Sunteți pe pagina 1din 149

Prof.univ.dr.

Constantin IORDACHE

CULTURĂ, COMUNICARE ȘI SECURITATE


ÎN POLITICA INTERNAȚIONALĂ
CARTE , EDITURA FUNDATIEI ROMANIA DE MAINE, BUCURESTI, 2017-ISBN 978-606-20-0221-3, E-
MAIL:editurafrm@spiruharet.ro

1
2
CUPRINS

INTRODUCERE............................................................................................................................ 7
CAPITOLUL 1
POLITICA INTERNAȚIONALĂ: ABORDARI DOCTRINARE;SUBIECTE;
DOMENII DE MANIFESTARE .................................................................................................. 13
1.1. Abordări doctrinare ale politicilor internaţionale ................................................................. 13
1.2. Subiecte ale politicii internaţionale ..................................................................................... 16
1.3. Cauzele declanşării crizelor internaţionale de securitate ...................................................... 19
1.4. Importanța comunicării pentru rezolvarea crizelor de securitate în contextul
politicii internaţionale .......................................................................................................... 21
CAPITOLUL 2
ROLUL CULTURII PENTRU AFIRMAREA ȘI CONSACRAREA NORMELOR
DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC ............................................................................... 24
2.1. Securitatea umană-obiectivul major al politicii internaţionale ............................................. 24
2.1.1. Evoluţia cultural-juridică în materia securităţii umane ............................................. 24
2.1.2. Dezvoltarea standardelor cultural-juridice internaţionale în domeniul
respectării drepturilor fundamentale ale omului........................................................ 26
2.1.3. Rolul culturii juridice pentru respectarea drepturilor fundamentale ale
omului în spaţiul administrativ al Uniunii Europene ................................................. 35
2.2. Politici internaţionale pentru protejarea valorilor culturale şi spirituale ............................... 40
CAPITOLUL 3
MANIFESTAREA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE PENTRU DOMENIILE
SOCIALE, POLITICE ȘI CULTURALE ÎN SISTEMUL JURIDICO-
ADMINISTRATIV ONU .............................................................................................................. 43
3.1. Aspecte generale ................................................................................................................ 43
3.2. Instrumente juridico-administrative ale ONU pentru protejarea patrimoniului
cultural și spiritual ............................................................................................................... 45
3.3. Comunicarea în sistemul politico-diplomatic al ONU pentru rezolvarea crizelor
internaționale ....................................................................................................................... 47
3.4. Statutul juridic al funcţionarului internaţional participant la misiuni de menținere a
păcii .................................................................................................................................... 49

3
3.5. Dimensiunea internaţională a controlului democratic al forţelor armate participante
la operaţii multinaţionale ..................................................................................................... 57
CAPITOLUL 4
POLITICI ALE OSCE ȘI ALE NATO ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII
EUROATLANTICE ..................................................................................................................... 64
4.1. Politici de securitate şi de comunicare strategică ale O.S.C.E. pentru managementul
crizelor şi pentru protejarea bunurilor culturale .................................................................... 64
4.2. Politici și strategii de securitate și de comunicare strategică ale NATO ............................... 65
CAPITOLUL 5
POLITICI ALE UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII
REGIONALE ȘI STRATEGII COMUNITARE PENTRU PROTEJAREA
CULTURII .................................................................................................................................... 70
5.1. Evoluţii socio-economice și culturale pentru securitatea umană în spaţiul european ............ 70
5.2. Dezvoltarea politicilor internaţionale în spaţiul european .................................................... 75
5.3. Politici ale Uniunii Europene de realizare a spaţiului de libertate, securitate și
justiţie (SLSJ) pentru cetăţenii statelor membre ................................................................... 82
5.4. Politica de Securitate și Apărare Comună a Uniunii Europene (PSAC) ............................... 84
5.5. Politici și strategii pentru protejarea bunurilor culturale şi spirituale în spaţiul
administrativ al U.E. ............................................................................................................ 86
CAPITOLUL 6
ROLUL DIPLOMAȚIEI INTERNAȚIONALE PENTRU REZOLVAREA
DIFERENDELOR POLITICE, ECONOMICE ȘI CULTURALE DINTRE STATE ............... 89
6.1. Diplomaţia – aspecte generale ............................................................................................ 89
6.2. Diplomaţia culturală ........................................................................................................... 93
6.3. Diplomaţia în sistemul juridico-administrativ al ONU ........................................................ 94
6.4. Acţiuni diplomatice în operaţiile multinaţionale de menţinere a păcii sub egida
ONU (OSCE) ...................................................................................................................... 98
CAPITOLUL 7
POLITICI NAȚIONALE PENTRU DEZVOLTAREA COMUNICĂRII PUBLICE
ÎN PLANUL ASIGURĂRII SECURITĂȚII UMANE ȘI STRATEGII PENTRU
PROTEJAREA VALORILOR CULTURALE .......................................................................... 102
7.1. Personalităţi româneşti care au militat pe plan politic, diplomatic și cultural pentru
securitatea naţională, europeană şi internaţională ................................................................ 102
7.2. Rolul şi funcţiile diplomaţiei de securitate naţională .......................................................... 122
7.3. Politici ale comunicării strategice la nivel naţional............................................................. 123
4
7.4. Controlul autorităţilor civile asupra misiunilor forţelor armate ........................................... 125
7.5. Politici naţionale pentru protejarea patrimoniului cultural-spiritual .................................... 128
7.6. Cadrul juridico-administrativ al procedurii de mediere a litigiilor pe plan naţional ............. 130
CONCLUZII ................................................................................................................................ 133
BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................................... 135
ANEXE ......................................................................................................................................... 137

5
6
INTRODUCERE

În decursul timpului, statele puternice au intervenit, sub pretexte din cele mai variate, în
afacerile statelor mai slabe, utilizând, de obicei, forţa armelor şi atentând astfel la independenţa şi
suveranitatea lor. Secole de-a rândul, statele au folosit intervenţia militară ca un mijloc de rezolvare
a diferendelor internaţionale.
În antichitate, Sun Tzî considera „A câştiga o sută de victorii într-o sută de bătălii nu este
culmea dibăciei. Culmea dibăciei e să învingi duşmanul fără luptă.”
Izvoare chineze, având o vechime de peste trei milenii, au atestat existenţa unor tratate cu
statele străine pentru condamnarea războaielor pornite fără justificare. China antică a cunoscut
instituţia diplomaţiei, ale cărei funcţii erau îndeplinite de călători (ambasadori) şi de tălmaci
(interpreţi). Documentele istorice menţionează existenţa unui tratat încheiat în sec. al VI-lea î.H.,
realizat între statele Chinei antice, privind renunţarea la război şi soluţionarea conflictelor dintre ele
prin intermediul unui arbitru.
Literatura filozofică chineză din acea vreme conţinea numeroase idei despre războaiele
drepte şi nedrepte, respectarea tratatelor, sancţiunile internaţionale, ajungându-se până la proiectul
de concepere a unei „uniuni măreţe a statelor” (Confucius).
În vechile lucrări juridice indiene (Gautama Sutra, sec. al VI-lea î.H.), şi în Legile lui Manu
(sec. al V-lea î.H.) se folosea denumirea de „legile ţărilor”, toate aceste documente atestând
existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc.
În antichitate tratatele erau considerate sacre şi se încheiau cu pronunţarea unui jurământ
religios.
Regulile războiului erau destul de dezvoltate; se făcea distincţia între combatanţi şi
necombatanţi, se interziceau anumite practici, cum ar fi uciderea prizonierilor.
Egiptul antic a jucat un rol important în cadrul relaţiilor dintre state, acesta întreţinând multe
legături comerciale şi politice cu toate ţările Orientului. La Tell-Amarna au fost descoperite 360
tăbliţe din lut ars, care conţin corespondenţa diplomatică a Egiptului, în sec. XVI-XV î.H., cu
Babilonul şi cu alte state din Orient. Această corespondenţă tratează probleme legate de război şi
pace.
De la egipteni ne-a rămas unul dintre cele mai vechi tratate internaţionale: un tratat de
prietenie şi alianţă denumit „tratat sublim”, încheiat în anul 1296 î.H. între Ramses al II-lea,
faraonul Egiptului şi Hattusill al II-lea, regele hitiţilor.
Dreptul internaţional a cunoscut o amplă dezvoltare în Grecia antică.

7
Ca urmare a unor întinse relaţii economice, politice şi culturale, între nenumăratele state-
cetăţi greceşti a luat naştere un drept convenţional. În practica statelor greceşti antice se folosea
arbitrajul, prevăzut în clauzele tratatelor, precum şi mediaţiunea pentru rezolvarea diferendelor
dintre cetăţi.
În operele istorice ale filozofilor greci (Herodot, Tucidide, Platon, Aristotel) se fac referiri la
războaiele legitime şi nelegitime, la obiceiurile războiului.
Roma şi statul roman au fundamentat, chiar din prima perioadă a istoriei lor, anumite norme
de drept internaţional, aducând, astfel, o contribuţie însemnată reglementării juridice a relaţiilor cu
celelalte popoare.
În Imperiul Roman „jus gentium” avea un conţinut mai larg decât cel al dreptului
internaţional, deoarece, în afara normelor privind relaţiile dintre popoare, el cuprindea şi norme de
drept civil care reglementau raporturile juridice ale cetăţenilor romani.
La romani, regulile se caracterizau prin exigenţă şi cruzime. Celebra lor maximă „Vae
victis” semnifica pentru ei distrugerea oraşelor, transformarea populaţiilor şi a prizonierilor de
război în sclavi, jefuirea bunurilor din teritoriile cucerite.
În relaţiile diplomatice romanii foloseau ambasadori (legaţi), oratori (oratores) şi vestitori
(nuncii). Viaţa solilor era considerată inviolabilă.
În afară de contribuţia adusă de romani la dezvoltarea normelor de drept internaţional,
trebuie relevat aportul filozofilor şi jurisconsulţilor romani în fundamentarea instituţiilor juridice. În
evul mediu încep să se încheie tratate comerciale. Asemenea tratate devin o practică frecventă a
oraşelor libere italiene, încheindu-se fie între ele, fie cu oraşe din Olanda, Spania, Franţa, cu
Imperiul Bizantin, apoi cu Imperiul Otoman, cu suveranii arabi, africani, ş.a.
În ceea ce priveşte dreptul diplomatic, pe lângă misiunile ad-hoc, încep să apară, în cea de-a
doua jumătate a sec. al XV-lea, misiuni permanente, introduse mai întâi în practica Veneţiei. Apare
şi se dezvoltă instituţia consulilor, având atribuţii mult mai largi decât cele exercitate astăzi. De
regulă arbitrajul, mediaţiunea şi uneori concilierea constituiau excepţii. Forţa rămânea principalul
mijloc de rezolvare a diferendelor dintre state. Datorită concentrării întregii puteri de stat în mâinile
monarhului, în perioada de destrămare a feudalismului, iau naştere, în apusul şi răsăritul Europei,
puternice state naţionale. În aceeaşi perioadă apar şi se dezvoltă relaţiile capitaliste, care duc la
formarea şi consolidarea statelor centralizate. Statul absolutist, deşi instrument al clasei feudalilor,
este obligat să ţină seama, în politica sa externă, de interesele naţionale. În Europa, politica
echilibrului puterii s-a manifestat după anul 1648 (Tratatul de pace de la Westphalia), când s-a
prăbuşit visul medieval al imperiului universal. Pacea westphalică s-a realizat după încheierea
dramaticului război religios (catolici versus protestanţi) desfăşurat în decursul a aproximativ 30 de
ani. În secolul XVIII Anglia a elaborat conceptul de „echilibru al puterii” care a dominat diplomaţia
8
europeană pe parcursul a două secole. Conceptul de echilibru al puterii a reflectat convingerile
reprezentanţilor curentului iluminist: Rousseau, Voltaire, Diderot, Montesquieu. În accepţiunea lor,
universul şi sfera politico-judiciară funcţionau pe baza unor principii raţionale şi echilibrate între
ele. Teoreticienii echilibrului puterii au militat pentru impunerea acestui sistem de relaţii
internaţionale în secolele XVII – XIX. Din Antichitate până în prezent statele imperiale au evitat să
opereze într-un cadru „stricto-senso” al unui sistem instituţionalizat internaţional de echilibru al
puterii. Sunt elocvente în acest sens evoluţiile istorice ale Imperiului Roman, Imperiului Chinez,
precum şi politica externă a S.U.A. în epoca contemporană. În secolul XVII, Richelieu, prim-
ministru al Franţei, a introdus modelul sistemului de relaţii internaţionale între statele naţionale.
În timpul revoluţiei franceze, din anul 1789, abatele Gregorie, în declaraţia cu privire la
dreptul ginţilor, pe care o supune Convenţiei, proclamă dreptul inviolabil al naţiunilor la libertate,
idee afirmată şi de Robespierre. Documente ale revoluţiei franceze, din acelaşi an, subliniau că
fiecare stat, prin forţa libertăţii sale naturale, dispune de dreptul absolut de a elabora o constituţie şi
nicio putere nu avea dreptul s-o împiedice în această manifestare suverană a personalităţii sale.
Cu toate că războaiele duse, la începutul existenţei Republicii Franceze urmăreau apărarea
noului regim împotriva intervenţiei altor state, aceste războaie s-au transformat treptat în războaie
de cucerire. Odată cu luarea puterii de către Napoleon Bonaparte, încălcările principiului
neintervenţiei se manifestau prin instaurarea unor regimuri politice fidele Franţei în ţările asupra
cărora se stabilea dominaţia. După epopeea războaielor napoleoniene, suveranii marilor puteri
europene au restabilit echilibrul european la Congresul de la Viena, din anul 1815, urmărindu-se
moderarea comportamentului internaţional al statelor prin intermediul unor angajamente legale şi
apelându-se la principiile morale. Ţarul Rusiei, împăratul Austriei şi regele Prusiei au semnat, în
anul 1815, un tratat al Sfintei Alianţe prin care se obligau să-şi acorde asistenţă reciprocă în scopul
restabilirii dominaţiei şi a frontierelor imperiale. Împotriva doctrinei Sfintei Alianţe se manifestă
preşedintele MONROE al S.U.A. În cunoscutul său mesaj prezentat Congresului american, la
2 decembrie 1823, este proclamată „doctrina Monroe” care afirma, în esenţă, faţă de intervenţia
proiectată de Sfânta Alianţă în lupta dintre Spania şi statele din America de Sud că „După cum
S.U.A. nu a intervenit în războaiele europene, ele nu vor permite puterilor europene aliate să
extindă sistemul lor politic în vreo parte a Americii şi să încerce să intervină împotriva
independenţei republicilor sud-americane”.
Dacă în momentul proclamării sale „doctrina Monroe” a avut un caracter progresist, ea s-a
transformat ulterior într-o justificare a hegemoniei S.U.A. în America de Sud. O asemenea deviere a
„doctrinei Monroe” a fost facilitată de tezele pe care le cuprindea cu privire la interzicerea
colonizării din partea puterilor europene a continentului american. Pornind de la aceste teze, S.U.A.
au considerat că pot interveni în orice conflict dintre un stat european şi unul american. Practica
9
statelor, în secolul al XIX-lea, cunoaşte şi intervenţii sub motivul protecţiei persoanei şi bunurilor
cetăţenilor unui stat, aflaţi în străinătate, denumite şi intervenţii de poliţie internaţională. Dacă în
motivarea unui amestec în treburile unui alt stat se invoca necesitatea de a ocroti cetăţenii săi
împotriva unor acte de încălcare flagrantă a drepturilor lor comise de către acel stat (cum sunt actele
de cruzime, persecuţii, masacre), intervenţia era calificată „în interesul umanităţii”. Asemenea
motivări „umanitare” ascundeau de fapt interesele economice şi politice ale marilor puteri. În
secolul XIX, cancelarul austriac Matternich a reuşit reconstituirea unităţii Europei, dar, ulterior,
cancelarul german Bismarch a demontat-o prin utilizarea politicii de forţă. Intervenţiile au continuat
să se producă în mod frecvent, proclamări ale principiului neintervenţiei încep să apară în tratate (ca
de exemplu, în Tratatul de pace de la Paris din 1856), prevăzându-se că „puterile contractante nu au
dreptul să se amestece, nici colectiv, nici fiecare în parte, în raporturile sultanului cu supuşii lui,
nici în administraţia Imperiului Otoman”.
Un alt motiv invocat pentru comiterea de intervenţii a fost de natură financiară (recuperarea
daunelor provocate cetăţenilor străini, plata unor împrumuturi contractate în alte state); asemenea
intervenţii au fost practicate, în special, împotriva unor state din America Latină. Împotriva lor au
fost formulate doctrina Clavo şi doctrina Drago.
Astfel, în 1868, Clavo (jurist şi diplomat argentinian) aprecia că intervenţiile diplomatice
sau armate pentru recuperarea daunelor, provocate cetăţenilor străini în urma unui război civil, nu
trebuie admise, întrucât ele contravin egalităţii în drepturi a statelor.
Ca o reacţie la intervenţia Germaniei, Angliei şi Italiei împotriva Venezuelei, în anii 1902 şi
1903, în scopul de a o sili să-şi plătească datoriile, Drago (ministrul de externe al Argentinei)
considera că intervenţia armată, împotriva unui stat care nu-şi plăteşte creanţa publică în scopul de a
asigura astfel datoria creditorilor străini de la care statul debitor a contractat împrumuturi, nu este
admisibilă.
Doctrina Drago şi-a găsit recunoaşterea în Convenţia Drago-Porter, adoptată la cea de-a
doua Conferinţă de la Haga, din 1907. Convenţia considera însă licită intervenţia armată atunci când
statul debitor respinge sau lasă fără răspuns o propunere de arbitraj sau împiedică efectuarea
arbitrajului, ori nu îndeplineşte hotărârea acestuia. Chiar şi cu aceste limite, convenţia Drago-Porter
nu a fost implementată în convenţiile internaţionale. Problematica dezarmării a ocupat un loc
important în perioada dintre cele două războaie mondiale. Instrumentul politico-diplomatic în
domeniul dezarmării a fost Pactul Societăţii Naţiunilor 1918, care, prin articolul 8 avea următoarele
prevederi: „Membrii societăţii se angajează să schimbe, în maniera cea mai sinceră şi cea mai
completă, toate informaţiile referitoare la nivelul armamentelor lor, la programele lor militare,
navale şi aeriene şi la situaţia industriilor susceptibile de a fi utilizate pentru război”. A fost creată
o Comisie permanentă însărcinată să avizeze executarea dispoziţiunilor enunţate de Pact referitoare
10
la limitarea armamentelor şi cheltuielilor militare. Hotărârea Statelor Unite de a nu intra în
Societatea Naţiunilor a afectat considerabil activitatea instituţiei respective, iar iniţiativa lor de a
convoca la Washington, în perioada 1921-1922, o conferinţă navală a echivalat cu încercarea de a
rezolva problema limitării armamentelor şi a dezarmării în afara organizaţiei.
Tratatele de pace încheiate cu fostele puteri învinse în primul război mondial nu au fost
respectate în spiritul şi litera lor, mai ales în ceea ce priveşte clauzele militare.
Pentru a aduce la îndeplinire programul de limitare a armamentelor, prevăzut în art. 8 din
Pact, Consiliul Naţiunilor înfiinţează, la 19 mai 1920, „Comisia permanentă consultativă pentru
probleme militare, navale şi aeriene”.
La Conferinţa internaţională privitoare la controlul comerţului cu arme, care şi-a desfăşurat
lucrările între 4 mai şi 17 iunie 1925, sub auspiciile Societăţii Naţiunilor, au participat 41 de state,
inclusiv România. La 17 iunie, plenipotenţiarii au semnat „Convenţia cu privire la comerţul cu
arme şi materiale de război”, instrument politico-diplomatic care interzicea traficul clandestin al
acestora. Potrivit convenţiei, care reglementa materialele destinate războiului naval terestru şi
aerian, navele militare şi armamentul lor, aeronavale, inclusiv motoarele, pulberile şi materialele
explozive, fiecare stat trebuie să declare numărul de nave şi aeronave din dotare sau aflate în
construcţie.
În anul 1925, s-a declanşat procesul de pregătire a Conferinţei de dezarmare care va
desfăşura lucrările la Geneva. Consiliul Societăţii Naţiunilor a adoptat planul de constituire a unei
comisii pregătitoare a Conferinţei dezarmării. Din comisie făceau parte toate statele membre ale
Consiliului Societăţii Naţiunilor.
La 2 februarie 1932 se deschidea la Geneva, sub auspiciile Societăţii Naţiunilor, Conferinţa
pentru reducerea şi limitarea armamentelor, la lucrările căreia au participat 61 de state, dintre care
54 membre şi 7 invitate.
Una dintre preocupările din perioada interbelică a fost aceea a limitării înarmărilor navale,
problemă ce interesa îndeosebi marile puteri, singurele posesoare de nave de război. Această
problemă a făcut obiectul a două conferinţe internaţionale.
După cel de-al Doilea Război Mondial principiul neintervenţiei armate este consacrat în
numeroase documente internaţionale: Carta O.N.U., Pactul Ligii Statelor Arabe, U.N.E.S.C.O.,
Carta Statelor Americane, Convenţiile de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice. În
afară de proiectul de declaraţie pentru drepturile şi datoriile statelor, din anul 1949, O.N.U. a
reafirmat principiul neintervenţiei în numeroase rezoluţii ale Adunării Generale O.N.U. printre care
rezoluţia 2131 (XX) din 1956 intitulată: „Declaraţia asupra inadmisibilităţii intervenţiei în
afacerile interne ale statelor şi protecţia independenţei şi suveranităţii lor”.

11
Pe aceeaşi linie, a conferirii unui caracter absolut principiului neintervenţiei, se înscrie şi
definiţia dată acestui principiu în conţinutul Actului Final al Conferinţei pentru Securitate şi
Cooperare în Europa – Helsinki – 1975. „Principiul neintervenţiei constituie un principiu
fundamental al dreptului internaţional contemporan. Acest principiu este corolarul suveranităţii şi
independenţei politice ca şi al egalităţii în drepturi ale statelor. În virtutea suveranităţii şi egalităţii
lor în drepturi statele îşi datorează respect reciproc şi sunt obligate să nu se amestece în politica
internă şi externă a altor state”.
Marile probleme ale omenirii: conflictele regionale, terorismul, crima organizată
transfrontalieră ,proliferarea nucleară, poluarea mediului înconjurător, explozia demografică nu se
pot rezolva decât prin cooperare internaţională. În epoca contemporană, statele lumii pot ajunge la
pace şi prosperitate adoptând respectul pentru normele internaţionale şi valorile democraţiei.

12
CAPITOLUL 1
POLITICA INTERNAȚIONALĂ: ABORDARI DOCTRINARE;SUBIECTE;
DOMENII DE MANIFESTARE
1.1. Abordări doctrinare ale politicilor internaţionale
Domeniul politicilor internaţionale a preocupat gânditorii din toate perioadele istorice. Încă
din antichitate, Platon, Aristotel, Thucydides, Polybios etc. au încercat să definească cauza
conflictelor care apăreau la un moment dat între state.
În lucrările sale principale, „Mare Liberum” şi „De jure Belli ac Pacis”, Grotius pleacă de la
necesitatea solidarităţii potenţiale a statelor pentru a putea aplica în practică politica internaţională.
Rousseau confirmă analiza lui Spinoza referitoare la starea naturala a omului, oamenii sunt
guvernaţi de instinct, iar libertatea este percepută în limitele forţei individului. Apariţia statului şi
organizarea societăţilor umane pe baza legilor, îl determină pe Rousseau să afirme că trecerea de la
starea de natură la starea civilă determină schimbări profunde în viaţa omului, deoarece înlocuirea
instinctului prin justiţie dă o semnificaţie morală tuturor faptelor sale. Rousseau considera că se
poate fundamenta o teorie a relaţiilor internaţionale care să poată justifica la modul general
comportamentul tuturor statelor, fie ele bune sau rele. Pentru a controla anarhia acesta propune
impunerea unui control efectiv asupra statelor imperfecte sau îndepărtarea statelor aflate în această
situaţie din sfera accidentalului. Un alt mare gânditor, Hegel, aprecia că omul spre deosebire de
animale este caracterizat de lupta pentru recunoaştere, în virtutea căreia primii oameni s-au angajat
într-o sângeroasă bătălie pentru prestigiu. Această trăsătură a personalităţii umane capătă o
importanţă decisivă pentru viaţa politică deoarece a determinat, în viziunea lui Hegel, scindarea
societăţii omeneşti, în clasa stăpânilor care erau hotărâţi să-şi rişte viaţa pentru menţinerea statutului
lor social şi cea a sclavilor, care au dovedit teamă şi supunerea în faţa perspectivei de a-şi pierde
existenţa. Dar această relaţie dintre stăpân şi sclav, continuă Hegel, deşi a îmbrăcat o multitudine de
forme de-a lungul istoriei, nu a reuşit în ultimă instanţă să mulţumească nici dorinţa de recunoaştere
a stăpânilor şi nici pe sclavi. Aceasta, deoarece, insatisfacţia stăpânului era generată de faptul că nu
era recunoscut şi de alţi stăpâni, ci doar de sclavii săi, a căror umanitate era relativă, iar
nemulţumirea sclavului rezultă din perceperea ca fiinţă inferioară. Hegel credea că în urma
revoluţiei franceze această contradicţie fundamentală din istoria omenirii a fost rezolvată, deoarece
noul tip de societate promova recunoaşterea universală a drepturilor omului. Preocupări pentru
identificarea regulilor şi a principiilor care stau la baza relaţiilor dintre state au existat în mod
constant de-a lungul istoriei. Deşi adeseori domeniul relaţiilor internaţionale este comparat cu
politica internaţională, în realitate aceasta este considerată ca un subdomeniu al relaţiilor

13
internaţionale. De asemenea, dreptul internaţional ca şi relaţiile economice internaţionale fac parte
din relaţiile internaţionale, dar nu şi din politica internaţională. Ca moment distinct de investigare,
relaţiile internaţionale se impun după Primul Război Mondial, când s-au cristalizat, în general,
primele structuri ale sistemului internaţional actual.
După cel de-al Doilea Război Mondial realismul a constituit orientarea dominantă a
politicilor lor internaţionale.
Realismul politic s-a dezvoltat în lumea anglo-americană şi reprezenta demersul intelectual
în mediul academic pentru a justifica politica externă americană în condiţiile internaţionale marcate
de instalarea „Războiului Rece”.
Printre primii teoreticieni care au abordat în scrierile lor realismul se pot aminti: E.H. Carr,
R. Neibuhr, I. Herz, H.I. Morgenthau, G. Schwarzenberger, M. Wight, N. Spykman, G. Kennan, iar
mai târziu s-au remarcat R. Aran, H. Bull, H. Kissinger, R.E. Osgood, R. Rosecrance,
K.W. Thompson, K.N. Waltz etc.
O caracteristică importantă a realismului politic este definirea politicii internaţionale ca fiind
o „luptă pentru putere”. Interesul naţional este perceput în termeni de putere, alte elemente cum ar
fi valorile ideologice sau principiile morale fiind neimportante. Natura anarhică a sistemului
internaţional reclama statelor realizarea unor puteri militare în măsură să atingă un prag destul de
credibil pentru a descuraja orice tentativă de atac militar din partea altui stat. Soluţia propusă de
realişti este realizarea unui echilibru al puterii, stabilitatea şi ordinea fiind produsul funcţionării
adecvate a sistemelor de alianţă.
Gânditorii realişti admit existenţa conflictului în relaţiile internaţionale, cooperarea este
posibilă dacă se realizează în interesul naţional.
K.N. Waltz în lucrarea sa Theory of International Politics reuşeşte să prezinte cea mai solidă
încercare de restabilire a valorilor esenţiale ale realismului. Din punctul de vedere al lui Waltz,
caracteristica principală a teoriei politicii internaţionale este distribuţia puterii. Conform realismului
structural, modificările apărute la nivelul unui actor se explică în termeni ai sistemului şi mai puţin
prin variaţiile interne ale acestuia
Dinamica comportamentului sistemului internaţional este asigurată de perspectiva
structurală, în condiţiile în care sistemul îşi păstrează principalele atribuţii, respectiv starea de
anarhie şi autonomia unităţilor componente.
Hans Morgenthau s-a afirmat prin lucrarea „Politics Among Nations”, într-un moment foarte
important pentru evoluţia politică a S.U.A. Ieşind victorioase după cel de-al Doilea Război Mondial
S.U.A. avea nevoie de o justificare teoretică în politica externă, mai ales că statutul său de
superputere îi crease o serie de responsabilităţi mondiale. Faptul că S.U.A. reprezenta statul cel mai
puternic, dar şi cel mai puţin experimentat în domeniul relaţiilor internaţionale, H. Morgenthau a
14
considerat oportun să fie stabilite un set de norme şi principii care să orienteze politica externă
americană. Principalul mesaj al cărţii lui H. Morgenthau este conceptul de politică a puterii.
Întreaga sa argumentare porneşte de la cadrul obiectiv, opţiunile posibile şi înţelesurile cele mai
semnificative ale conceptului, care trebuie să fie materializate într-o putere echilibrată. În gândirea
sa H. Morgenthau pleacă de la o perspectivă psihologică universală. El aduce în atenţie cele trei
impulsuri de bază ale omului: impulsul de a trăi, de reproducere şi de a domina. Omenirea a fost
într-o permanentă luptă pentru putere, aceasta constituind cauza războiului.
H. Morgenthau explică războaiele din secolul al XX-lea. Germania a fost exclusă după
Primul Război Mondial din concertul european şi supusă unor condiţii restrictive deosebite. Criza
economico-sociala a generat fără în societatea germană sentimente de insatisfacţii care, abil
exploatate grupările extremiste, au determinat o tulburări sociale și apariția curentului nazist.
Germania nazistă a declanşat în anul 1939 cel de-al Doilea Război Mondial
În concepţia lui Morgenthau orice sistem internaţional ordonat trebuie să aibă la bază
mecanisme normative. În acest sens, el a identificat trei mecanisme diferite: etica, opinia publică
mondială şi dreptul internaţional. Dacă acestea nu vor funcţiona, forţele naţionale vor ieşi din matca
lor şi vor determina conflictele. Trăind într-o perioadă a naţionalismului universalist, şansa ca
balanţa puterii să acţioneze, limitând războiul, este neapărat legată de mecanismele normative.
Dacă există vreo lucrare care să poată fi comparată cu „Politics Among Nations” de
Morgenthau, atunci conform lui Stefano Guzzini, aceasta este „Theory of International Politics” a
lui Kenneth Waltz.
Teoria lui Kenneth Waltz se bazează pe o serie de dihotomii, reminiscenţă a disputei
realism-idealism, dar, deşi a făcut tot ce a putut pentru a-i corecta pe aceşti realişti care şi-au
menţinut teoretizările cât mai aproape de practica diplomatică (Aron, Hoffmann, Kissinger), propria
sa perspectivă ştiinţifică nu reuşeşte să depăşească dificultăţile de care s-a lovit Kissinger. Cu toate
acestea el şi-a propus să înlocuiască gândirea realistă cu o teorie solidă neorealistă.
Waltz a analizat cele trei imagini clasice care stau la baza declanşării războiului: războiul îşi
are originea în natura umană; în tipul regimului din interiorul statului; în caracteristicile sistemului
internaţional. El era adeptul celei de-a treia imagini, cea internaţională.
Kenneth Waltz a propus o definiţie a sistemului politic internaţional centrată pe stat. Astfel
că, în opinia sa, în prezent nu există o altă unitate politică esenţială în afară de stat. Structura
sistemului politic internaţional este configurata prin ceea ce fac statele (de aceea războiul şi
diplomaţia sunt manifestările centrale ale politicii internaţionale)
Realismul politic reprezintă cel mai important curent de gândire politico-diplomatică care a
urmărit să explice stările conflictuale dintre actorii internaţionali statali, războiul reprezentând un
mod de relaţionare violentă între state. În încercarea lor de a explica modul în care sistemul
15
internaţional şi securitatea acestuia evoluează, analiştii realişti au dezvoltat teza că scena
internaţională reprezintă un loc de întâlnire a actorilor statali și nestatali. Soluţionarea diferendelor,
a conflictelor, dintre state reprezintă o necesitate istorică, o realitate complexă în epoca
contemporană.
Exponenţii acestui curent politic explică într-un mod pragmatic acţiunile politice și militare
ale statelor pentru a se impune pe plan internaţional, urmărindu-se atingerea obiectivelor de interes
naţional.
Idealismul politic reprezintă prima teorie care abordează domeniu relaţiilor internaţionale
plecând de la valorile morale şi vizează armonia intereselor statelor și ale cetățenilor. Idealismul,
sau liberalismul clasic după cum mai este cunoscut, îi are ca principali reprezentanţi pe Alfred
Zimmern, Norman Angel. Preşedintelui american Woodrow Wilson, l-a finalul Primului Război
Mondial, a propus un plan de pacificare şi democratizare a Europei, dezvoltând ideea creării unei
ordini internaţionale pentru asigurarea condiţiilor unei păci stabile. Activitatea politico-diplomatica
în scopul instituirii unei noi ordini internaţionale, caracterizată de pace şi stabilitate, i-a adus
notorietate preşedintelui american Wodrow Wilson. În ceea ce priveşte paşii necesar evitării unui
conflict, în viziunea idealiştilor era necesara crearea unei organizaţii internaţionale, aşa cum a
propus Woodrow Wilson în anul 1919 – Liga Naţiunilor Unite, organizaţie înlocuită, în anul 1945,
de altă organizaţie cu vocaţie universală – ONU.
Nu putem trata conceptul de securitate din punct de vedere teoretic fără a menţiona Şcoala
de la Copenhaga, în a cărei abordare teoretica securitatea reclama o extindere a conceptului de la
domeniul militar la alte domenii societale în care securitatea se putea manifesta. Cei mai cunoscuţi
adepţi ai teoriilor susţinute de Şcoala de la Copenhaga sunt Barry Buzan, Ole Waever şi Jaap de
Wilde. În celebra sa carte, Popoarele, statele şi teama, Barry Buzan face o analiză pragmatică a
conceptului de securitate, scoţând în evidenţă vulnerabilităţile societale (ambiguitate, ideologizarea,
capcana teoriei puterii, subordonarea în faţa naturii studiilor strategice, politizarea).

1.2. Subiecte ale politicii internaţionale


Statele sunt subiecte principale în politicile internaţionale. Organizaţiile internaţionale de
securitate (ONU, OSCE, UE şi NATO) sunt subiecte secundare, dar actori de bază privind
realizarea mediului de securitate internaţională, globală, euroatlantică.
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)
Organizaţia Naţiunilor Unite este o instituţie de drept internaţional public, este organizaţia
politică internaţională cu caracter universal în ceea ce priveşte organizarea relaţiilor politico-
juridice între state, creând condiţiile necesare pentru realizarea unui sistem global de securitate şi
pentru dezvoltarea cooperării între statele lumii. ONU, ca formă de asociere şi cooperare
16
internaţională a statelor, este destinată să faciliteze negocierea şi rezolvarea diferendelor şi a
conflictelor dintre state. Această organizaţie trebuie să permită statelor membre accesul la
mijloacele şi mecanismele necesare dezvoltării relaţiilor lor de cooperare în toate domeniile şi în
acelaşi timp să reprezinte un organism legitim menit să vegheze asupra respectării, promovării şi
dezvoltării principiilor fundamentale ale dreptului internaţional umanitar. ONU reprezintă o
instituţie de drept internaţional public care înglobează ansamblul de principii şi norme juridice cu
vocaţie universală, adoptate în dreptul intern de statele membre pentru a statua relaţiile dintre ele.
În relaţiile dintre state se statuează reducerea arbitrariului în raporturile internaţionale
prin crearea şi respectarea a unor reguli de conduită, inserate în Carta ONU:
a) statele trebuie să se abţină, în relaţiile internaţionale, de la ameninţarea cu forţa sau de la
folosirea forţei, fie împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat, fie în
orice mod incompatibil cu scopurile ONU;
b) statele trebuie să-şi reglementeze diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în
aşa fel încât pacea şi securitatea, precum şi justiţia să nu fie puse în pericol;
c) obligaţia de a nu interveni în treburile care ţin de competenţa naţională a unui stat în
conformitate cu Carta ONU;
d) principiul egalităţii suverane a statelor;
e) obligaţia statelor de a coopera între ele;
f) egalitatea în drepturi şi dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta;
g) statele trebuie să-şi îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile asumate, în conformitate cu
Carta ONU.
ONU are competenţă să reglementeze paşnic diferendele dintre state, acesta fiind şi unul
dintre scopurile pentru care a fost creată. Obligaţia statelor, ce rezultă din aceste prevederi
normative, este de a-şi rezolva diferendele dintre ele exclusiv prin metode şi procedee paşnice,
având libertatea de a alege modul de soluţionare a diferendului. Dacă diferendul este de natură
juridică, atunci soluţionarea diferendului revine Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ), organul
judiciar al Naţiunilor Unite, competent să judece cauza dedusă judecăţii de statele părţi. Obiectul
acestor cauze poate consta în: a) interpretarea unui tratat sau alt act juridic internaţional, b) cauze
incidente de drept internaţional sau privind natura şi întinderea prejudiciului cauzat datorită
încălcării unei obligaţii internaţionale. CIJ este în drept să judece litigiile numai în măsura în care
statele părţi au acceptat în prealabil sau ulterior producerii diferendului jurisdicţia ei.

OSCE (Organizaţia de Securitate și Cooperare în Europa)


17
În calitatea sa de cea mai mare organizaţie regională de securitate din lume, OSCE,
gestionează o gamă largă de misiuni, cuprinzând toate cele trei aspecte ale securităţii: uman,
politico-militar şi economic şi cel de mediu. În acest sens OSCE desfăşoară misiuni de: luptă
împotriva traficului de fiinţe umane, a armelor de calibru mic şi armament uşor şi de droguri;
controlul armamentelor; gestionarea frontierelor; combaterea terorismului; democratizarea societăţii
umane prin sprijinul acordat statelor de constituire a instituţiilor democratice; promovarea unui
mediu economic sănătos în statele membre; educaţie; mediu; respectare a drepturilor
omului,asigurare a siguranţei cetăţeanului şi a libertăţii presei; asigurare a dialogului politic
privind reformele în domeniul militar; de identificare, monitorizare şi management al conflictelor
interetnice; de prevenire a conflictelor şi de reabilitare postconflict; de implementare a statului de
drept; de eliminare a tuturor formelor de rasism, xenofobie, antisemitism şi discriminare. OSCE
şi-a dezvoltat considerabil cooperarea cu multe organizaţii internaţionale, relaţiile fiind unele
stabilite într-un cadru ad-hoc, mai puţin raporturile pe care le are cu ONU, şi au ca scop o mai bună
cooperare în domenii de interes comun, de coordonare a unor acţiuni şi de exprimare a unor reacţii.
Priorităţile OSCE sunt:
 consolidarea valorilor comune şi asistarea statelor membre în edificarea unor societăţi
democratice, civile, bazate pe statul de drept;
 prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii și păcii în zone de tensiune;
 eliminarea unor deficite reale şi perceptibile de securitate şi evitarea creării de noi
diviziuni politice, economice sau sociale, obiectiv ce se realizează prin promovarea unui sistem de
securitate prin cooperare.
Fiind singura organizaţie euroatlantică în care sunt membre toate statele Europei, OSCE s-a
dovedit a fi un instrument eficace de construcţie a unei culturi a dialogului şi a colaborării în Europa
şi a Europei cu lumea întreagă.
OSCE poate identifica riscurile majore, poate formula şi pune în practică programe de
întărire a încrederii reciproce atât în interiorul ţărilor cu un grad ridicat de risc, cât şi în zonele cu
potenţial conflictual.

Uniunea Europeană (UE)


Conform Tratatului de la Lisabona – intrat în vigoare la data de 01.12.2009 – Uniunea are
un sistem instituţional unic menit să realizeze îndeplinirea scopurilor şi intereselor Uniunii, ale
cetăţenilor şi ale statelor membre, promovarea valorilor sale, asigurarea coerenţei, eficacităţii şi
continuităţii politicilor şi acţiunilor întreprinse în vederea atingerii obiectivelor sale. Politicile
comunitare şi modul de implementare a acestora urmăresc să elimine orice formă de discriminare pe
motive de sex, rasă sau origine etnică, religie sau alte convingeri, handicap, vârstă sau orientare
18
sexuală.
Prin acest tratat Uniunea dobândeşte personalitate juridică şi este întărită Politica Externă şi
de Securitate Comună (PESC) ca şi politica de securitate prin introducerea unui nou concept –
Politica de Securitate şi Apărare Comună (PSAC), parte integrantă a PESC care pune la dispoziţia
Uniunii, în cadrul misiunilor executate în afara ei, o capacitate operaţională bazată pe mijloace
civile şi militare. Din punct de vedere european, ameninţările fundamentale sunt: terorismul
internaţional, proliferarea armelor de distrugere în masă, instabilitatea statală, conflictele regionale
şi crima organizată.
Proliferarea armelor de distrugere în masă reprezintă cel mai mare risc la adresa securităţii
europene.

1.3. Cauzele declanşării crizelor internaţionale de securitate


Mediul de securitate este format din totalitatea sistemelor, factorilor şi proceselor politice,
economice, sociale, informaţionale, culturale şi militare care interacţionează şi determină un spaţiu
caracterizat de anumite constante şi variabile. Aceste interdependenţe se manifestă în două mari
proiecţii care sunt, în acelaşi timp, divergente şi complementare: globalizarea şi identificarea. Cele
două mari procese (în esenţa lor, realităţi procesuale şi proiecţii ale proceselor) nu evoluează linear.
Este posibil ca, în interiorul procesului de globalizare, să se dezvolte, încă de la început, unele fisuri
ce vor determina apariţia unor noi falii (de tipul celor provocate de interesele civilizaţionale) şi,
deci, noi entităţi sau noi identităţi. Cele mai importante ar putea fi: entităţi sau identităţi etnice
(grupuri etnice); identităţi sau entităţi religioase, unele constituite pe criterii fundamentaliste, deci
extremiste şi ameninţătoare; identităţi politice provocate mai ales de extremismul politic, dar nu
numai; identităţi sau entităţi economice, opuse economiei globale; identităţi ale economiei
subterane, traficanţilor, mafiei, reţelelor teroriste; identităţi culturale, care se opun
multiculturalismului; identităţi de altă natură, spre exemplu cyberinformaţionale. Globalizarea nu
ameninţă afirmarea identităţii naţionale, ci o încurajează. Ea pune în comun diversele culturi şi le
forţează să îşi afirme identitatea foarte clar.
Pentru Stuart Hall identităţile sunt „puncte de ataşament temporar la poziţiile de subiect pe
care practicile discursive le construiesc pentru noi”, iar accentul cade pe caracterul tranzitoriu al
identităţii şi necesitatea reconstrucţiei permanente a acesteia, printr-un proces care are un caracter
schimbător şi dinamic.1 Identitatea culturală este o problemă de devenire şi de existenţă. Identităţile
culturale vin de undeva şi au o istorie.

