. Măgureanu, Ed. Universul JuridicBucureşti, 2011
2
Protectia europeana si internationala a Drepturilor Omului: Titus Corlatean Editura Universul Juridic Mai
2012

3
 În fapt, deşi drepturile omului sunt universale, deşi toţi oamenii se nasc egali şi au
drepturi egale, nu toţi au aceleaşi posibilităţi să-şi reclame şi să-şi exercite drepturile, şi există
tendinţa de a se crea inegalităţi, de a se afirma drepturile unor grupuri în dauna altora, de a
exclude unele sectoare ale populaţiei de la exercitarea drepturilor omului. De aceea, acţiunea
în favoarea drepturilor omului porneşte de la necesitatea ca statul, societatea, prin diferite
forme de acţiune, asigurând egalitatea în drepturi şi exercitarea drepturilor individuale, să
devină un instrument al participării, al redistribuirii în favoarea tuturor, mai ales, a celor care
sunt sau devin dezavantajaţi, pentru a evita excluderea, marginalizarea sau scoaterea lor în
afara vieţii sociale3.
În ceea ce priveşte drepturile omului, garantarea, exercitarea şi respectarea lor sunt
strâns legate de organizarea vieţii politice şi de stat, de ansamblul măsurilor luate pe teritoriul
unei ţări pentru reglementarea raporturilor umane.
Toate drepturile omului exprimă în mod clar această realitate, punând la teză
realizările drepturilor omului, măsuri pe care fiecare stat, în parte, este chemat să le ia pe plan
administrativ şi legislativ.
Pactul asupra drepturilor economice, sociale şi culturale prevede ca fiecare stat, în
parte, se angajează să acţioneze, prin eforturi proprii cât şi prin asistenţă şi cooperare
internaţională, pentru a se asigura în mod progresiv, prin toate mijloacele adecvate, în special,
prin măsuri legislative, exercitarea acestor drepturi; statele părţi se angajează să garanteze că
aceste drepturi vor fi exercitate fără nici o discriminare.
Dezvoltările din ultimele decenii vor putea fi considerate, în istoria secolului nostru ca
un moment important în formarea unei adevărate „culturi a drepturilor omului”_. În această
perioadă a fost adoptat un mare număr de documente internaţionale privind drepturile omului,
unele din ele au caracter general (Declaraţia universală a Drepturilor Omului, cele două pacte
internaţionale), altele pentru eliminarea discriminărilor (rasiale, faţă de femei, în învăţământ)
au pentru interzicerea şi pedepsirea unor fapte care aduc atingere unor drepturi esenţiale
(genocid, sclavie), altele au caracter oarecum special (drepturile copilului, eliminarea torturii
şi a pedepselor degradate). Procesul nu este, fără îndoială încheiat. Aceste documente şi
mecanisme create de ele au fost larg acceptate de stat. Aceasta constituie nucleul a ceea ce se
poate considera că reprezintă un standard minim în domeniul drepturilor omului.
În acelaşi timp, în multe ţări ale lumii s-a produs o cunoaştere din ce în ce mai
aprofundată a drepturilor omului, de către pături tot mai largi de populaţii.
S-au format organizaţii neguvernamentale, care şi-au fixat drept obiectiv de activitate,
promovarea drepturilor omului.
La opera de cunoaştere a drepturilor şi libertăţilor omului a avut o contribuţie esenţială
Organizaţia Naţiunilor Unite, prin organismele, reuniunile şi seminariile, prin publicaţiile sale
şi mai recent, prin campania mondială în favoarea drepturilor omului.
Unul din factorii cei mai eficienţi este, fără îndoială, circulaţia informaţiei, pe plan
naţional şi internaţional. Explozia informaţională din ultimii 20 de ani a depăşit barierele în
calea cunoaşterii situaţiei dintr-o ţară în alta, a urmărilor, general, adoptate a drepturilor
omului, pe plan internaţional în aceste probleme.
Problemele drepturilor omului au pătruns, astfel, cu putere în viaţa politică, internă şi
internaţională. Pe plan intern, respectarea drepturilor omului a devenit condiţia „sine que non”
a unei guvernări democratice.
Nici un om politic, nici un partid sau organizaţii care pretind să joace un rol politic pe
seama propriei ţări nu pot face abstracţie de cerinţa respectării drepturilor omului, nici un
program politic nu are audienţă în afara acestui concept.