1
Stuart Hall, „Cultural Identity and Diaspora”, în Rutherford (ed.), Identity: Community, Culture, Difference, London,
2001.
19
Din punct de vedere istoric, construcţia identităţii naţionale porneşte de la o situaţie în care o
identitate culturală unică – limba, tradiţiile, istoria, conştiinţa originii comune, religia, se suprapune
pe o identitate etnică omogenă, formează un liant extrem de puternic şi, pe baza lor, se cristalizează
identitatea naţională, manifestată în plan politic prin statul naţional. Identitatea etnică şi culturală
este o componentă primordială, deoarece constituie criteriul de includere şi, totodată, de
diferenţiere.
Crizele sunt fenomene complexe care pot afecta întregul ansamblu social sau anumite
sectoare ale acestuia (viaţa economică, sistemul politic, relaţiile internaţionale, sistemele financiar-
bancare, structura socială, cultura etc.).
Criza identitară – un risc la adresa securităţii statelor. Situaţiile de criză sunt
condiţionate de o serie de vulnerabilităţi care ies din spaţiul naţional. Apar o serie întreagă de
vulnerabilităţi care sunt generatoare de crize, întrucât li se asociază ameninţări care pot duce la crize
şi conflicte. Partizanii globalizării susţin că noile sisteme de comunicare şi tehnologiile bazate pe
computere vor eroda identităţile naţionale până în punctul în care vor da naştere unei ideologii
globale şi unei culturi globale omogene. În formularea lui Grigore Georgiu, existenţa culturilor
naţionale exprimă structura de fond a umanităţii actuale.2 Problematica securităţii furnizează
statelor o bază solidă pentru redefinirea identităţii. Principalele vulnerabilităţi ale entităţilor care nu
se globalizează sau care rămân parţial în afara globalizării şi pot facilita sau chiar genera crize
locale cu tentă identitară sunt: vulnerabilitatea la efectele secundare sau induse ale globalizării care
provoacă atacuri asociate acestor efecte: polarizare, marginalizare, divizare, fragmentare;
vulnerabilitatea la atacurile care vin din partea conceptului de globalizare asupra entităţilor ce nu se
globalizează: cultură, obiceiuri, mod de viaţă; vulnerabilitatea la procesele de izolare sau
autoizolare etc. Binomul risc-criză presupune o abordare cvasicompletă în contextul unor
transformări frecvente, a unor fluctuaţii de ordin calitativ şi cantitativ în societatea actuală.
O formă de manifestare a crizei identitare este fundamentalismul religios. Fundamentalismul
religios se defineşte prin construirea unei identităţi colective, prin identificarea comportamentului
individual şi a instituţiilor statului cu normele derivate din legile divine, interpretate de o anumită
autoritate, care acţionează ca intermediar între Dumnezeu şi umanitate. Samuel Huntington are
viziunea unei lumi sfâşiate de „ciocnirea dintre civilizaţii”, exemple concrete arată că, deseori, cele
două părţi aflate în conflict aparţin aceleiaşi civilizaţii. Raportul dintre cultură şi civilizaţie este
readus în actualitate de Samuel Huntington care considera că faza următoare a politicii
internaţionale se va caracteriza prin ciocnirea dintre civilizaţii, unde Occidentul şi Islamul vor fi
protagonişti principali3. Huntington afirmă că acest conflict se axează „pe probleme largi care ţin

2
Grigore Georgiu, Naţiune, cultură identitate, Editura Diogene, Bucureşti, 1997, p. 21.
3
P. Samuel Huntington, “Clash of Civilizations”, Foreign Affairs, vol. 72, summer 1993, pp. 22-28.
20
de contactul între civilizaţii, cum ar fi proliferarea armamentelor, drepturile omului şi democraţia,
controlul asupra resurselor de petrol, migraţia, terorismul islamic şi intervenţia occidentală”4.
Astfel, Huntington substituie „identitatea civilizaţională” noţiunii de „identitate culturală”. El
utilizează mijloace culturale pentru a releva solidaritatea şi identitatea unei civilizaţii, fără a face
niciun fel de referi la ştiinţă, cunoştinţe, producţie materială, raţionalitate, tehnologie sau la
integrarea economică regională.

1.4. Importanța comunicării pentru rezolvarea crizelor de securitate în contextul


politicii internaţionale
Globalizarea nu este un fenomen impersonal şi implicit această caracterizare vizează liderii
internaţionali din perspectiva modului în care aceştia gestionează implementarea politicilor prin
care procesul se extinde global. În acest sens, din punctul de vedere al comunicării, expresie a
modului în care factorul uman înţelege să ofere un management al întregul proces, prin solicitarea
artificială şi forţată a „normelor progresului” acolo unde acest lucru nu se doreşte ceea ce se va
obţine va fi o contrareacţie, în speţă fenomenul terorist de tip fundamentalist islamic.
Una dintre caracteristicile globalizării este aceea că provoacă o „stratificare culturală
inechitabilă, cu predominanţa industriilor culturale ale S.U.A. şi cu dominanţa limbii engleze în
extindere în culturile populare.”5 Globalizarea relevă generalizarea progresului, dar poate produce o
uniformizare şi o aplatizare culturală care nu este de dorit. În analiza impactului acestui proces
evolutiv şi foarte complex asupra valorilor unei societăţi se evidenţiază tot mai pregnant percepţia
diferită a două civilizaţii: în timp ce societatea occidentală acuză imanenţa şi valorile pozitive ale
globalizării, musulmanii văd în derularea abruptă şi mai mult impusă a acestui proces o orientare
izvorâtă din raţiuni pur economice subordonată exclusiv relaţiilor de putere, departe de valorile şi
de natura umană. Spiritualitatea islamică, profund religioasă şi legată afectiv de credinţa şi tradiţiile
pastoraliste, este puternic afectată, iar fundamentalismul devine astfel „o tradiţie asediată” într-o
lume în schimbare. Fenomenul alienării spirituale provocat de economia globală şi „modul de viaţă
necucernic care pătrunde nepoftit în zonele dominate de islam*”6 deschide calea tinerilor
musulmani spre violenţa religioasă ca unică dovadă a identităţii lor.
Jurgen Habermas prezintă comunicarea ca o posibilă soluţie în gestionarea eficientă a
efectelor secundare ale globalizării şi diminuarea stării de conflict, comunicarea văzută ca şi
comprehensiune reciprocă, ca intercomprehensiune: acces la subiectivitatea altuia, la intenţiile şi la

4
Ibidem.
5
Ştefan Costa, Psihologie socială – note de curs, Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti, 2008.
6
Roger Scruton, op.cit., p. 142. (*cu referire la islam).
21
motivaţiile sale.7 Observăm cum realitatea socială construită împreună de către musulmani şi
creştini este una conflictuală, alimentată de caracterul unidirecţional al globalizării şi al politicilor
economice de forţă, susţinută printr-o formă de comunicare mai mult sau mai puţin abuzivă şi în
mod evident eşuată.
Dimensiunea comunicaţională a globalizării se exprimă la nivelul subtil al psihologiei
individului accentuând rezistenţa manifestă a acestuia la schimbare. În contextul în care ,,religia şi
dogmele imuabile ale islamului, adânc înrădăcinate în conştiinţa şi memoria socială, generează –
ele însele – o stare potrivnică schimbării”8, în raport şi direct proporţional cu presiunea culturală
venită dinspre spaţiul occidental se actualizează în plus, la nivel individ şi consecutiv la nivelul
societăţii generale, un sentiment acut al frustrării, o nevoie de afirmare a identităţii islamice
originare.
Aflate între tradiţie şi progres, societăţile islamice derapează pe o pantă a violenţei, dictaturii
şi haosului civil şi fără a putea înţelege esenţa apariţiei omului modern, deşi asimilează asemenea
experienţe, oferă la nivelul comunităţilor numeroase traume existenţiale. Peste unele societăţi, aflate
în tranziţia de la clan la naţiune, globalizarea a venit nedorită într-un mediu anomic care nu face
decât să mărească confuzia individului musulman aflat în căutarea unui punct de referinţă sociala.
Musulmanii au sentimentul că sunt cuceriţi, îndepărtaţi de valorile lor, asaltaţi în mod brutal de
produse ale vesticilor care, rând pe rând, au produs manifestări de protest culminând cu acţiuni
ostile de terorism.. Conflictul latent dezvoltat la graniţa dintre cele două civilizaţii, multă vreme
ignorat şi minimalizat de către exponenţii Vestului, a fost alimentat în mod continuu de efectele
procesului de globalizare.
Globalizarea apropie la începutul secolului XXI două societăţii diferite. Agresarea
economică, culturală şi politică primeşte o contrareacţie violentă, reflecţia unei societăţi incapabile
de a găsi un răspuns raţional la ieşirea dintr-o criză generată de expansiunea occidentala.
Comunicarea în situaţii de criză şi conflict se desfăşoară în mai multe forme şi are accente
specifice în funcţie de stadiul şi modul de evoluţie a situaţiilor. Raporturile internaţionale și
mesajele se pot transmite într-un spectru larg, unde presiunea politică, sancţiunile de natură
economică, avertismentul sau acţiunea militară reprezintă forme de comunicare.
În condiţiile unei crize politico-militare comunicarea se desfăşoară pe trei paliere distincte:
comunicarea între actorii politicii internaţionale (state, organizaţii internaţionale regionale sau
globale, organizaţii nonguvernamentale, care astfel se poziţionează de o parte sau alta a
,,baricadei” sau a unei soluţii); comunicarea la nivelul mass-media şi a opiniei publice, în măsura

7
Jurgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983, p. 10.
8
Nicolae Grosu, revista PSIHOLOGIA, Bucureşti, 2001.
22
în care acestea pot dezvolta interpretări la criză şi pot efectua anumite presiuni publice în direcţia
rezolvării crizei influenţând actorii statali şi/sau organizaţiile (rolul opiniei publice şi a factorului
mass-media devine astăzi unul din ce în ce mai important, care poate influenţa modul de raportare
a statelor sau organizaţiilor la o situaţie de criză sau conflict); comunicarea între actorii crizei sau
conflictului, manifestată în forme multiple în cadrul dialogului politic sau al războiului
informaţional (comunicarea dintre părţile beligerante se desfăşoară în plan politic, dar şi în planul
unei competiţii pentru influenţarea mass-media şi a opiniei publice internaţionale).

23
CAPITOLUL 2
ROLUL CULTURII PENTRU AFIRMAREA ȘI CONSACRAREA
NORMELOR DREPTULUI INTERNAȚIONAL PUBLIC
2.1. Securitatea umană – obiectivul major al politicii internaţionale
2.1.1. Evoluţia cultural-juridică în materia securităţii umane
În filosofia greacă antică s-a dezvoltat ideea egalităţii tuturor oamenilor, ideea dreptului
natural de care trebuie să beneficieze toţi oamenii.
Anglia a fost unul dintre primele state care a aplicat principiile respectării drepturilor
omului. În anul 1215, regele a semnat „Magna Charta Libertatum”, care la art. 39 prevedea: „Nici
un om liber nu va fi arestat, deţinut, sau deposedat de bunurile sale, declarat în afara legii, exilat,
sau lezat de orice manieră şi noi nu ne vom îndrepta împotriva lui şi nu vom trimite pe nimeni
împotriva lui, fără o judecată loială a pairilor săi, conform legilor ţării”.
Documentul juridico-administrativ al regelui Angliei „Petition of Rights”, din anul 1628,
prevedea intangibilitatea cetăţeanului, iar documentele „Actes de l’Habeas”, din anul 1679, au
reprezentat momente cardinale în ceea ce priveşte fundamentarea instituţiei drepturilor omului.
Aceste documente protejau cetăţenii de arestările abuzive: persoanele arestate trebuiau aduse în faţa
unui judecător în cel mult douăzeci de zile.
De asemenea, „Actes de l’Habeas corpus” prevedeau o cale de recurs juridic împotriva
detenţiei sau prizonieratului arbitrar, persoanele deţinute ilegal putând fi eliberate dacă făceau o
cerere motivată în acest sens. Aceste drepturi erau valabile şi pentru cetăţenii din coloniile engleze.
În Statele Unite ale Americii a fost formulat, pe timpul Războiului de Independenţă, primul Catalog
de drepturi ale omului din istorie, sub influenţa ideilor progresiste exprimate de John Locke.
Acest catalog a fost redactat în anul 1776 şi se intitula Virginia Bill of Rights. Potrivit
dispoziţiilor art. 1: „Toţi oamenii se nasc în mod egal liberi şi independenţi: au drepturi sigure,
esenţiale şi naturale, de care nu pot, prin niciun fel de contract, să-şi lipsească sau să-şi
deposedeze urmaşii: acestea sunt dreptul de a se bucura de viaţă şi de libertate, cu mijloacele de a
obţine şi de a poseda proprietăţi, de a căuta şi de a obţine fericirea şi siguranţa”. În plus, faţă de
nominalizarea drepturilor fundamentale, documentul stipulează că acestea stau la baza guvernării,
statuându-se normele juridice prin care să fie respectat acest principiu. Astfel, prin dispoziţiile art. 5
este consacrat principiul separaţiei puterilor în stat: „Puterea legiuitoare şi puterea executivă a
statului trebuie să fie distincte şi separate de autoritatea judiciară ...”.
În acelaşi an, la 4 iulie, a fost adoptată Declaraţia de Independenţă a SUA, document prin
care s-a realizat trecerea de la teoria abstractă a drepturilor omului, la aplicarea lor concretă de către
stat: „Considerăm ca adevăruri grăitoare, faptul că toţi oamenii s-au născut egali, că sunt

24
înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul
la viaţă, la libertate şi la căutarea fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, oamenii instituie
guverne, care îşi derivă dreptele lor puteri din consimţământul celor guvernaţi. Că, ori de câte ori
o formă de guvernare devine o primejdie pentru aceste ţeluri, este dreptul poporului să o schimbe
sau să o abolească şi să instituie un nou guvern bazat pe acele principii şi organizat în acele forme
de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai nimerite să-i garanteze acestui
popor siguranţa şi fericirea...”.
În timpul Revoluţiei din Franţa, anul 1789, drepturile omului au fost inserate în constituţie.
Declaraţia Franceză din 1789 consacra, prin dispoziţiile art. 2, egalitatea cetăţenilor în faţa legii,
garanţia împotriva tuturor arestărilor ilegale, prezumţia de nevinovăţie, libertatea de opinie,
libertatea religioasă, libertatea de expresie şi dreptul de proprietate. Prin dispoziţiile art. 4, din
Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului a Adunării Naţionale Franceze, se
circumstanţiază limitele în care pot fi exercitate drepturile stipulate la art. 2, precum şi modul cum
sunt determinate aceste limite: „Libertatea constă în a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia.
Astfel, exercitarea drepturilor naturale ale fiecărui om nu are alte limite decât acelea care asigură
celorlalţi membri ai societăţii folosirea de aceleaşi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate
decât prin lege”.
Începând cu secolul XIX, drepturile omului aveau să fie acceptate, ca drepturi fundamentale,
în cadrul constituţiilor naţionale.
După anul 1945, când a fost constituită Organizaţia Naţiunilor Unite, s-a încercat, în mod
consecvent, formularea unui set de standarde recunoscute internaţional, referitoare la tratamentul
corect al tuturor persoanelor. Instrumentele juridice ale drepturilor omului includ:
a) tratate multilaterale care angajează statele părţi să întreprindă toate demersurile pentru
implementarea acestora în legislaţia internă şi să le respecte cu bună credinţă. Cu titlu de exemplu:
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974,
care, ulterior, a fost amendat prin două protocoale, Protocolul facultativ la Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile și politice, la care România a aderat prin Legea nr. 39/1993, respectiv,
Protocolul la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice, vizând abolirea pedepsei cu
moartea, ratificat prin Legea nr.7/1991; Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994;
b) rezoluţii ale organizaţiilor interguvernamentale internaţionale (de exemplu, Declaraţia
universală a drepturilor omului (UDHR), adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU din
1948);
c) constituţiile şi legile naţionale, care garantează protecţie cetăţenilor proprii împotriva
eventualelor abuzuri ale autorităţilor publice.
25
Standardele drepturilor omului servesc două scopuri esenţiale:
a) protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, existând anumite
libertăţi individuale pe care guvernele nu le pot restrânge fără o justificare serioasă;
b) obligarea guvernelor la acordarea unor garanţii privind securitatea umană, respectarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

2.1.2. Dezvoltarea standardelor cultural-juridice internaţionale în domeniul respectării


drepturilor fundamentale ale omului
Cu ocazia elaborării Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, în anul 1945, a fost consacrată
instituţia respectării drepturilor omului, prin dispoziţii care se regăsesc atât în Preambulul Cartei,
cât şi în conţinutul articolelor 1, 13, 55, 56, 62 şi 76. Frecvenţa cu care acestea sunt menţionate în
Cartă indică faptul că iniţiatorii au considerat că standardele internaţionale referitoare la drepturile
omului ar putea fi dezvoltate. În conţinutul Preambulului se stipulează că popoarele trebuie să-şi
reafirme: „credinţa în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei
umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor…”.9
În ceea ce priveşte conţinutul art. 1, trebuie evidenţiat faptul că statele sunt invitate să
întreprindă toate demersurile pentru: „promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.10
Pentru a crea cadrul juridic necesar implementării principiului, enunţat în conţinutul art. 1,
Adunarea Generală a O.N.U., în temeiul dispoziţiilor art. 13, a fost abilitată să: „iniţieze studii şi să
facă recomandări în scopul….. de a promova cooperarea internaţională în domeniile economic,
social, cultural, al învăţământului şi sănătăţii şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.”11
De asemenea, în temeiul prevederilor art. 62, Consiliul Economic şi Social „poate face
recomandări cu scopul de a promova respectarea efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi”. Prin reglementările din cap. XII, se poate institui, sub autoritatea ONU,
un sistem internaţional de tutelă pentru administrarea şi supravegherea unor teritorii, în
circumstanţe deosebite (crize, conflicte), unul dintre obiectivele fundamentale ale acestei instituţii
juridice „de a încuraja respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie, şi de a dezvolta sentimentul de interdependenţă a
popoarelor lumii”.

9
Carta Naţiunilor Unite, din 26/06/1945, publicată în Broşura nr. 0 din 26/06/1945, cu modificările aprobate prin
Decretul nr. 552/1972.
10
Art. 1 din Carta Naţiunilor Unite, din 26/06/1945, publicată in Broşura nr. 0 din 26/06/1945, cu modificările
aprobate prin Decretul nr. 552/1972.
11
Art. 13, din Carta Naţiunilor Unite, din 26/06/1945, publicată in Broşura nr. 0 din 26/06/1945, cu modificările
aprobate prin Decretul nr. 552/1972.
26
În cadrul ONU a fost creată, în baza art. 68 al Cartei, Comisia pentru drepturile omului, ca
organ subsidiar al Consiliului Economic şi Social. Comisia a acţionat ca organism de elaborare a
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi a pactelor internaţionale, ulterior a altor documente
privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Declaraţia universală a drepturilor omului a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U.,
la 10 decembrie 1948.
Declaraţia, documentul internaţional cu vocaţie universal în domeniu, consacră ca bază a
drepturilor şi libertăţilor omului, egalitatea în drepturi. Astfel, conform art. 1: „Toate fiinţele umane
se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi
trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii.” Ca efect juridic, fiecare om se
poate prevala de toate drepturile garantate fără nicio deosebire de rasă, culoare, sex, limbă, religie,
opinie politică sau orice altă opinie. Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio deosebire,
dreptul la egală protecţie a legii, la protecţia împotriva oricărei discriminări. Ca drepturi specifice
ale omului au fost afirmate: dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei; în legătură cu
acestea, se prevede interzicerea torturii şi a pedepselor degradante, a arestării sau deţinerii arbitrare,
a condamnării pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituie acte penale în momentul comiterii.
Declaraţia prevede dreptul oricărei persoane de a se putea adresa unei instanţe judecătoreşti
pentru a-i proteja drepturile şi pentru a fi audiată în mod echitabil şi public în faţa instanţei.
Se stipulează dreptul persoanei de a putea părăsi orice ţară, inclusiv pe cea a cărei
naţionalitate o are, şi de a putea reveni, ca şi dreptul de a putea circula liber şi a-şi putea alege
reşedinţa în interiorul graniţelor unui stat. Alte drepturi politice, stabilite prin Declaraţie, sunt:
libertatea de gândire, conştiinţă sau religie, libertatea de exprimare şi de opinie, dreptul de a lua
parte la întrunire şi asociere paşnică, dreptul de a participa la conducerea treburilor publice ale
statului a cărui naţionalitate o are. Din categoria drepturilor civile, sunt stipulate: dreptul la
cetăţenie, dreptul de a se căsători şi de a-şi întemeia o familie, drepturi egale între soţi.
Drepturile economice, stipulate de Declaraţie sunt: dreptul la proprietate, la securitate
socială, la muncă, la odihnă, la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi a
familiei sale, dreptul la învăţătură, participarea la viaţa culturală. Declaraţia relevă, conform art.
29, alin. (2), următoarele: „În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om este supus
numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi
respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei,
ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.” Declaraţia reprezintă o
consacrare a drepturilor civile şi politice, economice, sociale şi culturale, sub semnul egalităţii şi
nediscriminării. Aceasta nu a fost concepută ca un tratat şi prin urmare nu este un document juridic.
Cu toate acestea, Declaraţia a fost universal acceptată ca document cuprinzând principiile şi
27
normele generale, care dau expresie unui standard minim în domeniul respectării drepturilor
omului.
Ulterior, numeroase documente au proclamat obligaţia statelor de a pune în aplicare
prevederile Declaraţiei.12 Statele au participat la elaborarea unor tratate privind diferite componente
ale drepturilor omului, preluând şi dezvoltând prevederi ale Declaraţiei.
Unele dintre aceste tratate se referă la condamnarea şi reprimarea unor încălcări grave ale
drepturilor omului. Astfel, Convenţia pentru reprimarea crimei de genocid, adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U, la 9 decembrie, 1948, ratificată de România prin Decretul nr. 236/1950,
stipulează că genocidul este o crimă de drept internaţional, care constă în: „uciderea membrilor
unui grup, atingerea gravă adusă integrităţii lor fizice sau psihice, supunerea lor la condiţii de
existenţă care duc la distrugerea lor, măsuri de împiedicare a naşterilor şi transferul forţat de copii
de la un grup”.
Convenţia suplimentară privind abolirea sclaviei, a traficului de sclavi, încheiată la Geneva,
în 1956, stipulează că acte precum transportul şi traficul de sclavi, menţinerea în stare de sclavie,
aducerea oricărei persoane într-o asemenea stare trebuie abolite.
Convenţia privind eliminarea şi reprimarea crimei de apartheid, adoptată de Adunarea
Generală O.N.U., la 30 noiembrie 1973, relevă că apartheidul este o crimă contra umanităţii şi că
actele inumane rezultând din politicile şi practicile de acest gen sunt considerate infracţiuni contra
umanităţii. Statele Părţi la Convenţie s-au angajat să ia toate măsurile, legislative şi de altă natură,
pentru împiedicarea săvârşirii unor asemenea fapte, şi să stabilească proceduri de urmărire şi
pedepsire a persoanelor vinovate.
Convenţia privind imprescriptibilitatea crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii,
adoptată de Adunarea Generală O.N.U., la 26 noiembrie, ratificată de România prin Decretul nr.
547/1969 condamnă crimele de război, crimele contra umanităţii, expulzarea populaţiei prin atac
armat sau ocupare şi le declară ca fiind imprescriptibile.
Alte convenţii vizează eliminarea discriminărilor în anumite domenii. Astfel, Convenţia
internaţională pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea
Generală, la 7 martie 1965, la care România a aderat prin Decretul nr. 345/1970, condamnă
discriminarea rasială şi angajează statele părţi să promoveze o politică de eliminare a oricărei forme
a acesteia şi să asigure oricărei persoane egalitatea în faţa legii, fără deosebire de rasă, culoare,
origine naţională sau etnică. În sensul celor reglementate de convenţie, trebuie menţionată şi Legea
nr. 612/2002 pentru formularea unei declaraţii privind recunoaşterea de către România a
competenţei Comitetului pentru Eliminarea Discriminării Rasiale, în conformitate cu art. 14 din

12
Conferinţa Drepturilor Omului, de la Teheran, din 1968, Actul Final de la Helsinki, din 1975, Declaraţia şi Programul
de Acţiune al Conferinţei de la Viena, din 1993, precum şi numeroase rezoluţii ale Adunării Generale.
28
Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de
Adunarea generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la New York la 21 decembrie 1965.
Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei, adoptată
de Adunarea Generală, la 18 decembrie 1979, interzice discriminările de orice fel, faţă de femei,
statele părţi angajându-se să promoveze prin toate mijloacele, politici menite să elimine acest tip de
discriminare.
Convenţia cu privire la eliminare oricăror forme de discriminare în învăţământ, adoptată
de Conferinţa Generală a UNESCO, la Paris, 15 decembrie 1960, ratificată de România prin
Decret nr. 149/1964, stipulează angajamentul statelor părţi de a elimina şi preveni orice
discriminare în materie de învăţământ, luând în acest sens măsurile legislative necesare şi aplicând
o politică naţională care să promoveze egalitatea de şanse şi de tratamente.
În aceeaşi ordine de idei, trebuie amintite şi Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse
sau tratamente crude, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală O.N.U., la 10
decembrie 1984, la care România a aderat prin Legea nr. 19/1990; Convenţia privind drepturile
copilului, adoptată de Adunarea Generală, 1989, ratificată de România prin Lege nr. 18/1990 (r1),
modificată prin Rezoluţie nr. 50/1995 pentru aprobarea amendamentului la art. 43 paragraful 2 din
Convenţie, precum şi Protocol facultativ cu privire la implicarea copiilor în conflicte armate, la
Convenţia privind drepturile copilului, ratificat prin Legea nr. 567/2001.
Aşa cum rezultă din cele prezentate, prin ratificare sau aderare la convenţiile sau
protocoalele la care am făcut referire, textele au devenit parte a dreptului intern al statelor, creându-
se astfel mecanismul de promovare şi protecţie a drepturilor pe care le proclamă.
Prin Rezoluţia nr. 2200/XX, din 16 decembrie 1966, au fost adoptate două pacte, Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat prin Decretul nr. 212/1974, amendat
prin două protocoale, şi Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale,
ratificat prin Decretul nr. 212/1974. Prin aceste două reglementări, drepturile omului sunt plasate în
contextul dreptului popoarelor de a dispune de ele însele, de a-şi stabili statutul politic şi a-şi
asigura în mod liber dezvoltarea lor economică, socială şi culturală, şi al dreptului popoarelor de a
dispune liber de propriile resurse naturale.
Statele membre ale Consiliului Europei au încheiat, la 4 noiembrie 1950, Convenţia
europeană privind protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, care a intrat în vigoare
în 1953, amendată ulterior prin 14 protocoale. România a ratificat Convenţia prin Legea
nr.30/1994. Completările aduse prin protocoalele adiţionale reglementează, în special: dreptul la
educaţie, dreptul la proprietate, organizarea de alegeri libere, dreptul de a circula liber pe
teritoriul propriului stat şi de a-şi părăsi ţara, abolirea pedepsei cu moarte, dreptul la recurs în
cauzele penale şi altele.
29
Drepturile economice, sociale şi culturale au fost reglementate într-un document de referinţă
al Consiliului Europei, Carta Socială Europeană, semnată la Torino, la 18 octombrie 1961 şi
intrată în vigoare în 1965. Aceasta a fost completată prin protocoale adiţionale referitoare la
drepturile legate de muncă, după examinarea rapoartelor statelor de către un comitet de experţi.
Carta a fost revizuită în 1996, încorporând toate protocoalele. Acest instrument juridic reprezintă un
document complex, conceput ca bază pentru o aplicare progresivă; prima parte conţine obiective cu
caracter declarativ, acceptate de statele părţi; a doua parte conţine reglementări referitoare la
drepturile economice şi sociale, din care nouă sunt considerate ca fiind nucleul Cartei. Articolele
care sunt apreciate „nucleul Cartei” reglementează dreptul la muncă, dreptul la organizare, dreptul
la negociere colectivă, protecţia copiilor minori, securitatea socială, asistenţa socială şi medicală,
protecţia socială, juridică şi economică a familiei, protecţia şi asistenţa pentru muncitorii migranţi şi
familiile lor şi nediscriminarea pe motive de sex.
În categoria documentelor care tratează problematica securităţii omului, trebuie menţionat şi
Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat la Helsinki, 1975.
Actul final consacră principiul care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante, potrivit
căruia statele vor acţiona în domeniul drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în conformitate
cu scopurile şi principiile Cartei O.N.U, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, şi îşi vor
îndeplini, cu bună credinţă, obligaţiile cuprinse în convenţiile şi acordurile la care sunt părţi,
inclusiv cele cuprinse în pactele drepturilor omului. Actul final are un caracter declarativ faţă de
regimul juridic al pactelor drepturilor omului, recunoscând sau confirmând drepturile consacrate de
dreptul internaţional umanitar.
Prevederile actului final referitoare la drepturile omului, ca şi alte principii ale relaţiilor
dintre state, au fost reafirmate şi în documentele adoptate de statele participante la reuniunile de la
Belgrad, Madrid şi Viena.
Documentul final al reuniunii de la Viena 1989 dezvoltă prevederile referitoare la anumite
drepturi ale omului. Se reclamă necesitatea asigurării dreptului efectiv la recurs, pentru cei care
pretind că drepturile şi libertăţile lor au fost încălcate, în faţa organelor executive, judiciare sau
administrative. În ceea ce priveşte libertăţile religioase, se prevede eliminarea şi prevenirea
discriminărilor pe motiv de religie sau convingere, faţă de persoane şi comunităţi, precum şi
cultivarea unui climat de toleranţă şi respect, recunoaşterea statutului legal al acestor comunităţi.
Documentul de la Viena cuprinde şi reglementări de ordin general, referitoare la protecţia
drepturilor persoanelor care aparţin unor minorităţi, precum şi în ceea ce priveşte respectarea
identităţilor etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
Documentul de la Viena acordă un loc important drepturilor economice şi sociale.

30
Ca urmare a succintei prezentări a celor mai relevante documente, cu incidenţă în materia
drepturilor omului, se poate aprecia că respectarea acestora, precum şi cooperarea dintre state în
acest sens constituie parte integrantă a dreptului internaţional contemporan. Este important de
subliniat că documentele O.N.U., cât şi celelalte documente menţionate, tratează promovarea şi
respectarea drepturilor omului în cadrul unui sistem internaţional de colaborare, securitate şi pace,
în condiţiile respectării principiilor de drept internaţional. În acest context, trebuie menţionat că
numărul mare de convenţii în acest domeniu, precum şi cel de organisme cu responsabilităţi
specifice au tendinţa de a duce la o anumită fragmentare, la o tratare separată a diferitelor categorii
de drepturi, ceea ce ar fi contrar esenţei problematicii securităţii umane. În faţa acestei tendinţe,
Adunarea Generală O.N.U., considerând că există deja un set suficient de standarde internaţionale
în materie, a cerut statelor şi organismelor O.N.U să acorde prioritate documentelor existente, iar
atunci când propun instrumente noi, să aibă în vedere ca acestea să fie compatibile cu regulile
existente şi să privească aspectele fundamentale ale drepturilor omului.13
Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice, Convenţia europeană din 1950 şi
Convenţia americană din 1969 sunt principalele instrumente juridice internaţionale, care stipulează
drepturi civile şi politice determină sfera de aplicabilitate a acestor drepturi, principalele obligaţii
ale statelor, precum şi sistemul de aplicabilitate al acestora. Potrivit dispoziţiilor Pactului
internaţional privind drepturile civile şi politice, acesta este aplicabil tuturor persoanelor aflate pe
teritoriul unui stat şi supuse jurisdicţiei acestuia.
Convenţia europeană din 1950 se referă la persoane, în calitatea de beneficiar al drepturilor
garantate. În acest sens, conform dispoziţiilor art. 25 alin.(1) „Comisia poate fi sesizată printr-o
cerere adresată secretarului general al Consiliului Europei de către orice persoană fizică, orice
organizaţie neguvernamentală sau de orice grup de particulari, care se pretinde victima a unei
încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în prezenta
convenţie, în cazul în care înalta parte contractantă, aflată în cauză, a declarat că recunoaşte
competenţa Comisiei în această materie. Înaltele părţi contractante care au semnat o asemenea
declaraţie se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exercitarea efectivă a acestui drept”14,
coroborate cu prevederile art. 34, în forma modificată prin Protocolul nr. 11, dreptul de petiţie se
acordă „oricărei persoane, organizaţii neguvernamentale sau grup de persoane”, care pretind că
sunt victime ale încălcării unui drept înscris în Convenţie, aceste drepturi se referă la dreptul
procedural de a prezenta o plângere, drepturile substanţiale prevăzute de Convenţie vizând
persoanele fizice.

13
Rezoluţia nr. 41/120, din 4 decembrie 1986, privind stabilirea de standarde internaţionale în domeniul drepturilor
omului.
14
Art. 25 alin. (1) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată
în 950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
31
În ceea ce priveşte sintagma „persoane aflate pe teritoriul său şi supuse jurisdicţiei sale”,
trebuie precizat că nu este vorba de cerinţe cumulative. O astfel de interpretare ar constitui o
limitare. Referirea la teritoriu trebuie înţeleasă în sensul că nu se ia în considerare suveranitatea
formală asupra unui teritoriu, ci realitatea exercitării autorităţii asupra acestuia. În ceea ce priveşte
jurisdicţia, cetăţenia persoanei este criteriul determinant în stabilirea jurisdicţiei, indiferent că
persoana se află pe teritoriul statului a cărei cetăţenie o are sau pe teritoriul altui stat.
Un alt principiu de bază, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
este acela care se referă la „obligaţiile statelor”. De regulă, acestea sunt enunţate în prevederile
generale care acoperă ansamblul drepturilor şi obligaţilor. Astfel, statele sunt obligate, potrivit
pactului internaţional, să respecte şi să asigure aceste drepturi. Convenţia europeană, spre exemplu,
obligă statele părţi să asigure oricărei persoane, aflate sub jurisdicţia lor, drepturile şi libertăţile pe
care le enunţă.
Obligaţia „de a respecta drepturile şi libertăţile omului” înseamnă a nu încălca aceste
drepturi, a nu întreprinde nimic în acest scop, de fapt se referă la orice măsură sau acţiune a
guvernului, a oricărei autorităţi sau a oricărui oficial. Obligaţia „de a asigura” include pe cea de a
respecta, dar are o sferă substanţial mai largă, care implică îndatorirea statului de a lua toate
măsurile necesare pentru a permite persoanelor să beneficieze de drepturile garantate, ori să le
exercite, de a crea condiţiile concrete cerute sau de a înlătura orice impediment, fie din partea
autorităţilor, fie din partea altor persoane.
Obligaţia „de a recunoaşte anumite drepturi” vizează fenomene sociale pe care normele de
drept le consacra, dându-le protecţia legală necesară. Cea mai importantă obligaţie, pentru a
respecta, a asigura beneficiul şi exercitarea drepturilor şi libertăţilor omului, este adoptarea legilor
care să reglementeze explicit aceste drepturi şi libertăţi, cât şi obligaţiile corespunzătoare. Statele
trebuie să îmbunătăţească administrarea jurisdicţiei penale, să asigure funcţionarea corectă a
serviciilor de imigrare, să ia orice măsuri împotriva intervenţiei private care ar restrânge exerciţiul
unor drepturi.
Obligaţia de ordin general a statelor, în legătură cu problematica abordată, este aceea „de a
asigura persoanelor, ale căror drepturi sunt încălcate, dreptul la recurs”, indiferent dacă
încălcarea dreptului respectiv este comisă de persoane care acţionează în calitate oficială sau de alte
persoane; statele fiind cele care trebuie să se asigure că drepturile acelor persoane care exercită
asemenea recursuri vor fi determinate de autorităţile judiciare, administrative sau legislative sau de
orice alte autorităţi competente potrivit sistemului juridic propriu, să promoveze exercitarea
recursului în justiţie şi să pună în aplicare asemenea proceduri, asigurându-se astfel accesul
neîngrădit la justiţie.

32
Conform art. 60 din Convenţia europeană din 1950: „Nicio dispoziţie, din prezenta
convenţie, nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei
alte convenţii la care această parte contractantă este parte.” În Constituţia României, revizuită
(anexa nr. 5), la art. 20 alin. (2) se stipulează: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au
prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne
conţin dispoziţii mai favorabile.”
„Clauzele nediscriminatorii” sunt garanţii potrivit cărora, criterii precum rasa, sexul,
culoarea, limba, religia, opiniile politice sau de altă natură, originea socială, statutul social nu pot
constitui cauze de discriminare între persoane. Deşi aceste cauze nu prevăd drepturi substanţiale,
respectarea acestora are o importanţă deosebită în ceea ce priveşte respectarea principiului egalităţii
în drepturi.
Drepturile civile şi politice stabilite prin Pactul internaţional reflectă, prin modul în care sunt
prezentate, o grupare raţională a drepturilor şi libertăţilor. Definirea lor începe cu dreptul la viaţă, la
libertatea fizică şi la integritatea persoanei. În strânsă conexiune cu acestea trebuie să adăugăm
interzicerea sclaviei, a muncii forţate, interzicerea torturii şi a tratamentelor ori pedepselor crude,
inumane sau degradante. În ceea ce priveşte protecţia dreptului la viaţă, Pactul acordă o deosebită
importanţă limitării cazurilor în care un stat aplică pedeapsa capitală la cele mai grave fapte şi
prevede dreptul fiecărei persoane de a cere comutarea pedepsei. De asemenea, se dispune ca
pedeapsa capitală să nu poată fi aplicată pentru crime comise de persoane sub 18 ani şi de către
femeile gravide. Ulterior, prin Protocolul adiţional facultativ, din 1989, se interzice pedeapsa cu
moartea şi statele părţi se angajau să o abolească. La acest protocol nu erau permise interpretări,
cu excepţia unei rezerve, formulate cu ocazia ratificării sau aderării, privind aplicarea pedepsei cu
moartea în timp de război, ca urmare a condamnării pentru o crimă gravă de natură militară, comisă
în timpul operaţiunilor militare.
Potrivit Convenţiei europene, prin Protocolul nr.6, pedeapsa capitală este abolită, dar statele
pot reglementa, în legile interne, pedeapsa cu moartea pentru acte comise în timp de război sau de
ameninţare iminentă cu războiul. Prin dispoziţiile art. 2 alin.(2), din Convenţie, se derogă de la
prevederile alin. (1), enumerându-se în mod explicit situaţiile în care „moartea nu este considerată
ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol, în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o
recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b) pentru a
efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c) pentru a
reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie”.
33
În aceeaşi ordine de idei, se impune să facem precizarea că dispoziţiile art. 22 din
Constituţia României stipulează, în mod explicit „1)Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la
integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. (2) Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici
unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. (3) Pedeapsa cu moartea este
interzisă”.15
Dreptul la libertate şi securitate, potrivit prevederilor Pactului internaţional, nu poate fi
încălcat decât pentru situaţiile de necesitate şi în conformitate cu procedurile stabilite prin lege. De
asemenea, Pactul prevede că nimeni nu poate fi ţinut în sclavie şi obligat la muncă forţată. Nu se
exclude pedeapsa cu munca grea pentru crimă, şi nu se consideră muncă forţată, munca sau
serviciile prestate de o persoană în detenţie sau eliberată condiţionat, serviciul militar, serviciul
cerut în caz de urgenţă sau de calamitate, care ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii, ca şi orice
muncă sau serviciu care fac parte din obligaţiile civile normale.
Convenţia europeană a drepturilor omului, 1950, consacră prevederile art. 3, 4 şi 5
dreptului la libertate şi securitate.
1. „Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile
prevăzute de art. 5 din prezenta convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată; b)
orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din
motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul
serviciului militar obligatoriu; c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care
ameninţă viaţa sau bunăstarea comunităţii; d) orice muncă sau serviciu care face parte din
obligaţiile civile normale.16
„Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de
libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale: a) dacă este deţinut legal pe
baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent; b) dacă a făcut obiectul unei arestări
sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un
tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege; c) dacă a fost arestat
sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există
motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede
în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea
acesteia; d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub

15
Constituţia României, revizuită, 2003, art. 22.
16
Art. 4 din Convenţia europeană.
34
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii
competente; e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o
boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond; f) dacă
este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă
în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de
extrădare.”17
Articolul 23 din Constituţia României garantează aceste drepturi, precizând că libertatea
individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
Respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei, de asemenea,
intră în categoria drepturilor civile, ce sunt protejate, în orice societate democratică. Prevederile
art.8 din Convenţia europeană, coroborate cu cele ale art. 26-28 din Constituţia României, ne oferă
suficiente garanţii, cel puţin în plan juridic, să afirmăm că este asigurat cadrul legal necesar
respectării drepturilor enunţate mai sus.
O altă categorie de drepturi civile şi politice o constituie cele ce, de obicei, sunt denumite
libertăţile publice, incluzând libertatea de expresie, de asociere, de reuniune, de gândire, conştiinţă
şi religie, participarea cetăţenilor la viaţa publică.

2.1.3. Rolul culturii juridice pentru respectarea drepturilor fundamentale ale omului în
spaţiul administrativ al Uniunii Europene
Elaborarea unui sistem de protecţie a drepturilor fundamentale, la nivel comunitar,
reprezintă un factor integrator şi un element de legitimare a unor instituţii. Este şi motivul pentru
care Curtea de Justiţie a U.E. a hotărât „respectarea drepturilor fundamentale face parte integrantă
din principiile generale ale dreptului căruia Curtea îi asigură respectarea” şi „protecţia acestor
drepturi, inspirându-se în întregime din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre
trebuie asigurată în cadrul structurii şi obiectivelor Comunităţii”.
În acest fel, pe cale pretoriană, a fost remediată lacuna din tratate. Totodată, se deschideau şi
perspectivele unor dezvoltări considerabile în activitatea, atât a instituţiilor comunitare şi a statelor
membre, cât şi chiar în jurisprudenţa Curţii.
Curtea de Justiţie şi-a dezvoltat progresiv jurisprudenţa, punând astfel la punct şi un
summum comunitar de principii şi de drepturi fundamentale, catalog care, deşi nu are un caracter
exhaustiv, cuprinde o serie de drepturi precum: principiul egalităţii în diferitele sale aspecte,
libertatea de circulaţie a lucrătorilor, salariaţi şi independenţi, libertatea religioasă, libertatea de
expresie şi de informare, protecţia confidenţialităţii, inviolabilitatea domiciliului, respectarea
dreptului la apărare în procedurile represive, neretroactivitatea legilor penale, dreptul la apel în
17
Art. 5 din Convenţia europeană.
35
justiţie; dreptul de proprietate şi de iniţiativă economică, libertatea de asociere şi drepturi
sindicale.
Egalitatea de tratament între cetăţenii comunitari, care interzice orice formă de discriminare
bazată pe naţionalitate, constituie fundamentul principal al ordinii juridice comunitare. Este un
principiu de bază pentru funcţionarea Pieţei Comune, adică acel spaţiu fără frontiere interioare în
care să fie asigurate libera circulaţie a persoanelor, a mărfurilor şi a capitalurilor între statele
membre.
Interdicţia de discriminare se referă şi la alte situaţii specifice cum ar fi libera circulaţie a
muncitorilor migranţi, în domeniul condiţiilor de acces la diferitele forme de şcolarizare, de
pregătire profesională, la munca salariată, la prestaţiile de servicii, la organizaţii culturale, sportive,
turistice, îngrijiri medicale, călătorii etc.
Egalitatea de tratament între muncitorii de sex bărbătesc şi cei de sex feminin, prin
specificitatea şi importanţa pe care o prezintă, constituie un alt principiu fundamental al dreptului
comunitar.
Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992) a reafirmat în preambulul său ataşamentul
statelor membre la principiul libertăţii, democraţiei şi securităţii drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale. În cuprinsul său se reiterează unul dintre obiectivele fundamentale ale Comunităţii:
„protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre...” (art. B al. 3); se mai precizează
că „Uniunea respectă drepturile fundamentale aşa cum acestea sunt garantate de Convenţia
Europeană de Apărare a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale (semnată la Roma, 4
noiembrie 1950) şi aşa cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre ca
principii generale ale dreptului comunitar” (art. F par. 2). Mai trebuie menţionat că exigenţa
respectării drepturilor fundamentale depăşeşte cadrul Comunităţilor devenind un punct ferm şi în
relaţiile externe ale Uniunii.
Tratatul de la Maastricht a instituit, pe plan juridic, cetăţenia Uniunii, acordată tuturor
persoanelor care au cetăţenia unuia din statele membre.
Instituită prin art. 8 par. 1 din Tratat, cetăţenia europeană nu se substituie cetăţeniei
diferitelor state din Uniune, ci se adaugă acesteia: „este cetăţean al Uniunii orice persoană care are
naţionalitatea unui stat membru”.
Titlul VI din Tratatul de la Maastricht (1993) prevede noi exigenţe în ceea ce priveşte
cooperarea poliţienească şi cea judiciară, stipulează că statele membre consideră ca fiind de interes
comun politica de azil, regulile care guvernează trecerea frontierelor exterioare ale statelor
membre de către persoane, precum şi exercitarea controlului acestor treceri. Tot de interes comun
este şi politica de emigrare şi politica cu privire la cetăţenii din statele din afara Uniunii, lupta
împotriva toxicomaniei, contra fraudei de dimensiune internaţională, cooperarea judiciară în
36
materie civilă şi penală, cooperarea vamală şi a poliţiilor în scopul prevenirii şi luptei contra
terorismului, traficului ilicit de droguri şi alte forme de criminalitate internaţională. Drepturi
fundamentale sunt înscrise şi în Tratatul de Amsterdam (2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la
1 mai 1999), în special, prin introducerea noţiunii de drepturi sociale.
Dreptul la libera circulaţie în spaţiul Schengen. Consiliul European a decis să dea un impuls
programului de lucru pentru realizarea efectivă a „Europei cetăţenilor” fixând ca obiectiv prioritar
libertatea circulaţiei cetăţenilor europeni după modelul circulaţiei libere a cetăţenilor în propria lor
ţară.
La 14 iunie 1985, cinci state comunitare – Franţa, Germania Federală cu Belgia, Olanda şi
Luxemburg – au semnat la Schengen (Luxemburg) un acord referitor la suprimarea treptată a
controalelor la frontierele comune.18
Acest acord, compus din 32 de articole, are valoarea unei declaraţii de intenţie în care
semnatarii s-au angajat să faciliteze cât mai rapid posibil desfiinţarea controalelor la frontierele lor
şi să instituie măsurile de cooperare necesare în acest scop.
La 19 iunie 1990, cele cinci state au semnat la Schengen Convenţia de aplicare a Acordului
de la Schengen din 14 iunie 1985.19 Celor cinci state semnatare iniţial, li s-au mai adăugat: la
27 noiembrie 1990 Italia, la 25 iunie 1991 Spania şi Portugalia, în iunie 1992 Grecia, cu statut de
observator. Danemarca, Irlanda, Marea Britanie au rămas în afara Acordului.
Convenţia de aplicare a Acordului – un text compus din 142 de articole, conţine şase puncte
de bază: abolirea totală a controalelor la frontierele interne; politica comună de vize; lupta împotriva
imigrării clandestine; cooperarea poliţiilor vamale şi judiciare; sistemul de schimb de informaţii;
cererea de azil. Controalele la frontierele interioare au fost deplasate la frontierele exterioare, unde
au fost întărite; în acest fel, în interiorul Comunităţii s-a constituit o entitate unică — „teritoriul
Schengen”.
Deschiderea frontierelor interioare a accentuat riscul imigrărilor clandestine şi, ca atare, a
trebuit să se pună la punct şi o politică comună de vize privitoare la cetăţenii din statele din afara
Convenţiei. În acest scop, a fost întocmită o listă comună de vize care se referă la un număr de circa
100 de state, listă pe care statele părţi sunt obligate să o respecte. De altfel, respectarea acestei liste
este şi o condiţie de aderare pentru orice stat care se doreşte partener la Convenţie.
A mai fost elaborat un instrument care se referă la crearea unei vize uniforme şi unice ce va
fi eliberată de autorităţile îndreptăţite, în speţă consulatele statelor semnatare ale Convenţiei, şi care
va permite cetăţenilor din statele terţe să circule liber în spaţiul Schengen.