3
Principiile generale ale dreptului: Alexandru F. Măgureanu, Ed. Universul JuridicBucureşti, 2011

4
 În viaţa internaţională, problemele privind drepturile omului sunt tot mai mult
considerate ca fiind în strânsă legătură cu cele ale păcii şi securităţii, ale colaborării şi
înţelegerii.

1.2. Comunitatea internaţională Şi drepturile omului

Convingerea oamenilor că, în calitatea lor de oameni, li se cuvin anumite drepturi,
apare, încă din timpurile străvechi şi parcurge întreaga istorie a gândirii sociale. Ideea de fiinţă
umană posedă prin natura sa, anumite drepturi, s-a ivit în mintea oamenilor ca, după cum se
ştie, încă din timpuri străvechi, şi a fost redată în cuvinte strălucite graţie filozofiei stoice şi
jurisprudenţei apoi în toate epocile următoare, uneori, inspirându-se din dogmele religiei
creştine, alteori numai din lumină raţiunii.4
Încă din antichitate şi-au făcut loc unele idei privind o relativă „legalitate naturală” a
oamenilor, fără ca ea să fie transpusă pe plan economic şi juridic. Întâlnim, asemenea
preocupări în Grecia Antică la Hesiod, în lucrarea „Munci şi Zile”, în preocupările marelui
jurist şi legiuitor olan (594 î.Hr.).5
La rândul lui, Pericle (490-492 î.Hr.) afirma: „Din punct de vedere şi legilor, toţi fără a
considera deosebirile primate, se bucura de egalitate pentru accesul la demnităţi; fiecare după
modul cum se distinge obţine o preferinţă fondată pe merit, nu pe clasă”_. Preocupări
asemănătoare se găsesc şi în lucrarea lui Platon (427-347 î.Hr.) „Republică”.
Generalizarea gândirii din Grecia Antică s-a materializat de fapt în lucrările lui
Aristotel „Etică” şi „Politică”. Astfel, în „Politica”, acesta justificând sclavia, combătea pe cei
care considerau „că este contra naturii a stăpâni sclavii, căci numai prin lege devine cineva
sclav ori liber. El aprecia că orânduirea aceasta nu se întemeiază pe dreptate, ci pe violenţă”.
În Roma Antică filozofii şi-au pus şi ei, deseori, asemenea întrebări găsind răspunsuri
care într-o oarecare măsură reflectă acelaşi conţinut de idei şi concepţii – amintim aici
lucrările lui Cicero (106 – 43 î.Hr.) „Despre Republică”, „Despre Rege”, pe cele ale lui Titus
Lucretius (99-55 î.Hr.). „Despre natura lucrărilor” precum şi pe cele ale lui Seneca”_.
Concluzia care se desprinde din ideile umaniste ale filozofilor din antichitatea greacă,
ebraică, romană etc., este aceea că ele să refereau cu precădere, la egalitatea şi libertatea
oamenilor liberi, nu şi ale sclavilor.
Stoicii greci au fost primii care au elaborat noţiunea unui drept natural, conform căruia
legile elaborate de om sunt replici imperfecte ale unui Drept etern şi aplicabil cosmosului şi
ansamblului, iar legea laică nu are valoare decât dacă corespunde legii universale.
În Evul Mediu s-a petrecut însă un fenomen care avea să pună bazele unui întreg şir de
teorii privind protecţia drepturilor omului în general. Faimoasa „Magna Carta Liberatum”
(anul 1215) pe care au obţinut-o de la rege, baronii şi episcopii englezi, consacra de fapt,
privilegii obţinute pentru oponenţii regelui, inclusiv, anumite garanţii de natură procedural-
juridică.
Un moment deosebit de important îl constituie apariţia lucrărilor lui Toma Hobbes
„Apărarea puterii şi regelui” care afirma că, în esenţă, oamenii sunt egali în ceea ce priveşte
facultăţile fizice şi spirituale şi că această egalitate trebuie să fie recunoscută, el prefaţând
astfel de cele două principale teorii ale dreptului omului din epocă şi anume, teoria dreptului
natural şi cea a contractului social.
Un alt gânditor de seamă al teoriei dreptului natural al contractului social a fost John
Locke care, în lucrările lui, făcând referire la viaţa socială, încercând să dea o explicaţie
raportului cetăţean – societate îşi exprima astfel poziţia faţă de drepturile naturale ale omului.
4
Protectia europeana si internationala a Drepturilor Omului: Titus Corlatean Editura Universul Juridic Mai
2012
5
Principiile generale ale dreptului: Alexandru F. Măgureanu, Ed. Universul JuridicBucureşti, 2011