18
Publicat în JORF din 5 august 1985, p. 9612.
19
Publicat în JORF din 1 august 1991, p. 10192.
37
Odată cu Actul final al Conferinţei de la Maastricht a fost proclamată şi Declaraţia
referitoare la cooperarea poliţienească. S-a confirmat acordul statelor membre pentru adoptarea de
măsuri concrete în domeniul schimbului de experienţă referitor la:
- asistenţa autorităţilor naţionale însărcinate cu urmăririle penale şi de securitate, cu
deosebire, în materie de coordonare a anchetelor şi cercetărilor; constituirea de bănci de date;
evaluarea şi exploatarea centralizată de informaţii în vederea întocmirii unui bilanţ al situaţiei şi a
determinării diferitelor mijloace de anchetă;
- corectarea şi exploatarea de informaţii cu privire la căile naţionale de prevenire în scopul
transmiterii lor statelor membre şi definirii strategiilor preventive la scară europeană;
- măsuri referitoare la pregătirea complementară, cercetare, criminalistică şi antropometrie
judiciară.
Convenţia conţine o clauză care permite unui stat semnatar să restabilească controalele la
frontierele naţionale dacă „ordinea publică sau securitatea naţională” o cer.
Cooperarea poliţiilor, potrivit dispoziţiilor din Convenţie, se realizează prin mai multe
proceduri specifice, precum observarea şi urmărirea transfrontalieră (art. 40 şi 41), care permit
agenţilor unui stat semnatar ca în anumite situaţii să observe şi să urmărească o persoană presupusă
a fi infractoare, pe teritoriul altui stat semnatar — fără o autorizare prealabilă când este cazul unor
crime sau delicte grave, în mod limitativ fiind enumerate în Convenţie. Cooperarea poliţiilor
considerată ca „o problemă de interes comun”, în Tratatul de la Maastricht, care s-a dezvoltat şi prin
crearea Europolului, instalat la Haga la 16 februarie 1994. Europol este un organism în cadrul
căruia agenţii de legătură organizează schimbul, stocarea şi analiza informaţiilor în scopul sprijinirii
poliţiilor naţionale în acţiunile de luptă împotriva traficului cu droguri, a terorismului şi a
criminalităţii internaţionale.
Câmpul de acţiune al Europol a fost lărgit şi definit printr-o convenţie interguvernamentală
semnată în 1995, care a intrat în vigoare la finele anului 1998, şi astfel poliţia europeană creată în
1994 a căpătat un statut şi o recunoaştere oficială.
Cooperarea vamală se înfăptuieşte prin întărirea controalelor exercitate în cadrul liberei
circulaţii a persoanelor şi mărfurilor, prin reprimarea importurilor şi exporturilor ilicite de
stupefiante, precum şi în materia traficului cu armament.
Cooperarea judiciară cere întrajutorarea judiciară pentru un număr determinat de infracţiuni
sau de acte de procedură penală (art. 49). Convenţia a introdus principiul extrădării fără să fie
nevoie ca acesta să fie înscris în acordurile bilaterale. Cooperarea se fundamentează pe un sistem
permanent de schimburi automatizate de informaţii accesibile statelor semnatare.
Sistemul de Informaţii Schengen (SIS) prevede evidenţa şi monitorizarea unor date precum:
persoane cărora li s-a refuzat intrarea din motive de ordine publică şi de securitate; persoane
38
implicate în criminalitatea de anvergură; persoane căutate în cadrul unor proceduri judiciare
(extrădare, martori); persoane dispărute; minori dispăruţi, în vederea asigurării protecţiei lor;
obiecte căutate pentru a fi confiscate (vehicule furate, arme, documente de identitate, obiecte de artă
furate).
Pentru a se asigura respectarea libertăţii fiecărui cetăţean, în situaţia în care datele colectate
de SIS ar putea fi exploatate sau utilizate împotriva lui, statele membre s-au angajat să le asigure
protecţia.
Convenţia a instituit un Comitet executiv, format din miniştri sau reprezentanţii lor,
responsabil cu aplicarea Convenţiei în fiecare stat.
De asemenea, trebuie menţionat că sub egida Consiliului Uniunii Europene, în 2005, a fost
elaborat „European Union Guidelines on Human Rights”, ca un instrument de diseminare a
reglementărilor în materia drepturilor omului, în special, în ceea ce priveşte abolirea pedepsei cu
moartea, tortura şi alte tratamente inumane şi degradante; protejarea copiilor pentru a nu fi implicaţi
în conflicte armate, precum şi identificarea modalităţilor de promovare şi protecţie a drepturilor
omului.20
Tratatul de la Lisabona aduce unele clarificări referitoare la raporturile juridice dintre
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor
adiţionale la aceasta şi reglementările europene incidente domeniului drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, precum şi unele precizări în ceea ce priveşte Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000.
În acest sens, prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Tratat se precizează că: (1) Uniunea
recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg,
care are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.
Dispoziţiile cuprinse în cartă nu extind în niciun fel competenţele Uniunii astfel cum sunt
definite în tratate.
Drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în cartă se interpretează în conformitate cu
dispoziţiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea şi punerea sa în aplicare şi cu luarea
în considerare în mod corespunzător a explicaţiilor menţionate în Cartă, care prevăd izvoarele
acestor dispoziţii.” Prin urmare, Carta va face parte din categoria legislaţiei primare a Uniunii
Europene de la data intrării în vigoare a Tratatului.

2.2. Politici internaţionale pentru protejarea valorilor culturale şi spirituale

20
www.europa.eu.int; Office for Official Publications of the European Communities, 2005, Luxembourg.
39
Termenul cultură are o istorie lungă. Putem încerca o reconstituire a semnificaţiei
cuvântului de la utilizarea lui timpurie desemnând un proces: cultura (sau cultivarea) plantelor sau
creşterea animalelor. În secolul al XVI-lea, semnificaţia aceasta a fost extinsă metaforic la
cultivarea activă a minţii omeneşti, iar la finele secolului al XVIII-lea, când cuvântul a fost
împrumutat din limba franceză de scriitorii germani, el a dobândit semnificaţia modului distinct de
viaţă al unui popor. În secolul al XIX-lea, pluralul (în engleză) „cultures” a devenit deosebit de
important în dezvoltarea antropologiei comparative, unde a continuat să desemneze moduri de viaţă
distincte. Sistemul de valori şi credinţe împărtăşite creează o identitate printre membrii reţelei
sociale, bazată pe un sentiment de apartenenţă. Valorile culturale create de-a lungul timpului îşi
păstrează atributele conferite de creatorii lor, ele fiind apreciate ca fiind „limba vie a morţilor”,
metaforic vorbind. Omenirea a fost preocupată din totdeauna de protecţia bunurilor culturale în timp
de război, începând din Antichitate21 şi până în zilele noastre. Primele norme de drept pozitiv,
referitoare la protecţia bunurilor culturale în caz de război, au fost consacrate de cele două
conferinţe de pace de la Haga din 1899 şi 1907. Regulamentul Convenţiei din 18 octombrie 1907
prevedea: „În asedii şi bombardamente vor fi luate toate măsurile pentru a cruţa pe cât posibil,
clădirile destinate cultelor, artelor, ştiinţei şi binefacerii, monumentelor istorice, spitalele şi
locurile de adunare a bolnavilor şi răniţilor, cu condiţia ca ele să nu fie în acelaşi timp folosite în
scopuri militare”22. În prezent, protecţia bunurilor culturale, spirituale şi a bunurilor civile, în timp
de conflict armat, este reglementată de următoarele instrumente juridice:Convenţia de la Haga din
14 mai 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat – cu cele două Protocoale
ale sale, din 1954 şi, respectiv, 1999; Protocoalele I şi II de la Geneva din 7 iunie 1977. Din punctul
de vedere al colaborării culturale internaţionale, trebuie evidenţiat faptul că aceasta a început din
cele mai vechi timpuri şi a luat forme diferite în decursul timpului, perfecţionându-se neîncetat. Pe
plan internaţional a fost realizat şi se află într-un proces de perfecţionare, un sistem de protecţie
juridică, constând din norme, organizaţii, organisme şi mecanisme menite să reglementeze relaţiile
culturale şi să contracareze pericolele menţionate23. Necesitatea unor reglementări în domeniu a
condus la adoptarea unor serie de convenţii cu vocaţie universală, având drept scop reglementarea
colaborării internaţionale în domenii specific: Convenţia cu privire la măsurile de luat pentru
interzicerea şi prevenirea importului, exportului şi transferului ilicit de bunuri culturale (1979);
Convenţia cu privire la protecţia patrimoniului cultural şi natural mondial (1972). În cadrul
UNESCO s-a elaborat o serie de recomandări privind protecţia bunurilor culturale şi naturale. O

21
Detalii a se vedea în Pietro Verri, La condizione dei beni culturali nei conflitti armate dale antichita alla vigilia delle
seconde guerra mondiale, în vol. La protezione internazuionale dei beni culturali (The international protection of
culture. Property). La protection internationale des biens culturels, Fondazione Europea Drăgan, 1984, pp. 41-66.
22
Aceste norme sunt aproape identice cu regulile prevăzute în articolul 34 din Manualul Oxford.
23
Dr. Nicolae Purdă, Dreptul internaţional umanitar, curs universitar, Editura Luminalex, Bucureşti 2004, p. 323.
40
importantă categorie de instrumente juridice internaţionale sunt consacrate protecţiei bunurilor
culturale în timp de conflict armat: Convenţia de la Haga cu privire la protecţia bunurilor culturale
în caz de conflict armat (1954) cu cele două Protocoale ale sale (din 1954 şi respectiv 1999) şi
Protocolul adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 relativ la protecţia victimelor
conflictelor armate internaţionale (1977).
Protejarea bunurilor culturale în textele Convenţiei de Haga – 1954
În perioada 21 aprilie - 14 mai 1954 a fost convocată la Haga o Conferinţă
interguvernamentală la care au participat 56 de state, inclusiv România, acestea adoptând la 14 mai
Actul final ce cuprindea: „Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict
armat”24. Protecţia generală a bunurilor culturale, conform Convenţiei din 1954, asigura apărarea şi
respectarea bunurilor. Ideea de apărare, aşa cum este ea consacrată în articolul 3 din Convenţie,
implică obligaţia părţilor contractate de a face, adică de a lua măsurile „corespunzătoare” pe
propriul lor teritoriu, şi aceasta din timp de pace25. Ideea de respectare este mai detaliată şi ea
implică obligaţia părţilor contractante de a nu face ceva ilegal atât pe propriul teritoriu, cât şi pe
acela al altor părţi contractante. Această obligaţie se referă la: interzicerea utilizării acestor bunuri, a
dispozitivelor lor de protecţie şi din imediata lor apropiere în scopul ce ar putea să le expună unei
distrugeri sau deteriorări26; abţinerea de la orice act de ostilitate faţă de ele; interzicerea, prevenirea
şi, la nevoie, impunerea încetării oricărui act de vandalism; interzicerea rechiziţionării bunurilor
culturale interzicerea represaliilor împotriva acestor bunuri – conform art. 4 din Convenţie. Statutul
de protecţie a bunurilor culturale trebuie respectat şi în situaţia de ocupaţie militară.
Convenţia din anul 1954 conţine prevederi referitoare la transporturile de bunuri culturale şi
la personalul destinat protecţiei acestor bunuri. Pentru ca un bun cultural să fie plasat şi transferat
sub protecţie specială se va adresa o cerere în acest sens. Ulterior obţinerii avizului, transportul
semnalizat cu semnul distinctiv al bunurilor culturale poate fi efectuat în condiţii de protecţie
specială sub supraveghere internaţională. Protecţia special a unor bunuri culturale se acordă din
momentul înscrierii bunului respectiv pe o listă oficială a statului, iar Notificarea va fi transmisă de
Directorul general al U.N.E.S.C.O., Secretarului General al O.N.U. şi expediată de acesta tuturor
părţilor. Bunurilor culturale, sub protecţie specială, li se va asigura imunitatea atâta timp cât nu vor
fi transformate în obiective militare sau nu vor fi utilizate ca suport al unor acţiuni militare. La data
de 16 decembrie 1996, a luat fiinţă Societatea Română pentru Protecţia Bunurilor Culturale

24
România a devenit parte la Convenţie la data de 21 martie 1957 în urma ratificării acesteia prin Decretul nr.
605/1957, publicat în Buletinul Oficial nr. 6 din 28 ianuarie 1958.
25
Faptul că un stat nu a luat măsurile implicate de acest articol nu scuteşte partea adversă de obligaţia de a respecta
protecţia bunurilor culturale respective.
26
Se referă la utilizarea în scopuri militare, situaţie în care adversarul este exonerat de obligaţia de a le respecta.
41
(S.R.P.B.C.), organizaţie profesională, nelucrativă, autonomă, nepolitică, care are ca scop difuzarea
principiilor şi normelor internaţionale care reglementează protecţia bunurilor culturale.
În anul 1998, Societatea Română pentru Protecţia Bunurilor culturale a fost acceptată, cu
drepturi depline, în Liga internaţională pentru protecţia bunurilor culturale.27 Asigurarea ocrotirii
bunurilor culturale impune o serie de măsuri de ordin legislativ şi administrativ la nivelul fiecărui
stat, acestea constând în identificarea acestora, întocmirea unor liste cu bunuri protejate şi
semnalarea lor.
Ambiguitatea unor formulări ale Convenţia din 1954, soluţia dată protecţiei speciale, a
determinat inserarea în textele Protocoalelor de la – Geneva-1977 a unui articol special, consacrat
bunurilor culturale. Ne referim la articolul 53 din Protocolul I formulat astfel: „Pentru protecţia
bunurilor culturale în caz de conflict armat şi a altor instrumente internaţionale pertinente, este
interzis: orice act de ostilitate dirijat contra monumentelor istorice, operelor de artă sau locurilor
de cult care constituie patrimoniul cultural sau spiritual al popoarelor; utilizarea aceste bunuri în
sprijinul eforturilor militate;de a face din aceste bunuri obiect de represalii28”; Prin articolul 53 din
Protocolul I şi articolul 16 din Protocolul II, se asigură o protecţie specială a trei categorii de bunuri:
monumente istorice; opere de artă şi bunuri de cult, numai dacă constituie patrimoniul cultural sau
spiritual al popoarelor. Este considerată crimă de război utilizarea fără drept a semnului protector al
bunurilor culturale – conform articolului 85, punctul 3, litera f. Este de menţionat faptul că
Protocolul I din 1977 aduce o contribuţie substanţială la reglementarea protecţiei bunurilor culturale
pe durata ostilităţilor. Astfel, se reiterează dreptul cutumiar în materie, drept care protejează
bunurile civile, interzice represaliile la adresa lor, interzice atacurile fără discriminare, angajează
beligeranţii să ia măsuri pe timpul atacului militar şi în situaţia de apărare măsurile adecvate pentru
a asigura protecţie şi respectarea bunurilor civile şi a locurilor de cult, se asigură o protecţie
intangibilă bunurilor care constituie patrimoniul cultural şi spiritual al popoarelor.

27
Dr. Nicolae Purdă, Dreptul internaţional umanitar, curs universitar, Editura Luminalex, Bucureşti 2004, p. 341.
28
Punctele a şi b din acest articol sunt preluate şi în articolul 16 din Protocolul II din 1977. Din primul paragraf al
articolului 53 a fost omisă aici expresia „şi a altor instrumente internaţionale pertinente”, precum şi referirea la
represalii de la punctul c).
42
CAPITOLUL 3
MANIFESTAREA RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE
PENTRU DOMENIILE SOCIALE, POLITICE ȘI CULTURALE
ÎN SISTEMUL JURIDICO-ADMINISTRATIV ONU

3.1. Aspecte generale


Carta ONU reprezintă o adevărată evoluţie în planul reglementarii relaţiilor internaţionale,
constituindu-se izvor de drept internaţional, o adevărată „constituţie” a comunităţii mondiale, a
statelor şi a popoarelor.
Comunicarea pusă în slujba prevenirii crizelor şi conflictelor îmbracă diferite forme şi se
realizează urmare a unor iniţiative diverse desfăşurate multidimensional, în plan politic, economic,
juridic, cultural sau militar.
Astfel, declaraţiile şi deciziile summiturilor ONU, ale Consiliului de Securitate şi Adunării
Generale, rapoartele Comisiilor speciale sau rapoartele Secretarului General sunt acte publice cu un
grad ridicat de notorietate care transmit obligativitatea asumării responsabilităţii comunităţii
internaţionale pentru prevenirea crizelor şi conflictelor şi desfăşurarea unor acţiuni preventive în
sprijinul păcii. Deseori iniţiativele ONU pe linia prevenirii crizelor şi conflictelor se traduc ulterior
în acte de natură juridică, în convenţii sau tratate care formează corpul de legi al dreptului
internaţional public, acte care reglementează relaţiile internaţionale, orientează diferite conduite şi
condamnă acţiunile prin care se pot aduce prejudicii păcii şi securităţii.
În viziunea ONU, comunicarea are rolul de a aduce situaţiile de criză şi conflict atât în
conştiinţa comunităţii internaţionale cât şi în conştiinţa actorilor implicaţi şi să ofere soluţii
negociate şi legitime de răspuns instituţionalizând în acest sens la nivel internaţional procesele de
mediere, negociere şi arbitraj, ca metode de bază pentru soluţionarea paşnică a diferendelor. În
2008, ONU a înfiinţat în cadrul Departamentului pentru Afaceri Politice (DPA) o echipă de experţi
(UN Standby Team of Mediation Experts)29 specializaţi pe o serie de probleme care apar de regulă
în organizarea conferinţelor de pace, în conducerea procesului de mediere, a dialogului şi
negocierii. Aceşti experţi pot fi dislocaţi în mod individual sau în grup, pentru a sprijini acţiunile
ONU şi a emisarilor speciali (special envoy) sau în sprijinul altor organizaţii în diferite regiuni sau
puncte de criză pe glob.

29
A se vedea United Nations announces new ‘on-call’ mediation team to advise peace envoys in field, Comunicat de
presă al ONU (PA/1), 05 martie 2008. (Pe http://www.un.org/News/Press/docs/2008/pa1.doc.htm.)
43
Diplomaţia preventivă şi operaţiile de menţinere a păcii sunt, de asemenea, instrumente prin
care ONU îşi exercită responsabilităţile privind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi în
cadrul cărora comunicarea joacă un rol important. DPA este instituţia care conduce acţiunile de
diplomaţie preventivă în sprijinul păcii şi în acest sens stabileşte relaţii de parteneriat şi cooperare
cu alte organizaţi internaţionale, guvernamentale şi nonguvernamentale, precum şi cu statele
comunităţii internaţionale, cu care împreună încearcă să pună în comun resurse şi să acţioneze
pentru prevenirea situaţiilor de criză şi a conflictelor.
Diplomaţia preventivă se realizează prin misiunile unor Înalţi Reprezentativi ai Secretarului
General şi prin misiunile de pace conduse de emisari speciali ai ONU în ,,puncte fierbinţi” de pe
glob unde se monitorizează situaţiile şi evenimentele cu potenţial destabilizator şi se oferă
consultanţă și asistenta umanitara guvernelor şi autorităţilor locale pentru evitarea crizelor şi a
conflictelor armate, are şi o latură culturală prin care se organizează acţiuni pentru intensificarea
schimburilor culturale dintre naţiuni, pentru cunoaşterea interculturală, eliminarea rasismului şi
crearea unui parteneriat intercultural pentru dezvoltare (a se vedea activitatea UNESCO, United
Nations Educational, Scientific and Cultural Cooperation).
La baza acţiunilor pe linia diplomaţiei preventive se află comunicarea, respectiv dezvoltarea
dialogului cu diferite state şi lideri internaţionali precum şi acordarea de consultanţă internaţională
şi în special liderilor/guvernelor din zonele cu potenţial destabilizator şi dezvoltarea în plan naţional
a capacităţilor privind prevenirea conflictelor. Consilierii ONU pentru pace şi dezvoltare vor să
definească un parteneriat între guvernanţi şi societatea civilă şi să pregătească liderii locali pentru a
susţine un proces intern de negociere în sprijinul păcii şi stabilităţii. Aceste iniţiative au valoare
strategică şi vizează reducerea tensiunilor în situaţii politice complexe printr-o mai mare implicare a
societăţii civile şi altor actori nonstatali (exemplu, mass-media) şi pregătirea acestora pentru a avea
un rol credibil şi semnificativ ca mediatori interni şi intermediari în sprijinul iniţiativelor naţionale
sau locale pe linia prevenirii unor situaţii destabilizatoare.30
Pentru prevenirea crizelor şi a conflictelor diplomaţia preventivă este susţinută, dacă acest
lucru se impune şi printr-o componentă militară, care se referă la capacitatea Departamentului
pentru Operaţii de Menţinere a Păcii de planificare31 a unei intervenţii cu trupe militare pentru
stabilizarea situaţiilor de criză care afectează pacea şi securitatea internaţională (a se vedea
prevederile art. 42 Carta ONU).

30
Vezi descrierea responsabilităţilor unor astfel de poziţii în anunţurile postate de ONU pentru încadrarea posturilor
vacante. A se vedea un exemplu pe http://www.ci.undp.org/uploadoc/annonces/Location.pdf.
31
Vezi rolul Departamentului pentru operaţii de menţinerea păcii (DPKO), din structura Secretariatului ONU. Facem
precizarea că ONU nu are structuri militare de sine stătătoare ale organizaţiei, însă DPKO, structura specializată de
planificare militară, poate realiza planurile de operaţii şi, printr-o Rezoluţie a Consiliului de Securitate şi cu participarea
militară a ţărilor membre ale organizației, conform aranjamentelor actuale se poate desfăşura o misiune militară în
teren, în termen de 30 de zile de la luarea unei decizii în acest sens.
44
Răspunderea internaţională reprezintă o manifestare a personalităţii juridice a statelor, a
suveranităţii sale. Instituţia răspunderii contribuie la garantarea legalităţii ordinii internaţionale.
Statele răspund pentru actele organelor lor legislative, ale administraţiei centrale sau locale
şi ale organelor judecătoreşti, dacă prin acestea se încalcă o obligaţie internaţională.
Statele părţii la un conflict armat internaţional trebuie să găsească soluţii pentru restabilirea
păcii şi să asigure respectarea drepturilor omului în caz de conflict armat.
Odată cu declanşarea ostilităţilor, beligeranţii vor desemna o putere protectoare pentru a
asigura aplicarea dreptului internaţional umanitar faţă de celelalte părţi în conflict.
Intermedierea raporturilor dintre părţile la conflict, impusă şi de necesitatea asigurării
protecţiei drepturilor omului, este asigurată de Puterile Protectoare.
Activităţile de putere protectoare se desfăşoară de personalul diplomatic, consular sau alte
persoane ale statului desemnat; acestora trebuie să li se asigure accesul la organele şi agenţii
guvernamentali ai părţilor la conflict.
Puterea protectoare(o organizație sau instituţie internațională, un stat desemnat și abilitat de
ONU) are, în principal, următoarele atribuţii:
- vizitează şi controlează taberele de prizonieri de război şi internaţi civili ;
- face verificări privind condiţiile de aprovizionare a populaţiei civile cu alimente şi
medicamente în teritoriul ocupat;
- efectuează anchete şi constatări cu privire la violarea protecţiei bunurilor culturale;
- oferă bunele lor oficii în caz de dezacord între beligeranţi cu privire la aplicarea dreptului
internaţional umanitar.
Agenţia Centrală de Informaţii a CICR (Comitetul Internaţional de Crucea Roşie) poate fi
responsabilizată să adune informaţii, pe căi oficiale sau private, despre prizonierii de război şi
persoanele civile şi dispărute.
ONU poate organiza activităţi de sprijin umanitar prin intermediul UNHCH (Înaltul
Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi

3.2. Instrumente juridico-administrative ale ONU pentru protejarea patrimoniului


cultural și spiritual
Printre cele mai importante instrumente adoptate de ONU pentru apărarea persoanelor civile
şi a bunurilor culturale faţă de riscurile şi ameninţările specifice conflictelor armate, enumerăm:
Convenţia privind protejarea bunurilor culturale-1954; Declaraţia privind interzicerea utilizării
armelor nucleare şi a celor termo-nucleare, 24 noiembrie 1961; Tratatul de neproliferare a
armelor nucleare, adoptat la 12 iunie 1968; Declaraţia privind întărirea cooperării dintre Naţiunile

45
Unite şi aranjamentele regionale sau agenţiile pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
adoptată pe 9 decembrie 1994.
Strategia Internaţională pentru Reducerea Dezastrelor (ISDR), adoptată de Adunarea
Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1999, are ca obiectiv reducerea pierderilor umane,
culturale, economice şi de mediu într-o situaţie de criza umanitară sau de criză ecologică.
În februarie 2004, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a adoptat rezoluţia
58/214 în care se decidea desfăşurarea Conferinţei Mondiale privind Reducerea Catastrofelor. S-au
precizat obiectivele acesteia: identificarea activităţilor care vizează asigurarea punerii în aplicare a
dispoziţiilor pertinente ale Planului de punere în aplicare de la Johannesburg, adoptat de Summitul
Mondial pentru dezvoltarea durabilă în domeniile de vulnerabilitate şi gestionare a catastrofelor;
creşterea credibilităţii şi disponibilităţii privind catastrofele ale agenţiilor însărcinate cu gestionarea
acestora, în toate regiunile, aşa cum s-a stabilit în clauzele Planului de punere în aplicare de la
Johannesburg.
La nivel mondial, în afara Organizaţiei Internaţionale de Protecţie Civilă, există, în cadrul
Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), unele organizaţii cu rol în asistenţă umanitară.
Cele mai importante sunt următoarele: UNHCR – Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi;
WFP – Programul Mondial pentru Alimentaţie; WHO – Organizaţia Mondială pentru Sănătate;
UNICEF – Fondul Internaţional al ONU pentru Situaţii de Urgenţă ale Copiilor; UNCEF – Fondul
Internaţional al ONU pentru Urgenţe ale Mediului Înconjurător; UNDP – Programul ONU pentru
Dezvoltare; OCHA – Oficiul pentru Coordonarea Afacerilor Umanitare.
Înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite de Ajutor împotriva Dezastrelor (UNDRO),
înlocuirea sa ulterioară de către Oficiul Naţiunilor Unite pentru Coordonarea Afacerilor
Umanitare (OCHA), şi înfiinţarea postului de Subsecretar General pentru Afacerile Umanitare au
fost proiectate pentru a întări şi îmbunătăţi eforturile colective ale comunităţii internaţionale în
ajutorul împotriva dezastrelor.
Dintre organismele ONU, cel mai reprezentativ pe linia protecţiei populaţiei civile, a
bunurilor materiale şi culturale este Oficiul de Coordonare al Afacerilor Umanitare (OCHA), cu
sediul la Geneva, având ca instituţie executivă Departamentul de Răspuns la Dezastre. Acesta este
prezentat, împreună cu pârghiile şi mecanismul de răspuns şi acordare de asistenţă în caz de
dezastre.
Această organizaţie are o reţea de răspuns în care sunt incluse următoarele subsisteme:
Secţia de Răspuns la Dezastre (DRB), Grupul de Consilieri pentru Căutare-Salvare Internaţională
(INSARAG); Echipa ONU de Evaluare şi Coordonare a Dezastrelor (UNDAC); Elementele
Militare şi de Protecţie Civilă (MCDA); Unitate Comună pentru Probleme de Mediu (UNEP).

46
În caz de răspuns la urgenţe complexe, OCHA este responsabilă pentru: monitorizare/
înştiinţare/alarmare; planuri de pregătire de perspectivă; situaţia efectivelor puse la dispoziţie de
agenţii/evaluarea nevoilor; mecanismul de coordonare al intervenţiei la dezastre; punctele de
contact şi anunţare. Execută evaluarea la locul dezastrului şi acordă sprijin privind coordonarea
intervenţiei,asigură mobilizarea comunităţii internaţionale în acordarea ajutorului de urgenţă pentru
protejarea patrimoniului cultural și spiritual.
Organizaţia Internaţională a Protecţiei Civile – ICDO are prima atestare istorică în anul
1931, anul în care generalul medic francez Georges Saint-Paul a înfiinţat la Paris fundaţia
„Asociaţia Leii din Geneva” (Lieux de Geneva Association) sau „Geneva Zones” (Geneva fiind
sediul Crucii Roşii şi sediul Ligii Naţiunilor).
Începând cu anul 1960, Organizaţia şi-a lărgit preocupările, incluzând, pe lângă protecţia
populaţiei în timp de război şi protecţia bunurilor culturale pe timp de pace, în cazul producerii
dezastrelor naturale şi tehnologice.
Au avut loc mai multe Conferinţe mondiale ale protecţiei populaţiei și ale patrimoniului
cultural și spiritual (Berlin - 1954, Florenţa - 1957, Geneva - 1958, Montreaux - 1961, Geneva -
1963, Geneva - 1972, Caracas - 1974, Tunis - 1978, Rabat - 1980, Amman - 1994, Beijing -1998,
Geneva - 2000, Kobe - 2005).
La cea de-a XI-a Conferinţă Mondială de Protecţie Civilă, desfăşurată la Beijing, China, a
fost adoptat Planul Mondial de Acţiune pentru dezvoltarea protecţiei civile, axat pe dezvoltarea
structurilor de protecţie civilă, cooperarea internaţională în materie de ajutorare şi asistenţă,
concomitent cu promovarea măsurilor de prevenire şi pregătire în faţa dezastrelor. În perioada
18-22 ianuarie 2005, la Kobe-Hyogo, Japonia, a avut loc, sub auspiciile ONU, Conferinţa Mondială
privind Reducerea Dezastrelor, dedicată comemorării a 10 ani de la cutremurul devastator produs în
regiunea Kobe.

3.3. Comunicarea în sistemul politico-diplomatic al ONU pentru rezolvarea crizelor


internaționale
Privind la seria crize şi revolte petrecute în statele din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu şi
la modul în care s-a implicat comunitatea internaţională în gestionarea acestora observăm în mod
clar această tendinţă în care intervenţiile de natură militară continuă să ofere o modalitate de
management a conflictului pentru stoparea unei evoluţii agravante a situaţiei de criză. Intervenţia
militară s-a realizat ca o soluţie negociată între state şi în cadrul organizaţiilor, într-un cadru legal
dat de rezoluţiile Consiliului de Securitate (CS) al ONU şi prevederile diferitelor tratate. În cazul
Libia (2011) am asistat la intervenţia militară a unei coaliţii internaţionale realizată în baza
mandatului dat de rezoluţiile CS al ONU nr. 1970 şi 1973, iar în cazul revoltelor populare similare
47
din Bahrain (2011), la solicitarea Guvernului acestui stat adresată Consiliul de Cooperare al
Golfului (CCG) şi în baza aranjamentelor şi protocoalelor comune pe linie de securitate a acestei
organizaţii (Tratatul de constituire a CCG) a fost trimisă o forţă militară compusă din statele
membre, pentru stoparea revoltelor şi restabilirea ordinii de drept.32
Comunicarea s-a produs în acest context în sensul negocierii între state şi în cadrul
organizaţiilor, faţă de propunerea unei soluţii militare şi menţionăm în acest sens demersurile şi
influenţa exercitate de Franţa, care a pus bazele politicii de intervenţie militară în Libia33 şi cea a
Arabiei Saudite, care şi-a exercitat o influenţă similară cu privire la trimiterea de trupe în Bahrain.34
La nivel global este evident faptul că statutul de mare putere a unor state şi geopolitica dusă
de acestea influenţează relaţiile internaţionale şi politicile/modalităţile de intervenţie ale comunităţii
internaţionale în situaţiile de criză şi conflict35. Se afirmă rolul important al organizaţiilor
internaţionale care facilitează comunicarea între actorii globali, se opun iniţiativelor unilaterale,
favorizează dialogul şi face posibilă reunirea în diferite forumuri şi formate a membrilor comunităţii
internaţionale în scopul cooperării şi gestionării unor probleme de securitate.36
Intersectarea acestor cadre teoretice în contemporaneitate creează dispute cu privire la
modul de soluţionare a unei crize sau conflict şi implicit, dificultăţi în planul comunicării.
Alianţa Civilizaţiilor (2005) este un program de politici internaţionale cu scopul de a
,,îmbunătăţi înţelegerea şi relaţiile de cooperare dintre popoare şi oamenii din diferite culturi şi
religii, pentru a ajuta la efortul de contracarare a forţelor care promovează polarizarea şi
extremismul”37. Programul funcţionează la nivel global acţionând pentru a realiza legături între
oameni şi organizaţii în sensul dezvoltării încrederii şi a respectului reciproc, urmăreşte să dezvolte
o ,,reţea de parteneriat” cu statele, organizaţiile internaţionale, sectorul privat şi societatea civilă, să
sporească interacţiunile dintre acesta şi cu sistemul reprezentat de ONU, pentru asigurarea păcii,
stabilităţii şi bunei înţelegeri.38 În acest sens, Alianţa Civilizaţiilor va acţiona ca un catalizator şi
facilitator, ca o platformă pentru realizarea cooperării între culturi pentru prevenirea crizelor şi a
conflictelor.

32
A se vedea acţiunea forţelor militare Peninsula Shield, în Bahrain, 2011.
33
Vezi Summitul de la Paris, 19 martie 2011, care a marcat începutul atacurilor aeriene ale coaliţiei internaţionale în
Libia.
34
Arabia Saudită, condusă de un regim sunit, a influenţat decizia în cadrul Consiliului de Cooperare a Golfului pentru
intervenţia militară din Baharin îngrijorată fiind de revolta şhiită şi posibilitate ajungerii acestora la putere sprijiniţi de
Iran, stat care sprijină comunităţile shiite în regiune.
35
Franţa şi Anglia au influenţat SUA pentru introducerea textului şi a propunerii de rezoluţiei 1973, la nivelul
Consiliului de Securitate al ONU, rezoluţie care a justificat operaţiile militare aeriene ale NATO şi coaliţiei
internaţionale.
36
Cu referire la constituirea Grupului de Contact pentru Libia (Londra, martie 2011), formula ,,5 + 2” pentru rezolvarea
conflictului din Transnistria, Trilaterala NATO-Afganistan-Pakistan, Qvartetul pentru Orientul Mijlociu şi alte forumuri
internaţionale de consultări pe probleme de securitate.
37
The Alliance of Civilization pe http://www.unaoc.org/content/view/39/187/lang,english/
38
A se vedea High-level Group Report on Alliance of Civilizations, 12 mai 2010,
(http://www.crossroad.to/Quotes/globalism/alliance-civilizations.htm.)
48
Comunicarea în sensul modelului civilizaţional vrea să clădească sentimentul unui
apartenenţe globale şi să instaureze, sub paradigma nevoii de înţelegere, toleranţă şi respect, un
mecanism colectiv pentru a adresa problemele globale în spiritul dialogului şi dezvoltarea unei
culturi a păcii.39
La nivel global, alături de „Alianţa Civilizaţiilor” o serie de iniţiative instituţionale
internaţionale precum „Strategia Globală Contra – Terorismului”40 lansată de ONU sau „Strategia
Uniunii Europene pentru combaterea terorismului”41, susţin politica de pace. Sintagma comunicare
autentică, nu de puţine ori rostită de la tribuna Naţiunilor Unite, creează acum liniile de forţă ale
Strategiei Globale Contra – Terorismului care propune ,,dezvoltarea de iniţiative şi programe
pentru promovarea dialogului, toleranţei şi înţelegerii între civilizaţii, culturi, oameni şi religii prin
promovarea respectului reciproc şi prevenirea defăimării religioase, a valorilor religiei,
credinţelor şi culturii” şi propune, dezvoltarea de programe în domeniul ,,prevenirii conflictelor,
negocierii, medierii, concilierii, instaurării şi respectării legii, de menţinere şi construcţie a păcii,
pentru a contribui în mod eficient la prevenirea şi rezolvarea paşnică a conflictelor nerezolvate.” 42

3.4. Statutul juridic al funcţionarului internaţional participant la misiuni de menținere


a păcii
Privilegiile şi imunităţile funcţionarilor internaţionali constituie o temă de mare actualitate
pentru teoria şi practica internaţională, pentru jurisdicţia statelor. Actualitatea temei este subliniată
mai ales de împrejurarea că subiectul se plasează în punctul unde se întâlnesc poziţiile tradiţionale
ale teoriei şi practicii imunităţile internaţionale cu noile exigenţe ale vieţii internaţionale
contemporane.
Pentru explicarea privilegiilor şi imunităţilor diplomatice au fost avansate mai multe teorii;
dintre acestea menţionăm pe cele care au primit, la un moment dat, cea mai largă acceptare:
extrateritorialitatea, reprezentarea şi necesitatea funcţională. S-a considerat că fiecare din cele trei
teorii ar fi susceptibilă a oferi elemente pentru o teorie generală care să constituie un cadru sau o
bază pentru a determina şi justifica ceea ce cuprind privilegiile şi imunităţile internaţionale.
Cât priveşte teoria extrateritorialităţii, este de notat necesitatea ce s-a învederat ca
organizaţia internaţională să fie scoasă de sub jurisdicţia şi autoritatea locală şi să fie plasată în afara
autorităţii oricărui stat membru; faţă de toate celelalte naţiuni membre, i-au fost recunoscute astfel

39
Vezi discursul lui Jorge Sampaio, Înalt Reprezentativ al Alianţei Civilizaţiilor, cu ocazia desfăşurării reuniunii
Consilului ONU pentru Drepturile Omului, (Address to the UN Human Rights Council High Level Segment), Geneva,
03 martie 2008.
40
The United Nations Global Counter-Terrorism Strategy, Washington, 08 septembrie, 2006.
41
The European Union Counter-Terrorism Strategy, Bruxelles, 30 noiembrie 2005.
42
Plan of Action, The United Nations Global Counter-Terrorism Strategy,Washington, 08 septembrie, 2006, Capitolul
I, punctul 1 şi 2.
49
privilegii şi imunităţi încă din fazele incipiente ale evoluţiei sale. „Neutralitatea” instituţiilor şi
personalului lor i-a scos, în fapt, de sub jurisdicţia locală şi i-a făcut extrateritoriali în raport cu
statul situs. Pe acest motiv, s-a susţinut că teoria extrateritorialităţii ar fi mai potrivită pentru a
formula ideea de independenţă a funcţionarului faţă de autoritate şi jurisdicţia locală şi că ar fi putea
explica întinderea de privilegii şi imunităţi la un cerc de funcţionari internaţionali mult mai bine
decât teoria reprezentării personale. Totuşi, această ficţiune a fost abandonată ca atare de multă
vreme ca mijloc de fundamentare a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice şi însăşi teoria
neutralităţii – consecinţă dedusă în mod special pentru scopurile organizaţiilor internaţionale –
apare ca depăşită.
Teoria reprezentării personale, ca bază pentru privilegiile şi imunităţile internaţionale tinde
să deducă statutul dintr-un element minor, uneori chiar nesemnificativ, cum este acela al rolului
reprezentativ al funcţionarului internaţional. În cazul funcţionarului unei organizaţii internaţionale,
caracterul reprezentativ necesită anumite precizări (se pune problema dacă funcţionarul
internaţional acţionează în numele statelor membre – după cum s-a susţinut pentru cazul
funcţionarului supranaţional sau al constituentului său, atunci când este un funcţionar ales). Dar
mult mai de substanţă ni se pare argumentul că acest caracter reprezentativ şi deci teoria
reprezentării personale este mult îngustată în aplicarea ei în cazul funcţionarilor internaţionali,
pentru că aceştia au o oportunitate limitată în rolul pe care-l exercită zilnic ca administratori, pentru
ca să poată pretinde că au un caracter reprezentativ. Dacă unii oficiali – ca, de exemplu, secretarii
generali, şefii de departament sau oficii regionale şi misiuni, comandanţi ai forţelor de menţinere a
păcii ş.a. – sunt agenţi ai organizaţiei şi, prin organizaţie, ai statelor membre, şi deci au un punct de
legătură pentru a justifica natura lor reprezentativă, în schimb, judecătorii şi funcţionarii instanţelor
internaţionale sunt, în primul rând şi în principal, funcţionari judiciari şi nu pot fi consideraţi ca
agenţi reprezentativi decât ai dreptului ginţilor şi umanităţi, fiind detaşaţi de o entitate statală.
Deci teoria reprezentării personale se aplică unei singure categorii de funcţionari
internaţionali a căror funcţie dictează ca ei să reprezinte un anumit element sau putere aşa cum fac
agenţii diplomatici ai statelor şi nu poate fi reţinută ca un temei cuprinzător pentru justificarea
statutului privilegiat.
Teoria necesităţii funcţionale apare ca cea mai adecvată alternativă care se impune în
condiţiile în care organizaţiile internaţionale sunt fără teritoriu şi fără statut reprezentativ; ea
constituie singura teorie în stare să ofere răspuns satisfăcător unor nevoi practice esenţiale. Cu
aplicare la privilegiile şi imunităţile internaţionale, această teorie se bazează pe ideea de
independenţă a instituţiilor internaţionale faţă de orice grup de state membre; în orice caz,
privilegiile şi imunităţile acordate personalului organizaţiilor internaţionale trebuie să cuprindă cel
puţin pe cele necesare pentru a permite o exercitare liberă şi nestânjenită a funcţiei internaţionale, să
50
menţină demnitatea postului sau a instituţiei. Aşa cum se arată, scopul specific al acordării
privilegiilor şi imunităţilor funcţionarilor internaţionali este de a-i elibera pe aceştia de sub influenţa
unui anumit stat, aşa cum raţiunea general acceptată pentru imunităţile şi privilegiile diplomatice
este aceea de a-l face pe trimis independent de puterea suveranului pe lângă care este acreditat.
Legile unor state pot cuprinde asemenea dispoziţii încât să pună obstacole în calea
desfăşurării nestingherite a activităţilor de către funcţionarii internaţionali; de aceea, ei trebuie să fie
protejaţi împotriva oricărei încercări de a le împiedica activitatea. Agentul diplomatic este
responsabil faţă de guvernul său pe timpul îndeplinirii funcţiilor sale oficiale; dacă va acţiona în
detrimentul poziţiei guvernului său, va fi supus rechemării şi urmăririi penale pentru faptele sale;
dacă are loc o schimbare de atitudine ce se produce în sânul guvernului său, el este obligat să se
conformeze poziţiei nou adoptate. Dimpotrivă, funcţionarul public internaţional, în calitatea sa
oficială, este imun faţă de schimbările intervenite în poziţia şi atitudinea statului său în problemele
internaţionale; de aceea, el are nevoie cel puţin de imunitatea de la procedura legală pentru actele
sale oficiale (în organele organizaţiilor regionale europene, pentru a asigura calitatea supranaţională
a organizaţiei, imunitatea de la procesele legale pentru actele oficiale este continuată chiar şi după
încetarea legăturii dintre organizaţie şi funcţionari).
Privilegiile şi imunităţile acordate funcţionarilor internaţionali au menirea de a promova
interesele organizaţiei internaţionale. Aceste privilegii şi imunităţi internaţionale diferă puţin de
privilegiile şi imunităţile diplomatice, dar scopul lor este să asigure independenţa organizaţiei
internaţionale şi a funcţionarilor ei faţă de statele individuale şi, de aceea, statutul funcţionarilor
publici este cu totul imperativ şi opozabil chiar şi pe teritoriul statului propriu43.
La considerentele de ordin politic care impun acordarea unui anumit statut special pentru
funcţionarul internaţional chiar şi pe teritoriul statului său, mai trebuie adăugate şi anumite beneficii
funcţionale, aceste motive de utilitate pledând în favoarea privilegiilor imunităţilor (scutirile de
impozite şi taxe permit angajaţilor obţinerea de salarii mai mari etc.); privilegiile fac ca
organizaţiile să aibă oportunitatea de a oferi nu numai beneficii, ci şi prestigiu şi poziţie celor pe
care-i angajează. Mantaua protectoare a imunităţilor internaţionale prevede o măsură de siguranţă
funcţionarilor săi, mai ales în caz de tensiune internaţională, iar protecţia oferită în ce priveşte
declaraţiile sau faptele lor în timp ce au o calitate oficială este o garanţie sau un stimulent pentru ca
funcţionarii internaţionali să lucreze imparţiali în interesul organizaţiei sau, după cum s-a mai zis,
privilegiile şi imunităţile ajută să se creeze caracterul internaţional al secretarului, fără de care o
organizaţie internaţională nu poate fi concepută.