5
 Aceste idei au fost transpuse, în Anglia pe plan juridic în „Petiţia drepturilor” şi „Bill-
ul drepturilor” (1689), prin care se susţinea „în principal, supremaţia Parlamentului, dreptul la
alegeri libere, libertatea cuvântului, interzicerea pedepselor cu cruzime”.

Primul gânditor care a afirmat că lumea este supusă unor legi obiective a fost
Montesqieu. În lucrarea sa „Despre spiritul legilor”, el aprecia că „legile, în înţelesul lor cel
mai larg, sunt raporturi necesare ca derivă din natura lucrurilor”.6
Filozoful francez definea libertatea ca fiind „dreptul de a face tot ce îngăduie legile”,
subliniind că, dacă un cetăţean ar putea să facă ceea ce legile interzic, el nu ar mai avea
libertatea pentru ca şi ceilalţi ar putea să facă la fel_
Teoria contractului social a atins apogeul prin marele filozof francez Jean Jacques
Rousseau care în lucrarea „Contractul social” susţinea că omul s-a născut liber, dar
pretutindeni este în lanţuri. Prin acest contract social omul pierde libertatea sa naturală şi
dreptul nelimitat de a-şi însuşi tot ceea ce îl tentează câştigând, în schimb, libertatea civilă şi
proprietatea a ceea ce posedă_.
Prima consacrarea a dreptului omului într-un document oficial apărut în America, în
focul războiului de independenţă dus de coloniile engleze împotriva coroanei.
Astfel, la 12 iunie 1776, în statul Virginia a fost adoptată „Declaraţia drepturilor” în
care se afirmă” toţi oamenii sunt de natură, în mod egal liberi şi independenţi şi au anumite
drepturi inerente naturii lor…, adică şi dreptul la viaţa şi libertate, precum şi mijlocul de a
dobândi şi conserva proprietatea”7
În acelaşi an, la 14 iulie, la Philadelphia, se adopta „Declaraţia de independenţa a
S.U.A.”, care în cel de-al doilea alineat prevedea ca „toţi oamenii se nasc egali, cu anumite
drepturi inalienabile, printre care viaţa, libertatea şi căutarea fericirii. În vederea asigurării
acestor drepturi, oamenii constituie guverne care îşi dobândesc puterea legală prin
consimţământul celor guvernaţi.
Documentul juridic care a consacrat în maniera cea mai completă conceptul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale a fost „Declaraţia drepturilor omului şi ale
cetăţeanului” din 26 august 1789, adoptată în perioada revoluţiei franceze.
Titulatura acestei declaraţii a fost elaborată de prima comisiei special desemnată de
Adunarea Constituantă a Revoluţiei Franceze şi în ea se reflectă „în mod clar viziunea
dualistă conturată în rândul ideologilor luminişti, inspirată din teoria dreptului natural/dreptul
omului şi din teoria contractului social/dreptul cetăţeanului”.
Primul articol din declaraţie proclamă „…Oamenii se nasc liberi şi rămân liberi şi
egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi fondate decât pe utilitatea comună”. În
continuare, sunt enunţate drepturi imprescriptibile ca: libertatea, proprietatea, siguranţa.
Potrivit Declaraţiei, „libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altora”. Sunt
înscrise prevederi exprese referitoare la cadrul legal al exercitării drepturilor omului, dreptul
de a participa, direct, sau prin reprezentanţi la elaborarea legilor, ca expresie a voinţei
generale la prezumţia de nevinovăţie, libertatea cuvântului şi a presei.