43
Rez. 76 (I) din 1946 a Adunării generale O.N.U. nu face distincţie pe criteriul cetăţeniei atunci când este vorba de
acordarea privilegiilor şi imunităţilor prevăzute de art. V şi VII din Convenţia generală.
51
Privilegiile şi imunităţile, precum şi statutul internaţional sunt stimulente vitale în angajarea
de funcţionari internaţionali; în consecinţă, absenţa sau erodarea acestor privilegii şi imunităţi este
în detrimentul menţinerii de personal la organizaţiile internaţionale, după cum inegalitatea în
acordarea de privilegii şi imunităţi membrilor personalului care îndeplinesc sarcini similare în
cadrul aceloraşi organizaţii tinde să submineze moralul angajatului.
Ca o concretizare a caracterului funcţional al privilegiilor şi imunităţilor internaţionale ne
apare şi faptul că statutul funcţionarului internaţional decurge din statutul organizaţiei internaţionale
– sursă şi fundamentare a privilegiilor şi imunităţilor funcţionarului. Caracterul, funcţiile şi statutul
organizaţiei internaţionale stau la baza statutului funcţionarului internaţional sau, şi mai exact spus,
raţiunea acordării de privilegii şi imunităţi funcţionarului internaţional constă în nevoia realizării
obiectivului urmărit prin crearea organizaţiei, iar cuantumul acestui beneficiu este dictat de natura
organizaţiei, precum şi de gradul de responsabilitate revine acelui funcţionar în realizarea activităţii
organizaţiei respective. Dimensiunea şi natura politică a organizaţiei internaţionale determină şi
dimensiunea privilegiilor şi imunităţilor internaţionale, calitatea statutului funcţionarului
internaţional – acestea din urmă neputând să treacă dincolo de ceea ce reclamă nevoile, astfel cum
sunt ele înscrise în actul constitutiv al organizaţiei.
Privilegiile şi imunităţile diplomatice se fundamentează juridic pe dreptul şi practica
internaţională de diferite origini; ele sunt acordate pe baza prevederilor specifice ale tratatului şi ale
legislaţiei naţionale edictate în aplicarea tratatului. În cazul organizaţiilor din sistemul O.N.U.,
normele care guvernează statutul, privilegiile şi imunităţile personalului se găsesc, în principal, în
Carta O.N.U. şi alte acte constitutive ale organizaţiei respective, în convenţiile privind privilegiile şi
imunităţile O.N.U., ale instituţiilor specializate şi ale A.I.E.A., în diferite acorduri de sediu,
acordurile cadru-tip de asistenţă ale Programului O.N.U. pentru dezvoltare, precum şi în practica
dezvoltată în sistemul O.N.U. în legătură cu acordurile sus-menţionate.
Privilegiile şi imunităţile internaţionale constituie o instituţie modernă, de dată recentă, şi
chiar în curs de formare, şi cu aspecte care urmează să se mai contureze încă, de aceea, termenul
juridic al privilegiilor şi imunităţilor internaţionale se găseşte în tratatele speciale, care pot fi
completate cu alte surse, cum ar fi, precedentele judiciare şi practica cutumiară. Trebuie avute în
vedere, de asemenea, dreptul intern, alte acte unilaterale ale statelor ca element de orientare în
dezvoltarea conceptului general.
Statutul privilegiat al funcţionarului internaţional decurge din trei categorii de texte:
- constituţiile organizaţiilor – care conţin un articol redactat într-o manieră generală,
prevăzând că ei trebuie să se bucure de privilegii menite să le permită îndeplinirea liberă a funcţiilor
lor (Carta O.N.U. – art. 105 ş.a.);

52
- convenţiile generale privind privilegiile şi imunităţile organizaţiilor, în care se enumeră
aceste privilegii într-un mod detaliat (Convenţia asupra privilegiilor şi imunităţilor O.N.U. – art. V);
- acordurile de sediu, încheiate între organizaţiile şi statele unde se găsesc sediul principal şi
birourilor secundare, care adaptează aceste privilegii în condiţiile locale.
Dispoziţiile tratatului special pot rezulta din acordurile multilaterale prin care au fost
Convenţiile în vigoare în materie de privilegii şi imunităţi ale funcţionarilor internaţionali.
În raport cu diversele epoci şi diferitele stadii de dezvoltare a organizaţiilor internaţionale,
privilegiile şi imunităţile funcţionarilor internaţionali au constituit obiectul clauzelor din convenţii
sau acorduri principale; adesea, aceleaşi acte constitutive conţin, în această privinţă, pacta de
contrahendo sau enunţă principiul director de urmat prin acorduri succesive.
De îndată ce O.N.U. şi instituţiile specializate ale O.N.U. au început să funcţioneze, au fost
adoptate două convenţii generale în materie de privilegii şi imunităţi44. Iniţiativa s-a datorat
Adunării generale care a căutat să satisfacă ea însăţi exigenţele de salvgardare a autonomiei sale şi
cea a funcţionarilor săi.
În cazul O.N.U., Convenţia generală (1946) şi Acordul de sediu (1947) şi-au propus să
reglementeze condiţia juridică a Organizaţiei, condiţia reprezentanţilor statelor membre, cea a
funcţionarilor, abuzul de privilegii şi imunităţi al funcţionarilor şi garanţiile furnizate în această
privinţă de organizaţiile internaţionale; disciplina şi renunţarea la imunităţi; competenţa obligatorie
a C.I.J. referitoare la diferendele care poartă asupra interpretării celor două convenţii. Pentru
instituţiile specializate, Convenţia din 1947 conţine clauze – standard, adică care sunt valabile, în
principiu, în raport cu fiecare instituţie, afară de adaptările succesive efectuate cu ajutorul
acordurilor adiţionale dintre statul de sediu şi instituţiile interesate (aşa cum sunt clauzele art. 6
referitoare la privilegiile şi imunităţile funcţionarilor).
Sistemul O.N.U, Propunerile de la Dumbarton Oaks pentru o organizaţie a Naţiunilor Unite
nu au conţinut prevederi referitoare la privilegiile şi imunităţile pentru organizaţie şi personalul ei;
totuşi, problema a fost pusă pe agenda Comitetului pentru problemele juridice la Conferinţa de la
San Francisco, unde s-a susţinut soluţia prevederii unui anumit tratament uniform pentru
funcţionarii internaţionali şi a evitării unei multiplicări divergente. Deşi tindeau să fie de acord cu
aceste sugestii şi să admită existenţa avantajelor unificării privilegiilor şi imunităţilor de care se
bucură O.N.U. şi diferitele instituţii specializate, Comitetul pregătitor a adoptat un punct de vedere
funcţional în ce priveşte aceste prerogative; Comitetul a fost de părere că nu orice instituţie
specializată are nevoie de toate privilegiile şi imunităţile care pot fi necesare altora45. Comitetul

44
Convention sur les privilèges et immunitiés des Nations Unies (1946) şi Convetion sur les privilèges et les
immunitiés des institotions spécialisées (1947).
45
United Nations – Preparatory Commission, Report of the Preparatory Commission of the United Nations (1945),
p. 64.
53
pregătitor nu avea o idee prea clară asupra privilegiilor şi imunităţilor ce urmau să fie acordate
O.N.U.
Principiile directoare pe care le avea în vedere erau: nicio instituţie specializată nu va cere
privilegii mai mari decât O.N.U. însuşi; privilegiilor şi imunităţilor O.N.U. pot fi privite ca un
maximum în cadrul căruia diferitele instituţii specializate trebuie să se bucure, de asemenea,
privilegii şi imunităţi pe care îndeplinirea corespunzătoare a funcţiilor o poate cere; nicio imunitate
şi privilegiu nu trebuie cerute dacă nu sunt esenţiale misiunii organizaţiei; în cazul în care o
instituţie specializată care s-a afiliat la O.N.U. avea deja privilegiile şi imunităţile determinate în
detaliu, urma să se facă ajustări ale privilegiilor şi imunităţilor ce-i fuseseră anterior acordate pentru
a le aduce pe aceeaşi linie cu cele acordate de O.N.U. şi cu nevoile actuale ale instituţiei însăşi.
Comitetul pregătitor a recunoscut diferenţa dintre prerogativele de care urma să se bucure
personalul sistemului O.N.U. şi cele de care urmau a se bucura judecătorii şi personalul afiliat al
C.I.J.: aceştia din urmă trebuiau să beneficieze de imunităţi şi privilegii diplomatice în sensul deplin
al cuvântului, atunci când exercitau activităţi ale Curţii (baza o constituie practica predecesoarei ei –
C.P.J.I.).
Considerentul major se încorpora în recomandarea că privilegiile şi imunităţile nu erau
acordate în interesul persoanei ci pentru a asigura funcţionarea lesnicioasă şi eficientă a instituţiilor.
Prima recomandare privea crearea unui paşaport internaţional care să fie emis de O.N.U.
pentru a facilita călătoria funcţionarilor săi şi a identifica pe purtător ca funcţionar al ei; a doua
recomandare indica sarcina definirii termenului de imunităţi de care ar trebui să beneficieze toţi
funcţionarii şi prezenta coordonatele pentru determinarea categoriilor îndreptăţite la statutul
diplomatic complet (se sublinia că privilegiile şi imunităţile sunt date funcţionarilor numai în
interesul organizaţiei p care ei o servesc şi în niciun caz pentru beneficiul lor personal; s-a susţinut
că toţi funcţionarii, indiferent de rangul lor, trebuie să se bucure de imunitate de la procedurile
legale pentru actele făcute în cursul îndatoririlor lor oficiale, fie în ţara ai căror cetăţeni sunt, fie în
altă ţară; imunitatea diplomatică deplină s-a prevăzut numai pentru cazuri excepţionale); a treia
recomandare privea problema impunerii salariilor şi veniturilor funcţionarilor şi angajaţilor de către
statul de sediu.
În ce priveşte bazele constituţionale, Carta O.N.U. (art. 105 § 2) prevede că „funcţionarii
Organizaţiei se vor bucura, de asemenea, de privilegiile şi imunitățile necesare pentru a-şi exercita
în mod independent funcţiile legate de Organizaţie.
Comitetul pentru problemele juridice – care a propus textul – nu a intenţionat ca prevederile
acestui articol să se aplice instituţiilor specializate care puteau deveni afiliate la organizaţie. Şi mai
semnificativ a fost faptul că s-a evitat folosirea termenului diplomatic în descrierea naturii şi
întinderii privilegiilor şi imunităţilor care urmau să fie acordate. Comentând, Comitetul a arătat că
54
„a preferat să substituie un standard mai apropiat, bazat, pentru scopurile organizaţiei, pe
necesitatea realizării scopurilor sale, iar în cazul reprezentaţilor membrilor săi şi a funcţionarilor
organizaţiei, pe asigurarea exercitării independente a funcţiilor lor”46. Prin aceasta, recomandările
Comitetului pregătitor al Conferinţei de la San Francisco avuseseră în vedere experienţa Societăţii
Naţiunilor; dorind să evite reprezentarea unor dificultăţi similare, Comitetul pregătirilor şi-a
formulat recomandările astfel încât să prevină apariţia acestor dificultăţi. La San Francisco, s-a
inclus prevederea că Adunarea generală are autoritatea de a acţiona în continuare pentru definirea şi
aplicarea privilegiilor şi imunităților care ar putea fi necesare pentru Naţiunile Unite.
În ce priveşte instituţiile specializate Adunarea generală O.N.U. se angajase, într-un sens,
chiar înainte de intrarea în vigoare a Cartei O.N.U., să recomande o convenţie generală comunităţii
internaţionale. Încă din 1943, constituţia F.A.O. menţiona că prerogativele acordate funcţionarilor
unei viitoare organizaţii internaţionale generale ar putea afecta privilegiile şi imunităţile
personalului F.A.O. (art. VII 4). La Chicago, la redactarea Convenţiei Organizaţiei Aviaţiei Civile
Internaţionale, în decembrie 1944, probabilitatea ca o convenţie generală să survină ulterior a
influenţat modul de formulare a prevederilor privind privilegiile şi imunităţile personalului
Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale (Cap. XI – Personalul, art. 60) – O.A.C.I. subordonând
statutul personalului său prevederilor convenţiei generale anticipate. O.I.M. a rupt afilierea sa la
Societatea Naţiunilor, iar în octombrie 1946, anticipând noi relaţii cu O.N.U. (amendamentul
Montreal la Constituţia sa – Cap. IV, art. 40), a adoptat un limbaj similar celui folosit în art. 105 din
Carta O.N.U47. Cu un an mai devreme, Constituţia UNESCO a folosit o tehnică diferită, trimiţând şi
mai direct la Carta O.N.U. (art. 12).
În februarie 1946, la prima sa sesiune, Adunarea generală O.N.U. a adoptat o rezoluţie
aprobând o Convenţie privitoare la privilegiile şi imunităţile O.N.U.
Analiza prevederilor actelor constitutive ale instituţiilor specializate înfăţişează existenţa
unui consens general privind clădirea sistemului privilegiilor şi imunităţilor pe baze funcţionale. Cu
toate acestea, nu rezultă totuşi o concluzie în ce priveşte natura şi întinderea exactă a privilegiilor şi
imunităţilor ce urmează a fi acordate; mai mult chiar, în textul convenţiilor F.A.O. şi O.A.C.I. poate
fi notată o clauză eşapatorie (escape clause), care are ca efect să ofere membrilor avantajul de a
putea nega prevederile cu privire la privilegii şi imunităţi (în ambele documente li se cere
46
Folosirea expresiei imunităţi diplomatice a făcut posibilă aplicarea faţă de funcţionarii Societăţii a unui ansamblu
existent de norme şi practică acoperind majoritatea necesităţilor esenţiale ale unui serviciu internaţional. Partea mai
puţin fericită a expresiei a fost că ea genera o problemă de ordin juridic, din cauza mai multor definiţii ale noţiunii de
diplomat; o altă dificultate consta în dezideratele Societăţii – motivat de absenţa unui paşaport recunoscut internaţional
sau a unui document de călătorie care ar fi confirmat caracterul internaţional al purtătorului – de a asigura acordarea, în
baza curtoaziei internaţionale, a statutului diplomatic; o altă dificultate a fost discriminarea făcută de guverne între
poziţia unui naţional şi a unui ne-naţional, în special în domeniul jurisdicţiei statului de sediu în ce priveşte facilităţile şi
impozitele.
47
În acelaşi sens se prezintă lucrurile în cazul O.M.S. (Cap. XV, art. 67 (a şi b)), O.M.M. (Partea XIV, art. 27), I.M.O.
(Partea XIII, art. 50), A.I.E.A. (art. XV).
55
membrilor organizaţiilor să acorde privilegii şi imunităţi apropiate personalului diplomatic sau
internaţional, dar această obligaţie este în ambele texte temperată de fraza „în măsura în care poate
fi posibil în baza procedurilor sale constituţionale”; în acest caz, tribunalele naţionale fiind cele care
interpretează procedura constituţională, ele pot interpreta atât tratatul, cât şi constituţia, iar prin
aceasta se ajunge la soluţia negării privilegiilor şi imunităţilor în discuţie).

Convenţia asupra privilegiilor şi imunităţilor O.N.U. (Convenţia generală)


În art. V din Convenţia generală se defineşte aproape în totalitate statutul funcţionarului.
Dar, deşi stabileşte privilegiile şi imunităţile minime de care beneficiază funcţionarii şi experţii în
misiune pentru O.N.U., Convenţia nu defineşte categoriile personalului căruia i se vor acorda
prerogative în conformitate cu prevederile ei (lăsând această atribuţie Secretarului general – Secţ.
17); în plus, referirile se fac la „funcţionarii de un rang comparabil făcând parte din misiunile
diplomatice” (Secţ. 18 e), la „privilegiile, imunităţile, scutirile şi facilităţile acordate în conformitate
cu dreptul internaţional trimişilor diplomatici” (secţ. 19), „aşa cum sunt acordate trimişilor străini”
– formule care nu sunt îndeajuns de precise. Pentru a compensa aceste neajunsuri ale Convenţiei, se
prevede că Secretarul general este împuternicit să specifice categoriile de funcţionari care vor fi
acoperiţi de Convenţie48 şi să renunţe la imunităţi şi privilegii ori de câte ori aceasta nu va
prejudicia interesele Naţiunilor Unite (Secţ. 20). Orice diferend izvorând din interpretarea sau
aplicarea Convenţiei urmează a fi supus C.I.J. pentru un aviz consultativ, iar avizul dat de Curte va
fi acceptat ca definitiv de către părţi (secţ. 30).
În baza prevederilor Secţiunii 18 din Convenţie, funcţionarii O.N.U.:
a) se vor bucura de imunitate de jurisdicţie pentru toate actele îndeplinite de către ei în
calitatea lor oficială (inclusiv pentru cele spuse sau scrise);
b) vor fi scutiţi de orice impozit asupra salariilor şi plăţilor făcute de O.N.U.;
c) vor fi scutiţi de orice obligaţie relativă la serviciul naţional;
d) nu vor fi supuşi, nici el şi nici consorţii şi membrii familiei lor aflaţi în întreţinerea lor,
dispoziţiilor limitând imigrarea şi formalităţilor de înregistrare a străinilor;
e) se vor bucura, în ce priveşte facilităţile de schimb, de aceleaşi privilegii ca şi funcţionarii
de un rang comparabil aparţinând misiunilor diplomatice acreditate pe lângă guvernul respectiv;
f) se vor bucura, ei, precum şi consorţii şi membrii familiei lor aflaţi în întreţinerea lor, de
aceleaşi facilităţi de repatriere ca şi trimişii diplomatici în perioada de criză internaţională;

48
Secţ. 17: „secretarul general va stabili categoriile de funcţionari cărora li se aplică dispoziţiile prezentului articol,
precum şi ale articolului VII. El va supune lista Adunării generale şi o va comunica apoi guvernelor tuturor membrilor.
Numele funcţionarilor incluşi în aceste categorii vor fi comunicate în mod periodic guvernelor membrilor”.
56
g) se vor bucura de dreptul de a importa cu scutiere de vamă mobilierul şi efectele lor
personale cu ocazia preluării primului post în ţară respectivă.
În conformitate cu secţiunea 18, în completare la imunităţile şi privilegiile menţionate în
Secţiunea 18, Secretarului general, secretarilor generali adjuncţi şi subsecretarilor generali li se vor
acorda în privinţa lor, cât şi a soţiilor şi copiilor lor minori, privilegiile şi imunitățile, scutirile şi
înlesnirile acordate în conformitate cu dreptul internaţional trimişilor diplomatici. Formula apare
obscură şi se pretează la interpretări diferite: vor avea alte privilegii şi imunităţi decât cele
enumerate (ceea ca ar însemna că imunitatea de jurisdicţie rămâne în continuare funcţională) sau
vor avea aceleaşi imunităţi şi privilegii, dar în altă structură şi întindere (deci imunitatea de
jurisdicţie devine absolută).

3.5. Dimensiunea internaţională a controlului democratic al forţelor armate


participante la operaţii multinaţionale
La nivel internaţional, controlul forţelor armate poate fi efectuat de organizaţiile
internaţionale la care statele sunt parte şi/sau de tribunale internaţionale.
În primul rând, utilizarea forţei la nivel internaţional trebuie să fie legitimă. Statele se pot
apăra individual sau colectiv, dar pentru ca acţiunile lor să fie legitime, ele trebuie să respecte
condiţii stricte, care au fost stabilite de dreptul internaţional. În funcţie de considerarea prezenţei
militare ca fiind legală sau ilegală, în conformitate cu legislaţia internaţională, se va prefigura
competenţa organului de control implicat la nivel internaţional. Intervenţiile ilegale se referă, în
principal, la ocupaţia de către forţele armate a unui teritoriu străin şi la actele ilegale comise de
forţele armate într-un teritoriu străin. Acestea vor fi, în principiu, examinate de către instanţele
internaţionale, respectiv Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), Curtea Internaţională de
Justiţie (ICJ) sau Curtea Penală Internaţională (CPI) pentru acele state care au ratificat statutul său.
Intervenţiile legale, cum ar fi cele care se referă la plasarea forţelor armate la dispoziţia unui stat de
către un alt stat pentru menţinerea păcii sau constituirea de forţe multinaţionale, au o anumită
caracteristică, deoarece ele au fost decise sau autorizate de către o organizaţie internaţională, pe
baza unui tratat internaţional, a unor acorduri speciale sau a altor instrumente, prin care s-au stabilit
responsabilităţile şi condiţiile intervenţiei militare. Organul care a autorizat sau a decis aceste
intervenţii va fi, în primul rând, organul de control, deşi instanţele internaţionale ar putea avea, de
asemenea, un cuvânt de spus.
Există diferite tipuri de organizaţii internaţionale a căror misiune este de a proteja şi de a
contribui la apărarea colectivă internaţională, pentru realizarea climatului de securitate şi pace.
Caracteristica lor comună este că existenţa lor a fost aprobată de parlamentele naţionale care prin
ratificare au decis modalităţile de control al deciziilor luate la nivelul executiv al organizaţiei.
57
Organizaţia Naţiunilor Unite are un caracter global şi un mandat larg, din partea statelor
membre, să autorizeze adoptarea de măsuri colective pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor
la adresa păcii internaţionale. Consiliul de Securitate al ONU poate decide sau autoriza o intervenţie
militară; este principalul furnizor de legitimitate a utilizării forţei. Adunarea Generală a ONU, care
este un for interguvernamental, ar trebui considerat ca organismul de control, deşi aceasta nu poate
decât să facă recomandări cu privire la aceste aspecte şi să aprobe bugetul ONU, în cadrul căruia
misiunile şi operaţiile internaţionale sunt finanţate. Chiar dacă acest control ar putea părea marginal,
este de menţionat că Adunarea Generală a ONU a întărit condiţiile de autorizare sau de utilizarea
forţei prin identificarea a cinci criterii suplimentare de legitimitate: gravitatea pericolului, scop
corespunzător, ultimă instanţă, mijloace proporţionale şi echilibrul consecinţelor.
La nivel regional, instituţiile inter-parlamentare din cadrul sau legate de organizaţiile
internaţionale, care se ocupă de probleme internaţionale de securitate şi de apărare, au o putere
limitată de control. Adunarea Parlamentară a Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord apare mai
mult ca o legătură între parlamente şi Alianţă decât ca un organ de control al deciziilor luate de
către organismul de luare a deciziilor în cadrul NATO.
Adunarea Uniunii Europei Occidentale, care este chiar prima adunare europeană
interparlamentară pentru probleme de securitate şi de apărare, care şi-a transferat activităţile sale
operaţionale către Uniunea Europeană, este principalul forum cu rol de cooperare al parlamentelor
naţionale în probleme de apărare.
În Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a
Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, intrat în vigoare la întâi decembrie 2009, cunoscut
şi ca Tratatul de la Lisabona sau Tratatul de reformă al UE, Protocolul privind rolul parlamentelor
naţionale în UE, indică complementaritatea lucrărilor parlamentarilor naţionali şi membrilor
Parlamentului European şi recunoaşte necesitatea unei cooperări mai strânse între acestea. În timp
ce protocolul, care este anexat la Tratatul de reformă, deschide posibilităţi suplimentare pentru
dialog interparlamentar cu privire la politica de securitate şi apărare comună, acesta este insuficient,
pentru că nu merge mai departe de a propune organizarea de conferinţe drept cadru pentru dialog.
Dar, Adunarea a afirmat de mai mulţi ani, atât în rapoartele sale, cât şi în dialogul cu guvernele
statelor membre, că în interesul legitimităţii democratice, politica externă, de securitate şi apărare
europeană, trebuie să fie supuse unui control democratic a parlamentarilor naţionali reuniţi într-o
Adunare Europeană interparlamentară49.
La nivel internaţional, instanţele internaţionale joacă un rol important în supravegherea
forţele democratice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Penală Internaţională şi Curtea

49
Costel Dediu, Aspecte juridice ale planificării şi desfăşurării operaţiilor multinaţionale, Teză de doctorat,
Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2010.
58
Internaţională de Justiţie au contribuit mult la dezvoltarea şi punerea în aplicare a normelor
internaţionale, cum ar fi cele de protecţie a drepturilor individuale ale personalului militar,
legalitatea utilizării forţei, precum şi definirea crimelor internaţionale. Cu toate acestea, politica
externă şi de securitate comună şi politica europeană de securitate şi de apărare, ca atare, sunt
excluse de la jurisdicţia Curţii Europene de Justiţie.
Pentru a înţelege cadrul general de control democratic al forţelor armate, este important să
se ţină cont de dimensiunea internaţională a utilizării forţei, împreună cu problemele şi deficitele
inerente în proiectarea mecanismelor de control.
În momentul în care se pune problema dislocării de trupe pentru a participa la misiuni
internaţionale de menţinere a păcii, o serie întreagă de probleme de responsabilitate democratică
apar, cum ar fi cele privind autoritatea şi responsabilitatea pentru deciziile de a disloca forţele
militare, selectarea obiectivelor, suportarea riscurilor şi implementarea mandatelor. Astfel, în scopul
de a stabili cu exactitate ce acte şi probleme ar trebui să fie sub controlul democratic al forţelor
armate, este necesar să se analizeze diferite tipuri de prezenţe ale forţelor armate pe un teritoriu
străin. Pentru identificare, cine – la nivel internaţional – ar trebui să exercite acest control, este
important să se clarifice statul sau organismul internaţional responsabil de actele forţelor armate
într-un teritoriu străin, ţinând cont de posibilitatea apariţiei unor anumite situaţii specifice şi de
normele juridice internaţionale şi principiile aplicabile în fiecare situaţie. Identificarea statului
responsabil, la nivel internaţional, este relevantă pentru dimensiunea internă de control, pentru că
alocarea responsabilităţii unui anumit stat dă posibilitatea ca mecanismele interne de control, aşa
cum sunt descrise mai sus, să fie utilizate în acest scop.
În caz de infracţiuni comise de către membrii forţele armate ale unui stat în timpul ocupaţiei
unui teritoriu străin de către astfel de forţele armate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis
în mai multe cazuri că responsabilitatea internaţională aparţine statului ocupant, cu condiţia ca
forţele sale armate să exercite controlul total şi efectiv asupra teritoriului străin ocupat. Relevante
pentru acest tip de prezenţă militară străină sunt speţele de la CEDO: cazurile Loizidou contra
Turcia, Cipru contra Turciei, Ilaşcu și alţii contra Federaţiei Ruse şi Republicii Moldova. În Issa şi
alţii contra Turciei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reiterat acelaşi raţionament – în cazul
actelor comise în caz de ocupaţie, de către forţele armate, ale unui teritoriu străin, controlul trebuie
să fie exercitat la nivel internaţional de către organismele internaţionale, precum şi de Consiliul de
Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite şi instanţele judecătoreşti internaţionale, iar, la nivel
intern, de către autorităţile statului ocupant.
Responsabilitatea în caz de acte ilegale comise de forţele armate într-un teritoriu străin, în
alte situaţii decât ocupaţie (în timpul unei intervenţii militare într-un teritoriu străin care nu
îndeplineşte condiţiile autoapărare legitimă) a fost evaluată de către instanţele judecătoreşti şi de
59
tribunalele internaţionale. Inter alia, sunt relevante aici: cazul judecat de Curtea Internaţională de
Justiţie referitor la activităţile militare şi paramilitare în/şi împotriva Nicaragua (Nicaragua contra
Statele Unite ale Americii; Hotărârea din 27 iunie 1986); cazul judecat de Tribunalul Penal
Internaţional pentru fosta Iugoslavie referitor la Dusko Tadic (Hotărârea Curţii de Apel din 15 iulie
1999); cazul judecat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului referitor la Issa şi alţii contra
Turciei. S-a arătat că, în mod natural, responsabilitatea aparţine statului intervenient pentru actele
forţelor sale armate. Deci, în astfel de situaţii, controlul trebuie să fie exercitat la nivel internaţional
de către foruri internaţionale, cum ar fi Consiliul de Securitate şi instanţele judecătoreşti
internaţionale, iar, la nivel intern, de către autorităţile stat intervenient.
În ceea ce priveşte situaţia bazelor militare străine, Comisia de la Veneţia a examinat
problematica referitoare la obligaţiile juridice internaţionale ale statelor membre ale Consiliului
Europei în materia facilităţilor secrete de detenţie şi transportului interstatal de prizonieri.50
Responsabilitatea pentru actele forţelor armate dintr-o bază militară străină pe teritoriul statului
primitor revine statului trimiţător, dar distribuţia (între cele două state) a competenţelor de control
este reglementată în principal de acordul bilateral dintre cele două state (un acord de cooperare de
apărare sau acordul bilateral privind statutul forţelor, în cazul în care un acord multilateral privind
statutul forţelor nu este aplicabil).
Situaţia forţelor armate ale unui stat plasate la dispoziţia unui alt stat este acoperită de regula
stabilită în articolul 6 din Proiectul de articole privind responsabilitatea statelor, adoptat de către
Comisia de Drept Internaţional51 a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite în 2001:
„Conduita unui organ pus la dispoziţia unui stat de către un alt stat va fi considerată un act al
acelui din urmă stat în conformitate cu dreptul internaţional în cazul în care organul acţionează în
exercitarea elementelor de autoritate guvernamentală ale statului la a cărui dispoziţie a fost pus.”
În comentariu la acest articol, Comisia de Drept Internaţional a subliniat că „simplul ajutor sau
asistenţa oferite de către organele unui stat unui alt organ pe teritoriul celui din urmă nu sunt
acoperite de articolul 6. De exemplu, forţele armate pot fi trimise pentru a ajuta un alt stat, în
exercitarea dreptului de autoapărare colectivă sau în alte scopuri. În cazul în care forţele în cauză

50
Vezi pe larg Opinia privind obligaţiile legale internaţionale ale statelor membre ale Consiliului Europei în ceea ce
priveşte facilităţile de detenţie secretă şi transportul de prizonieri între state, adoptată de Comisia de la Veneţia în cea
de a 66-a sesiune plenară 17-18 martie 2006, disponibilă la: http://www.venice.coe.int:80/docs/2006/CDL-
AD(2006)009-e.asp
51
Codificarea în dreptul internaţional reprezintă operaţiunea de grupare și sistematizare a normelor dreptului
internaţional public, în scopul asigurării unităţii acestor norme, a precizării conţinutului lor și a înlăturării eventualelor
contradicţii dintre ele. Obiectul codificării l-a constituit, în primul rând, normele cutumiare. Codificarea oficială se
realizează prin acordul statelor, în cadrul organizaţiilor internaţionale sau al conferinţelor și are un caracter obligatoriu.
În cadrul O.N.U. s-a creat un organism specializat cu atribuţii în domeniul codificării dreptului internaţional – Comisia
de Drept Internaţional, formată din experţi cu pregătire juridică. Codificări cu valoare deosebită sunt considerate:
Convenţiile asupra dreptului mării (Geneva, 1958), Convenţia privind relaţiile diplomatice (Viena, 1961), Convenţia
asupra relaţiilor consulare (Viena, 1963), Convenţia privind dreptul tratatelor (Viena, 1969).
60
rămân sub autoritatea statului trimiţător, ele exercită elemente de autoritate guvernamentală ale
statului respectiv şi nu ale statului primitor. Situaţii pot apărea, de asemenea, în cazul în care
organul unui stat acţionează pe baza unor instrucţiuni comune ale propriului sau altui stat sau
poate exista o singură entitate, care este un organ comun al mai multor state. În aceste cazuri,
conduita în cauză este atributabilă ambelor state în conformitate cu alte articole din acest capitol.”
Deci, în cazul forţelor armate ale unui stat plasate la dispoziţia unui alt stat, controlul va fi exercitat,
la nivel intern, de către autorităţile statului la a cărui dispoziţie forţele au fost plasate, în măsura în
care condiţiile stabilite prin articolul 6 din Proiectul de articole ale Comisiei de Drept Internaţional
privind răspunderea statului sunt îndeplinite. În cazul în care forţele în cauză rămân sub autoritatea
statului trimiţător, exercitând elemente ale autorităţii guvernamentale ale acestui stat mai degrabă
decât ale statului primitor, controlul va fi exercitat, la nivel intern, de către autorităţile statului
trimiţător. În cazul în care forţele armate ale unui stat acţionează pe baza unor instrucţiuni comune
ale propriului stat sau ale unui alt stat, controlul va fi exercitat, la nivel intern, de către autorităţile
din ambele state. La nivel internaţional, controlul va fi exercitat de către organismele internaţionale
competente.
Responsabilitatea pentru actele comise de către forţele armate care iau parte la operaţiuni de
menţinere a păcii (sau coaliţii multinaţionale) decise sau autorizate de către Consiliul de Securitate
al Naţiunilor Unite a fost examinată de către diferitele foruri internaţionale, inclusiv de instanţele
internaţionale.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului îşi bazează raţionamentele sale, în cazul mai sus
menţionat, pe lucrări ale Comisiei de la Veneţia. În avizul cu privire la drepturile omului în Kosovo:
posibilitatea stabilirii mecanismelor de revizuire, Comisia de la Veneţia a declarat: „contingentele
KFOR sunt grupate în patru brigăzi multinaţionale”. Trupele KFOR provin de la 35 state NATO şi
non-NATO. Deşi brigăzile sunt responsabile pentru o anumită zonă de operaţiuni, toate acestea cad
„sub comanda şi controlul unificat” (Rezoluţia 1244 a Naţiunilor Unite, anexa 2, alin. 4). „Comanda
şi controlul unificat” este un termen militar, care cuprinde numai o formă limitată de transfer de
putere asupra trupelor. Naţiunile contributoare cu trupe [TCNs], nu au transferat „comandă
completă” asupra trupelor lor. Când TCNs contribuie cu trupe la o operaţie condusă de NATO, de
obicei ele transferă numai puteri limitate de „control operaţional” şi/sau „comandă operaţională”.
Aceste puteri dau comandantului NATO dreptul de a da ordine de natură operaţională
comandanţilor unităţilor naţionale respective. Comandanţii naţionali trebuie să pună în aplicare
astfel de ordine, pe baza propriei lor autorităţi naţionale. Comandanţii NATO nu pot da alte tipuri
de ordine (de exemplu, cele care afectează statutul personal a unui soldat, inclusiv luarea măsurilor
disciplinare), după cum comandanţii NATO, în principiu, nu au dreptul de a da ordine individuale
militarilor.
61
În caz de infracţiuni comise de către forţele armate care iau parte la operaţiuni de menţinere
a păcii (sau coaliţii multinaţionale) decise sau autorizate de către Consiliul de Securitate al
Organizaţiei Naţiunilor Unite, controlul este exercitat, la nivel internaţional, de către Organizaţia
Naţiunilor Unite, în cazul în care forţe armate sunt puse la dispoziţia ONU sau ONU exercită
controlul efectiv asupra lor. În acelaşi timp, statele contributoare îşi păstrează controlul pe probleme
disciplinare şi penale, precum şi puterea de a îşi retrage militarii în orice moment.
În legătură cu problemele de mai sus, întrebarea referitoare la aspectele comenzii străine
asupra militarilor sau unităţilor naţionale este una importantă şi nerezolvată încă. Subordonarea
personalului sau unităţilor comenzii superioare a forţelor armate străine este o problemă importantă
legată de controlul forţelor armate, nedezbătută, din păcate, în profunzime de mediul academic. Mai
mult decât atât, în general, statele nu ridică întrebări constituţionale în ceea ce priveşte transferul de
autoritate asupra trupelor în cooperarea militară multinaţională şi în ceea ce priveşte limitele în
exercitarea transferului drepturilor lor suverane în domeniul apărării. În fapt, constituţiile nu au
norme cu privire la această problemă. Mai mult, dezbaterea permisibilităţii subordonării forţelor
armate unei comenzi străine este, de asemenea, săracă.
Un alt subiect este problematica transferului de competenţe de comandă entităţilor
internaţionale de securitate colectivă. În cazul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, de
exemplu, acest transfer de competenţe a fost limitată la anumite competenţe de comandă, în funcţie
constituţia statelor membre. Sistemul juridic german prevede că dacă un militar primeşte un ordin
de la un superior acest ordin este revocabil şi limitat în timp şi domeniu de aplicare, dacă ordinul ce
trebuie îndeplinit vine de la un comandant străin. Chestiunea necesităţii aprobării unei legislaţiei
specifice pentru un transfer general de putere unui comandant străin rămâne deschisă.
Participarea naţională la misiuni internaţionale de pace a devenit o problemă importantă de
politică externă şi de apărare, care este de interes direct pentru parlamente.
Unele constituţii fac trimitere explicită la autorizarea pentru a trimite trupe pentru a participa
la misiuni în afara frontierelor lor52. Instrumentele juridice, la dispoziţia parlamentelor, pentru a
direcţiona politica guvernului naţional cu privire la acest subiect diferă în funcţie de tradiţiile şi
dispoziţiile constituţionale. Principalul indicator al rolului unui anumit parlament în desfăşurarea de
trupe în străinătate constă în competenţa de a aproba formal participarea naţională la o operaţie,
înainte ca personalul naţional să fie dislocat în misiune. Folosind acest indicator se pot desprinde
52
Constituţia României, republicată, stipulează în art. 118 alin. (1) „Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului
pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei
constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte, armata contribuie la
apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni privind menţinerea sau restabilirea păcii.”
Legea 42 din 15 martie 2004, privind participarea forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român,
publicată în Monitorul Oficial 242 din 18 martie 2004, introduce principiul potrivit căruia aprobarea Parlamentului este
necesară „în situaţia în care trimiterea forţelor armate în afara teritoriului statului român în misiunile prevăzute la art.
2 lit. b) și d) nu se face în baza unui tratat internaţional la care România este parte”.
62
trei grade de implicare în trimiterea trupelor în străinătate: ridicat, pentru parlamentele cu putere de
autorizare prealabilă; mediu, pentru parlamentele a căror putere de autorizare prealabilă este limitat
de excepţii semnificative; şi scăzut, pentru parlamentele fără puterea de autorizare prealabilă.
Dacă există interese comune, naţiunile vor intra în parteneriate politice, economice şi
militare. Aceste parteneriate pot apărea atât la nivel regional, cât şi global, după cum naţiunile
vizează oportunităţi pentru a-şi promova interesele sau urmăresc asigurarea reciprocă împotriva
ameninţărilor de securitate percepute sau reale. Factori de ordin cultural, psihologic, economic,
tehnologic, precum şi factori de ordin politic influenţează împreună constituirea şi funcţionarea
alianţelor sau coaliţiilor militare.
În timp ce alianţele formează baza pentru a răspunde unei varietăţi de ameninţări regionale
sau globale, coaliţiile sunt create pentru scopuri limitate şi pentru o perioadă limitată de timp.
Aceste diferenţe impun planificatorilor militari abordări diferite. Planificatorii trebuie să analizeze
în profunzime scopurile politice ale fiecărui stat contributor înaintea oricărei planificări detaliate
plecând de la următoarele ipoteze-cheie:
a. Operaţiunile militare viitoare sunt susceptibile de a fi din ce în ce mai mult multinaţionale
în caracter;
b. Operaţia multinaţională poate fi efectuată în cadrul unei alianţe sau prin formarea unei
coaliţii;
c. Este recunoscută nevoia crescândă de a fi mai bine pregătiţi pentru operaţii specifice unei
coaliţii;
d. În cele mai multe cazuri, operaţiile unei coaliţii vor fi facilitate prin selecţia unei naţiuni
lider;
e. Este imperios necesară existenţa unei entităţi sau organizaţii internaţionale recunoscute
(de exemplu, Organizaţia Naţiunilor Unite), care să impună sancţiuni şi să supravegheze activitatea
coaliţiei53.

53
Multinational Interoperability Council, Coalition Building Guide, May 2005, p. 13, http://www1.apan-
info.net/DesktopModules/Bring2mind/DMX/Download.aspx?TabId=3772&DMXModule=9502&Command=Core_Do
wnload&EntryId=6355&PortalId=41
63
CAPITOLUL 4
POLITICI ALE OSCE ȘI ALE NATO ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII
EUROATLANTICE
4.1. Politici de securitate şi de comunicare strategică ale O.S.C.E. pentru
managementul crizelor şi pentru protejarea bunurilor culturale
Prin intermediul instituţiilor şi reţelei proprii de informaţii, OSCE monitorizează
îndeaproape toate situaţiile tensionate din cadrul statelor membre (57 de state) care pot duce la
apariţia unui conflict şi întreprinde acţiunile preventive necesare cât mai rapid posibil.
O.S.C.E. este o organizaţie activă atât prin intermediul acţiunilor de avertizare timpurie şi
negociere a conflictului pe care le întreprinde, cât şi prin acţiuni de reabilitare postconflict (Ucraina,
Caucaz şi Asia Centrală). De asemenea, O.S.C.E. cooperează cu O.N.U., precum şi cu alte
organizaţii internaţionale implicate în managementul crizelor şi prevenirea conflictelor.
Componentele sistemului organizaţional OSCE active în acest domeniu sunt:
- Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale;
- Centrul de Prevenire a Conflictelor;
- Unitatea Strategică pentru Probleme de Poliţie.
Instituţia Înaltului Comisar pentru Minorităţi Naţionale a fost creată de cea de-a X-a
Conferinţă de Securitate şi Cooperare Europeană, din anul 1992.
Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale îşi îndeplineşte dublul său rol: de avertizare şi
de mobilizare a resurselor O.S.C.E. pentru declanşarea acţiunilor preventive, în baza unui mandat
care îi conferă libertate de acţiune, independenţă şi iniţiativă.
Centrul de Prevenire a Conflictelor sprijină preşedintele executiv, precum şi alte organisme
O.S.C.E., în rezolvarea problemelor care privesc avertizarea timpurie, prevenirea conflictelor,
managementul crizelor şi reabilitarea postconflict. Centrul de Prevenire a Conflictelor este
principalul organism de susţinere a misiunilor O.S.C.E. în zonele de conflict, asigurând
implementarea şi executarea deciziilor politice ale organizaţiei. Totodată, pe lângă sprijinul
îndeplinirii sarcinilor misiunii, Centrul de Prevenire a Conflictelor asigură cooperarea tuturor
organismelor O.S.C.E. în zona de conflict şi legătura acestora cu celelalte organisme de negociere
pentru cooperarea cu alte organizaţii internaţionale implicate în soluţionarea conflictului respectiv.
Prin intermediul reţelei de comunicaţii O.S.C.E., Centrul de Prevenire a Conflictelor asigură
legătura între capitalele ţărilor membre, sprijinind participarea statelor în implementarea măsurilor
de securitate sporită (Confidence and Security-Building Measures), convenite în documentul de la
Viena, semnat în anul 1999.