1.3. Contextul filozofic, politic şi juridic

6
Principiile generale ale dreptului: Alexandru F. Măgureanu, Ed. Universul JuridicBucureşti, 2011
7
Protectia europeana si internationala a Drepturilor Omului: Titus Corlatean Editura Universul Juridic Mai
2012

6
 Conceptul de drepturi ale omului în confruntarea filozofică şi politica de idei Evoluţia
drepturilor omului în România Dimensiunea teoretică, conceptuală a instituţiei drepturilor
omului
Înţelegerea deplinei semnificaţii a instituţiei drepturilor omului presupune o
cunoaştere a ideilor umaniste care au postulat încă din timpurile cele mai vechi libertatea şi
egalitatea oamenilor. Perceperea sensului exact al instituţiei juridice a drepturilor omului
implică, aşadar, în mod necesar o înţelegere a semnificaţiei filozofice a acestor drepturi,
indispensabila desluşirii conţinutului moral-politic al oricăror reglementări normative în
această materie.
În cele ce urmează, lucrarea de faţă îşi propune să încerce desluşirea motivaţiilor
filozofice şi juridice ale instituţiei drepturilor omului, instituţie de o mare complexitate care
şi-a câştigat pe drept cuvânt un loc dintre cele mai importante în investigaţiile teoretice şi în
lucrările practice de specialitate.
O cercetare – chiar sumară – a evoluţiei şi semnificaţiilor curenţilor gândirii politice
evidenţiază, că năzuinţa spre libertate a reprezentat o trăsătură constantă a întregului proces
istoric, preocuparea pentru definirea poziţiei omului în societate, manifestându-se, practic,
odată cu manifestarea sa ca fiinţă gânditoare.

CAPITOLUL II
INSTRUMENTE JURIDICE CARE CUPRIND ÎN CONŢINUTUL LOR
REGLEMENTĂRI PRIVIND PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI
ÎN CADRUL EUROPEAN

2.1. Drepturile civile şi politice cuprinse în „declaraţiile Drepturilor omului”

7
 În afara normelor consacrate în Carta Naţiunilor Unite şi în actele constituive ale unor
instituţii specializate din sistemul ONU şi de cele cinci instrumente care generic poartă
denumirea de „Carta internaţională a drepturilor omuljui”, ce reglementează aspectele globale
ale drepturilor omului, alte circa 50 de tratate internaţionale, plus declaraţii şi rezoluţii
adoptate sub auspeciile forumului mondial, acoperă diverse domenii particulare ale materiei
pe toate planurile.
În planul drepturilor civile şi politice au frost elaborate acte normative referitoarela
dreptul la autodeterminare, la lupta contra discriminărilor, 8prejudecăţilor şi intoleranţei, a
sclaviei şi muncii forţate, la combaterea traficului cu fiinţe umane, la protecţia drepturilor
o9mului în administraţie şi justiţie, la dreptul la o naţionalitate, la libertatea de oponie şi
exprimare ş.a.
Pentru o mai clară înţelegere a acestor drepturi se impun câteva precizări preliminare.
În primul rând, ele au fost enunţate în instrumente cu caracter general, precum Carta
Naţiunilor Unite, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional referitor la
drepturile civile şi politice şi numai unele dintre ele şi-au găsit consacrarea în unul sau mai
multe instrumente de sine stătătoare.
Cea de-a doua precizare se referă la fiecare dintre categoriile de drepturi menţionate.
De astfel de drepturi politice nu pot beneficia decât cetăţenii unui stat, nu şi străinii. Această
precizare o găsim în art.21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului care dispune că
individul nu se poate bucura de drepturi politice decât în „ţara sa”, adică în ţara al cărui
cetăţean este. Ideea este mai precis formulată în art.25 din Pactul Internaţional referitor la
drepturile civile şi politice, care începe cu următoarele cuvinte…”Orice cetăţean…”.9
Rezervarea drepturilor politice, exclusiv, cetăţenilor îşi are motivaţia în faptul că ele
ţin de exercitarea suveranităţii. În mod concret este vorba de dreptul şi disponibilitatea
oricărui cetăţean de a lua parte la conducerea afacerilor publice, fie direct, fie prin
reprezentanţi liber aleşi, de a vota şi de a fi ales şi de a accede în condiţii generale de egalitate,
la funcţiile publice ale ţării sale.
Problemele care s-au urmărit a fi reglementate prin instrumente internaţionale de sine
stătătoare vizează crearea în cadrul fiecărui stat, a condiţiilor echitabile de exercitare a
drepturilor politice în special, în ceea ce priveşte eliminarea oricărei forme de discriminare.
Dispoziţii speciale în acest sesn vom găsi în Convenţia asupra drepturilor politice ale femeii
din 20 decembrie 1952 ( Convenţia este dominată de ideea egalităţii dintre bărbaţi şi femei,
care este enunţată „expressis verbis” în primele trei articole. Articolul prim dispune: „Femeile
vor avea, în condiţii de egalitate cu bărbaţii, dreptul la vot la toate alegerile, fără nici o
discriminare”), în Declaraţia Naţiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de
discriminare rasială din 20 noiembrie 1963 şi în Convenţia Internaţională asupra eliminării
tuturor formelor de discriminare rasială din 21 decembrie 1966.
Dimpotrivă, de drepturi civile vor beneficia atât cetăţenii, cât şi străinii. De drepturile
civile care alcătuiesc „nucleul dur” al drepturilor omului vor beneficia, în egală măsură şi
străinii, iar în alte drepturi, străinii vor avea acces diferenţiat, în raport de categoria din care
fac parte – apatrizi, refugiaţi, emigranţi, etc.
Printre alte drepturi civile la care ne referim se numără:
-dreptul la libertatea şi securitatea persoanei sale;
-dreptul de a nu fi în temniţă pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o
obligaţie contractuală;