64
Comunicarea în situaţiile de criză şi de conflict se exprimă prin prisma politicilor care
conferă direcţiile generale de acţiune şi se propun astfel soluţii de pace şi securitate.
Atunci când se confruntă cu o situaţie cu un potenţial de criză OSCE foloseşte o serie de
instrumente, în etape, al căror scop este evaluarea, monitorizarea, intervenţia şi rezolvarea
problemei.
În situaţii de precriză, OSCE poate iniţia misiuni pentru strângerea datelor şi misiuni ale
raportorilor materializate prin desfăşurarea unor vizite pe termen scurt ale reprezentanţilor şi
experţilor din statele membre în regiunea cu potenţial de criză.
Pentru prevenirea pe termen lung a conflictelor, gestionarea crizelor, rezolvarea conflictelor
şi reabilitarea postconflict a unei regiuni, organizaţia poate trimite reprezentanţi personali ai
preşedinţiei OSCE, care au un mandat precis referitor la sarcinile ce le sunt desemnate şi care pot
lua forma consilierii, negocierii,medierii, monitorizării etc.
Aceste modalităţi se înscriu în cadrul mecanismelor pentru rezolvarea paşnică a conflictelor
şi constituie proceduri care facilitează contactul direct și negocieri cu părţile in conflict pentru
medierea între părţile conflictuale şi care pun în aplicare mecanisme de comunicare şi abilităţile
negociatorilor, consilierilor sau raportorilor în relaţiile dezvoltate pe teren cu diferiţii actori locale,
structuri guvernamentale şi nonguvernamentale sau cu alte organizaţii internaţionale.
OSCE comunică în mod strategic, foloseşte comunicarea ca instrument în prevenirea
crizelor şi conflictelor şi îşi exercită o anumită influenţă menţinându-se relevantă ca organizaţie
regională importantă.

4.2. Politici și strategii de securitate și de comunicare strategică ale NATO


NATO şi-a constituit organisme specializate în studierea, cunoaşterea şi gestionarea crizelor.
În viziunea Alianţei, criza este „o situaţie naţională sau internaţională caracterizată prin existenţa
unei ameninţări la adresa intereselor, obiectivelor şi a valorilor prioritare ale părţilor implicate.
În conflictul din Libia, intervenţia militară a NATO a fost amplu comentată şi negociată între
adepţii intervenţionismului (în special Franţa, Marea Britanie şi SUA)54 şi cei ai
nonintervenţionismului, adepţi ai negocierii şi dialogului politic (în special Germania, care s-a
abţinut, alături de alte 4 state, la votarea în Consiliul de Securitate al ONU a Rezoluţiei 1973, care
a stat la baza intervenţiei militare aeriene). Deşi apreciem existenţa unor interese geopolitice
diferite în regiune, constatăm în acelaşi timp poziţionări diferite şi în lumina unui model sau altul de
abordare politică a păcii şi securităţii.

54
Intervenţia militară în Libia s-a desfăşurată iniţial sub forma a trei operaţii militare independente (19 -31 martie
2011), conduse de către Franţa (operaţia ,,Harmattan”), SUA (operaţia ,,Odissey Dawn”) şi Anglia (operaţia ,,Ellamy”),
care s-au ,,unificat” ulterior sub comanda NATO în cadrul operaţiei militare întrunite ,,Unified Protector” (31 martie –
31 octombrie 2011).
65
Revenind la exemplul Libia, NATO a preluat comanda militară a acţiunilor răspunzând
astfel unei tendinţe exprimată la nivelul comunităţii internaţionale, respectiv pentru a oferi o soluţie
colectivă, în cadrul unei organizaţii, la situaţia de criză.
În situaţii de criză sau conflict comunicarea este adaptată şi se desfăşoară conform unei linii
stabilite de viziunea politică undeva la intersecţia acestor modele teoretice la care remarcăm
elementul comun al construcţiei securităţii pe bază de parteneriat. NATO arată că ,,dialogul şi
cooperarea cu partenerii pot aduce o contribuţie concretă pentru sporirea securităţii
internaţionale”55. Dacă la nivel strategic politicile NATO au fost dintotdeauna deschise
parteneriatului, cooperării şi dialogului, astăzi, la nivel operaţional şi tactic, atunci când vorbim de
managementul crizelor sau desfăşurarea unor operaţii militare de stabilizare şi sprijin sau
reconstrucţie dialogul înseamnă de cel mai multe ori comunicare interculturală, care, aşa cum se
relevă în viziunea ONU de luptă împotriva terorismului, devine ea însăşi o formă de comunicare
strategică în sprijinul procesului de pace.
La un alt nivel, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) sprijină eforturile
depuse de ONU pentru pace şi participă activ în slujba realizării obiectivelor globale pe linie de
securitate.
Din perspectiva noastră NATO are cea mai coerentă strategie de management al crizelor şi
conflictelor în care rolul comunicării este esenţial şi poate fi evidenţiat în legătură cu următoarele
aspecte: intensificarea schimbului de informaţii între structurile de informaţii, între structurile
operaţionale la nivelul diferitelor comandamente NATO, între structurile de informaţii naţionale ale
statelor membre şi cele de la nivelul comandamentelor NATO56, precum şi între structurile NATO
şi alte agenţii şi structuri informative din afara organizaţiei; dezvoltarea unei capacităţi civile
capabile să asigure interfaţa într-un mod eficient cu partenerii civili, în zonele de operaţii, spaţiile
de criză sau conflict57; lărgirea şi intensificarea dialogului politic între statele aliate, dar şi cu statele
partenere, atât în cadrul unor întâlniri cu caracter regulat, dar şi în contextul acţiunilor comune în
situaţii de criză, în toate stadiile de evoluţie: înainte, pe timpul şi după terminarea acesteia. 58
Securitatea este considerată de NATO prin prisma unui management eficient unde ,,cea mai
bună metodă de a manageria conflictele este de a preveni producerea lor.”59 În acest sens şi în
conformitate cu direcţiile de acţiune cuprinse în noul concept strategic (Active Engagement, Modern
Defence, Lisabona, 2010) NATO monitorizează în mod continuu şi analizează mediul de securitate
55
A se vedea NATO Strategic Concept, Lisabona, noiembrie 2010, punctul 29.
56
În octombrie 2006, la Molesworth, Marea Britanie, a fost înfiinţată structura NATO Intelligence Fusion Centre, cu
rolul de a culege şi prelucra informaţii din mediul internaţional (cu sprijinul structurilor naţionale de informaţii ale
ţărilor membre) şi exploatarea acestora în folosul organizaţiei.
57
A se vedea rolul şi activitatea structurii Civil Emergency Planning Committee, în cadrul NATO.
58
Vezi Security through Crisis Management, în NATO Strategic Concept: Active Engagement, Modern Defence,
Lisabona, 2010.
59
NATO Strategic Concept: Active Engagement, Modern Defence, Lisabona, 2010, punctul 22.
66
internaţional pentru a preveni situaţiile de criză şi a fi în măsură să intervină proactiv înainte ca
acestea să se dezvolte şi să ia forma unor conflicte mai ample.
În perspectiva schimbărilor care au loc în arhitectura ameninţărilor globale şi a provocărilor
reprezentate de emergenţa unor noi riscuri şi vulnerabilităţi (atacurile cibernetice, pirateria,
securitatea energetică, traficul ilegal de armament, droguri şi persoane, proliferarea nucleară,
dezvoltarea tehnologiilor militare moderne)60, Alianţa consideră cooperarea extinsă şi parteneriatul
în centrul preocupărilor de securitate. În acest sens, ,,promovarea securităţii internaţionale prin
cooperare”61 reprezintă un deziderat în cadrul noului concept strategic al Alianţei, alături de
continuarea politicii de extindere cu noi membri a organizaţiei (enlargement), iar managementul
crizelor depinde mai mult ca în trecut de eficienţa diplomaţiei preventive şi a sistemului de alarmare
şi avertizare timpurie, care sunt îmbunătăţite acum prin punerea în practică a unei politici noi şi
flexibile de parteneriat.
Pentru a reuşi să promoveze un model sau altul de securitate NATO accentuează politica pe
nevoia unei comunicări efective şi eficiente cu alte state şi organizaţii, iar conceptul doctrinar de
comunicare strategică susţine în mod practic acest obiectiv. În cadrul abordării comprehensive a
securităţii şi a modelului propus de NATO, comunicarea strategică se dezvoltă la nivel strategic,
operaţional şi tactic efectul urmărit fiind cooperarea între toţi actorii relevanţi ai mediului
internaţional, regional şi local, state şi organizaţii, militari şi civili şi participarea complementar şi
sinergic la construcţia mediului de securitate.62 Abordarea comprehensivă are la bază comunicarea
strategică, care devine astfel o funcţie şi o responsabilitate a factorului politic şi a conducerii
politico-militare din perspectiva nevoii de stabilire a unor canale de comunicare, relaţii de
parteneriat şi cooperare, prin contacte stabilite la nivel strategic în plan internaţional, cu diferite
state şi organizaţii pentru suportul acţiunilor şi operaţiilor militare în sprijinul păcii. Eforturile şi
acţiunile militare multinaţionale din Afganistan, Libia sau Kosovo sunt efecte ale comunicării
strategice, dezvoltată în acest caz prin aportul diplomaţiei.
În mediul geopolitic actual, caracterizat de lupta acerbă a statelor naţiuni pentru dezvoltare,
accesul la resurse şi noi pieţe de desfacere, în care interesele acestora diferă şi se intersectează cu
cele ale actorilor nonstatali, corporaţii şi organizaţii internaţionale deopotrivă, comunicarea
strategică reprezintă atât o componentă a unei geostrategii complexe pusă în slujba păcii, în raport
cu nevoia comună, generală a tuturor actorilor de afirmare a propriilor interese în cadrul unui climat
stabil, de pace şi securitate, dar şi o componentă esenţială pentru realizarea obiectivelor naţionale
sau de organizaţie într-o lume aflată în competiţie şi în transformare.

60
Vezi The Security Environment, în NATO Strategic Concept, Lisabona, 2010.
61
NATO Strategic Concept: Active Engagement, Modern Defence, Lisabona, 2010. punctul 26 (Titlu).
62
A se vedea punctul 6 din Bucharest Summit Declaration, NATO Press Release (2008) 049.
67
Politicile NATO sau succesul acţiunilor militare nu pot găsi suportul unei populaţii sau a
diferiţilor actori din spaţiului social în afara unui proces susţinut şi coerent de comunicare
strategică. Valorile organizaţiei trebuie acum afirmate şi mai mult promovate, în special când
acţiunea Alianţei transcede arealul transatlantic şi al spaţiului lumii occidentale, în zone şi culturi
diferite.
Dacă din punct de vedere informaţional comunicarea strategică atrage în mod implicit
promovarea şi actualizarea continuă a imaginii Alianţei prin expunerea valorilor şi a principilor
organizaţiei, a aspiraţiilor şi intereselor în planul relaţiilor de securitate euro-atlantică şi globală, pe
de altă parte, din punct de vedere relaţional, în mod complementar prin dialog şi comunicare NATO
întăreşte coeziunea în jurul acestor idei, în plan intern, la nivelul membrilor organizaţiei, dar şi în
plan extern, prin atragerea de noi aliaţi şi nu în mod necesar de noi membri ai organizaţiei.
Puterea NATO nu este numai de natură militară ci şi ideologică şi în fapt forţa ideologică a
unor idealuri comune menţin în prezent relevanţa organizaţiei care este acum actualizată prin
discurs şi comunicare făcând astfel posibilă includerea de noi membri şi atragerea de noi parteneri.
Comunicarea strategică se reflectă la nivelul conducerii strategice a NATO în capacitatea de
a mobiliza o gamă largă de mijloace şi instrumente, atât civile cât şi militare în efortul
comprehensiv de prevenire şi management al crizelor, de diminuare a riscurilor şi de asigurare a
unui echilibru de securitate în spaţiul transatlantic şi în afara acestuia. Iniţiative precum Istambul
Cooperation Initiative, Mediterranean Dialogue, NATO – Rusia Council, NATO – Ukraine
Commission sau desfăşurarea de operaţii militare în Kosovo, în Mediterană (Operation Active
Endeavour) şi Oceanul Indian (Operation Ocean Shield), în Afganistan (Misiunea ISAF) sau în Irak
(NATO Training Mission in Iraq, NTM-I) arată valenţele globale pe care înţelege să şi le asume în
prezent organizaţia, acestea reprezentând în fapt o materializare a comunicării strategice dezvoltată
anterior operaţionalizării oricărui concept. În condiţiile mereu în schimbare a arhitecturii relaţiilor
internaţionale şi a proliferării ameninţărilor asimetrice aceste iniţiative trebuiesc acum actualizate şi
viguros explicate, susţinute informaţional în faţa opiniei publice şi relaţional, prin dezvoltarea
întregului lor potenţial în interesul comun al Alianţei şi al statelor participante.
NATO - ONU. NATO şi ONU au devenit parteneri la iniţiativa de construire a securităţii la
nivel global. Potenţialul acestei relaţii este imens, scopul ambelor organizaţii constă în promovarea
păcii şi securităţii, încurajarea relaţiilor de prietenie între state şi, nu în ultimul rând, în a acţiona,
atunci când este necesar, să se răspundă prin operaţii de securitate colectivă.
Raporturile-NATO-UE. Astăzi, când majoritatea statelor membre UE sunt şi state membre
NATO, una din provocările majore de actualitate este gestionarea relaţiilor NATO-UE. Tendinţa în
relaţiile NATO-UE va fi de bună cooperare. Cooperarea NATO cu UE are toate premisele de se
dezvolta, celor două organizaţii fiindu-le comune nu numai valorile după care se ghidează în
68
acţiune, ci şi interesele de securitate globală şi economice.
Relaţiile NATO - OSCE. Una din caracteristicile perioadei post-Război Rece în ceea ce
priveşte cooperarea internaţională, fiind chiar un model în acest domeniu, este dezvoltarea unei
apropiate relaţii de cooperare între NATO şi OSCE. Încă din 1996, NATO şi OSCE s-au angajat
într-o continuă dezvoltare a proceselor de interacţiune politică şi cooperare, fapt ce s-a materializat
şi în contactele frecvente dintre oficialii celor două organizaţii. Concretizarea practică a bunei
cooperări dintre cele două organizaţii a avut rezultate remarcabile în teren, astfel a putut fi realizată
acţiunea comună de monitorizare şi implementare a sancţiunilor şi de verificare a controlului
armelor în Balcani. Forţa de implementare NATO (IFOR) şi Forţa de stabilizare (SFOR) au furnizat
sprijinul necesar pentru operaţiile din teren ale OSCE în Bosnia şi Herţegovina privind asigurarea
securităţii personalului OSCE şi asigurarea de asistenţă umană şi materială la pregătirea alegerilor.

69
CAPITOLUL 5
POLITICI ALE UNIUNII EUROPENE ÎN DOMENIUL SECURITĂȚII
REGIONALE ȘI STRATEGII COMUNITARE PENTRU PROTEJAREA
CULTURII
5.1Evoluţii socio-economice și culturale pentru securitatea umană în spaţiul european
Destinul Europei a fost determinat in decursul secolelor de extinderea libertăţilor
individuale, a francizelor economice, care erau privilegii rezervate anumitor grupuri umane, cu
particularităţi regionale.
Spaţiul european s-a delimitat în cursul unor războaie şi invazii barbare. Începe prin ruperea
în două a Imperiului Roman, rupere care consacra împărţirea făcută de Theodosie, în anul 395 d.H.
Împărţirea odată înfăptuită (395), pars Occidentis va cunoaşte o serie de cataclisme pe cele
trei frontiere care o învăluiesc: la nord-est, de-a lungul Rinului şi al Dunării; la sud, în Mediterana;
pe întinsele ei frontiere oceanice, din Danemarca în Gibraltar. Aceste pericole, reacţiile pe care le-
au provocat, vor delimita spaţiul european.
La nord-est, limesul dublu al Rinului şi al Dunării nu a rezistat presiunilor barbarilor care se
retrăgeau din faţa hunilor: în 405, puternicul val agresor al lui Radagaise ajungea în Italia şi ocupa
Toscana. La 31 decembrie 406, mai multe popoare barbare trec Rinul îngheţat, în apropiere de
Mainz, şi ocupă provinciile galeze.
Pacea revine pe continentul european după eşecul atacurilor hunilor pe Câmpiile Catalonice,
în 451. Galia merovingiană reconstituie frontiera Rinului, deplasând-o spre est; carolirgienii o vor
menţine departe de fluviu, supunând autorităţii lor întreaga Germanie. Convertirea la creştinism,
realizată de Sfântul Bonifaciu, consolidează această extindere spre est. Occidentul reuşeşte
expansiunea acolo unde eşuase prudenţa lui imperatorilor romani, a lui Augustus şi a lui Tiberiu.
De atunci, Germania a protejat lumea occidentală de campaniile militare asiatice. Au avut
meritul de a-i opri pe cavalerii unguri la Merseburg (933) şi de a-i zdrobi apoi la Augsburg (955).
Sfântul Imperiu Romano-Germanic şi-a găsit raţiunea de a fi în anul 962, când a substituit
Imperiului carolungian (întemeiat de Carol cel Mare în anul 800).
Astfel, frontiera de est nu mai era ameninţată, se întindea prin consolidarea unor state
creştine (Polonia, Ungaria, Boemia, Transilvania), o dată cu înaintarea colonizării germanice
(secolele XI-XIII). În această zonă a Europei va a fost pace până la imensul val migrator mongol
(anul 1240), atacuri militare oprite la extremitatea estică a Poloniei şi a Mării Adriaticii. Rusia
kieviană a fost ocupată.

70
Spre sudul Europei se prefigura o frontieră periculoasă după primele succese ale cuceririi
musulmane, cu atât mai mult cu cât în Mediterana au avut loc pierderi succesive de teritorii de către
state europene in Africa de nord, creştină până atunci, fiind ocupată şi Peninsula iberică. Prima
reacţie eficace a fost dezvoltarea artileriei unor state europene, crearea unei cavalerii grele. Tehnica
militara permitea lui Charles Martel să triumfe la Poitiers (anul 732) împotriva islamului.
Împotriva islamului, creştinătatea a trebuit să angajeze o luptă dificilă, dramatică, şi să
inventeze o dimensiune a războiului sfânt, cruciada. Luptele au fost de durată: Prima cruciadă
împotriva islamului a fost colectivă, în anul 1095; ultima, care nu marca sfârşitul luptelor, a fost
expediţia lui Ludovic cel Sfânt în Tunisia, în anul 1270.
După ce egiptenii au recucerit fortăreaţa Saint-Jean-d΄Acre, în 1291, punând capăt marilor
aventuri orientale, amintirea cruciadelor va continua în Occident să frământe spiritele, cu resurgenţe
pană în secolul al XVI-lea.
La vest şi la nord-vest, până la Mediterana, Europa a fost afectată în secolele VII, IX şi X de
invaziile normande, de campaniile militare dure ale vikingiilor. Ei au prădat cu mare cruzime
teritorii importante din Europa. Istoricii economişti au fost mai indulgenţi în privinţa vikingilor: ei
susţineau că jefuirea tezaurelor (cu precădere a celor ecleziastice) a repus în circulaţie o parte
importantă a metalelor preţioase imobilizate de biserica catolică. Vikingii au fost furnizori de
monedă, iar circulaţia masei monetare a relansat economia occidentală. Imperiul lui Carol cel Mare
dispărea la puţin timp după moartea marelui împărat (anul 814). Europa Occidentală se fracţiona în
numeroase seniorii feudale. Sistemul feudal menţinea unităţi administrative fragmentate în
interiorul fostelor regate din Occident. Castelul seniorului, fortificat pe colina sa, având în apropiere
mai multe sate pe care le proteja, era un bastion de apărare.
Feudalitatea a fost o societate bazată pe relaţii interumane, cu un sistem de dependenţe
socio-economice; o economie în care pământul era cel mai frecvent mijloc de a plăti serviciile.
Seniorul a primit de la rege, suzeranul său, sau de la un senior de rang mai înalt decât al lui, un fief
(feodum), o seniorie, cu obligaţia de a-i furniza o serie de servicii. Seniorul puternic ceda porţiuni
din senioria lui altor seniori mai mici sau chiar unor ţărani. El ceda un teren sub formă de arendă,
fiecare ţăran îl cultiva, dar da o plată în bani (censul), sub formă de cote-părţi din recoltă (dijmă sau
zeciuială), prestaţii în muncă (corvoadă). În schimb, seniorul trebuia să-i apere şi să-i protejeze.
Prin această piramidă socială, cu regulile sale, Europa a trebuit să conserve spiritualitatea
creştină, să dezvolte virtuţi şi ideologii ale regimului seniorial (propria cultură şi civilizaţie).
Fiecare localitate s-a constituit într-o entitate gata să-şi apere teritoriul, independenţa și
patrimoniul cultural, spiritual. S-a stabilit o convergenţă evidentă de civilizaţie, de cultură
europeană. Călătorul pelerin, în interes de afaceri, era în largul său la Paris, la Londra, la Bruges, la
Colonia, dar şi la Burgos, Milano sau Veneţia. Valorile morale, religioase, culturale, regulile
71
războiului, ale vieţii, erau aceleaşi, indiferent de disputele politico-economice ale statelor, ale
oraşelor, de revoltele sau conflictele lor armate. Exista o civilizaţie a cavalerismului, a trubadurilor
de curte.
Se poate afirma că ţăranul european, în trecutul său, a avut avantaje şi chiar anumite
libertăţi, dar numai raportat la alţi ţărani, cu siguranţă mult mai aserviţi decât el. În general fiecare
elan economic i-a fost benefic. Istoria răscoalelor ţărăneşti a fost o mărturie: jacuerille din Franţa
(1358), revolta muncitorilor şi ţăranilor englezi (1381), imensa şi spontana răscoală a ţăranilor
germani (1524-1525) sau, în Franţa, din nou, tulburările ţărăneşti în lanţ din prima jumătate a
secolului al XVII-lea. De fiecare dată aceste răscoale au fost zdrobite. Dar amintirea revoltelor îi va
ajuta pe ţărani să-şi salveze o parte din libertăţile şi avantajele pe care le dobândiseră prin lupte.
Din secolul al XVII-lea, capitalismul – din cauza regresului economic, se reîntoarcea la
valorificarea pământului. O parte din clasa burgheză şi seniorială se instalează în jurul oraşelor.
Proprietăţi de tip nou (ferme, conace, moşii – denumirile variază regional) se constituiau în domenii
funciare, de preferinţă ale unui singur proprietar, cu afectarea masei de pământ a ţăranilor. Un
veritabil spirit capitalist îi animă pe aceşti proprietari preocupaţi de randament, de profit. Ţăranii
împrumută bani de la ei, şi într-o bună zi se trezesc că pământul le este luat sau că asupra lui este
instituită, în beneficiul bogatului, rente, contracte înscrise în registrele notariale. Contractele de
arendă, stipulate adesea în natură, în grâu, nu întotdeauna în bani, îl defavoriza pe ţăran.
Această situaţie este deosebit de tragică în Europa, în Germania de dincolo Elba (Ostelbein),
în Polonia, Boemia, Austria, ba chiar şi în principatele române. O dată cu sfârşitul secolului al
XVI-lea, în aceste regiuni se instaurează ceea ce istoricii numesc a noua iobăgie. Ţăranul este prins
din nou în verigile unui regim seniorial dinamic. Seniorul este şeful exploatării agricole,
antreprenor, negustor de cereale şi fructe. Marii proprietari, pentru a răspunde cererii crescânde de
cereale, îi constrâng pe ţărani să-şi mărească corvezile (cinci zile pe săptămână, ţăranul cultivă
pământul lui numai sâmbăta). Acest regim, care în Est a durat mai mult a fost cauza declinului
economic și cultural al unor state din regiune în raport cu cele occidentale.
Libertatea oraşelor a fost ameninţată când statele moderne, a căror creştere era mai lentă
decât a oraşelor, s-au dezvoltat începând cu secolul al XVII-lea.
Din acest moment istoric, oraşele vor fi supravegheate de către stat. Apar crize social-
economice grave. Numeroase compromisuri sunt inevitabile, căci monarhia modernă nu era posibilă
decât graţie colaborării cu oraşele puternice. În schimbul libertăţilor la care au renunţat, oraşelor le
era deschis câmpul comercial al statului modern: traficul intens de produse comerciale, împrumuturi
financiare profitabile, achiziţionarea de funcţii publice. Se afirma o economie teritorială, care se
substituia economiei urbane. Dar economia teritorială rămânea condusă de oraş, care continua să
conducă jocul comercial, alături de stat. Monarhia modernă se dezvolta în Spania, în Franţa, în
72
Anglia, prin suverani de un tip nou: Juan II de Aragon (părintele lui Ferdinand catolicul), Ludovic
al XI-lea, Henri al VII-lea de Lancaster.
În serviciul statelor teritoriale se instituie funcţii publice, servicii militare publice, servicii
judiciare publice, servicii administrative publice etc.
În favoarea statelor intervine şi veneraţia maselor populare, care văd în monarh un protector
natural împotriva Bisericii şi a nobililor. În Franţa, până în secolul al XVIII-lea, monarhia a putut
conta pe devoţiunea populară.
Statul modern se dezvolta din necesităţile rezolvării conflictelor armate regionale:
dezvoltarea artileriei, a flotelor de luptă. Războiul, bellum omnium mater, a determinat modernitatea
pe plan economic.
În Franţa, teoria suveranităţii nelimitate a statului a fost apărată în 1577 de Jean Bodin în al
său Tratat despre republică (prin republică se înţelegea un serviciu public). Statutul suveran se afla
deasupra legilor civile, se supunea doar legilor naturale.
Era formula celebră: „Statul, sunt eu”, atribuită lui Ludovic al XIV-lea. Faptul că suveranii
spanioli sau cei francezi apărau interesele seculare şi spirituale ale regatelor lor constituia un
progres cultural-spiritual.
Se afirma rolul capitalelor regale. Paris, Madrid îşi afirmau marea lor reputaţie economico-
culturală. Ne putem imagina imensa mişcare de oameni, de capitaluri, de bogăţii pe care marile state
au determinat-o la acele momente istorice, şi, în acelaşi timp, vasta deplasare care se opera în
geografia expansiunilor coloniale. Apar oraşe privilegiate, Marsilia dezvolta comerţul cu Levantul,
Lorient, creat în anul 1666, avea monopolul comerţului cu Indiile – mic privilegiu faţă de cel al
Sevilliei, oraş care în 1503 obţinuse comerţul exclusiv cu America, (comerţ pe care l-a pierdut în
1685, în favoarea Cadixului).
În Franţa, statul absolutist, de la moartea lui Colbert (1683) la Revoluţie, pierdea progresiv
din putere. Burghezia cumpăra „funcţii”, prelua o parte considerabilă a autorităţii politice.
Privilegiile unor clase sociale (cler, nobilime şi starea a treia) rămâneau încrustate în structura
statului francez vechi, care nu reuşea să se debaraseze de ele şi de aceea statul francez va rata
reformele economico-culturale din secolul al XVIII-lea.
Statele care manifestau la acel moment istoric libertatea politică nu fac decât să pună
responsabilităţile statului în mâinile unui grup puternic de privilegiaţi: este cazul Angliei după
Revoluţia din 1688. Parlamentul ei reprezintă o dublă aristocraţie, whig şi tory, burghezia şi
nobilimea.
Mişcarea intelectuală a Renaşterii, ceea a Reformei religioase (promova principiul unei
libertăţi de interpretare individuală a revelaţiei) au creat bazele unei libertăţi de conştiinţă.
Renaşterea şi umanismul afirmau respectul, măreţia omului ca individ, îi exalta inteligenţa, puterea
73
personală. În secolul al XVII-lea, prin teoriile lui Descartes, întregul sistem filozofic se construia de
la cunoaştere – Cogito, de la individul raţional.
În secolele XVI-XVIII începe să se impună o economie de piaţă eficace, dezvoltată de
afluxul metalelor preţioase din America şi de extinderea instrumentelor de credit bancar. Banul
modifica vechile reguli economice şi sociale. Individul găseşte o anumită libertate de alegere a
profesiei pe planul vieţii cotidiene. În structurile moderne ale statului se construia o nouă ordine
socio-economică și culturală: noi datorii ale individului faţă de societate, cu respectarea privilegiilor
şi privilegiaţilor.
În secolul al XVII-lea se manifesta o campanie severă împotriva săracilor, a tuturor celor ce
nu munceau. Creşterea îngrijorătoare a sărăciei era determinată de creşterea demografică de-a
lungul secolului al XVI-lea şi de criza economică ce debuta la sfârşitul acestui secol şi care se va
agrava în secolul al XVII-lea. Criza se manifesta prin cerşetorie, vagabondaj, furturi. Din anul 1532,
Parlamentul Parisului a hotărât să-i aresteze pe cerşetori pentru a-i constrânge să lucreze la canalele
sanitare de scurgere apei. O hotărâre similară a fost adoptată în 1573 şi în oraşul Troyes.
De-a lungul întregului Ev Mediu, nenorocitul, vagabondul, nebunul fuseseră protejaţi de
dreptul la ospitalitate al celui sărac, în numele Domnului, pentru că sărăcia a fost sfinţită de
Christos, care a luat într-o zi înfăţişarea unui sărac, săracul putea fi un trimis al lui Dumnezeu.
Întreaga mişcare spirituală personificată de Sfântul Francisc exalta valoarea mistică a sfintei sărăcii.
În secolul XVII nefericiţii, nebunii, epavele societăţii vagabondează din oraş în oraş, fiecare edil
grăbindu-se cel mai adesea să-i îndepărteze decât să-i primească între zidurile urbei. Se manifesta o
anumită formă de libertate, libertatea fizică a ţăranului care fugea de la senior pentru a ajunge la
oraş; a soldatului în căutare de serviciu public recrutor; a imigrantului care pleacă spre Lumea
Nouă, cu iluzia unei vieţi mai bune; dar şi libertatea vagabonzilor înveteraţi, cerşetorilor, hoţilor pe
care caritatea unora îi ţin în viaţă, în lipsa unei munci regulate.
Toată această lume pauperă va deveni în secolul al XVII-lea inamicul societăţi urbane,
capitalistă, avidă de ordine şi randament şi care construieşte statul în acest spirit şi acest scop. În
întreaga Europă (protestantă şi catolică), săracii, bolnavii, şomerii, nebunii sunt întemniţaţi fără milă
(uneori cu întreaga familie) alături de delincvenţii de toate felurile. Este ceea ce scriitorul Michel
Foucault numea în opera sa ca fiind marea întemniţare a săracilor, o sechestrare legalizată,
organizată de o administraţie meticuloasă, care va permite de altfel şi întemniţarea, la cererea
familiei, a fiului desfrânat sau a tatălui risipitor, dar şi la ordinul regelui sau a unui adversar politic.
Sunt create un număr foarte mare de stabilimente sociale: spitale, aziluri, închisori, ateliere
de muncă forţată. În Franţa, după decretul din 1656, o persoană dintr-o sută se afla întemniţată în
oraşul Paris! Duritatea acestor represiuni s-a atenuat în secolul al XVIII-lea, la momentul Revoluţiei
franceze – 1789.
74
Într-o lume în care libertatea nu exista decât pentru privilegiaţi, secolul al XVII-lea a
contribuit la restrângerea libertăţilor omului. Nici Revoluţia franceză nu a reuşit să restabilească în
plenitudinea ei această libertate de deplasare a omului. Revoluţia suprima drepturile feudalilor în
noaptea de 4 august 1789, dar în faţa ţăranului rămânea creditorul şi proprietarul; ea suprimă
corporaţiile (1791, legea Le Chapelier), dar în acelaşi timp lasă muncitorul la discreţia patronului.
Va trebui să mai treacă un secol, în Franţa, pentru ca sindicatele muncitoreşti să devină puternice
(anul 1884). Asta nu înseamnă că Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789 nu
rămâne o dată esenţială în istoria libertăţii umane, fundamentală pentru geneza civilizaţiei europene.
Napoleon credea că francezul nu doreşte libertatea, ci egalitatea, adică egalitatea în faţa
legii, abolirea drepturilor feudale, pe scurt sfârşitul libertăţilor particulare, ale privilegiilor.
Se afirma un nou curent politic-liberalismul. Liberalismul desemna o doctrină politică
(sporirea puterilor legislativă şi juridică şi limitarea puterii executive, în acest sens opunându-se
autoritarismului); promova o doctrină economică sub forma „laissez faire laissez passer” care
excludea statul de la intervenţia în jocul economic ; o doctrină filozofică ce reclama libertatea de
gândire şi susţinea că unitatea religioasă nu este condiţia sine qua non a unităţii sociale, ceea ce
implica toleranţă, respectul faţă de persoana umană, potrivit formulei antice: Homo homini res
sacra.
Liberalismul era un climat de opinie. În Germania şi în Italia liberalismul se confunda cu
naţionalismul; libertatea ce trebuia cucerită era chiar libertatea naţiunii. Încet, imperfect, statul
liberal, constituţional, se organiza dezvoltând libertăţile sale fundamentale (libertăţi de opinie, a
presei, parlamentară; libertate individuală; extinderea dreptului de vot).
Liberalismul a fost idealul civilizaţiei umane, el face parte din moştenirea europeană,
rămânând în reflexele omenirii. Un anumit liberalism îşi continuă, în numele individului ş ia
drepturilor sale, cariera mondială.

5.2. Dezvoltarea politicilor internaţionale în spaţiul european


Ideea de unitate, în istoria Europei, s-a afirmat din antichitatea greco–romană. Izvoarele
scrise relevau faptul că manifestările de organizare politică s-au făcut pe spaţii mici, apoi a apărut
tendinţa de dezvoltare pe spaţii din ce în ce mai întinse. Un exemplu edificator pentru acea perioadă
l-a constituit unitatea militară a vechii Elade, în care cetăţile greceşti erau unite în aşa-numitele
amficţionii (confederaţii ale cetăţilor greceşti cu instituţii religioase şi politice comune) în care se
negociau şi se mediau conflicte de interes comun sau se rezolvau diferendele prin reprezentanţii
comunităţilor din Consiliul amficţioniilor. În Roma antică, cuceririle romane au cuprins aproape
toată Europa, formând „Mundus romanus”. „Pax romana” a funcţionat ca o lege unică pe tot
teritoriul imperiului.
75
După căderea Imperiului Roman, unitatea politică a unei mari părţi a Europei s-a realizat pe
vremea lui Carol cel Mare, dar nu a durat mult deoarece războaiele dintre succesorii lui au
destrămat Imperiul Caroligian. Pe continentul european au apărut noi formaţiuni statale care erau
controlate de biserică din punct de vedere moral, juridic şi social. Absenţa unei puteri politice
unificatoare, invaziile popoarelor migratoare, destrămarea în provincii, rivalităţile dintre Papă şi
regi (împăraţi), între Occident şi Orientul Bizantin, ce au caracterizat întreg Evul Mediu, au dus la
divizarea unităţii politice europene şi apariţia a două concepţii de unificare europeană: „unificarea
pontificală şi unificarea imperială”; ambele s-au dovedit a fi inconciliante. Aproape o mie de ani
unitatea politică dintre europeni nu a existat, dar a rămas unitatea spirituală păstrată prin religia
creştină a societăţii feudale şi limba latină.
Pe continentul european, în secolele XIV-XVI s-a manifestat Renascentismul, care a
propagat cu rapiditate ideile de unitate, afirmarea concepţiilor novatoare culturale şi morale.
În spaţiul european au apărut statele suverane ce prefigurau pentru perioada modernă o
divizare în planul domeniului politico-economic. Această divizare a dus la apariţia frontierelor
dintre statele europene, care au devenit ulterior „criterii de separare geografică, culturală,
economică şi socială” şi au generat profunde rivalităţi şi conflicte de interese. În acest context
istoric, de evidentă separare a statelor europene, au existat personalităţi care au militat pentru
organizarea şi unificarea europeană:
- Dante, marele poet, concepea pacea universală prin federalizarea monarhiilor şi
conducerea lor de către un singur rege;
- la 1795, Immanuel Kant a conceput un proiect de federalizare a Europei care să aibă o
constituţie republicană;
- proiecte de unificare europeană le-au avut Voltaire şi J.J. Rouseau;
- Victor Hugo şi Garibaldi, după Congresul de la Paris din 1849, au propus idei de unificare
europeană federalistă concretizate în proiectul „Statele Unite Europene”, au creat o revistă a
Statelor Unite Europene prin care se propagau variante de unificare europeană.
Aceste idei novatoare, de unificare europeană nu-şi găseau materializarea din cauza
rivalităţilor politici-militare dintre marile puteri.
În secolul al XIX-lea progresele ştiinţifice şi tehnice au generat creşterea disensiunilor dintre
state. La acestea s-au adăugat şi diferendele referitoare la împărţirea teritoriilor coloniale, care au
determinat declanşarea celor două războaie mondiale din secolul al XX-lea.
După Primul Război Mondial, tratatele de pace au reconfigurat harta Europei, prin apariţia
de noi state naţionale, datorită triumfului, în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-1920), a
principiului autodeterminării naţiunilor şi al cărui promotor a fost Thomas Woodrow Wilson
(preşedintele SUA). După apariţia noilor state naţionale au fost proclamate importante idei şi
76
proiecte de unitate europeană, datorită unor probleme etnice nerezolvate şi apariţiei pericolului
naţionalismului extremist.
În 1922, Coudenhove-Kalergi, în lucrarea sa „Pan-Europe”, prevedea constituirea unei
federaţii europene fondată pe limitări de suveranitate, consimţite de statele europene. În vederea
realizării acestui proiect el a creat mişcarea intitulată Uniunea Pan-Europeană, unde preşedintele de
onoare era Aristide Briand, ministrul de externe al Franţei.
La 7 septembrie 1929, Aristide Briand, în cadrul Conferinţei Societăţii Naţiunilor, propunea
să se creeze o legătură federală între statele europene, fără să se aducă atingere suveranităţii acestor
state. În urma acestei spectaculoase propuneri, Aristide Briant a primit misiunea de a prezenta un
memorandum asupra „organizării unui regim de uniune federală europeană”.
Importanţa Convenţiei de la Montreaux – 1936 pentru securitatea maritimă
europeană. Eşecul planurilor de dezarmare, după încheierea primului război mondial, discutate
succesiv de o „comisie preparatorie” (1926-1931) şi dezbătute în cadrul unei conferinţe
internaţionale (2 februarie 1932 – 17 aprilie 1934), incapacitatea Societăţii Naţiunilor de a organiza
un sistem de securitate colectivă, denunţarea unilaterală a tratatului de la Locarno şi ineficacitatea
garanţiilor sale în momentul reocupării şi remilitarizării Renaniei de către Germania hitleristă,
relevau necesitatea revizuirii clauzelor Tratatului de la Luasanne (24 iulie 1923), care, prin
demilitarizarea strâmtorilor, limitau suveranitatea Republicii Turcia şi lăsau fără apărare efectivă
una din cele mai importante zone ale teritoriului său.
La 10 aprilie 1936 guvernul Turciei a trimis o notă oficială semnatarilor Convenţiei de la
Lausanne, invitând statele să participe la negocieri pentru o nouă reglementare a statutului
strâmtorilor, în condiţiile garantării securităţii şi inviolabilităţii teritoriului statului turc şi pentru
dezvoltarea constantă a navigaţiei comerciale între Marea Mediterană şi Marea Neagră.
La Montreux, la deschiderea lucrărilor (22 iunie), Nicolae Titulescu a propus pe S.M. Bruce,
reprezentantul Australiei, şi pe Nicolae Politis, ministrul plenipotenţiar al Greciei la Paris, ca
preşedinte şi respectiv vicepreşedinte al conferinţei, iar ca preşedinte de onoare pe M. Motta, şeful
departamentului politic federal al Elveţiei. În discursul rostit în aceeaşi zi, el a accentuat importanţa
vitală a strâmtorilor pentru securitatea României, menţionând că acţiunea Turciei va găsi toată
înţelegerea şi sprijinul cuvenit din partea delegaţiei ţării noastre. Diplomatul român releva
semnificaţia majoră a procedurii adoptate de guvernul de la Ankara, care respecta legislaţia
internaţională şi conchidea: „Dar gestul Turciei cere şi o răsplată. Să ne examinăm fiecare
interesele. Să ne apărăm fiecare în această conferinţă, cu energie, interesele noastre naţionale. Dar
să nu uităm că atunci când o ţară care a făcut din respectarea actualei ordini teritoriale din
Europa şi din mijloacele care asigură această ordine însăşi baza politicii sale externe, prezintă în

77
anumite domenii cereri raţionale şi nu găseşte înţelegerea pe care o caută, s-ar putea să se dea o
lovitură serioasă credinţei în sistemul adoptării legilor pe calea consimţământului reciproc”.
Convenţia de la Montreux a reprezentat un instrument diplomatic important în evoluţia
dreptului internaţional. Acordul statelor s-a bazat pe un real spirit de armonizare a intereselor
politice şi economice într-un cadru conciliant.
În textul Convenţiei sunt inserate „Reguli generale pentru tranzitarea strâmtorilor
internaţionale: navele de război, navele auxiliare, aeronavele militare şi auxiliare beligerante îşi pot
exercita dreptul de trecere prin, pe sub sau pe deasupra strâmtorilor internaţionale neutre şi a rutelor
de circulaţie arhipelagice recunoscute de dreptul internaţional general; neutralitatea statului riveran
unei strâmtori internaţionale nu este încălcată de trecerea în tranzit a navelor de război, navelor
auxiliare, aeronavelor militare şi auxiliare beligerante şi nici de trecerea inofensivă a vaselor de
război sau auxiliare beligerante prin acest loc; neutralitatea unui stat arhipelagic nu este încălcată de
exercitarea dreptului de trecere arhipelagică a navelor de război, navelor auxiliare, a aeronavelor
militare sau auxiliare beligerante; navele de război, navele auxiliare, aeronavele militare şi auxiliare
neutre pot executa dreptul de trecere prin, pe sub sau pe deasupra strâmtorilor internaţionale şi prin
apele arhipelagice ale beligeranţilor conform dreptului internaţional general; ca măsură de
precauţie, statul neutru trebuie să informeze statul beligerant, în intervalul de timp pe care îl doreşte,
cu privire la dreptul său de trecere”.
Din redactarea textelor Convenţiei de la Montreux rezulta că interesele României, mai ales
acelea care decurgeau din tratatele de asistenţă, erau respectate, că identitatea scopurilor urmărite de
acţiunile politice în interesul păcii facilita respectarea intereselor româneşti prin încheierea de
acorduri de securitate suplimentare.
Convenţia de la Montreux – 1936 a conferit Turciei dreptul de a militariza zona strâmtorilor
(BOSFOR, DARDANELE) în situaţie de conflict armat.
Nicolae Titulescu aprecia, în cadrul conferinţei diplomatice de la Montreux „Dacă ţara mea
a acordat o încredere nelimitată loialităţii Turciei, ea nu face decât să execute testamentul
domnitorului Ştefan cel Mare, care în secolul al XVI-lea spunea pe patul său de moarte: «Dacă veţi
fi vreodată nevoiţi să cădeţi la învoială cu vreunul din duşmanii voştri, alegeţi-i pe turci, pentru că
ei sunt cei mai cinstiţi». Ne este cu atât mai uşor să cădem de acord astăzi cu Turcia, dat fiind că
ea nu este duşmana noastră ci, dimpotrivă, o prietenă pe a cărei fidelitate punem temei”.
Marele diplomat român, în timpul Conferinţei de la Montreux, a ridicat chestiunea regimului
Comisiei europene a Dunării.
În anul 1936 existau două Comisii ale Dunării: una numită Comisia internaţională, creată
prin tratatele de pace, în anul 1921, cu sediul la Viena; cealaltă, numită Comisia europeană, creată
prin Tratatul de la Paris, în 1856, cu sediul la Galaţi.
78
România considera necesară suprimarea celei de-a doua Comisii, căci ea reprezenta o
instituţie anacronică, care exercita un control teritorial străin de neacceptat, organismul internaţional
răspunzând cel mai puţin scopurilor pentru care a fost creat.
România nu contesta caracterul internaţional al Dunării. În afara atribuţiilor care ţin de
competenţa teritorială şi care trebuia să treacă asupra statului român se avea în vedere ca această
Comisie internaţională a Dunării, cu sediul la Viena, să-şi extindă competenţa până la gurile
fluviului.
Se punea problema unificării regimului Dunării, căci nici un fluviu internaţional din lume nu
era supus unui regim de supraveghere exercitat de două comisii. Într-un interviu acordat ziarului
„LE TEMPS”, 10 iulie 1936, Nicolae Titulescu afirma: „Dunărea străbate, printre alte ţări,
Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia. România reclamă dreptul de a fi trataţi pe picior de egalitate,
în ce priveşte regimul Dunării, cu austriecii, cehoslovacii, ungurii şi iugoslavii. A accepta, ca
români, restricţii de suveranitate cu privire la aceeaşi Dunăre doar pentru motivul că în trecut nu
îndrăznea nimeni să impună vreo servitudine Austro-Ungariei pentru că era mare putere, pe când
noi eram siliţi să acceptăm, acum aproape o sută de ani, condiţiile impuse de către marile puteri
pentru a primi dreptul de a deschide ochii la lumina zilei ca stat naţional, este un act potrivnic
demnităţii româneşti, pe care nimeni, dar nimeni în ţara mea, nu ar putea să-l accepte”.
Comisia europeană a Dunării se confrunta cu mari dificultăţi financiare. Trebuind multă
vreme să facă faţă unor cheltuieli care nu mai corespundeau cu veniturile produse de taxele de
navigaţie, aceste taxe au trebuit, după reînceperea lucrărilor – întrerupte sau neglijate în timpul
primului război mondial –, să fie considerabil mărite. Lucrările tehnice, impuse ca o necesitate de
înnisiparea continuă, au înghiţit sume foarte mari, pe care produsul taxelor nu mai putea să le
acopere. Împrumuturile din tezaurul public sau de la diferite bănci particulare nu mai puteau fi
rambursate.
Scăderea extraordinară a traficului maritim, expresie fidelă a haosului şi marasmului
economic european după primul război mondial, făcea să crească tot mai mult deruta materială în
care se afla Comisia europeană a Dunării.
Ajutorul guvernelor riverane Dunării a devenit foarte greu de obţinut, cu excepţia celui dat
de Guvernul român, care, interesat în mod deosebit de executarea lucrărilor şi ale cărui interese
economice vitale erau serios ameninţate, a fost întotdeauna gata să accepte cele mai mari sacrificii
pentru a nu risca să vadă ţara ameninţată de blocarea, mereu ameninţătoare, mereu posibilă, a ieşirii
la mare.
În aceste împrejurări, Guvernul român putea să proclame în mod diplomatic că nu accepta să
se prăbuşească singurul său debuşeu fluvial important la Marea Neagră, pivotul existenţei sale
economice.
79
Scopul creării Comisiei europene a Dunării, în anul 1856, a fost de a se îngriji „de lucrările
de la gurile fluviului şi din părţile învecinate”. Dar o dată cu aceste lucrări tehnice comisia primea şi
o sarcină administrativă privind navigaţia. Reglementarea de ordin tehnic comporta sancţionarea
contravenţiilor şi de aici până la crearea unui regim juridic sancţionator n-a mai fost decât un pas.
Organele sale erau recrutate printre cetăţenii străini sau români aflaţi la ordinele exclusive
ale comisiei. Un agent a fost pus în fruntea portului Sulina, declarat port internaţional, şi un altul în
fruntea inspecţiei navigaţiei pe tot cursul fluviului până la Brăila.
Fiecare dintre ce doi agenţi – căpitan de port sau inspector al navigaţiei – avea competenţă
administrativă şi dreptul de jurisdicţie.
Ei constatau singuri sau ajutaţi de agenţii lor contravenţiile, întocmeau procesele-verbale,
citau martorii, judecau în primă instanţă şi dădeau hotărâri în numele Comisiei europene.
Aceste hotărâri era susceptibile de apel în faţa Comisiei europene, care era în acelaşi timp
instanţă de apel şi Curte de casaţie. Ele nu puteau fi niciodată atacate în faţa instanţelor ţării.
Cei doi agenţi ai comisiei aveau competenţa să judece cauze penale şi să condamne fie pe
comandantul vasului, fie pe pilotul lui, fie pe amândoi la o amendă oarecare, aveau dreptul
extraordinar, nerecunoscut de nicio altă instituţie din lume, de a include în amendă o sumă pentru
pagubele cauzate lucrărilor şi instalaţiilor aparţinând comisiei.
Concesiile care au fost cerute de Comisia europeană: scutirea de taxe pentru timbru, de taxe
fiscale la bănci, de taxe pentru serviciu municipal efectiv prestat; libertate vamală pentru toate
mărfurile importante pentru comisie, pentru membrii şi funcţionarii ei; inviolabilitatea domiciliului
funcţionarilor, inviolabilitatea personală a agenţilor săi; scutiri de taxe pentru poştă, telegraf şi
telefoane – erau distructive în planul activităţilor comerciale ale statului român.
Puterile care alcătuiau Comisia europeană aveau dreptul de a întreţine servicii staţionare
însărcinate să garanteze, la nevoie cu forţa armată, executarea hotărârilor luate.
Comisia europeană avea propriul său cod civil intern.
Toate aceste prerogative se exercitau pe teritoriul unei Românii suverane.
Situaţia juridică a României interbelice, rezultat al jertfelor din timpul marelui război şi al
tratatelor de pace numai era compatibilă cu un regim creat pentru Principatele Dunărene din anul
1856.
Justiţia românească, organizată pentru a apăra drepturile a 20.000.000 de locuitori putea să
garanteze, în mod imparţial, drepturile de navigaţie ale vapoarelor pe Dunăre.
Guvernul român îşi propunea să înceapă, pe cale legală, prin note adresate guvernelor
interesate, demersurile necesare în vederea suprimării Comisiei europene.
Procedând astfel, guvernul României nu întreprindea o acţiune de revizuire, deoarece,
conform articolului 7 al Convenţiei de Statut al Comisiei Dunării – 1921, cele patru guverne, (al
80
Franţei, al Regatului Unit, al Italiei, şi cel al României) aveau dreptul de a elimina împuternicirile
Comisiei europene, prin încheierea unui acord în acest sens. Se impunea extinderea competenţei
Comisiei internaţionale a Dunării cu sediul la Viena.
În acest mod ţările reprezentate la Comisia europeană puteau păstra o serie de drepturi în
calitatea de state membre ale Comisiei internaţionale de la Viena – 1921, în aceleaşi condiţii ca
statele riverane fluviului Dunărea.
Noul regim al strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, statuat în cadrul Convenţiei de la Montreux,
atrăgea după sine suprimarea Comisiunii europene a Dunării.
România nu tolera ca Turcia să-şi câştige suveranitatea asupra strâmtorilor, iar ea să rămână
supusă unei suveranităţi internaţionale privind transporturile navale pe Dunăre.
Arătând regimul de capitulaţiuni la care România era supusă, Nicolae Titulescu cerea
trecerea asupra României a atributelor teritoriale şi unificarea regimului Dunării printr-o singură
comisie – Comisia Internaţională de la Viena – 1921.
Marele diplomat român releva într-un interviu acordat ziarului „Universul” în anul 1936,
„Vreau tratate de asistenţă care să ne asigure hotarele, dar ştim că nimic nu ni le poate chezăşui
mai bine ca forţa noastră militară. Dacă am realizat statul unitar român, trebuie să consolidăm
instrumentul destinat să-l apere şi care este armata. Vreau pacea. Pentru acestea ne trebuie alianţe
şi amiciţii cu toate popoarele, fără deosebire. Declar că oricine garantează hotarele României şi pe
acelea ale aliaţilor noştri este aliatul nostru de drept. Securitatea este o realitate ce consta în
asocierea statelor şi organizaţiilor împotriva unor dezastre umanitare (ecologice)”.
Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), constituită în anul 1945, reprezintă instituţia cu cel mai
înalt grad de autoritate internaţională, comunică la nivel global, are cea mai mare vizibilitate şi
mobilizează cele mai multe resurse în sprijinul menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
Existenţa unui declin economic, politic şi chiar cultural al Europei a generat, după sfârşitul
celui de-al Doilea Război Mondial, în statele din Europa Occidentală, un curent de opinie favorabil
Uniunii Europene.
În urma a două războaie mondiale, cu consecinţe dezastruoase, guvernele democratice din
Europa Occidentală au dorit să nu repete greşelile trecutului şi au decis integrarea lor economică şi
politică. Aceste state s-au angajat să-şi lege destinul lor economic. Fără reconcilierea istorică
dintre Germania şi Franţa nu s-ar fi putut realiza construcţia europeană – Uniunea Europeană. Un
rol important l-au avut o serie de personalităţi din perioada postbelică: Generalul de Gaulle,
Mitterand – preşedinţi ai Franţei şi Adenauer, Kohll – cancelari ai Germaniei.
Integrarea statelor în Uniunea Europeană a adus stabilitate, pace şi prosperitate economică
în spaţiul administrativ comunitar. Acest proces politico-social a contribuit la ridicarea nivelului de
trai pentru cetăţenii europeni, a construit o piaţă internă şi a întărit rolul Uniunii în lume. Au fost
81
realizări pe planul securității regionale care nu ar fi fost posibile dacă statele membre ar fi acţionat
fiecare pe cont propriu. Construcţia comunitară este în consonanţă cu dreptul internaţional public.
Uniunea este clădită pe dreptul internaţional şi are la bază Carta drepturilor fundamentale ale
cetăţenilor, are un mandat democratic dublu prin parlamentul care reprezintă cetăţenii U.E. şi un
consiliu care reprezintă guvernele alese ale statelor membre.
Uniunea a trecut de la un proces diplomatic la unul democratic, cu politici care au implicaţii
în societăţile naţionale. Democraţia în spaţiul comunitar depinde de capacitatea cetăţenilor de a lua
parte la dezbateri publice. Pentru a face aceasta, ei trebuie să aibă acces la informaţii de încredere
asupra problemelor europene şi să poată analiza procesul politic în diversele sale etape.
Drapelul european este simbolul Uniunii Europene, al unităţii şi identităţii europene. Cercul
de stele aurii reprezintă solidaritate şi armonie între statele Uniunii Europene. Numărul stelelor nu
are nimic de-a face cu numărul statelor membre. Sunt 12 stele pentru că numărul 12 este în mod
tradiţional simbolul perfecţiunii; al împlinirii şi unităţii. Ca urmare, steagul nu va fi afectat de
extinderea Uniunii Europene.
Imnul este o parte a Simfoniei a 9-a, compusă în 1823 de Ludwig van Beethoven. Pentru
ultima parte a acestei simfonii, Beethoven a pus pe muzică „Oda Bucuriei”, scrisă în 1785 de
Friedrich von Schiller. Acest poem exprimă viziunea idealistă a lui Schiller despre umanitate, în
care toţi oamenii sunt fraţi - o viziune agreată şi de Beethoven.
„Unitate şi diversitate”: motto-ul european.
Multe state ale U.E. au luat decizia să înlocuiască moneda lor naţională cu moneda unică
europeană – Euro. Ziua Europei: La 9 Mai 1950, Ministrul Afacerilor Externe francez, Robert
Schuman, a înaintat propunerea pentru înfiinţarea unei Comunităţi Economice Europene, bazată pe
punerea în comun a producţiilor de cărbune şi oţel, pentru a evita ca statele din Europa să mai intre
vreodată în conflict. Această propunere, cunoscută sub numele de „Declaraţia Schuman”, este
considerată a fi începutul a ceea ce este acum Uniunea Europeană. Data de 9 Mai a devenit „Ziua
Europei”. „Unitate şi diversitate”este motto-ul european.

5.3. Politici ale Uniunii Europene de realizare a spaţiului de libertate, securitate și


justiţie (SLSJ) pentru cetăţenii statelor membre
Politicile în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI) al U.E., în contextul ,,spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie” (SLSJ), reprezintă una din cele mai importante evoluţii ale procesului
de integrare europeană la începutul secolului XXI.
Politicile JAI implică funcţii şi prerogative esenţiale ale statului naţional modern, precum
furnizarea de securitate internă cetăţenilor, controlarea frontierelor externe şi administrarea justiţiei.

82
Statele membre sunt angajate într-o gamă largă de forme de cooperare interguvernamentală
în domeniul JAI.
Rolul Curţii de Justiţie a fost mărit considerabil în toate domeniile JAI. O altă reformă
importantă a fost incorporarea sistemului Schengen în U.E., acesta devenind în final parte cu
drepturi depline a acquis-ului U.E., odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam în
1999.
Agenţiile speciale
Consiliul European a înfiinţat o gamă largă de agenţii speciale, care sunt instituţii sui
generis cu atribuţii specifice. Cele mai importante dintre acestea sunt Europol, Eurojust, centrele de
monitorizare pentru droguri şi rasism şi xenofobie, Academia Europeană de Poliţie, Agenţia
frontierelor externe. Aceste instituţii nu au totuşi vreun rol în procesul decizional şi sunt limitate la
schimbul de informaţii de analiză, coordonare şi formare.
U.E. poate utiliza instrumente externe pentru a urmări obiective JAI. Datorită principiului
paralelismului dintre competenţele interne şi cele externe (dezvoltat de CEJ), U.E. poate negocia şi
încheia acorduri cu terţe ţări în toate domeniile
O altă evoluţie a fost decizia privind crearea unei Agenţii europene pentru gestiunea
cooperării operaţionale la frontierele externe. Această agenţie îşi are sediul la Varşovia. Are ca
obiectiv să coordoneze cooperarea operaţională între statele membre şi să ofere evaluări ale
riscurilor la frontieră, precum şi asistenţă tehnică şi formare.
Cel mai important element de progres în domeniul JAI a fost atins prin decizia-cadru, din 13
iunie 2002, privind mandatul de arestare european, care a intrat în vigoare pe 1 ianuarie 2004 (nr.
2002/584/JAI, JO L 190/1 din 18.7.2002).
Aceasta face posibilă arestarea şi transferarea între statele membre a suspecţilor fără
proceduri oficiale de extrădare, eliminând în special orice intervenţie politică în proceduri.
Mandatul de arestare european oferă o scutire substanţială de la principiul dublei incriminări
pentru un total de 32 de infracţiuni, inclusiv terorism, omucidere, fraudă, trafic cu fiinţe umane şi
bunuri culturale.
De asemenea, s-a creat Eurojust ca unitate transfrontalieră permanentă de anchetă
jurisdicțională.
Compus din câte un magistrat numit de fiecare stat membru, plus personal de sprijin,
Eurojust a primit misiunea de a facilita cooperarea judiciară între procurorii şi magistraţii din statele
membre, prin cooperarea autorităţilor competente şi facilitarea implementării cererilor
internaţionale de asistenţă juridică reciprocă şi extrădare. Eurojust este considerat un potenţial
precursor al unei procuraturi europene.

83
Uniunea Europeană – spaţiu de justiţie, presupune recunoaşterea mutuală a deciziilor
jurisdicţionale, apropierea legislaţiilor şi garantarea accesului la justiţie. Cooperarea poliţienească şi
judiciară în materie penală nu îşi mai păstrează specificitatea, întrucât de alătură dispoziţiilor
privind vizele, azilul şi imaginaţia, formând împreună unul din capitolele privind politicile interne
ale Uniunii, intitulat Spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Cooperarea vamală este la rândul
său înlocuită de dispoziţiile privind libera circulaţie a mărfurilor63.
Tratatul de la Lisabona – 2009 prevede şi posibilitatea stabilirii progresive a unui sistem
integrat de gestiune a frontierelor externe ale Uniunii şi consolidarea competenţelor FRONTEX –
Agenţia europeană pentru gestionarea cooperării operaţionale la frontierele externe.
Un alt aspect de primă mărime de pe agenda reuniunilor instituţiilor europene din ultimii ani
– politica europeană în domeniul migraţiei, îşi găseşte un loc în noul Tratat. Astfel, acesta confirmă
angajamentul UE pentru o politică comună în domeniul migraţiei. În acest sens, Lisabona creează
bazele unui sistem european comun în domeniul azilului, care ar putea conduce, în timp, la
instituirea unei politici comune a azilului la nivel european.

5.4. Politica de Securitate și Apărare Comună a Uniunii Europene (PSAC)


Strategia europeană de securitate, cunoscută şi sub numele de doctrina Solana, publicată în
iunie 2003, a acordat U.E. largi linii directoare pentru îndeplinirea responsabilităţilor sale în
chestiuni globale, chiar dincolo de problemele legate de politica de securitate şi apărare. Strategia
europeană de securitate a angajat U.E. în dezvoltarea politicii comune de securitate şi apărare pentru
a deveni:activă, prin dezvoltarea unei culturi strategice care să promoveze o intervenţie timpurie,
rapidă şi, dacă este necesar, robustă;coerentă, prin gruparea a diverse instrumente şi capacităţi,
precum programele europene de asistenţă, capacităţile militare şi civile ale statelor membre;capabilă
să dezvolte mai multe resurse pentru apărare, o capacitate mai mare de a aduce resurse civile în
situaţii de criză şi post-criză, o capacitate diplomatică mai puternică, precum şi o mai bună
comunicare a informaţiilor secrete între statele membre şi cu partenerii acestora.
Statele europene au constituit un sistem de co-gestionare a securităţii, un parteneriat regional
de securitate, care este în mare parte fundamentat pe instituţii multilaterale şi mecanisme inspirate
de conceptul unei securităţi colective.
U.E. este parte la peste 50 acorduri multilaterale şi convenţii ONU. Comisia Europeană şi
ONU au semnat un acord cadru financiar şi administrativ, care a stabilit un parteneriat strategic, în
domeniile dezvoltării şi acţiunilor umanitare, cu câteva agenţii, fonduri şi programe ONU.
În ceea ce priveşte Politica de Securitate și Apărare Comună (PSAC), Tratatul de la
Lisabona-2009 relevă că politica de securitate şi de apărare va conduce la o apărare comună,
63
Anamaria Groza, op. cit., p. 73.
84
imediat ce Consiliul European decide astfel. Textul arată astfel că ne îndreptăm lent, dar ineluctabil
spre o apărare comună.
Tratatul introduce, o clauză de apărare reciprocă conform căreia, în cazul în care un stat
membru ar face obiectul unei agresiuni armate pe teritoriul său, celelalte state membre sunt obligate
să îi acorde ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele de care dispun64.
Tratatul de la Lisabona include, de asemenea, o metodă simplificată pentru întărirea
cooperării între statele membre în acest domeniu, anume cooperarea structurată permanentă. Astfel,
statele membre care au capabilităţi militare mai importante se pot angaja să ia parte la misiunile cele
mai exigente în domeniul apărării.
Agenţia Europeana de Apărare, plasată sub autoritatea Consiliului, va trebui să urmărească
realizarea obiectivelor politicii de securitate şi de apărare comună, având un rol deosebit în ceea ce
priveşte o politică europeană autonomă în domeniul armamentului.
La nivelul UE acţiunea pentru managementul crizelor are în vedere dezvoltarea unor
capacităţi robuste de planificare, concepute atât pentru intervenţia în situaţii de criză cât şi pentru
anticiparea, prevenirea şi descurajarea acestora, în interior şi în exteriorul organizaţiei.65 Legat de
acest lucru, în cadrul Programului Anual de Acţiune privind dezvoltarea capacităţii de acţiune în
situaţii de criză, din 2011, UE acordă importanţă pregătirii unui corp de specialişti pentru a fi în
măsură să ,,reducă tensiunile în situaţii politice complexe, să codifice reguli şi să transmită
cunoştinţe negocierilor interne şi iniţiativelor de dialog” şi identifică acţiuni concrete prin care
acest lucru să se realizeze alocând şi fonduri bugetare corespunzătoare66; folosirea ,,mass-media ca
un instrument în prevenirea crizelor pentru sprijinul politicilor şi a procesului de construcţie a
păcii, incluzând sprijinul mass-media în cadrul negocierilor de pace, utilizarea media pentru a
promova acordurile de pace, sprijinul procesului de Dezarmare, Demobilizare şi Reintegrare şi
pentru a promova implicarea societăţii în procesul de reformă a sectorului de securitate.”67
UE pleacă de la premisa că jurnalismul profesionist condus prin surse mass-media locale
poate deveni un instrument valoros pentru prevenirea crizelor prin faptul că factorii locali pot
dezvolta un grad superior de înţelegere a fenomenelor din spaţiul social şi se pot implica mai
eficient alături de actori statali şi nonstatali în rezolvarea unei situaţii. În acest sens UE contribuie la
programul „Consilieri pentru Pace şi Dezvoltare” (Peace and Development Advisors) al ONU şi

64
A se consulta site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe din România: www.mae.ro.
65
Luis, Simon; Alexander, Mattelaer, Eunity of Command – The planning and conduct of CSDP operations, Egmont -
The Royal Institute for International Relations, Academia Press, Gent, Belgia, 2011, p.7.
66
A se vedea Commision Implementig Decision on Instrument for Stability – Crisis Preparedeness Component (Peace-
building Partnership) – 2011 Annual Action Programme, European Comission, Bruxelles, 30.06.2011, C(2011) 4451
final.
67
A se vedea Commision Implementig Decision on Instrument for Stability – Crisis Preparedeness Component (Peace-
building Partnership) – 2011 Annual Action Programme, European Comission, Bruxelles, 30.06.2011, C(2011) 4451
final, p. 6.
85
participă în cadrul acestor echipe cu specialişti interesată fiind să dezvolte programe de pregătire în
diferite state pentru instruirea resursei umane locale în susţinerea unui proces de mediere sau
negociere, în jurnalism şi comunicare publică şi care să acţioneze, după caz, pentru prevenirea
crizelor şi a conflictelor.68
Într-o altă perspectivă, UE adoptă la rândul său conceptul de comunicare strategică şi
înfiinţează la nivelul Serviciului European de Acţiune Externă (SEAE) instituţia Strategic
Communication Mann69 (2011), subordonată direct Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri
Externe şi Politica de Securitate, şeful SEAE. Structura de comunicare strategică asigură construcţia
mesajelor, proiecţia coordonată şi coerentă a discursului în politica externă precum şi organizarea
unei agende a contactelor politice în raport cu interesele de securitate şi dezvoltare a Uniunii
Europene.
În scopul de a întări coordonarea civili-militari, de a îmbunătăţi comunicarea şi de a asigura
unitatea de efort sub responsabilitatea unică şi autoritatea directă a Înaltului Reprezentant,
structurile Politicii de Securitate şi Apărare Comună (PSAC) pentru planificare şi managementul
crizelor (EUMC, EUMS, CMPD, CPCC, CIVCOM) au fost, de asemenea, transferate la SEAE, în
2011. Acţiunea privind managementul crizelor este condusă şi coordonată acum de Serviciul
European de Acţiune Externă ceea ce conferă o nouă viziune acestor demersuri care astăzi se
bazează în mod accentuat pe contactele diplomatice şi relaţiile externe pe care le asigură specialiştii
acestui serviciu, pe influenţa pe care în esenţă o exercită comunicarea politico-economică a Uniunii
Europene, exprimată într-o reţea vastă de relaţii pe care le angajează în plan internaţional, care
poate sprijini, aduce beneficii şi spori eficienţa unei acţiuni, inclusiv militare, în situaţii de criză.
Conform prevederilor Tratatului semnat la Lisabona (art 28 B), UE vizează creşterea nivelului de
ambiţie şi extensia spectrului de misiuni pe care să le poată desfăşura în situaţii de criză unde,
dincolo de ,,misiunile Petersberg”70, asumate prin Tratatul de la Amsterdam, semnat în 1997, se
includ acum şi misiuni de consiliere militară, asistenţă şi stabilizare postconflict, lucru care
confirmă şi orientează politica orientată spre dialog şi comunicare.

5.5. Politici și strategii pentru protejarea bunurilor culturale şi spirituale în spaţiul


administrativ al U.E.
Ideea realizării unui mecanism comun de acţiune pentru situaţii de urgenţă s-a conturat
deoarece statele nu au toate capabilităţile necesare pentru a răspunde eficient şi prompt la crize

68
A se vedea Commision Implementig Decision on Instrument for Stability – Crisis Preparedeness Component (Peace-
building Partnership) – 2011 Annual Action Programme, European Comission, Bruxelles, 30.06.2011, C(2011) 4451
final, pp. 26-27.
69
Vezi pe http://www.eeas.europa.eu/background/docs/organisation_en.pdf.
70
A se vedea art.17 din Treaty on European Union.
86
umanitate și de mediu, fiind necesar sprijinul/asistenţa comunităţii internaţionale pentru reducerea
perioadei de limitare/înlăturare a efectelor dezastrelor asupra populaţiei, a bunurilor culturale și
spirituale.
Programul de acţiune comunitar în domeniul protecţiei civile din 1999 a stabilit primul
cadru relativ coerent de asistenţă între statele membre UE în caz de dezastru.
Scopul Programului de acţiune comunitar pentru protecţia civilă este de a sprijini şi
suplimenta eforturile statelor membre, la nivel naţional şi regional, prin implementarea unui set de
acţiuni comune pentru protecţia populaţiei, a bunurilor culturale şi mediului în caz de dezastre
naturale sau tehnologice, precum şi de a facilita cooperarea, schimbul de experienţă şi asistenţa
mutuală între statele membre. Programul acoperă iniţiativele din domeniul prevenirii, pregătirii şi
răspunsului la dezastre, incluzând activităţile de informare şi avertizare, îmbunătăţirea mijloacelor
de răspuns imediat la dezastre şi programe de informare şi educaţie a populaţiei.
Decizia Consiliului European Nr. 2001/792/EC, din 23 octombrie 2001, stabilea
mecanismul comunitar pentru protecţie civilă, cu intenţia de a facilita o cooperare mai strânsă
între statele membre pentru intervenţii de asistenţă în situaţii de urgenţă.
Decizia Comisiei Europene din 29 decembrie 2003 a statuat regulile pentru implementarea
mecanismului comunitar, definind responsabilităţile acestuia şi organizarea şi funcţionarea
diferitelor instrumente puse la dispoziţie. Mecanismul comunitar pentru protecţie civilă are ca
scop îmbunătăţirea cooperării dintre statele partenere în domeniul intervenţiei pentru asistenţă de
protecţie civilă în situaţii de urgenţă majoră, în categoria de situaţii fiind catalogate dezastrele
naturale, tehnologice, radiologice sau de mediu care se pot produce pe teritoriul statelor membre sau
în afara Uniunii Europene.
România a semnat, în decembrie 2002, Memorandumul de înţelegere privind participarea
la mecanismul comunitar pentru protecţia civilă, acesta fiind ratificat prin Legea nr. 3/2004.
Prin Decizia Consiliului European nr. 2007/779/EU a avut loc o transformare a
mecanismului comunitar de protecţie civilă.
Noul mecanism pentru întărirea cooperării în intervenţiile de asistenţă în domeniul protecţiei
civile facilitează schimbul de echipe, experţi şi mijloace special destinate, în afara graniţelor
naţionale.
La nivelul Uniunii Europene a fost înfiinţat Centrul de Monitorizare şi Informare (MIC),
în subordinea Comisiei Europene, structură operaţională permanentă care funcţionează 24 de ore
din 24, responsabilă pentru coordonarea acţiunilor statelor participante pentru acordarea de asistenţă
unui terţ stat afectat de un dezastru.
Mecanismul asigură managementul Sistemului Comun de Comunicare şi Informare în
Situaţii de Urgenţă (CECIS), identificarea echipelor de intervenţie şi altor echipe de sprijin a
87
intervenţiei disponibile în Statele Membre; constituirea şi, dacă este nevoie, trimiterea echipelor de
evaluare şi coordonare.
Statele participante au obligaţii în faza pregătitoare şi în cazul unei urgenţe civile sau de
mediu. Pentru a-şi asigura capabilitatea, în vederea unei intervenţii efective ca răspuns în cazul unei
urgenţe majore, statele participante vor stabilii echipele de intervenţie disponibile pentru intervenţie
în cadrul mecanismului.
Dezvoltarea capacităţilor europene pentru managementul crizelor este rezultatul a două
elemente – creşterea constantă a competenţelor internaţionale ale UE din ultimii ani şi dezvoltarea
politicii comune de apărare şi securitate.

88
CAPITOLUL 6
ROLUL DIPLOMAȚIEI INTERNAȚIONALE PENTRU REZOLVAREA
DIFERENDELOR POLITICE, ECONOMICE ȘI CULTURALE
DINTRE STATE

6.1. Diplomaţia – aspecte generale


Cuvântul diplomaţie este folosit, în prezent, în mai multe sensuri:pentru a desemna politica
externă, adică poziţia internaţională a unui stat (noţiunea de diplomaţie fiind sinonimă cu cea de
politică externă); generic (diplomaţia franceză, diplomaţia română etc.).
Istoria diplomaţiei se confundă cu începuturile istoriei civilizaţiei, dar despre activitatea
diplomatică, în adevăratul sens al cuvântului, se poate vorbi decât odată cu apariţia statului. Definită
de unii specialişti drept ştiinţa raporturilor internaţionale, diplomaţia cuprinde multitudinea
intereselor care iau naştere din raporturile stabilite între naţiuni.
În opinia unor autori „…diplomaţia este ştiinţa ori arta cooperării dintre popoare. Ea
reprezintă forma specifică şi normală de relaţii politice, economice şi culturale dintre naţiunile
civilizate…“71.
În condiţiile diversificării activităţii diplomatice, diplomaţia este guvernată de uzanţe, norme
şi principii de drept internaţional (ex.: respectarea suveranităţii de stat), precum şi de regulile
dreptului diplomatic (normele referitoare la privilegiile şi imunităţile diplomatice).
Diplomaţia se realizează prin mijloace variate: negocierile, corespondenţa diplomatică,
participarea la congrese, conferinţe şi organizaţii internaţionale, reuniunile la nivel înalt şi misiunile
diplomatice.
Activitatea diplomatică a statului se realizează prin organele de stat pentru relaţiile externe:
şeful statului, guvernul, Ministerul Afacerilor Externe şi misiunile diplomatice, reprezentanţele
comerciale şi consulatele.
Guvernul înfăptuieşte conducerea generală a relaţiilor externe ale statului, iar Ministerul
Afacerilor Externe execută conducerea operativă a reprezentanţelor diplomatice şi consulare,
prezintă guvernului toate problemele importante ale politicii externe şi apără interesele statului şi
ale cetăţenilor săi în străinătate.

71
Nicolae Ciachir şi Gheorghe Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Editura Știinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1984, p. 11.
89
Misiunile diplomatice
Definiţie: Misiunea diplomatică este definită ca „agenţia ori instituţia pe care un stat o
înfiinţează în alt stat cu consimţământul acestuia, în scopul de a menţine cu el relaţii diplomatice”.
În funcţie de durată, misiunile diplomatice se clasifică în misiuni diplomatice permanente
și misiuni diplomatice temporare.
În categoria misiunilor diplomatice permanente intra: ambasada, nunţiatura, legaţia,
internunţiatura. Această enumerare este făcută în funcţie de criteriul rangului misiunii
diplomatice. Ambasada constituie misiunea diplomatică cea mai importantă, atât ca rang (având
rangul diplomatic cel mai înalt), cât şi ca frecvenţă (fiind cea mai des folosită şi tinzând spre
excluzivitate).
Ambasada constituie organul de reprezentare diplomatică prin excelentă; misiunile
diplomatice cu rang inferior celuia de ambasadă apar, in zilele noastre drept cazuri izolate.
Nunţiatura Apostolică este denumirea misiunii diplomatice a Sfântului Scaun într-un stat în
vederea asigurării relaţiilor sale externe cu acesta. Nunţiatura exercită funcţii diplomatice și
ecleziastice, adică, întreţine relaţii oficiale cu statul acreditar, relaţii guvernate de dreptul
internaţional şi relaţii cu organul naţional catolic din statul primitor, având la bază dreptul canonic.
Şeful titular al misiunii este nunţiul care face parte, ca şi ambasadorul din prima clasă de agenţi
diplomatici. Nunţiatura este misiunea diplomatică cu rangul cel mai înalt, corespunzând în ierarhia
diplomatică ambasadei.
Legaţia este o misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, de rangul al doilea şi este
condusă de un ministru (care poartă, de obicei, titlul de „trimis extraordinar și ministru
plenipotenţiar”) sau de un ministru rezident care face parte din a doua clasă a agenţilor diplomatici,
ori de un însărcinat cu afaceri (ad interim sau permanent). Deşi există această clasificare, in
activitatea practica între ambasadă şi legaţie nu mai exista în prezent nicio deosebire, ambele
misiuni fiind puse pe picior de egalitate în dreptul internaţional, şi mai corect spus, deosebirile sunt
minime şi se limitează practic la chestiuni de precădere.
Internunţiatura apostolică este reprezentanţa diplomatică pontificală care corespunde ca
rang legaţiei; ea reprezintă Sfântul Scaun în ţările unde nu există nunţiatură şi este condusă de un
internunţiu – titlu echivalent trimisului extraordinar şi ministru plenipotenţiar, însărcinatului cu
afaceri.
Structura unei misiuni diplomatice este determinată de sarcinile (nevoile) cărora aceasta
trebuie să le facă faţă în exercitarea funcţiei ei de reprezentare şi ocrotire a intereselor statului
acreditant în relaţiile sale cu statul de acreditare.
În absenţa unor norme generale şi a unei practici uniforme, din practica diplomatică
internaţională se poate desprinde o schema de organizare a misiunii diplomatice, care cuprinde
90
mai multe subdiviziuni, astfel: cancelaria, secţia economică şi comercială, biroul militar,
secţia culturală, secţia de presă, secţia consulară. Domeniile mai importante de activitate ale
misiunii atrag şi structura organizatorică a acesteia, modul cum sunt dezvoltate sectoarele ei de
activitate.
Funcţiile unei misiuni diplomatice sunt reflectate în structura acesteia. STRUCTURA unei
misiuni diplomatice :
- Cancelaria:
- Secţia politică;
- Administraţia şi coordonarea;
- Secretariatul şi arhivele;
- Securitatea;
- Comunicaţiile şi celelalte servicii tehnice;
- Personal localnic:
- Contabilitatea;
- Secţia economico-comercială;
- Secţia culturală și de presă;
- Secţia consulară;
- Biroul ataşatului apărării, militar, aero şi naval;
- Alte servicii specializate.
Şeful misiunii diplomatice este responsabil de toate problemele legate de activitatea
misiunii diplomatice, de îndeplinirea sarcinilor. Este persoana care poartă răspunderea în fața
guvernului propriu de îndeplinirea sarcinilor de către misiunea diplomatică; totodată, ca
reprezentant al statului acreditant şeful misiunii diplomatice răspunde și față de guvernul țării de
acreditare de modul în care conduce misiunea.
Indiferent de numărul de membri ai misiunii diplomatice sunt anumite priorităţi
fundamentale cărora, un şef de misiune trebuie sa le acorde prioritate, astfel:
- formularea politicii diplomatice;
- transmiterea către statul acreditar a punctelor de vedere ale propriului guvern în probleme
importante de interes comun şi de politică comună, el constituind un canal de comunicare între cele
două guverne în astfel de probleme;
- informarea ministrului de externe despre evenimentele cu semnificaţii politice, economice
etc. din țara de acreditare, inclusiv din cele în care are extindere de acreditare; să fie la curent, să
cunoască și să aibă relaţii apropiate cu personalităţile politice cu influență în țara de acreditare, să
cunoască sursele puterii naţionale in statul in care se afla in misiune;

91
- să facă dovada unui comportament oficial şi neoficial de o manieră care să sporească
reputaţia ţării sale;
- să cultive un cerc de prieteni suficient de larg şi variat pentru îndeplinirea misiunilor;
Cancelaria reprezintă unul din compartimentele principale ale misiunii diplomatice; este
locul unde sunt primite, pregătite şi trimise actele care sunt de competenţa şefului de misiune, unde
se coordonează munca celorlalte secţii şi unde se găsesc arhivele şi codurile diplomatice, în mod
uzual, cancelaria răspunde de două funcţii importante:
- coordonarea activităţii misiunii;
- supravegherea(securitatea) activităţii acesteia.
Şeful Cancelariei se asigură ca toată corespondenţa sa fie distribuită cu promptitudine:
răspunde de buna funcţionare a compartimentelor ambasadei; se preocupă de buna funcţionare a
comunicaţiilor, de siguranţa și securitatea ambasadei.
Serviciul de securitate
Sarcina serviciului de securitate este să asigure paza sediilor misiunii diplomatice împotriva
oricărei pătrunderi ilegale; elaborează și aplică măsurile de pază și protecţie a misiunilor; veghează
la respectarea regulilor de către membrii misiunii diplomatice privind accesul la dosare, date și
informaţii confidenţiale etc.
Departamentul tehnic şi de comunicaţii
Departamentul tehnic se ocupă în primul rând de comunicaţii. El realizează codificarea şi
decodificarea, criptarea şi decriptarea, utilizează şi dacă este necesar repară echipamentele și
aparatura de recepţie şi transmitere a informaţiilor, faxuri etc. Activitatea personalului acestui
departament este de natură confidenţială; personalul încadrat în aceste compartimente au cetăţenia
statului acreditant.
Secţia (biroul) economică şi comercială se ocupă de dezvoltarea relaţiilor economice și a
celor comerciale între statul acreditant și cel acreditar.
Participarea tot mai intensă a statului în organizarea şi promovarea relaţiilor economico-
comerciale interstatale şi necesitatea de a elabora politica comercială în raporturile cu alte state au
impus crearea unui organ specializat care să asigure cunoaşterea situaţiei economice din statul
acreditar, a nevoilor şi resurselor acestuia, politica economică a acestuia, precum și posibilităţile
care există pentru extinderea exporturilor din statul acreditant.
Secţia (biroul) ataşatului cultural a apărut ca urmare a creşterii volumului schimbului
internaţional de valori spirituale şi culturale. Sarcinile secţiei ataşatului cultural constau în principal:
realizarea cunoaşterii în ţara de acreditare a culturii și valorilor artistice naţionale ale statului
acreditant, dezvoltarea colaborării în domeniul cultural-ştiinţific cu statul acreditar; participarea la
pregătirea şi încheierea de acorduri culturale, supravegherea aplicării lor, promovarea lectoratelor,
92
acordarea de burse de studii, difuzarea de materiale, organizarea de conferinţe şi expoziţii şi alte
manifestări artistice.
Secţia (biroul) de presă este relativ recentă (după Primul Război Mondial), fiind o
consecinţă a rolului important jucat de opinia publică în domeniul politicii externe, a dezvoltării
presei şi rolul pe care aceasta ii are in influenţarea opiniei publice.
Activitatea secţiei de presă este axata pe doua direcţii prioritare:pe de o parte, ataşatul de
presa reprezintă o sursă importantă pentru statul acreditant şi pentru misiunea diplomatică;
- pe de altă parte, ataşatul de presa are un rol important în a face cunoscut în țara de
acreditare evenimente importante din viața culturală, ştiinţifică etc. din statul acreditant, furnizând
presei și instituţiilor culturale ştiri și materiale despre acestea; totodată, secţia de presă (ataşatul
cultural) sesizează și intervine la organele în drept locale în situaţiile în care în presă și publicaţiile
locale sunt publicate ştiri, date și informaţii eronate etc. despre statul acreditant.

6.2. Diplomaţia culturală


Între domeniile diplomaţiei generale, un loc deosebit este deţinut de diplomaţia culturală.
Diplomaţia culturală este parte componentă a activităţii generale a oficiilor diplomatice.
Relaţiile culturale sunt o expresie a bunelor intenţii pe care o ţară le nutreşte faţă de alta.
Dezvoltarea relaţiilor culturale se amplifica după cel de-al Doilea Război Mondial, prin
apariţia unor mijloace moderne de înfăptuire a diplomaţiei culturale. Între acestea putem aminti
acordurile culturale dintre state, instituţiile interne şi internaţionale cu caracter guvernamental şi
neguvernamental prin care se realizează relaţiile culturale între state.
Acordurile culturale reglementează cadrul general al relaţiilor culturale, principiile şi
scopurile cooperării în toate domeniile culturii.
Acordurile culturale multilaterale se încheie între mai multe state, în vederea stimulării
colaborării în diferite domenii culturale de interes comun pentru o anumită zonă lingvistică sau
geografică, ori pentru reglementarea unor probleme de cooperare culturală pe plan internaţional.
După numărul statelor participante şi zona din care fac parte, aceste acorduri pot fi regionale sau
universale.
Acordurile multilaterale regionale sunt acorduri între mai multe ţări din aceeaşi zonă
geografică ori dintre ţări aparţinând unui anumit sistem social sau economic, unei comunităţi
lingvistice, culturale, unei organizaţii specifice. Acordurile culturale speciale sau specializate
privesc numai un anumit domeniu sau aspect al cooperării culturale.
Numărul organizaţiilor internaţionale a crescut considerabil, mai mult de o treime
reprezentând-o cele cu caracter cultural. Importanţa organizaţiilor internaţionale constă în aceea că
ele pun în contact statele sau instituţiile statale, personalităţile culturale şi ştiinţifice, oferind un
93
cadru pentru negocierea unor probleme de interes comun şi contribuind la cooperarea
internaţională. Ele stimulează relaţiile dintre state şi activitatea internaţională în domeniul culturii,
prin stabilirea şi aplicarea unor programe de colaborare şi cercetare pe plan mondial.
Principalele domenii spre care îşi îndreaptă atenţia forurile internaţionale importante în sfera
culturii sunt educaţia, ştiinţa, cultura şi activităţile culturale.
Având în vedere ideile anterior subliniate, apreciem că diplomaţia culturală este o cale utilă
şi eficace de demonstrare a personalităţii fiecărui popor, a constituirii patrimoniului universal din
contribuţia tuturor ţărilor şi astfel, a promovării unui climat de înţelegere şi colaborare, un suport
real pentru promovarea relaţiilor bilaterale şi pentru cunoaşterea civilizaţiei unui stat în lume.
În toate statele democratice, funcţia de bază a parlamentelor este aceea de a rezolva
problemele societății, de a elabora acte legislative.
Parlamentele reprezintă, prin definiţie, o sinteză a tuturor forţelor politice, cărora electoratul
le-a acordat girul său, prin urmare, legitimitate. Diversitatea formaţiunilor politice care sunt
reprezentate în lumea parlamentară duce la creşterea gradului de eficienţă al parlamentelor.
Tendinţa parlamentelor este de a se implica tot mai mult în politica externă, domeniu
considerat a fi privilegiul guvernului, mai ales că aşteptările electoratului sunt foarte mari când vine
vorba de a putea influenţa pozitiv acţiunile executivului.