8
Principiile generale ale dreptului: Alexandru F. Măgureanu, Ed. Universul JuridicBucureşti, 2011
9
Protectia europeana si internationala a Drepturilor Omului: Titus Corlatean Editura Universul Juridic Mai
2012

8
 -dreptul oricărei persoane care se află pe teritoriul unui stat, în mod legal, de a circula
liber şi de a-şi alege reşedinţa;
-dreptul oricărei persoane de a părăsi orice ţară, inclusiv propria ţară;
-dreptul la accesul liber în faţa tribunalelor şi a curţilor de justiţie;
-dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice;
-dreptul la neimixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa paraticulară, în familie, domiciliu
sau corespondenţă;
-dreptul la întrunire şi asociere paşnică;
-dreptul la o cetăţenie.

2.2. Instrumente juridice privind protecţia drepturilor omului în contextul

dreptului internaţional
Dreptul internaţional contemporan stabileşte în sarcina stataelor numeroase obligaţii
cu privire la respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
S-au cristalizat în cadrul dreptului internaţional general o seamă de reguli cu caracter
de „jus cogeus”, care instituie, în esenţă o obligaţie a statelor de a colabora pentru promovarea
respectului drepturilor fundamentale ale omului, de a asigura dreptul popoarelor la
autodeterminare, egalitatea în drepturi a oamenilor şi nediscriminare şi de a combate practicile
contrare acestor obligaţii.
Comunitatea internaţională este preocupată astăzi mai mult ca oricând de promovarea
cât mai largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât mai diversificat de
colaborare internaţională în acest domeniu, de realizarea unui sistem cât mai co9mplet de
apărare pe diferite căi legale a drepturilor omului în variate domenii şi de asigurarea cât mai
deplină a transpunerii în practică a acestora, inclusiv prin sancţionarea încălcărilor aduse
normelor de drept existente indiferent ce formă ar lua ele.
Există, astăzi, mai mult ca oricând convingerea, care tinde a se generaliza în toate
ţările lumii, că numai prin respectarea drepturilor fundamentale ale fiecărei persoane umane
marile probleme ale contemporaneităţii-securitatea, dezvoltarea economică şi socială,
independenţa naţională, etc. îşi pot găsi o temeinică şi durabilă rezolvare10.
Interesul umanităţii internaţionale faţă de problemele drepturilor omului este probat de
proliferarea drepturilor recunoscute ale persoanei (peste 60),de numărul mare de instrumente
juridice internaţionale care le consacră (în jur de 100), dar şi de mecanismele juridice de
protecţie şi de organismele care veghează la respectarea lor.
Principiile consacrate în aceste documente au stat la baza tuturor constituţiilor statelor
moderne, care cuprind în mod obligatoriu şi un capitol referitor la drepturile şi libertăţăile
cetăţeneşti şi au servit drept princpale surse de inspiraţie în elaborarea instrumentelor juridice
internaţionale în materie.
Colaborarea sistematică dintre state pentru promovarea drerpturilor omului în
ansamblul lor a apărut după cel de-al doilea război mondial, ca o consecinţă a întâlnirii
forţelor în lupta pentru democraţie şi progres social şi ca o reacţie împotriva încălcării acestor
drepturi de către regimurile de tip fascist care au dezlănţuit războiul.
S-a constatat cu acest prilej că nesocotirea flagrantă a drepturilor omului pune în
primejdie pacea şi securitatea lumii întregi şi impune organizarea unei colaborări
internaţionale în vederea protecţiei drepturilor omului.
Din păcate, în ultimii ani, în forurile care se ocupă cu problematica drepturilor omului
abordările diferitelor aspecte au îmbrăcat adeseori un caracter politic, încercându-se să se
10
Protectia europeana si internationala a Drepturilor Omului: Titus Corlatean Editura Universul Juridic Mai
2012