6.3. Diplomaţia în sistemul juridico-administrativ al ONU


Carta O.N.U. (1945) consacra principiul soluţionării diferendelor internaţionale prin
mijloace paşnice ca o obligaţie internaţională a statelor de aplicare a acestui principiu fundamental
al dreptului internaţional public.
Noţiunea de diferend
În practica internaţională, diferendul – a fost definit de Curtea Permanentă de Justiţie
Internaţională (Speta Mavrommatis, Concesiile palestiniene), fiind considerat „neînţelegerea
privind o problemă juridică, un conflict de concepţii juridice sau de interese”.
Pentru manifestarea principiului libertăţii părţilor de a alege mijlocul de soluţionare pe care
îl consideră adecvat (tratative, mediere, conciliere), determinantă va fi voinţa părţilor aflate în
diferend.
În sens larg, noţiunea de diferend cuprinde contestaţiile, litigiile, divergenţele sau conflictele
dintre două subiecte de drept internaţional. Diferendele internaţionale pot să aibă o natură juridică
sau una politică.
a) Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretenţii de drept între state şi care au ca
obiect interpretarea unui tratat, o problemă de drept internaţional, existenţa unui fapt care, dacă ar fi

94
stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale, precum şi stabilirea naturii sau întinderii
reparaţiei datorată pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.
b) Diferendele politice sunt diferendele în care pretenţiile contradictorii ale părţilor nu pot
fi formulate juridic.
Mijloacele paşnice de drept internaţional pot fi clasificate în: mijloace diplomatice şi politice
(nejurisdicţionale); mijloace jurisdicţionale;mijloacele paşnice bazate pe constrângere.
Mijloacele paşnice de drept internaţional – diplomatice şi politice – sunt reglementate prin
convenţii internaţionale universale sau regionale. În general, soluţiile adoptate ca urmare a folosirii
acestor mijloace paşnice au un caracter de recomandare faţă de părţile diferendului, cu excepţia
hotărârilor adoptate de Consiliul de Securitate al O.N.U.
Mijloace pașnice cu caracter diplomatic
Din această categorie fac parte: negocierile directe între statele aflate în diferend, bunele
oficii, mediaţia, ancheta internaţională şi concilierea internaţională.
Negocierea ca procedură diplomatică de reglementare paşnică a diferendelor
Negocierea are un rol preponderent în reglementarea paşnică a diferendelor, indiferent de
obiectul acestora (dispute politice, juridice, economice, teritoriale, etnice etc.). Negocierilor nu li se
aplică reguli stricte de procedură. Toate elementele negocierilor şi condiţiile pentru desfăşurarea lor
se stabilesc de părţile implicate în diferendul respectiv.
Negocierile diplomatice între state aflate în conflict constituie, în mod natural, mijlocul cel
mai simplu şi mai eficace de a ajunge la o rezolvare a diferendului satisfăcătoare.
Se mai poate adăuga că negocierile trebuie desfăşurate cu bună-credinţă, cu voinţa reală de a
se ajunge la un rezultat.
Consultările sunt considerate ca o fază preliminară a procesului de reglementare a
diferendelor (art. XI al Tratatului de la Washington, din 1959, privind regimul juridic al Antarcticii;
art. XXV al Convenţiei din 1980 privind conservarea faunei şi florei marine a Antarcticii).
În funcţie de cadrul desfăşurării negocierilor, acestea pot fi:
a) Negocieri bilaterale în cadrul cărora reprezentanţii părţilor în litigiu se întâlnesc direct
sau îşi fac cunoscute punctele de vedere prin intermediul corespondenţei scrise.
b) Negocierile plurilaterale sau multilaterale. În cazul în care într-un conflict sunt
implicate mai multe state, o conferinţă internaţională poate oferi cadrul optim negocierilor. Statele
care sunt interesate în reglementarea unui diferend, fără a fi parte la acesta, pot ţine o conferinţă
internaţională, la care părţile aflate în diferend pot să nu participe, pentru a studia litigiul şi a
formula puncte de vedere privind căile de soluţionare a acestuia;

95
c) Negocierile colective. O organizaţie internaţională poate asigura cadrul optim
negocierilor atunci când soluţionarea unui anumit litigiu interesează un grup de state membre ale
organizaţiei respective.
Medierea este o procedură diplomatică de reglementare a diferendului. Se deosebeşte de
negociere prin introducerea unui terţ în desfăşurarea negocierilor. Mediatorul trebuie să fie un terţ
acceptat, prin acord comun, de părţile aflate în diferend. Acesta poate fi un stat, un grup de state,
O.N.U. sau instituţiile sale specializate, alte organizaţii internaţionale cu vocaţie mondială sau
regională sau o personalitate de prestigiu (om politic, jurist, expert). Terţa persoană propune o
soluţie părţilor, care nu are însă un caracter obligatoriu.
În procesul de mediere este important a se convinge părţile aflate în litigiu că mediatorul
înţelege foarte bine poziţia fiecăreia, este absolut imparţial, iar scopul său este de a-şi îndeplini cât
mai bine rolul de mediator în cazul în speţă.
Componentele de bază ale medierii sunt: părţile în dispută; conflictul specific aflat într-un
context anume şi mediatorul.
Momentul când poate avea loc medierea este la fel de important ca şi metodele utilizate,
profilul şi puterile mediatorului.
Principiile pe care se bazează medierea sunt:informarea prealabilă – părţile au dreptul de a
fi informate, înaintea începerii procesului de mediere asupra termenilor, drepturilor şi îndatoririlor
;neutralitatea şi imparţialitatea mediatorului – mediatorul se implică strict în limitele procedurilor
stabilite şi nu favorizează nicio parte în timpul procesului; confidenţialitatea – mediatorul şi părţile
se obligă să păstreze caracterul confidenţial al tuturor aspectelor discutate în timpul medierii.
Din principiile medierii decurg drepturile părţilor şi rolul mediatorului.
Etapele de urmat în mediere sunt aceleaşi ca şi în cazul negocierilor clasice:
- întâlnirea în sesiune comună cu părţile – au loc prezentările şi primele discuţii
pregătitoare, având ca scop deschiderea canalelor de comunicare. Mediatorul este cel care deschide
reuniunea, prezintă conceptul medierii şi avantajele acesteia, defineşte scopul, regulile de conduită,
etapele de parcurs şi explică rolul său. Propune un anumit orizont de timp şi ascultă opiniile părţilor.
- sesiunile separate au ca scop clarificarea intereselor şi nevoilor părţilor (care sunt în
general, în opoziţie), identificarea aspectelor care au potenţial în diminuarea conflictului şi pot
contribui la ameliorarea comunicării şi îndrumarea părţii spre formularea unei propuneri care să fie
bazată pe necesarul şi nu pe dorinţa părţii;
- sesiunea comună, se doreşte a fi cea finală, când are loc negocierea propriu-zisă. Scopul
mediatorului este ca această sesiune să marcheze încheierea medierii, dar acest deziderat depinde de
o multitudine de factori.

96
Succesul medierii depinde, în mare măsură de tactica adoptată, care trebuie să aibă un grad
de flexibilitate adaptat condiţiilor de negociere.
Diferenţele culturale pot genera conflicte cu o dimensiune culturală importantă.
Medierea internaţională poate fi realizată de organizaţii internaţionale/regionale, actori
statali, persoane (personalităţi).
Bunele oficii
În articolul 33, alineatul 1 al Cartei O.N.U., bunele oficii nu sunt menţionate în mod expres
printre mijloacele de reglementare a diferendelor dintre state. Rolul bunelor oficii este subliniat în
Declaraţia Adunării Generale a O.N.U. asupra prevenirii şi eliminării diferendelor şi situaţiilor care
pot ameninţa pacea şi securitatea internaţională şi asupra rolului O.N.U. în acest domeniu, din 1988
(Rezoluţia nr. 43/51 a Adunării Generale a O.N.U., 5 decembrie 1988). Prin activități diplomatice
de bune oficii o instituţie internaţională sau un stat întreprinde demersuri pentru a convinge părţile
aflate într-un diferend să reia procesul de negociere, să aducă reprezentanţii părţilor la masa
tratativelor.
Ancheta internaţională
Ancheta internaţională constă atât în activitatea de stabilire strictă a faptelor (fact-finding),
conform Convenţiilor de la Haga, cât şi în forme mai noi, mai perfecţionate, care presupun căutarea
unor informaţii în beneficiul unor organizaţii internaţionale cum ar fi O.N.U. (inquiry).
Consacrarea anchetei internaţionale într-un document multilateral s-a făcut, prima dată, în
textul Convenţiei de la Haga din 1899 şi, ulterior, în textul Convenţiei de la Haga din 1907 (art. 9).
Comisia de anchetă este, în mod liber, constituită de părţi, cu excepţia cazului când un tratat
a prevăzut o comisie permanentă.
Comisia este formată dintr-un număr impar de membri-comisari având cetăţenia părţilor în
conflict şi comisari terţi. Comisarii sunt aleşi intuitu personae, nereprezentând guvernele lor. Părţile
sunt reprezentate prin agenţi speciali care servesc ca intermediari între ele şi comisie; ei pot fi
asistaţi de consilieri sau avocaţi care să susţină interesele părţilor în faţa comisiei.
Concilierea
Concilierea realizează trecerea de la mijloacele politico-diplomatice de soluţionare la cele
jurisdicţionale. Se deosebeşte de acestea din urmă prin faptul că soluţia propusă de comisia de
conciliere are un caracter facultativ şi nu obligatoriu. Se aseamănă cu mijloacele jurisdicţionale de
reglementare a diferendului prin faptul că se realizează printr-o procedură în contradictoriu. Ea se
desfăşoară prin constituirea de către părţile în cauză a unei comisii de conciliere permanentă sau
ad-hoc.
Comisia este formată din 3-5 membri aleşi în baza criteriului naţionalităţii, al reprezentării
egale a părţilor şi al lipsei interesului direct în diferendul care urmează a fi soluţionat. Pentru
97
asigurarea imparţialităţii şi obiectivităţii comisiei de conciliere, trebuie să existe acordul părţilor
asupra imparţialităţii şi obiectivităţii comisiei de conciliere, trebuie să existe acordul părţilor pentru
numirea preşedintelui, şi a celorlalţi membri ai comisiei.

6.4. Acţiuni diplomatice în operaţiile multinaţionale de menţinere a păcii sub egida


ONU (OSCE)
Acţiunile desfăşurate de forţele multinaţionale sunt acele operaţii cu un puternic caracter
politico-diplomatico-militar.
Prin natura lor însumează forţe armate naţionale, având ca scop comun acţiuni de menţinere
a păcii în zonele unde au apărut crize umanitare sau conflicte armate.
Forţele multinaţionale au la baza constituirii lor normele specifice din Carta O.N.U.
Ca orice tip de operaţie militară acestea necesită respectarea unor reglementări legale
aparţinând Dreptului Internaţional Public.
În cadrul O.N.U. există organe de decizie şi organe de planificare şi conducere a operaţiilor
multinaţionale. Organismele implicate sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate şi
Secretarul General.
Algoritmul luării deciziei la nivel O.N.U. va fi: iniţierea – se face în cadrul Consiliului de
Securitate de către Secretarul General, care numeşte un Reprezentant Special al Secretariatului
General pentru zona de conflict, cu autoritate supremă în zonă şi atribuţii speciale privind aspectele
politice ale unui posibil tratat de pace.
Departamentul Operaţiilor de Menţinere a Păcii întocmeşte o evaluare generală a
situaţiei în zona de conflict.
Operaţiile de menţinere a păcii sunt în general întreprinse în baza cap. VI al Cartei ONU,
care se referă la soluţionarea paşnică a diferendelor. Potrivit acestui capitol, sunt utilizate
negocierile, medierea, arbitrajul între părţile aflate în conflict şi mijloacele juridice ale dreptului
internaţional. Operaţiile de menţinere a păcii includ:
a) observarea – ca element de bază în operaţiile de menţinere a păcii, are drept scop
fundamental supravegherea, monitorizarea şi raportarea evoluţiei situaţiei din zonă şi respectarea
condiţiilor stabilite prin acorduri şi armistiţiu;
b) interpunerea de forţe – ce presupune menţinerea separării forţelor militare opozante, ca
urmare a unei încetări temporare a focului sau a unui acord oficial de încetare a focului;
c) asistenţa pentru tranziţie – care constă în acţiunile militare întreprinse ca urmare a
încetării focului, înainte de instalarea instituţiilor civile ale statului reconsolidat pe baze
democratice, în cadrul unei misiuni de consolidare a păcii pe termen. Scopul este de a sprijini

98
tranziţia, de la conflict la starea de pace, cu o structură politică acceptabilă pentru naţiunea
respectivă şi comunitatea internaţională.
Prevenirea conflictului presupune acţiuni desfăşurate în baza capitolului VI al Cartei ONU.
Ele cuprind o gamă largă de activităţi, de la iniţiativele diplomatice, la desfăşurarea preventivă de
forţe, în scopul împiedicării escaladării disputelor în conflicte armate sau a răspândirii lor.
Construcţia păcii este realizată cu prioritate prin mijloace diplomatice. Sprijinul militar în
construcţia păcii este indirect, de stat major sau de planificare şi în forma implicării directe de forţe
şi mijloace militare. El include misiunile de prevenire a conflictului, precum cercetarea,
supravegherea, sau chiar misiuni de impunere a păcii sub forma sancţiunilor.
Realizarea păcii cuprinde acţiunile diplomatice care sprijină măsurile şi structurile politice,
economice şi militare, desfăşurate pentru întărirea şi consolidarea acordurilor politice şi înlăturarea
cauzelor unui conflict.
Operaţiile umanitare cuprind:
a) asistenţa umanitară, care se desfăşoară în scopul înlăturării sau reducerii urmărilor
dezastrelor naturale sau a celor cauzate de om, al unor situaţii endemice ce produc suferinţe umane
(foametea, bolile, sărăcia etc.). Ele sunt limitate ca durată şi amploare şi pot preceda sau însoţi
eforturile umanitare ale organizaţiilor civile specializate, precum şi ale autorităţilor civile din ţara
gazdă (primele responsabile cu asigurarea de ajutor);
b) ajutor în caz de dezastre, care rezolva necesităţi vitale de supravieţuire a oamenilor
aflaţi în primejdie, în asigurarea hranei, adăpostului, asistenţei medicale. În funcţie de mandatul
forţei, sprijinul poate consta în protejarea agenţiilor ce acordă ajutor, crearea şi menţinerea rutelor
de aprovizionare cu ajutoare, iar în unele situaţii extreme, forţa multinaţională poate primi
responsabilitatea directă de distribuire a ajutoarelor în scopul asigurării fluxului acestora.
c) apărarea drepturilor omului, reprezintă un element de bază al operaţiilor umanitare.
Prevenirea sau împiedicarea amplificării şi răspândirii abuzurilor privind încălcarea drepturilor
omului pot necesita iniţierea unei operaţii de impunere a păcii pentru care forţele multinaţionale
trebuie pregătite corespunzător.
Respectarea drepturilor răniţilor și a bolnavilor
Cea mai recentă definiţie a răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor este dată de art. 8 al
Protocolului adiţional nr. 1, din 1977 la Convenţiile de la Geneva – 1949: „persoane, militari sau
civili, care, ca urmare a unui traumatism, a unei boli sau a altor incapacităţi sau tulburări fizice
sau mentale, au nevoie de îngrijiri medicale”.
Din cauza situaţiei dificile în care se află, răniţii, bolnavii şi naufragiaţii vor fi respectaţi şi
protejaţi în toate împrejurările. Convenţiile de la Geneva – 1949 reglementează că beligerantul care
are în puterea sa răniţi trebuie să-i trateze şi să-i îngrijească cu omenie, fără nicio discriminare
99
bazată pe sex, rasă, naţionalitate, religie, idei politice şi orice alt criteriu analog. Sunt interzise orice
atingeri la viaţa şi soarta răniţilor, fiind prohibite uciderea, exterminarea, tortura, experienţele
biologice, lăsarea cu premeditare fără ajutor medical sau fără îngrijiri şi expunerea la riscuri de
contaminare sau infecţii.
Răniţii nu pot renunţa în nicio situaţie la drepturile convenţionale respective, iar părţile la
conflict pot acorda şi alte drepturi prin acorduri speciale.
Îngrijirea şi tratamentul răniţilor se poate realiza de către beligeranţi cu concursul şi sub
controlul Puterilor Protectoare, prin Comitetul Internaţional al Crucii Roşii sau prin alt organism
medical imparţial Art. 11 din Protocolul adiţional nr. 1 din 1977 dezvoltă protecţia acordată răniţilor
aflaţi în puterea adversarului, prin precizarea că sănătatea şi integritatea lor nu pot fi compromise
prin niciun act sau omisiune medicala nejustificată, fiind interzise orice acte medicale neconforme
cu normele medicale recunoscute.
Protecţia oferită răniţilor de dreptul umanitar include şi posibilitatea acordată familiilor
acestora de a primi ştiri despre soarta lor. În acest scop, beligeranţii sunt obligaţi să înregistreze în
cel mai scurt timp posibil toate elementele care contribuie la identificarea răniţilor, bolnavilor şi
morţilor adversarului căzuţi sub puterea lor72. Aceste informaţii ajung la puterea de care depinde
persoana respectivă prin comunicarea lor de către Biroul Naţional de Informaţii fie Puterii
Protectoare, fie Agenţiei Centrale de Informaţii a CIRC.
Respectarea drepturilor prizonierilor de război
Statutul actual al prizonierilor de război este definit de Convenţia III de la Geneva din 1949
privitoare la tratamentul prizonierilor de război, ale cărei dispoziţii au fost completate de Protocolul
adiţional nr. 1 din 1977.
Art. 44 din Protocolul I defineşte prizonierii de război ca fiind orice combatant legal care
cade în mâinile părţii adverse.
Situaţia specială a prizonierilor de război impune un control strict al respectării de către
statul captator a drepturilor fundamentale ale omului. Prizonierii de război trebuie trataţi tot timpul
cu omenie, fiind interzise acţiunile care ar putea cauza moartea sau periclita sănătatea captivului.
Protecţia de care se bucură prizonierii de război implică respectul persoanei şi onoarei lor, ei
păstrându-şi deplina capacitate civilă, al cărei exerciţiu nu poate fi limitat decât în măsura în care o
cere captivitatea.
Captivitatea prizonierilor de război este tratată în Titlul III al Convenţiei, care precizează
condiţiile materiale de internare. Astfel, la capturare, prizonierii nu pot fi obligaţi să declare alte
informaţii decât cele necesare identificării lor şi pot păstra obiectele de uz personal, inclusiv sume
de bani, însemne de grad şi naţionalitate, decoraţii şi obiecte cu valoare sentimentală.
72
Convenţia I/1949, art. 16 şi Convenţia II/1949, art. 19.
100
Prizonierilor li se asigură condiţii de îmbrăcăminte, hrană şi cazare la fel ca şi trupelor
proprii ale captatorului. Puterea deţinătoare trebuie să ia toate măsurile de igienă şi îngrijiri
medicale necesare, folosind în acest scop personalul medical şi religios destinat pentru asistarea
prizonierilor de război. Prizonierii pot dispune şi de resurse băneşti care provin din sumele pe care
le-au deţinut la capturare sau din retribuţia muncii efectuate.
Prizonierii au dreptul să-şi exercite religia.
Respectarea drepturilor prizonierilor presupune şi facilitarea de către puterea deţinătoare a
unor activități ale societăţilor de ajutorare sau a altor organisme de asistenţă a prizonierilor.
Respectarea drepturilor persoanelor civile
Sediul materiei îl reprezintă Convenţia a IV-a de la Geneva, din 1949, relativă la protecţia
persoanelor civile în timp de război şi Protocolul adiţional I, din 1977.
Art. 50 din Protocolul I defineşte persoanele civile ca fiind cele care nu fac parte din forţele
armate, iar populaţia civilă cuprinde toate persoanele civile. În Rezoluţia nr. 2675/XXV, din 1970 a
ONU, s-au precizat următoarele principii de protecţie a populaţiei civile în timp de război:
 respectarea drepturilor fundamentale ale omului, aşa cum sunt ele acceptate în dreptul
internaţional şi enunţate în instrumentele internaţionale, rămân pe deplin aplicabile în caz de
conflict armat;
 în conducerea operaţiunilor militare vor fi depuse toate eforturile posibile pentru a
proteja populaţiile civile de ororile războiului şi vor fi luate toate precauţiile posibile pentru a evita
rănirea persoanelor civile;
 populaţiile civile nu vor face obiectul represaliilor, al deplasărilor forţate sau al oricărei
atingeri a integrităţii lor;
 acordarea de ajutoare internaţionale populaţiilor civile este conformă principiilor
umanitare ale Cartei Naţiunilor Unite-1945, ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului-1948 şi
ale altor instrumente internaţionale din domeniul respectării drepturilor omului.

101
CAPITOLUL 7
POLITICI NAȚIONALE PENTRU DEZVOLTAREA COMUNICĂRII
PUBLICE ÎN PLANUL ASIGURĂRII SECURITĂȚII UMANE ȘI STRATEGII
PENTRU PROTEJAREA VALORILOR CULTURALE
7.1. Personalităţi româneşti care au militat pe plan politic, diplomatic și cultural
pentru securitatea naţională, europeană şi internaţională
La începutul secolului al XVI-lea s-a afirmat un ilustru domnitor muntean, Neagoe
Basarab, un proeminent reprezentant al iluminismului european.
Domnitorul muntean a manifestat o vie pasiune pentru cultura şi literatura europeană, pentru
creaţiile artistice renascentiste.
Pe durata călătoriilor de studii întreprinse la Constantinopole şi Budapesta, Neagoe Basarab
a intrat în contact cu valorile culturale europene.
În perioada domniei sale (23 ianuarie 1512 – 15 septembrie 1521) graţie talentului său
diplomatic, de rafinat negociator şi mediator în administrarea puterii politico-militare, a asigurat
pacea şi afirmarea valorilor culturale româneşti.
Neagoe Basarab a desfăşurat tratative diplomatice cu reprezentanţii statelor europene. A
participat la cruciade antiotomane, printr-o politică de cooperare cu Republica Veneţia şi cu Papa
Leon al X-lea (Ioan de Medicis – 1513-1521). Papa era suzeranul regilor şi prinţilor statelor
catolice, protectorul culturii europene.
Neagoe Basarab a urmărit valorificarea valorilor culturii europene şi bizantine, fiind un
promotor al artei româneşti. Cea mai importantă ctitorie a sa a fost Mănăstirea Curtea de Argeş, o
grandioasă realizare a geniului arhitectural românesc.
Neagoe Basarab a preluat ideile doctrinare ale împăraţilor bizantini despre originea divină a
domniei. Conform uzanţelor dreptului bizantin, domnitorul era obligat să respecte canoanele
creştine. El considera că originea divină a domniei nu presupune absolutismul domnului, ci
obligaţia conducerii poporului cu dreptate.
Domnitorul Neagoe Basarab analizase politica marelui domnitor al Moldovei Ştefan cel
Mare pentru rezolvarea conflictelor (crizelor) interne şi internaţionale.
Pe timpul domniei lui Neagoe Basarab se amplifică procesul de implementare a dreptului
bizantin nomocanonic. Prin hotărârea Adunării (Consiliul domnesc) se legitimă aplicarea pravilelor
bizantine în Ţara Românească, conform principiilor dreptului imperial bizantin. Pravilele devin
primele acte normative scrise.

102
Neagoe Basarab a adoptat o politică abilă prin negocieri (tratative) şi metode de mediere
pentru salvgardarea independenţei şi a intereselor de stat.
Neagoe Basarab a fost adeptul politicii bizantine, media şi rezolva conflictele interne
(internaţionale).
Esenţa politicii lui Neagoe Basarab consta în asigurarea echilibrului social, a climatului de
pace internă şi externă în procesul de administrare a ţării. El manifesta un comportament de
diplomat în vederea rezolvării unor situaţii excepţionale, de natură să pericliteze suveranitatea
statală.
Pe durata domniei sale a urmărit transformarea preceptelor religioase, de conduită morală, în
norme juridice.
Neagoe Basarab a avut o activitate diplomatică remarcabilă. A fost adeptul tratativelor şi
medierii pentru rezolvarea situaţiilor conflictuale, manifestându-se sub influenţa doctrinară a
filozofului creştin Toma D’Aquino (1225-1274).
Domnitorul a urmat politica doctrinară a Imperiului Bizantin punând accent pe rezolvarea
diferendelor prin negocieri şi acte de mediere, cu evitarea conflictelor armate. Utiliza tratativele
pentru menţinerea păcii, pentru afirmarea intereselor statale.
Domnitorul a dezvoltat misiunea diplomatică în vederea realizării de alianţe antiotomane.
Neagoe Basarab a consolidat poziţia statului său, a preluat şi selectat, cu spiritul său pătrunzător,
principiile politico-juridice bizantine, le-a adaptat realităţilor sociale româneşti ale epocii sale.
Doctrina politico-juridică a lui Neagoe Basarab reflecta ideile umanismului european.
Domnitorul Dimitrie Cantemir a fost un remarcabil diplomat al epocii iluminismului
european, a formulat teorii valoroase în materie de politică internă şi afaceri externe.
Dimitrie Cantemir a participat, în anul 1686, la demersurile diplomatice ale tatălui său,
domnitor al Moldovei, cu Şerban Cantacuzino, domnitor al Ţării Româneşti, pentru realizarea unei
alianţe creştine europene împotriva Imperiului Otoman.
Marele diplomat Mircea Malita a elogiat activitatea lui Constantin Cantacuzino
considerându-l un Richelieu muntean.
După tratatul de pace de la Karlowitz – 1699, Imperiul Habsburgic a încorporat
Transilvania. Anexarea Transilvaniei şi prozelitismul catolic promovat de Imperiul Habsburgic au
determinat o repoziţionare politico-diplomatică a domnitorilor români către Rusia.
În anul 1688, Dimitrie Cantemir a fost trimis de tatăl său, domnitorul Moldovei, la
Constantinopole, unde a studiat istoria şi politica Imperiului Otoman, dar a desfăşurat şi o activitate
diplomatică intensă (corespondentă) cu reprezentanţi diplomatici ai unor importante state europene.
Pe timpul domniei lui Antioh, fratele său, Dimitrie Cantemir avea calitatea de capuchehaie
(reprezentant diplomatic) al Moldovei la Constantinopole. Pe durata activităţii sale diplomatice,
103
Cantemir a promis ambasadorului Rusiei că după preluarea domniei va realiza un Tratat de alianţă
cu Petru I.
Activitatea desfăşurată la Constantinopole este reflectată în celebra sa carte „Istoria
ieroglifică”, scrisă în anul 1705. În lucrare sunt relevate principiile de bază ale diplomaţiei ţarilor
române cu Imperiul Otoman.
Dimitrie Cantemir a formulat importante teze de politică externă, cu analizarea, din
perspectivă juridică, a primelor tratate ale Moldovei cu autorităţile Imperiului Otoman.
Planul politic al lui Dimitrie Cantemir, pentru eliberarea Moldovei de sub dominaţia
otomană, cu sprijinul Rusiei, se fundamenta pe teza că Imperiul Otoman intrase într-o perioadă de
declin politic şi militar.
Petru cel Mare, ţarul Rusiei (1682-1721) şi împăratul Rusiei (1721-1725), după victoria de
la Poltava (anul 1709) împotriva Suediei, afirmase Rusia ca o mare putere militară europeană.
Istoricul Florin Constantiniu releva într-o lucrare73: „domnul Moldovei, Dimitrie Cantemir
(1710-1711) urmează orientarea europeană antiotomană, preocupat în egală măsură să scoată
Moldova de sub ascultarea Porţii Otomane şi să asigure o domnie autoritară şi ereditară. În acest
scop, el a semnat la Luck (Luţk) un tratat cu ţarul Rusiei Petru I, (13/14 aprilie 1711), prin care se
stipula că domnia va rămâne, prin descendenţă masculină, în familia Cantemir, excepându-se
abandonarea ortodoxiei sau încălcarea credinţei faţă de ţar (art.III) şi se indicau hotarele Moldovei:
Nistrul, Dunărea, Transilvania, menţinându-se apartenenţa de Moldova a Tighinei şi Bugeacului”.
În anul 1711, vistiernicul Ştefan Luca, cumnatul hatmanului Ioan Neculce, a încheiat
Tratatul Moldovei cu Rusia, la Volonia, reşedinţa ţarului la data de 13 aprilie 1711. Textul acestui
tratat, elaborat de Dimitrie Cantemir, releva acordul de voinţă al celor doi suverani pentru realizarea
unei alianţe politico-militare în vederea eliberării Moldovei de sub dominaţia otomană.
Semnarea tratatului de către ţarul Petru I şi de către cancelarul Golovkin a reprezentat un
succes diplomatic pentru Dimitrie Cantemir. Tratatul oferea garanţii juridice şi politice pentru
independenţa Moldovei.
Istoricul Mihnea Ion releva într-o lucrare74: „Ţarul Rusiei nu putea lua o decizie asupra
Moldovei fără o «diplomă» a domnitorului, garantându-se sub această formă suveranitatea şi
independenţa statală. Prin tratat se recunoştea integritatea teritorială a Moldovei, în frontierele
stabilite de pe timpul domniei lui Ştefan cel Mare, inclusiv cetăţile de la Dunăre. La art. 11, se
stipula „hotarele Moldovei sunt cele cuprinse între Dunăre, Ţara Românească, Marele Ducat al
Transilvaniei, teritoriul polonez, Nistru, Cameniţa şi Bender cu tot hotarul Bugeacului.”

73
Florin Constantin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1999,
p. 163.
74
I. Mihnea, Despre Dimitrie Cantemir. Omul, scriitorul şi domnitorul, Editura „Viaţa Românească”, Iaşi, 1926, p. 370.
104
Tratatul a fost semnat de Dimitrie Cantemir, de Ghedeon Mitropolitul Moldovei şi de 15
boieri în ziua de 28 iunie 1711.
Arhivele ruseşti păstrează un singur exemplar al acestuia, cel cu domnia ereditară, redactat
de Dimitrie Cantemir, întărit cu pecetea, sigiliul şi semnătura ţarului Petru cel Mare.
După ratificarea de către Adunarea Boierilor, în ziua de 30 mai 1711, la Iaşi, Dimitrie
Cantemir a elaborat „Proclamaţia către Mitropolitul Moldovei şi popor” prin care se notifica
trecerea Moldovei de partea Rusiei şi ruperea legăturilor de vasalitate cu Imperiul Otoman. În
această proclamaţie, intitulată „Universalul”, se releva faptul că Vechiul tratat semnat de domnitorul
Bogdan, fiul lui Ştefan cel Mare, cu Imperiul Otoman, era rezolut deoarece sultanii Imperiului
Otoman au încălcat o serie de clauze referitoare la valoarea tributului plătit de autorităţile Moldovei.
Dimitrie Cantemir argumenta încălcarea tratatului prin următoarele acte reprobabile comise
de Imperiul Otoman: distrugerea cetăţilor de la Dunăre ale Modovei; ocuparea teritoriului de sud al
ţării; acordul tacit pentru acţiunile de jefuire întreprinse de grupări militare ale tătarilor; creşterea
valorii tributului, în mod abuziv şi disecreţionar; acţiuni de convertire la islamism a populaţiei
autohtone.
După înfrângerea din bătălia de la Stălineşti şi pacea cu Imperiul Otoman, Dimitrie
Cantemir părăseşte oraşul Iaşi (16 iulie 1711), luând sceptrul domniei „toiagul de argint al
Moldovei”, simbolul reîntoarcerii biruitoare. A fost urmat la curtea ţarului Petru cel Mare de
hatmanul său credincios, cronicarul Ioan Neculce, împreună cu câteva mii de moldoveni
credincioşi. Într-o scrisoare adresată lui Petru cel Mare, Cantemir îl informează că a fost însoţit „de
peste patru mii de suflete, de popor românesc care este nevoit să-şi lase patria şi să se refugieze pe
teritoriul statului rus”75.
Din scrisoarea lui Cantemir către Petru cel Mare, din 26 noiembrie 1711, rezulta că se
stabilise împreună cu „supuşii” moldoveni lângă oraşul Harcov. Cele 13 sate locuite de români se
vor bucura de o autonomie specială sub ocrotirea ţarului, iar Dimitrie Cantemir, în calitate de
principe, exercita plenitudinea dreptului de autoritate asupra moldovenilor. Principele Cantemir
avea drept de jurisdicţie asupra comunităţii de români şi datora respect şi supunere ţarului.
Decretele lui Petru cel Mare, de reglementare a statutului juridic al principelui şi al
comunităţii administrate, sunt în consonanţă cu obligaţiile ţarului stipulate în textul Tratatului din
anul 1711.
Ţarul Petru cel Mare îl aprecia pe domnul moldovean şi îl considera specialistul politic de
mare valoare în probleme orientale. Dimitrie Cantemir devine consilierul intim al lui Petru cel
Mare, împăratul Rusiei începând cu anul 1721. Va fi desemnat membru al Senatului (Consiliul celor

75
Ioan Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ediţia a II-a Iorgu Iordan, ESPLA, Bucureşti, 1959, p. 175.
105
zece miniştri ai Rusiei), for legislativ şi autoritate executivă. Într-o prestigioasă lucrare76 a
Academiei Române se face referire la activitatea lui Dimitrie Cantemir. „Senatorul Dimitrie
Cantemir l-a sfătuit pe Petru cel Mare să ia titlul de împărat. La finele anului 1721 Senatul
propune titulatura de – Tatăl patriei, împărat al tuturor ruşilor, Petru cel Mare. În motivarea
hotărârii Senatului se arată că titlul de pater patriae se acorda împăraţilor romani, prin votul
senatului roman şi, în consecinţă, Senatul rus poate relua această tradiţie. În această motivare
apare, la numărul patru, semnătura lui Dimitrie Cantemir”.
Domnitorul a participat, în calitate de cancelar, în Caucaz, la ultima expediţie militară a lui
Petru cel Mare împotriva Imperiului Otoman.
Doctrina diplomatică a lui Dimitrie Cantemir este reflectată în lucrarea „Istoria ieroglifică”
prin utilizarea unui cifru diplomatic de corespondenţă, unde denumirea oamenilor politici era
realizată cu nume de animale. El considera că diplomatul trebuie să acţioneze în interesul ţării, să
evite expresii nepotrivite pe durata negocierilor şi să se preocupe pentru consolidarea păcii.
„Cantemir elogiază tăcerea înţeleaptă cu ajutorul căreia diplomatul ascultă şi gândeşte cu scopul
de a găsi soluţia cea mai bună pentru rezolvarea problemei.”77
În urma studiilor sale aprofundate la Constantinopol, în calitatea sa de reprezentant
diplomatic al Moldovei (1688-1695), constata că în decursul timpului agenţii diplomatici ai ţărilor
române nu apărau interesele statale, ci interesele personale.
Filozoful Constantin Noica aprecia într-o interesantă carte78: „Cantemir nu este numai
tributar lumii culte apusene sau orientale, ci şi a dat acestora opere de seamă. Dintre ele, istoria
Imperiului Otoman, publicată după moartea sa de Antioh, fiul, în engleză, franceză şi germană,
este cea care a făcut în primul rând reputaţia cărturarului român. Ales membru al Academiei din
Berlin, Cantemir este îndemnat de colegii săi germani să scrie despre poporul său. De aici ies cele
două lucrări în latină „Descriptio Moldavie” şi „Hronicul vechimii româno-moldo-vlahilor,
publicate ambele postum. Dimitrie Cantemir aprecia în Descriptio Moldavie că neamul românesc a
ştiut să-şi conserve totdeauna neatinse legile sale civile şi cele bisericeşti şi că fatalismul e cel ce le
dă curaj românilor”.
Prof.dr. Mihai Oroveanu consideră, într-o carte79 a sa: „relevăm că Dimitrie Cantemir,
învederănd în „Hronicul vechimi româno-moldo-vlahilor” romanitatea poporului nostru, exprimă
concepţia sa că noi, românii, nu putem fi asimilaţi altor popoare slave, din estul Europei. De
asemenea, teoria romanităţii a avut un adânc sens politic în gândirea lui Dimitrie Cantemir”.

76
P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir, Editura Academiei, Bucureşti, 1958, p. 136.
77
P.P. Panaitescu, I. Verdeş, Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, vol. 1, Bucureşti, 1965, p. 103.
78
Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 20.
79
Mihai Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Editura Cerma, Bucureşti, 1992.
106
Dimitrie Cantemir studiase la Constantinopol politica externă şi tratativele diplomatice ale
Imperiului Otoman, documentându-se şi asupra relaţiilor cu ţările române. La tratativele şi
acordurile Imperiului Otoman cu ţările române s-a făcut referire, ulterior, în cuprinsul unor tratate
de importanţă majoră pentru statele române: Tratatul de la Kuciuk-Kainargi – 1774 (art. 16);
Tratatul de pace de la Bucureşti din anul 1812 (art. 5); Convenţia de la Akerman – 1826; Tratatul de
pace de la Adrianopol – 1829 (art. 5); Convenţia de la Paris – 1858.
Studii ştiinţifice, realizate în baza unor documente80 din arhivele descoperite la
Constantinopole, au confirmat notele scrise ale lui Dimitrie Cantemir, cu referire la vechile tratate
ale ţărilor romane cu Imperiul Otoman. Documentele cuprind texte ale tratatelor de pace încheiate
între sultanul turc Mehmet al II-lea cu domnitorul Moldovei Petru Aron, în anul 1456, şi cu Ştefan
cel Mare, în anul 1490. Documentele evocă primele tratate încheiate de Imperiul Otoman cu ţările
române şi care garantau suveranitatea celor două state.
Valoroasele idei politico-juridice relevate de Dimitrie Cantemir în lucrarea „Istoria
Imperiului Otoman” au reprezentat un fundament pentru activitatea diplomaţilor români contribuind
la realizarea, în anul 1877, a dezideratului naţional – cucerirea independenţei României.
Domnitor umanist şi savant de talie europeană, membru de onoare al Academiei de la
Berlin, Dimitrie Cantemir a fost un mare diplomat şi un fin analist al epocii sale.
Vasile Alecsandri s-a afirmat în momentele importante ale secolului al XIX-lea ca o
personalitate proeminentă a diplomaţiei româneşti.
În perioada cuprinsă între anii 1834-1840, Vasile Alecsandri şi-a completat studiile la Paris,
unde a urmat cursuri de medicină şi de drept. A revenit în Moldova sub înrâurirea unor idei de
libertate şi egalitate afirmate şi consacrate în spaţiul Europei Occidentale.
Anul 1848 a reprezentat un moment istoric marcat de acţiunile revoluţionare manifestate în
oraşele importante al Europei (Paris, Viena, Milano, Berlin).
Impunerea treptată a celor două principii afirmate prin tratatele westphalice (1648),
principiul suveranităţii şi principiul egalităţii statelor, prefigurau o nouă dimensiune în planul
relaţiilor internaţionale.
Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo şi ceilalţi
exponenţi ai curentului paşoptist au criticat starea gravă a sistemului social din Moldova. Ei au
activat pentru iluminarea poporului şi asigurarea regenerării socio-culturale.
Tinerii reformişti moldoveni, munteni şi transilvăneni au colaborat pentru succesul
acţiunilor unor societăţi secrete, care vizau afirmarea principiilor democratice şi realizarea unui
deziderat istoric – unirea populaţiei româneşti într-un stat unitar.

80
În biblioteca „Süleymanye Kütüphane” şi din Constantinopole, fondul Esad Efendi, nr. 336, „Revista istorică română
– 1945”, vol. XV, p. 465.
107
Alecsandri a participat la Marea Adunare Populară de la Blaj, unde a intrat în legătură cu
cele mai reprezentative personalităţi ale elitei intelectuale româneşti din Transilvania. În acele
momente de efervescenţă patriotică, poetul a publicat, în revista lui Simion Bariţiu, poezia
„Deşteptarea României” şi manifestul „Protestaţie în numele Moldovei, a Omenirei şi-a lui
Dumnezeu”, materiale care relevau situaţia gravă din Moldova în planul vieţii politico-sociale.
Alecsandri împreună cu Alexandru Ioan Cuza au elaborat două manifeste revoluţionare
importante: primul „Proclamaţia adresată moldovenilor” pentru a rezista oprimării exercitate de
guvernul Sturdza; al doilea, programul de reforme intitulat „Principiile noastre pentru reformarea
patriei – din 12/24 mai 1848”.
În iunie, Vasile Alecsandri şi Costache Negri au plecat la Cernăuţi, în dulcea Bucovină,
unde au constituit un Comitet Naţional şi au desfăşurat o intensă corespondenţă cu revoluţionarii
din Moldova şi Muntenia. Ei militau pentru desfiinţarea protectoratului exercitat de Rusia. Ideea de
unire a Moldovei cu Ţara Românească se manifesta cu valenţe patriotice profunde. Vasile
Alecsandri şi Costache Negri au trimis o scrisoare lui Nicolae Bălcescu, din partea Comitetului
Naţional, pentru accelerarea procesului unirii celor două ţări.
Vasile Alecsandri a intrat în contact cu oameni politici francezi în vederea promovării
ideilor de afirmare a valorilor româneşti, pentru realizarea marelui ideal naţional – unirea
principatelor române. În saloanele celebre din Paris el, a pledat pentru cauzele intereselor româneşti,
într-o modalitate inteligentă, abilă şi cu rafinament diplomatic.
În anul 1849, a întreprins călătorii la Constantinopol, pentru a participa la adunările
diasporei româneşti, unde s-au stabilit misiunile Comitetului Naţional, organism care activa pentru
salvgardarea intereselor poporului român.
Noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, adeptul ideilor progresiste europene, a instaurat un
regim cu valenţe democratice. Moldova, la acel moment istoric, era sub suzeranitatea Imperiului
Otoman şi sub influenţa protectoratului rusesc. Domnitorul a asigurat funcţii şi demnităţi
administrativo-politice unor reprezentanţi ai elitei de intelectuali paşoptişti. Vasile Alecsandri a fost
învestit Arhivist al statului, funcţia deţinută anterior de Gheorghe Asachi.
În anul 1851, scriitorul a fost desemnat membru în Comisia pentru reorganizarea
învăţământului public în Moldova, organism care a consolidat limba românească ca limbă
principală de învăţământ.
Franţa, devenită republică după revoluţia din anul 1848, a fost pentru o perioadă scurtă sub
conducerea politică a scriitorului Alphonso Lamartine şi a lui Napoleon al III-lea.
În anul 1852, Napoleon al III-lea s-a proclamat împărat al Franţei. El a intrat în conflict cu
Rusia deoarece îşi afirma intenţia de a deveni protectorul creştinilor din Balcani.

108
Nicolae Iorga remarca, într-o carte monumentală81, „Napoleon al III-lea voia să clădească o
nouă Europă, dorea învierea statelor naţionale sau completarea lor... să servească interesele
catolice în Orient... Napoleon al III-lea ar fi dorit şi înaintea războiului cu Austria, din anul 1859,
să păstreze ideea unui for internaţional cu sediul la Paris, sprijinit pe autoritatea sa”.
În anul 1853, Rusia a ocupat principatele române. Austria a cerut Rusiei, printr-un
ultimatum, să-şi retragă trupele din Principatele Române. Franţa şi Anglia a sprijinit Turcia pentru a
declanşa război Rusiei. A urmat războiul ruso-turc (Războiul Crimeii între anii 1853 -1856).
Pentru Anglia, avansarea rusească în Balcani (pentru dominarea zonei de strâmtori Bosfor-
Dardanele) reprezenta o gravă ameninţare la adresa intereselor britanice în Marea Mediterană şi în
zona Mării Negre.
La momentul reactivării conflictului ruso-turc (Războiul Crimeii – 1855), Vasile Alecsandri
s-a deplasat la Paris, cu misiunea de a realiza o atmosferă favorabilă promovării intereselor
româneşti. Ulterior, scriitorul diplomat a plecat la Constantinopol, unde împreună cu Ion Ghica şi C.
Negri a elaborat un memoriu cu revendicările Principatelor române, document prezentat la
Conferinţa ambasadorilor – Constantinopol, februarie 1856.
Congresul de la Paris – 1856 – a reprezentat un eveniment de importanţă majoră pentru
viitorul politic al ţărilor române. Marile puteri europene au urmărit, pe căi politico-diplomatice, să
asigure echilibrul de forţe în Orient, iar statele româneşti să deţină un rol important. Reprezentanţi
de frunte ai intelectualităţii româneşti au realizat că se profila un orizont luminos în istoria
poporului român şi, în consecinţă, era necesară intensificarea acţiunilor de afirmare a intereselor
româneşti în spaţiul european. Se apropia momentul unei clipe astrale în istoria poporului român –
unirea celor două principate.
Prin tratatul de la Paris din 30 martie 1856, Principatele române erau sub protectoratul celor
şapte puteri europene (Franţa, Rusia, Turcia, Anglia, Austria, Prusia, Sardinia).
Iosif Constantin Drăgan aprecia în cuprinsul unei lucrări82: „Războiul Crimeii (1853-1856)
oferea o primă şansă de afirmare a resorgimentului românesc. Deosebit de favorabil a fost în
această epocă sprijinul pe care Napoleon al III-lea l-a acordat cauzei uniunii românilor...
Domnitorul ţărilor unite, colonelul Alexandru Ioan Cuza (1856-1866), a guvernat în stilul lui
Napoleon al III-lea, în special după lovitura de stat din 1864, o lovitură în stil napoleonian”.
Diplomatul român Dumitru Maziliu releva într-o carte83: „În urma Tratatului de pace de la
Paris din 30 Martie 1856 s-a hotărât neutralizarea Mării Negre, a fost lichidat Protectoratul
exclusiv al Rusiei asupra Moldovei, Ţării Româneşti şi al Serbiei”.