9
exploateze asemenea probleme în scopuri unilaterale fără a se ţine seama de realităţie concrete
din fiecare zonă georgrafică sau din fiecare ţară11.
Separarea tematicii drepturilor omului de considerentele politice de grup sau de
moment şi abordarea lor într-o viziune globală necesită în mod obligatoriu legarea lor de alte
probleme majore cum sunt paxcea şi dezvoltarea, întrucât drepturile omului sunt legate de
persoana umană de viaţa şi securitatea sa.
Pentru România care după Revoluţia din decembrie 1989 şi-a manifestat opţiunea
irevesitilă pentru o societate democratică fondată pe un stat de drept, protecţia şi grantarea
drepturior omului constituie unul din pilonii de bază ai noului regim. O dovadă o reprezintă şi
Constituţia ţării aprobată prin referendumul din 8 decembrie 1991, în care se consemnează şi
se ocrotesc sau se garant6ează toate drepturile omului, considerate astăzi ca fundamentale
pentru persoana umană.
Constituţai României cuprinde în acelaşi timp şi prevederea ca dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu „Declaraţia universală a drepturilor omului” cu pactele şi celelalte tratate la
care România este parte, iar în caz de neconcordanţă cu prioritate reglementările
internaţionale.

2.3. Instrumente juridice de protecţie a drepturilor omului elaborate în cadrul

organizaţiei europene
Parte integrantă a dimensiunii social umanitare a noii ordini internaţionale, drepturile
şi libertăţile fundamentale ale omuli apar şi îşi pot găsi realizarea numai în legătură cu
evoluţia condiţiilor sociale.
a)Afirmarea noii viziuni în activitatea O.N.U.
Procedând la o evaluare a activităţii O.N.U., se poate aprecia că în urma eforturilor
susţinute depuse de ţările în curs de dezvoltare, de toate celelalte ţări interesate în progresul
economic şi social, O.N.U. se îndreaptă tot mai ferm spre aspecte de bază ale drepturilor
omului: recunoaşterea egalităţii în drepturi a popoarelor şi a dreptului de a-şi hotărî singure
soaerta, dreptul la dezvoltarea economică şi socială liberă. Cu alte cuvinte, drepturile omuljui,
pot să existe şi să-şi găsească afirmarea numai în măsura în care se recunosc şi-şi găsesc
afirmarea în condiţiile de libertate naţională şi socială.
Între drepturile popoarelor de a dispune de ele însele şi drepturile omului există o
legătură organică, indisolubilă, căci libertatea indivizilor poate fi concepută numai în cadrul
comunităţii unor popoare şi naţiuni care ele, însele, sunt libere.
Dezbaterile la O.N.U. au relevat astfel că numai lichidarea inegalităţilor economice şi
sociale de clasă, instaurarea unui sistem achitabil de proprietate şi de distribuţie a veniturilor,
crează condiţii pentru că masele să se poată manifesta în sfera vieţii sociale, să se bucure de
libertrăţi şi drepturi garantate juridic. Aceste eforturi îndreptate spre recunoaşterea şi
respectarea drepturilor fundamentale ale omului au de aceea, un caracter progresist,
revoluţionar.

b)Declaraţia universală. Pactele drepturilor omului

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului depind de două condiţii esenţiale:
nivelul de dezvoltare a forţelor materiale de producţie şi caracterul societăţi respective.

11
Protectia europeana si internationala a Drepturilor Omului: Titus Corlatean Editura Universul Juridic Mai
2012

10
 Primul document adoptat la O.N.U. care interesează drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului este Declaraţia Universală a drepturilor omuljui (l948), elaborat în
perioada de început a activităţii organizaţiei, acest document are un caracter evident
contradictoriu: pe de o parte conţine o serie de progrese faţă de ceea ce dreptul internaţional
înregistrase până atunci iar pe de altă parte neglijează o serie de aspece, în special, cele legate
de luptă pentru eliberare naţională a popoarelor.12
Astfel, Declaraţia Universală a drepturilor omului, pe lângă enunţurile declarataive
cuprinse, de obicei, în constituţiile statelor burgheze, principiile drepturior civile şi politice,
include pentru prima oară drepturile economice, sociale şi culturale, recunoscând că acestea
fac pateu integrantă din drepturile fudnamentale ale omului.
S-a convenit asupra realizării unui Pact internaţional cu principiile economice, sociale
şi culturale, precum şi a unui Pact internaţional cu principii la drepturile civile şi politice, care
au şi fost adoptate de Adunarea Generală a O.N.U. în 1966. Ambele pacte au intrat în vigoare
în 1976.13
c)Caracterul unitar al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi importanţa
documentelor adoptate

În acest cadru, un aspect de o deosebită importanţa pentru înţelegerea ansamblului

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, care-şi găsesc consacrarea în documentele
adoptate în cadrul O.N.U., îl constituie interdependenţa care există între drepturi şi îndatoriri.
Între individ şi societate există raporturi inseparabile concretizate în drepturi şi
obligaţii de o parte şi de alta.
De altfel, Declaraţia Universală a drepturilor omuljui (1948), odată cu proclamarea
dfrepturilor menţionate, precizează şi principiul că „orice persoană are îndatoriri faţă de
colectivigtate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a
personalităţii sale”.
Prin însăşi natura lor, problemele drepturilor omului pot fi soluţionate numai de
fiecare stat, de fiecare popor.
Documentele internaţionale adoptate până acum au, fără îndială, importanţa lor în
promovarea dreupturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

2.4. Drepturile omului în actele constitutive ale unor Instituţii specializate din
sistemul naţiunilor unite
a)Drepturile omului în Constituţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii (O.I.M.)
Această organizaţie interguvernamentală are statut de instituţie specializată a
Naţiunilor Unite (din 1946) a fost înfiinţată la 11 aprilie 1919 cu scopul de a ocroti demnitatea
muncitorilor.
Pentru transpunerea în viaţă a principiilor şi obiectivelor enunţate în Declaraţie,
Organizaţia Internaţională a Muncii desfăşoară următoarele activităţi:
elaborează convenţii şi recomandări care stabilesc normele internaţionale ale muncii;
formulează principii şi programe internaţionale destinate a îmbunătăţi condiţiile de
muncă şi de trai.

b)Drepturile omului în Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie,

Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.)

12
Gh.Bică, Gh.Costache, D.Bică-Introducere în dreptul Uniunii Europene, Ed.Sitech, Craiova 2006
13
Protectia europeana si internationala a Drepturilor Omului: Titus Corlatean Editura Universul Juridic Mai
2012

11
 U.N.E.S.C.O. reprezintă o organizaţie interguvernamentală cu statut de instituţie
specializată, înfiinţată la 4 noiembrie 1945.
Scopul organizaţiei este de a contribui la menţinerea păcii şi a securităţii
internaţionale, prin educaţie, ştiinţă, cultură.
Ca şi Constituţia O.I.M., Convenţia U.N.E.S.C.O. fundează principalele sale obiective
pe menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi pe respectul universal al drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale.14
c)Drepturile omului în Constituţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (O.M.S.)
O.M.S. este o organizaţie interguvernamentală cu statut de instituţie specializată a
Naţiunilor Unite, înfiinţată la New York la 22 iulie 1946.
Ţelul O.M.S. este promovarea cooperării internaţionale în vederea ridicării popoarelor
la cel mai înalt grad de sănătate.

d)Drepturile omului în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi

Agricultură (F.A.O.)
F.A.O. este o instituţie specializată a O.N.U. înfiinţată în 16 octombrie 1945, având
printre obiectivele sale şi pe cel al realizării cooperării internaţionale în domeniul drepturilor
omului. Are caracter preponderent tehnic, urmărind ridicarea nivelului de trai al popoarelor
statelor membre.

2.5. Instituţii naţionale pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului

2.5.1.Promovarea şi garantarea drepturilor omului de către organele statale
Toate organele statului trebuie să concure la asigurarea respectării universale şi
efective a tuturor drepturilor omului.
Pactul Internaţionale cu privire la drepturile civile şi politice dispune: „Statele părţi, la
prezentul Pact se angajează ca, potrivit cu procedura lor constituţională şi cu dispoziţiile
prezentului Pact, să acţioneze spre a da posibilitatea adoptării unor măsuri de ordin legislativ
sau de altă natură apte pentru traducerea în viaţă a drepturilor recunoscute în prezentul Pact
care nu ar fi încă în vigoare”. 15
Drepturile omului implică, de asemenea, un sistem politic democratic, numai aşa orice
persoană îşi poate exercita dreptul de a lua parte la conducerea afacerilor publice din ţara sa,
direct sau prin reprezentanţi liber aleşi.
Protecţia drepturilor omului se bazează pe primordialitatea dreptului omului.
Sistemul naţional de protecţie a drepturilor omului presupune, ca unul din principiile
fundamentale, regulă după care, orice restrângere a drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu
poate fi făcută decât pe baza unei legi preexistente care trebuie să emane de la puterea
legislativă.

2.5.2.Drepturile omului în administraţie şi justiţie

Una dintre problemele majore, căreia i s-a acordat o atenţie specială a reprezentat-o,
promovarea drepturilor omului în activitatea justiţiei şi administraţiei. Importanţa care se
acordă acestei probleme decurge din faptul că respectarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele enunţate în Convenţiile Internaţionale, depind în
cea mai mare măsură de modul în care organele de justiţie şi administraţie şi-au exercitat
funcţiile şi competenţele în acest domeniu. 16
14
Protectia europeana si internationala a Drepturilor Omului: Titus Corlatean Editura Universul Juridic Mai
2012
15
Protectia europeana si internationala a Drepturilor Omului: Titus Corlatean Editura Universul Juridic Mai
2012
16
Principiile generale ale dreptului: Alexandru F. Măgureanu, Ed. Universul JuridicBucureşti, 2011
12
 Când se vorbeşte despre instituţia drepturilor omului se are în vedere un proces
complex de activităţi ce porneşte de la elaborarea de către stat a instrumentelor juridice în care
sunt menţionate drepturile inerente persoanei umane şi mecanismele de protecţie şi garantare
a lor şi continuă cu adoptarea acestora în sistemul legislativ intern şi cu crearea cadrului
instituţional naţional care să permită aplicarea, efectivă, a acestor legi.

BIBLIOGRAFIE:

1. Dreptul Uniunii Europene. Principii, acţiuni, libertăţi; Augustin Fuerea, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2016;
2. Preotecţia europeană şi internaţională a drepturilor omului, Ediţia II, Titus Corlăţean,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
3. Libertatea de exprimare. Hotărâri ale Curţii Europene a drepturilor omului pronunţate în
cauzele împotriva României, Editura Universitară, Bucureşti, 2013, colectiv de autori;
4. Dreptul la un proces echitabil. Aspecte penale, hotărâri ale CEDO pronunţate în cauzele
împotriva României, vol. I şi II, Editura Universitară, 2015, colectiv de autori.

13