81
Nicolae Iorga, Stări sufleteşti şi războaie, Editura Militară, Bucureşti, 1994, p. 129.
82
Iosif Constantin Drăgan, Idealuri şi destine, Editura Cartea Românească, București, p. 253.
83
Prof.univ.dr. Dumitru Maziliu, Tratat privind teoria şi practica negocierilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006,
p. 102.
109
Într-o lucrare84 elaborată de Institutul de Istorie şi Teorie Militară se afirmă „Tratatul de
pace de la Paris din 18-30 martie 1856 a pus capăt războiului din Crimeea. Rusia era obligată să
înapoieze Moldovei judeţele Cahul, Ismail, Bolgrad, încorporate în anul 1812. Prin art. 26 s-a
convenit ca în principatele române să existe o forţă naţională în scopul menţinerii siguranţei şi
asigurării frontierelor”.
În anul 1857, caimacamul Nicolae Vogoride, cu acceptul Turciei şi al Austriei, a falsificat
rezultatele alegerilor populare, un referendum asupra opţiunilor unioniste ale populaţiei. Mihail
Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Alexandru Ioan Cuza au elaborat un memoriu pentru informarea
Comisiei Internaţionale asupra falsificării rezultatelor electorale, cu dovezi elocvente pentru acest
demers politico-diplomatic.
Prin publicarea documentelor administrative care demonstrau falsificarea rezultatelor
scrutinului electoral, cu aportul Franţei, alegerile respective au fost anulate.
Prin Acordul de la Osborne, 11 august 1858, realizat de Napoleon al III-lea şi Regina
Victoria, Anglia a achiesat la demersurile diplomatice ale Franţei de a determina acceptul
Imperiului Otoman în vederea desfăşurării de noi alegeri pe teritoriul celor două principate
româneşti.
Personalităţile marcante ale epocii, cu idei reformatoare unioniste, au înaintat memorii către
Divanurile ad-hoc ale Moldovei şi Ţării Româneşti, apelându-se la stipulaţiile textelor din cuprinsul
Tratatului de la Paris – 1856, cu o serie de doleanţe, cele mai importante referindu-se la: respectarea
drepturilor şi autonomiei principatelor, conform vechilor Capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă
Otomană; unirea principatelor într-un singur stat, sub numele de România; guvern constituţional
reprezentativ pentru interesele populaţiei române.
Deoarece Turcia, Austria şi Anglia erau împotriva unirii Principatelor, iar Franţa, Sardinia,
Rusia şi Prusia erau de acord, în urma Conferinţei de la Paris din 10 august 1858 a marilor puteri
europene s-a convenit asupra sintagmei „Principatele Unite Moldova şi Valahia”. Cele două state
urmau să aibă domni diferiţi, guverne şi adunări legiuitoare separate la Iaşi şi Bucureşti.
Vasile Alecsandri a continuat acţiunile de promovare a intereselor româneşti la Paris, iar
succesul demersului său este demonstrat de poziţia favorabilă cauzei unioniste exprimată în ziarele
franceze cu tiraje semnificative.
Conferinţa internaţională de la Paris, din anul 1858, deschidea noi orizonturi în planul
realizării şi afirmării idealului de unire. Era necesară mobilizarea energiei patrioţilor români, pentru
a realiza marele deziderat istoric. Vasile Alecsandri a fost numit secretar de stat, funcţie similară
ministrului de externe. El a rezolvat divergenţele diplomatice cu autorităţile austriece, referitoare la

84
Institutul de Istorie şi Teorie Militară, Apărarea naţională şi Parlamentul României, Editura Militară, Bucureşti,
1992, p. 28.
110
regimul vizelor pentru populaţia din teritoriile româneşti. Prestigiul politic al lui Vasile Alecsandri,
dobândit prin abila activitate diplomatică de realizare a premiselor unirii principatelor româneşti, a
fost reflectat prin poziţia celei mai influente grupări de intelectuali unioniste de a-l desemna
candidat pentru alegerea domnitorului în Moldova. Marele diplomat nu a candidat, dar a continuat
să acţioneze pentru afirmarea aspiraţiilor sale de înflăcărat patriot.
După realizarea unirii principatelor româneşti, 24 ianuarie 1859, şi dubla alegere ca
domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza, s-a înregistrat o nouă etapă în activitatea diplomatică a lui
Vasile Alecsandri.
Acesta a reprezentat pentru Alexandru Ioan Cuza diplomatul de carieră, omul onest de mare
subtilitate şi rafinament în arta negocierilor internaţionale.
În februarie – 1859 este desemnat ministru de externe, călătorind în capitalele importante ale
Europei Occidentale pentru a remite scrisori diplomatice, ale domnitorului român, unor personalităţi
politice marcante (Napoleon al III-lea, regele Italiei Victor Emanuel, Malmesbury – ministrul de
externe englez).
Prin intermediul scrisorilor diplomatice, Alexandru Ioan Cuza cerea sprijinul european
pentru recunoaşterea dublei sale alegeri ca domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti.
La momentul de debut, în periplul său de călătorii cu misiuni diplomatice, Alecsandri
consemna în notele sale jurnalistice85: „Astfel, dar, înfăşurat în haina serioasă a diplomaţiei, am
plecat în misie politică la Paris, la Londra, la Torino ... Aveam mult serioasa şi mult delicata
însărcinare de a apăra pe lângă cabinetele Franţei şi Engliterii şi a Sardiniei actele săvârşite în
Moldova şi Valahia la începutul anului 1859 .... Misie importantă! răspundere mare şi
spăimântătoare! ... Aveam a mă găsi în contact cu capacităţile cele mai recunoscute din Europa, cu
oamenii cei mai însemnaţi!... Nu dar fără griji mă întrebam de voi putea să mă ridic şi să mă susţin
la înălţimea misiunii mele.”
Pe durata convorbirilor cu Napoleon al III-lea şi cu ministrul francez de externe Walewski,
diplomatul român a reuşit, cu rafinament şi elan patriotic, să releve cu succes autorităţilor franceze
cauza unirii principatelor româneşti.
La acel moment istoric, Napoleon al III-lea şi regele Sardiniei pregăteau declanşarea
războiului cu Austria. Cu sprijinul revoluţionarilor unguri, conduşi de Kossuth, se urmărea
declanşarea unor focare de instabilitate pe teritoriul Ungariei şi al Transilvaniei. Arsenalul de
armamente şi muniţie aferentă pentru revoluţionarii unguri urma să fie expediat pe Dunăre. De la
Galaţi, expediţia militară urma să tranziteze teritoriul românesc până la graniţa de răsărit a Austriei.

85
Diplomaţi iluştri, vol. II, Editura Politică, Bucureşti, 1970; Nicolae Corivan, Viaţa lui Vasile Alecsandri, p. 251;
Vasile Alecssandri, Călătorii, misiuni diplomatice, p. 176.
111
După audienţe la şeful statului francez, Vasile Alecsandri a plecat la Londra. Pentru Anglia,
politica orientală viza să menţină integritatea unui imperiu turc slăbit, dar binevoitor intereselor
economice britanice.
Ministrul englez de externe Malmesbury cerea autorităţilor române să respecte textul
Convenţiei de la Paris-1858 şi să nu afecteze suzeranitatea turcă asupra teritoriilor româneşti. El
promitea că dacă nu vor apărea complicaţii în relaţiile internaţionale Anglia va susţine
recunoaşterea dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza.
Revenit la Paris, Alecsandri a stabilit întâlniri cu personalităţi franceze politice şi culturale
marcante la acel moment istoric. A avut întrevederi fructuoase cu ambasadorul Rusiei la Paris,
generalul Kiseleff, fostul guvernator al principatelor române în perioada 1829-1834.
Marele cărturar Gheorghe Asachi a avut calitatea de secretar al Comisiei de elaborare a
Regulamentelor organice în perioada 1828-1832. În articolele acestor acte normative, primele
fundamente constituţionale ale poporului român, era inserat ca un deziderat „unirea principatelor
dunărene”. Diplomatul rus l-a asigurat de întreaga sa simpatie pentru cauza românească.
Vasile Alecsandri a plecat la Torino, capitala Sardiniei, unde s-a întâlnit cu ministru de
externe Cavour. Diplomatul italian s-a declarat un simpatizant entuziast al recunoaşterii dublei
alegeri a lui Cuza, dar recomanda multă atenţie în planul relaţiilor internaţionale. Alecsandri a aflat,
în acele circumstanţe, despre planul de colaborare militară franco-italian luând act şi de destinaţia
reală a tehnicii militare asigurate de Napoleon al III-a, revolta ungurilor împotriva administraţiei
austriece. A urmat vizita protocolară la regele Victor Emanuel, suveranul Sardiniei.
Generalul Klapka, unul din artizanii planului franco-italian, a avut o întâlnire, la Iaşi, la 25
martie 1859, cu domnitorul Alexandru Ioan Cuza. În urma tratativelor s-au negociat două convenţii.
În prima convenţie era stipulată obligaţia autorităţilor române de a permite plasarea unor depozite
de arme în proximitatea graniţei răsăritene cu Austria, în zona oraşului Bacău. În text se făcea
referire la tranzacţia de tehnică militară cu Franţa. Principatele solicitau 30.000 de puşti, din care
10.000 urmau să intre în dotarea armatei române, iar 20.000 erau destinate pentru înarmarea
grupurilor paramilitare din Ungaria şi Transilvania. A doua convenţie cuprindea garanţiile pentru
autorităţile române. Alexandru Ioan Cuza condiţiona sprijinul acestei expediţii militare de
recunoaşterea dublei sale alegeri, ca domnitor, din partea celor şapte mari puteri europene.
Textele celor două convenţii au fost remise, prin intermediul generalului Klapka, lui Vasile
Alecsandri. Acesta le-a promovat, sub auspicii diplomatice, în capitala Franţei. În cadrul
Conferinţei de la Paris a celor șapte puteri europene din aprilie 1859, cu excepţia Turciei şi a
Austriei, s-a recunoscut dubla alegere a domnitorului român.
Diplomatul român s-a întors la Iaşi, pe ruta Constantinopol – Galaţi, la data de 27 iulie 1859.
Finalizase, cu succes, o misiune de anvergură internaţională. Era pentru prima dată când un
112
reprezentant diplomatic realiza demersuri oficiale, în capitalele marilor puteri europene, din partea
unui domnitor român.
Activitatea diplomatică a lui Vasile Alecsandri a fost dificilă. Ţările române continuau să fie
sub suzeranitatea Turciei. El a contribuit la reformarea ministerului de externe prin instituirea
biroului naţional de corespondenţă diplomatică şi prin înfiinţarea Agenţiei principatelor unite la
Paris.
Istoricul Florin Constantiniu într-o carte afirma86: „Deoarece Convenţia de la Paris 1858 nu
interzicea explicit alegerea aceleiaşi persoane ca domn în ambele principate, unioniştii l-au ales pe
colonelul Alexandru Ioan Cuza domn al Moldovei (5 ianuarie 1859), şi al Ţării Româneşti (24
ianuarie 1859), punându-se temeliile statului român modern.”
Recunoaşterea dublei alegeri a domnitorului Alexandru Ioan Cuza de către marile puteri
garantate ale Convenţiei de la Paris a consolidat poziţia principatelor în planul relaţiilor
internaţionale.
Scriitorul Keith Hilchins remarca într-o carte87 „În timpul scurtei sale domnii (1859-1866),
Alexandru Ioan Cuza, paşoptist şi liberal, a încercat să dea României instituţii politice şi
economice moderne”.
Vasile Alecsandri a reluat activitatea diplomatică pentru a influenţa reprezentanţii
diplomatici ai statelor europene în planul cooperării şi recunoaşterii unirii administrative a celor
două principate române. El a pledat cu mult succes în faţa principelui Napoleon al III-lea. La 27
aprilie 1861, Alecsandri îi relata, într-o scrisoare diplomatică, domnitorului Alexandru Ioan Cuza88:
„Unirea definitivă a Principatelor este în gândul tuturor în Franţa”.
În anul 1863, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a apelat la Vasile Alecsandri, în circumstanţe
grave pentru destinul statului român. Partidele politice blocau actul legislativ. Domnitorul dorea să
rezolve criza internă printr-o lovitură de stat, cu dizolvarea adunării deputaţilor. Puterile europene
garante nu agreau intenţia domnitorului de a promova un text de constituţie naţională şi o guvernare
autoritară.
Alexandru Ioan Cuza a trimis, prin intermediul lui Vasile Alecsandri, o scrisoare
diplomatică suveranului Franţei, pentru a-l asigura de devotamentul şi lealitatea autorităţilor române
faţă de statul francez. Napoleon al III-lea a fost informat şi de iminenţa unei lovituri de stat în
România.

86
Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 216.
87
Keith Hitchins, România 1866 – 1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 129.
88
Marta Anineanu, Din activitatea diplomatică a lui Vasile Alecsandri, vol. II, p. 269.
113
Diplomatul român a reuşit să convingă autorităţile franceze că sunt nefondate suspiciunile
asupra unei atitudini ostile a lui Cuza faţă de interesele Franţei. Era ultima misiune diplomatică din
perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza.
În intervalul de timp 1863-1885, Vasile Alecsandri s-a dedicat integral activităţilor culturale,
fiind perioada cea mai fructuoasă pentru scriitorul diplomat.
În anul 1885, devine senator liberal şi este trimis ca ambasador – ministru plenipotenţiar la
Paris. La acel moment istoric, relaţiile româno-franceze erau tensionate din cauza conflictelor
economice generate de orientarea germanofilă a politicii regelui Carol I. Vasile Alecsandri a depus
toate diligenţele diplomatice pentru relansarea şi dezvoltarea relaţiilor politico-economice dintre
Franţa şi România. Obligaţiile diplomatice, în calitatea de ministru plenipotenţiar, solemnităţile,
protocoalele şi recepţiile la ambasadă, i-au afectat grav sănătatea. Dorul de ţară, de cabinetul de
lucru de la Mirceşti, l-au determinat să vină în fiecare an, pe durata mandatului diplomatic, în
România pentru refacerea sănătăţii.
În anul 1890, grav bolnav, este adus în ţară şi la 22 august moare.
Scriitorul diplomat Vasile Alecsandri a fost înzestrat cu puterea de a pătrunde, cu
inteligenţă, sensurile vieţii şi ale cuvintelor. A fost un bun orator, un fin analist al epocii sale. A
militat pentru afirmarea drepturilor omului şi pentru dezrobirea ţiganilor (trataţi ca sclavi până la
jumătatea secolului al XIX-lea).
În acea minunată epocă de renaştere românească, şi-a îndeplinit cu abnegaţie misiunile
diplomatice. A identificat cu clarviziune imperativele acelui moment istoric şi cu bună credinţă a
acţionat pentru salvgardarea intereselor naţionale. Marile personalităţi politice şi diplomatice
europene au fost impresionate de subtilitatea raţionamentelor sale, de farmecul convorbirilor cu
marele scriitor diplomat Vasile Alecsandri.
Mihail Kogălniceanu a fost un veritabil diplomat european. Ctitor al României moderne,
personalitate de prim plan al vieţii politice şi sociale a urmărit realizarea unor obiective nobile:
făurirea statului naţional, recunoaşterea şi respectarea independenţei şi a drepturilor suverane ale
României, dezvoltarea relaţiilor de cooperare cu celelalte state europene.
Prin voturile din 5 şi 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza devenea domn al Munteniei şi
Moldovei. „Voinţa naţiunii se manifesta spre unirea deplină, trecând peste jumătăţile de măsură
ale convenţiei de la Paris elaborate de ambasadorii marilor puteri europene”89. Începea etapa
acţiunilor diplomatice de perspectivă pentru se a obţine înfăptuirea dezideratelor majore exprimate
de adunările ad-hoc, de întreaga generaţie a revoluţiei de la 1848.

89
Dan Berindei, Adunările ad-hoc; Lupta pentru Unire în anii 1856-1858, în Istoria României, vol. IV, pp. 291-293 şi
301-311.
114
Autorităţile otomane au refuzat în mod constant să accepte actele oficiale emanând de la
forurile româneşti în care numele statului era România (nu Principatele Unite sau Principatele
vasale, cum pretindea Poarta). Un război al cuvintelor continua în toate actele de corespondenţă
politică şi avea urmări cu totul negative pentru rezolvarea afacerilor comerciale.
Paşaportul român nu era recunoscut de autorităţile otomane. Cetăţenii români, pentru a putea
circula în Turcia, trebuia să-şi procure teşcherele (paşapoarte) turceşti.
Diplomaţia ţării noastre aborda: recunoaşterea de facto a independenţei României; hotarele
cu Turcia precis delimitate; reprezentanţii României admişi cu toate drepturile în corpul diplomatic;
relaţiile dintre cele două ţări reglementate printr-o serie de convenţii bilaterale.
Când a debutat războiul ruso-turc, la 3/15 aprilie 1877, Mihail Kogălniceanu a fost rechemat
în fruntea Ministerului de Afaceri Străine. Era recunoaşterea autorităţii de care se bucura în acea
complicată conjunctură internaţională.
Succesiunea evenimentelor şi atitudinea adoptată de România sunt explicate de Mihail
Kogălniceanu agenţilor diplomatici printr-o notă circulară90 „Guvernul român, dând urmare
propunerii primite din partea Rusiei, a încheiat convenţia din 4/16 aprilie-1877, care a asigurat
ţării respectul individualităţii şi instituţiilor sale, în acelaşi timp ca şi garanţia formală a menţinerii
limitelor sale teritoriale. Vom face tot ce datoria noastră către ţară ne impune pentru a apăra
pământul nostru, pentru a salva instituţiunile noastre şi pentru a asigura existenţa noastră
politică”. Camera deputaţilor vota în unanimitate o moţiune prin care lua act că războiul între
România şi Turcia şi-a primit consacrarea oficială. Senatul, în aceeaşi zi şi tot în unanimitate,
adopta o moţiune importantă: „Luând act de situaţia creată României de către Imperiul otoman,
consideră statul român independent şi invită guvernul să acţioneze în aşa fel încât să obţină
recunoaşterea şi garantarea independenţei noastre de către marile puteri europene, al căror sprijin
a contribuit întotdeauna la dezvoltarea României”91.
Mihail Kogălniceanu trimite la 22 mai/3 iunie 1877 o notă cu instrucţiuni tuturor agenţilor
diplomatici ai României „Independenţa absolută a fost proclamată de toate vocile autorizate ale
ţării, care au luat hotărârea nestrămutată de a o apăra cu arma în mână, ca şi integritatea
teritoriului...”92. Temeiul juridic îl constituia voinţa întregului popor de a trăi liber şi de a-şi apăra
libertatea, la nevoie, cu armele. Votul exprimat la 9 mai a căpătat caracterul unui act sacru.
În momentul când situaţia de pe front deschidea perspectiva unor apropiate negocieri,
Mihail Kogălniceanu propunea Consiliului de Miniştri să trimită la Kazanlîc pe colonelul Eraclie
Arion, ca mandatar al domnitorului Carol şi al guvernului, pentru a negocia cu delegaţii Sublimei

90
Arhiva M.A.E., fond. Războiul de independenţă, vol. 24, p. 9.
91
Arhiva M.A.E., fond. Războiul de independenţă, vol. 24 ,p. 14.
92
Arhiva M.A.E., fond. Războiul de independenţă, vol. 24, pp. 57-60.
115
Porţi condiţiunile păcii între România şi Imperiul otoman. Propunerea lui Kogălniceanu este
aprobată, în instrucţiunile sale suplimentare ministrul de externe român autoriza pe colonelul Arion,
în cazul când participarea României nu va fi acceptată, să notifice ,,Vom fi obligaţi să considerăm
nul şi neavenit orice act care ar lua hotărâri în ce ne priveşte fără noi şi care ar fi încheiate fără
participarea noastră formală şi directă”93. Totodată, generalul Ghica este trimis în misiune specială
şi extraordinară la Petersburg94. Kogălniceanu aduce la cunoştinţa baronului Stuart, agentul
diplomatic al Rusiei la Bucureşti, misiunea colonelului Arion şi a generalului Ghica, reafirmând
dreptul României de a participa la negocieri95.
Armistiţiul şi preliminariile au fost discutate numai de delegaţii guvernelor ţarist şi ottoman.
Tratatul de pace dintre cele două puteri a fost semnat la San Stefano, la 19 februarie/3 martie 1878,
fără participarea României. Germania a cerut insistent cabinetului ţarist să accepte convocarea unui
congres al marilor puteri pentru realizarea definitivă a păcii regionale. Pentru diplomaţia română
începea faza cea mai delicată, deoarece trebuia să arate puterilor europene legitimitatea poziţiei
României şi contribuţia adusă prin grele sacrificii umane şi materiale pentru restabilirea păcii.
Mai multe demersuri diplomatice sunt efectuate de Kogălniceanu în legătură cu transferul
teritorial hotărât la San Stefano, România primind Dobrogea, inclusiv Delta, şi retrocedând cele trei
judeţe din nordul Deltei, atribuite ei prin tratatul de la Paris din 1856; demersurile se refereau şi la
tentativa unei ocupaţii militare a ţării96 de către trupele ţariste. Kogălniceanu dezminte în modul cel
mai categoric zvonurile din capitala Austro-Ungariei referitoare la intenţia României de a anexa
Vidinul97.
De mare importanţă a fost participarea ţării la congresul european. La 3/15 februarie
Kogălniceanu trimite instrucţiuni agenţilor diplomatici acreditaţi în străinătate, rugându-i să facă
toate demersurile pentru admiterea unui reprezentant al României la conferinţa în pregătire.
Kogălniceanu face noi demersuri diplomatice în acest sens, invocând precedentul Belgiei, ţara care
a fost admisa la congresul european din 1831 înainte ca independenţa ei să fi fost oficial

93
Nota nr. 42, Arhiva M.A.E., fond. Războiul de independenţă, vol. 77, p. 52 şi telegrama nr. 7 din 2/14 ianuarie 1878,
Arhivele Statului, fond. Casa regală, dosar 17/1878.
94
Nota 5/17 ianuarie M.A.S., Documente oficiale, 1880, p. 13.
95
Nota nr. 44 din 11/23 ianuarie, Arhiva M.A.E,, fondul citat, vol. 77, pp. 81-82.
96
Vezi în indexul prezentei culegeri telegramele lui M. Kogălniceanu către agenţii diplomatici ai României la:
- Viena din 14/26 şi 17/29 ianuarie, 22 februarie/6 martie, 4/16, 6/18, 7/19, 15/27 martie, 18/30 mai.
- Petersburg din 15/27 ianuarie (2 telegrame), 17/29 ianuarie, 23 ianuarie/4 februarie; 2/14 februarie, 23 februarie/7
martie, 8/20, 17/29 martie, 21 martie/2 aprilie, 24 martie/5 aprilie, 31 martie/12 aprilie, 1/13 aprilie.
- către toţi agenţii diplomatici ai României, la 24 ianuarie/5 februarie, 14/26 martie, 25 martie/6 aprilie, 3/15 aprilie,
5/17 aprilie, 20 aprilie/2 mai.
- către prinţul Gorceakov, la 2/14 februarie.
- către I. Brătianu, la 20 martie/l aprilie (2 telegrame), 23 martie/4 aprilie, 27 martie/8 aprilie, 30 martie/11 aprilie.
- către baronul Stuart, la 12/24 aprilie, 24 aprilie/6 mai.
97
Telegrama către I. Bălăceanu din 27 ianuarie/8 februarie 1878, Arhiva M.A.E., fond. Războiul de independenţă, vol.
77, p. 132.
116
recunoscută98. Alte intervenţii sunt făcute în martie 1878. România, precizează Kogălniceanu lui
I. Bălăceanu, acreditat pe lângă guvernul imperial din Viena, nu revendică participarea la discutarea
problemelor de interes general, ci doreşte numai să înfăţişeze ea însăşi drepturile şi interesele sale
De altfel, vechile tratate dintre Poarta otomană şi Principate asigurau acestora suveranitate,
garantându-le calitatea de a încheia tratate politico-militare. Prin participarea la războiul din 1877-
1878, România a avut oficial rolul unui stat aliat al Rusiei şi a îndeplini cu lealitate acest rol.
În paralel sunt întreprinse demersuri diplomatice pe lângă Poarta Otomană.
Discuţiile dintre marile puteri au dus la convocarea congresului de la Berlin (1 iunie 1878)
cu participarea Germaniei, Rusiei, Marii Britanii, Austro-Ungariei, Franţei, Italiei şi Turciei.
România a delegat pe primul ministru Ion C. Brătianu şi pe ministrul de externe Mihail
Kogălniceanu. Din primele zile, ei au avut convorbiri cu personalităţile proeminente ale
congresului, mai puţin delegaţii Marii Britanii, care au evitat la început să primească pe
reprezentanţii României.
La 13 iunie, delegaţia română a prezentat o cerere oficială de admitere, care până la data de
21 iunie nu a primit vreun răspuns. La 24 iunie, Kogălniceanu şi Brătianu înaintează oficial
congresului un memoriu în care sunt rezumate punctele a căror adoptare România o solicita.
Memoriul face o analiză a evenimentelor diplomatice şi militare din anii 1876-1878, arată poziţia şi
contribuţia ţării noastre şi solicita: menţinerea integrităţii teritoriale a României, recunoaşterea
independenţei şi a neutralităţii teritoriului său, care nu va fi supus nici unui drept de trecere al unei
armate străine, retrocedarea Deltei Dunării, despăgubiri de război99. Kogălniceanu informa guvernul
de la Bucureşti despre dezbaterile congresului referitoare la Bulgaria, Muntenegru, Bosnia şi
Herţegovina, astfel: „Interesele noastre în aceste diferite probleme sunt apărate cu căldură de
Franţa şi Italia”100.
Kogălniceanu a avut o lungă întrevedere cu von Bulow, secretarul de stat pentru afaceri
externe, adjunctul lui Bismarck la congres; apoi, împreună cu Ion C. Brătianu au întâlnit pe lordul
Beaoonsiield, care, după ce i-a ascultat cu atenţie, a afirmat „În politică ingratitudinea este adeseori
răsplata celor mai mari servicii”101. Au fost primiţi, la orele două şi jumătate, la şedinţa
congresului, prinţul Bismarck comunicându-le că reprezentanţii puterilor au hotărât să asculte
punctul de vedere al României. Kogălniceanu a dezvoltat ideile din memoriul înaintat la 24 iunie102.
I.C. Brătianu a rostit un discurs, după care Bismarck a mulţumit, declarând că notificările

98
Telegramă circulară din 4/16 martie, M.A.S., Documente oficiale, 1880, p. 10.
99
Arhiva M.A.E., fond. Paris, vol. 7.
100
Telegrama din 22 iunie/4 iulie, M.A.S., Documente oficiale, 1880, pp. 176-177.
101
Telegramă, V. Kogălniceanu, op. cit., I, p. 171.
102
Telegrama din 19 iunie/l iulie, în. V. Kogălniceanu, op. cit., I, pp. 173-174.
117
diplomatice „vor fi imprimate, distribuite tuturor plenipotenţiarilor şi luate în considerare în
hotărârile congresului ”103.
Odată cu intrarea în vigoare a tratatului semnat la Berlin, la 13 iulie, anul 1878, Mihail
Kogălniceanu, ca ministru de externe, şi-a concentrat atenţia pentru aplicarea clauzelor relative
pentru România. El a informat agenţiile diplomatice ale României că, în cel mai scurt timp posibil,
Adunarea deputaţilor şi Senatul, convocate în sesiune extraordinară, vor examina prevederile
tratatului şi că armata a fost deja trecută la efectivele din timp de pace104.
Recunoaşterea independenţei României avea ca urmare şi ridicarea nivelului de reprezentare
diplomatică, ceea ce însemna acreditarea reciprocă de miniştri plenipotenţiari în locul agenţilor
diplomatici existenţi până atunci. Kogălniceanu propunea Consiliului de miniştri, pe temeiul Legii
de organizare a Ministerului de Afaceri Străine şi al legislaţiei internaţionale în vigoare, ca şefii de
misiuni ai României să primească, după caz, titlul de: trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar,
ministru rezident, însărcinat cu afaceri.
Odată cu problemele politice majore din anii 1877-1878, Mihail Kogălniceanu a înţeles
importanţa reală a relaţiilor economice ale României cu alte ţări şi a urmărit să le asigure un cadru
juridic corespunzător.
Problema centrală din timpul şederii sale ca trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar la
Paris a fost aceea a Dunării. În 1880, diplomaţia austriacă depunea cele mai perseverente eforturi
pentru a crea o comisie mixtă care să redacteze regulamentul de navigaţie şi să supravegheze
navigaţia în porţiunea dintre Porţile de Fier şi Galaţi. Din comisie urmau a face parte Serbia,
România şi Bulgaria, state riverane, şi Austro-Ungaria, care însă nu stăpânea niciun kilometru din
amintitul sector al Dunării. Între 1 aprilie 1880 şi 12 noiembrie 1881 a reprezentat România ca
ministru plenipotenţiar pe lângă guvernul francez. Reperele cronologice ale activităţii sale în
domeniul relaţiilor externe cuprind un interval mare de timp, începând cu anul revoluţionar 1848 şi
până către ultima perioadă a vieţii.
El aprecia că politica externă a fiecărui stat trebuie să ţină seama de interesele proprii ale
acelui stat, de aceea ce constituie obiectivele sale fundamentale în raporturile cu celelalte ţări: „Noi
trebuie să avem o politică românească”, sublinia Kogălniceanu în Camera deputaţilor la 27 ianuarie
1883105 şi cuvântul său reprezintă concluzia omului de stat care fusese prezent în toate marile crize
politice şi diplomatice europene ale epocii sale, începând cu anul 1848.
Kogălniceanu dezvolta în documentele diplomatice destinate guvernelor europene ideea că
Ţara Românească şi Moldova au fost de la începuturile lor state suverane, exercitându-şi deplin

103
M.A.S., Documente oficiale, 1880, pp. 172-175. Telegrama din 19 iunie/l iulie citată.
104
Telegrama din 7/19 august, nr. 12 217—12 221, Arhiva M.A.E., fond. Războiul de independenţă, vol. 95, p. 44 şi
telegrama din 11/23 august, Arhivele Statului, fond. Casa regală, dosar 38/1878.
105
Mihai Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Editura Politică, Bucureşti, 1967, pp. 348-349.
118
prerogativele şi că această suveranitate s-a păstrat şi după încheierea capitulaţiilor cu Poarta
otomană în secolele XV-XVI. Considera că ţelul politicii externe a statului modern va fi restaurarea
şi recunoaşterea deplină a suveranităţii, pe care n-a încetat de altfel să şi-o exercite, cu toate
îngrădirile ce i s-au adus în timp.
Kogălniceanu acorda o atenţie specială relaţiilor cu statele mici care au o situaţie ţi o
pondere similară României şi, în primul rând, cu acelea din Peninsula Balcanică. În cuvântul său din
Camera deputaţilor, la 27 ianuarie 1883, după decenii de participare la viaţa politică, Kogălniceanu
ajungea la următoarele încheieri: „Dar este o politică unde îmi voi permite a mă exprima într-un
mod mai larg pentru că acolo avem a face cu state mici balcanice, care n-au milioane de baionete;
state care au luptat alături cu noi şi pe care Europa le-au făcut independente”. Trebuie să contăm,
adăuga el, „pe acele state mici oare, ca şi România, sunt obiectul ambiţiilor celor mari, celor
nesăţioşi... Eu cred că, dacă vom întări legăturile noastre şi, precum în vechime am fost uniţi în
suferinţe, astfel să fim uniţi şi astăzi în neatârnare, toţi împreună am putea să ne apărăm mai uşor
independenţa...”106.
„Poate niciunul din bărbaţii de stat români din secolul XIX nu a avut trăsăturile dominante
ale personalităţii lui Mihail Kogălniceanu: gânditor politic şi om de anvergură diplomatică
europeană; istoric cu reală vocaţie; literat de talent; orator de mare vibraţie şi polemist redutabil;
diplomat în care pasiunea se unea cu lucida cântărire a faptelor şi a împrejurărilor; patriot
luminat călăuzit fără încetare de ridicarea patriei, de libertatea ei’’107.
Nicolae Titulescu, marele diplomat român, avut remarcabile contribuţii pentru rezolvarea
marilor probleme internaţionale și europene ale epocii sale:armonizarea relaţiilor dintre state prin
aplicarea normelor de drept internaţional public; reglementarea pe cale diplomatică a diferendelor
dintre state.
Pledând pentru securitatea europeană şi mondială, el nu a rămas la nivelul construcţiilor
abstracte, realizând că salvgardarea păcii impune afirmarea unei politici de construcţie legală a
păcii. Pentru Nicolae Titulescu, pacea reprezenta o condiţie sine qua non a dezvoltării economice, a
eliminării diferendelor dintre state, a afirmării plenare a spiritului şi forţei creatoare a tuturor
cetăţenilor. Pacea, ca drept fundamental al tuturor naţiunilor, a avut în Nicolae Titulescu un apărător
şi un promotor dintre cei mai fervenţi. Remarcabil este faptul că acesta a afirmat rolul esenţial al
păcii într-o perioadă marcată de război, el a înţeles indivizibilitatea securităţii globale şi naţionale
într-o lume în care colaborarea politico-diplomatică, politico-economică erau mai dificil de realizat.

106
Mihai Kogălniceanu, Texte social-politice alese, Bucureşti, Editura Politică, 1967, pp. 348-349.
107
Al. Zuib, în ampla şi foarte temeinic documentată lucrare Mihail Kogălniceanu. Bibliografie, Bucureşti, 1971,
identifică 6.129 de titluri ce alcătuiesc opera lui M. Kogălniceanu (scrieri literare, critică, istorie literară şi culturală,
scrieri istorice şi social-politice, corespondenţă particulară, varia).
119
El s-a pronunţat pentru o pace globală, ca un fenomen dinamic, ca o construcţie de interes general,
în care statele erau chemate să se manifeste în sistemul juridic internaţional.
Nicolae Titulescu a înţeles că, ignorând frontierele şi particularităţile unor sisteme social-
politice, cetăţenii aparţin unei mari comunităţi umane. El a pledat cu patos pentru integrarea ideii
solidarităţii umane în conştiinţa maselor, convins fiind că realizarea unei culturi umaniste era în
măsură să asigure premisele pentru realizarea păcii globale.
Diplomatul a dezvoltat un sistem juridic coerent, militând pentru acţiuni bazate pe raţiune şi
moralitate, promovând obiective în care sunt relevate, într-un mod generos, interesele tuturor
naţiunilor.
Dezvoltarea relaţiilor dintre state, pe baza principiilor independenţei şi suveranităţii
naţionale, egalităţii juridice depline în drepturi, integrităţii teritoriale, a neamestecului în treburile
interne reprezentau, în accepţiunea sa, condiţii sine qua non ale securităţii globale, ale existenţei şi
afirmării libertăţii plenare pentru cetăţenii lumii.
Eliminarea ameninţării cu forţa în practica relaţiilor internaţionale, interzicerea războiului,
definirea agresorului şi asumarea angajamentului statelor de a nu recurge la agresiune, elaborarea
unor instrumente juridice internaţionale de instituire a soluţionării pe cale politico-diplomatică a
diferendelor şi conflictelor dintre state, au reprezentat pentru Nicolae Titulescu obiective ale
menţinerii păcii şi argumente rezonabile pentru realizarea acestui deziderat de interes universal.
Ilustrul diplomat român a înţeles că pacea rămânea doar un simplu concept dacă nu se fundamenta
pe securitate. După o cuprinzătoare analiză a vieţii internaţionale, a reafirmat necesitatea realizării
securităţii europene, considerând că a devenit anacronică teoria care aprecia nivelul de securitate al
unei ţări după gradul ei de înarmare.
Intensificarea procesului dezarmării reprezenta, în accepţiunea diplomatului român, calea
sigură pentru asigurarea securităţii şi păcii globale. Nicolae Titulescu a sesizat şi a demonstrat
relaţia directă, de reciprocă determinare, dintre securitate şi dezarmare, a pledat pentru un nou
concept de securitate la care urma să se ajungă prin reducerea echilibrată şi progresivă a forţelor
armate şi a armamentelor din arsenalul statelor. A acţionat consecvent pentru deblocarea
negocierilor de dezarmare, pentru aşezarea lor pe canalele diplomatice ale discuţiilor concrete şi
pentru democratizarea cadrului de abordare a mecanismelor legale de adoptare a deciziilor în acest
domeniu.
Reprezentând unul dintre arhitecţii Societăţii Naţiunilor, Nicolae Titulescu a pledat pentru o
organizaţie internaţională cu vocaţie de universalitate, relevându-i constant rolul primordial în
apărarea păcii şi apărându-i prestigiul faţă de toţi denigratorii şi pesimiştii care doreau să eşueze
acest grandios proiect al umanităţii.

120
Lucid şi critic, el recunoştea limitele Societăţii Naţiunilor, dar nu pentru a-i reduce
competenţele, ci pentru a dezvolta acţiunea consacrată perfecţionării ei şi a Pactului Societăţii
Naţiunilor, pentru eliminarea tuturor elementelor divergente şi găsirea mecanismelor de acţiune
directă, reală, constructivă pentru interesul general al oamenilor.
În realizarea unei politici realiste pentru organizarea păcii Nicolae Titulescu acorda o atenţie
importantă echilibrului şi spiritului de dreptate, în care el a crezut fără rezerve. Subliniind marile
responsabilităţi politice şi morale ale oamenilor politici, a susţinut conceptul de diplomaţie deschisă
bazată pe cooperare internaţională.
Organizaţiile internaţionale, societăţile academice şi mijloacele de informare ale vremii sale
l-au gratulat cu cele mai alese atribute pentru opera sa politico-diplomatică de excepţie. Nicolae
Titulescu a fost un militant al păcii, implicat plenar şi rămas credincios timp de peste 20 de ani. El
şi-a consacrat consecvent activitatea şi demersurile politice unui scop nobil – salvgardarea păcii
globale, regionale şi naţionale. A fost misionar al păcii într-o epocă tensionată diplomatic, cu
tulburătoare evoluţii politico-sociale, în care forţele fascismului şi nazismului păreau să domine
lumea, iar politica de conciliere îşi pierduse puterea de manifestare.
Nicolae Titulescu s-a manifestat, cu principialitate şi o remarcabilă fermitate, împotriva
acţiunilor agresive ale nazismului german, ale fascismului italian şi ale militarismului japonez.
Marele diplomat a lăsat posterităţii o operă politico-diplomatică pentru rezolvarea pe
fundamente juridice a marilor conflicte armate ale epocii, prin angajarea sa plenară pentru
aspiraţiile de pace ale cetăţenilor statelor de pe mapamond.
Nicolae Titulescu face parte din galeria marilor personalităţi culturale, politice și
diplomatice ale istoriei mondiale, transmiţând un profund mesaj de pace, care îl aşează la loc de
cinste în conştiinţa umanităţii.
Dimensiunile acţiunilor sale invită permanent la reflecţie, analiza lor relevându-ne noi şi
convingătoare dovezi ale unei activităţi diplomatice de o remarcabilă armonie juridică. Umanismul
şi realismul acţiunilor sale au avut o anvergură diplomatică de mare valoare practică, în care
interesele naţionale au fost promovate într-o consonanţă de fond cu cele ale comunităţii
internaţionale.
Elogiile aduse lui Nicolae Titulescu de personalităţile ilustre ale epocii conturează fascinaţia
pe care diplomatul român şi opera sa le-au exercitat asupra contemporanilor. Au fost remarcate:
cultura enciclopedică a diplomatului român; uimitoarele sale cunoştinţe juridice, spiritul şi
rafinamentul său politic, logica exemplară, elocinţa de excepţie, puterea de muncă, disciplina
interioară, intuiţia pătrunzătoare, viziunea sa larg cuprinzătoare, realismul judecăţilor sale, credinţa,
fermitatea cu care apăra şi promova interesele României, promovarea idealurile generoase ale
umanităţii.
121
Marele jurist şi opera sa diplomatică reverberează în conştiinţa contemporaneităţii ca un apel
la raţiune şi responsabilitate, de înaltă atitudine spirituală şi morală, un apel pentru eliberarea
deplină şi definitivă a comunităţii internaţionale de sub domnia forţei militare şi aşezarea ei sub
domnia dreptului public.
Nicolae Titulescu a fost un vizionar, o prezenţă activă în arena luptei pentru o politică
raţională, fundamentată pe sistemul juridic internaţional, pe valorile perene ale umanităţii de
cooperare internaţională, bazată pe încredere şi armonie în planul securităţii şi păcii. Remarcabilul
diplomat român nu a renunţat la ideile sale, nu şi-a pierdut speranţele în victoria dreptăţii, a luptat
până în ultima clipă împotriva războiului, înlăturând false iluzii şi acţionând pentru reconstrucţia
păcii.
Nicolae Titulescu a înţeles că viitorul aparţine păcii şi a fost omul care a făcut mari eforturi
pentru colaborarea euroatlantică, considerând, în acele vremuri tulburi, că securitatea globală este
posibilă şi că ea trebuie consolidată.
El a trăit şi a militat pentru pace, numele său meritând a fi înscris, pentru eternitate, în
Panteonul ziditorilor de mari idealuri, lăsându-ne un tulburător şi vibrant mesaj: „Cei ce mor pentru
o idee sunt eroi al căror testament este un singur cuvânt: continuaţi!”
Diplomatul român, de două ori preşedinte al Ligii Naţiunilor, propunea, în martie 1932,
crearea unei Uniuni Economice Danubiene care să includă următoarele state: Austria, Cehoslovacia,
Ungaria, Iugoslavia şi România.
Aceste iniţiative de unificare a statelor europene au fost blocate de criza economică din
perioada 1929 – 1932, coroborată cu ascensiunea lui Hitler, dar au meritul de a fi creat premisele
construcţiei comunitare.

7.2. Rolul şi funcţiile diplomaţiei de securitate naţională


Securitatea naţională, ca filozofie şi acţiune socială, s-a afirmat în evoluţia istorică a
societăţii de la naţiune la statul naţional, în condiţiile în care geneza identităţilor social-statale a
configurat, constructiv, o asemenea oportunitate. Din această perspectivă, sunt evidenţiate cele mai
semnificative abordări ideologice cu privire la fenomenul social al securităţii naţionale; starea de
dependenţă a securităţii unei naţiuni de discernământul social al membrilor comunităţii naţionale;
capacitatea naţiunii de a reveni, după afectarea sa specifică sau generală, la starea de securitate
optimă propriei dezvoltări; necesitatea istorică a conceptului de securitate naţională şi modul de
manifestare a acesteia în politica internaţională.
Buna guvernare reprezintă un deziderat al autorităţii politice şi implică în acelaşi timp
instituţiile publice.

122
Aplicarea principiului transparenţei în cadrul bunei guvernări înseamnă faptul că ,,deciziile
sunt luate şi punerea lor în aplicare efectuată într-o manieră care urmează anumite reguli şi
reglementări. De asemenea, înseamnă faptul că informaţiile sunt publice şi direct accesibile de
către cei care vor fi afectaţi de respectivele decizii şi punerea lor în aplicare. Înseamnă, de
asemenea, faptul că sunt oferite destule informaţii şi că acestea sunt oferite într-o manieră uşor de
înţeles şi în mass-media.”108
Cerinţa bunei guvernări necesită adoptarea în consecinţă a principiului transparenţei, lucru
materializat prin dezvoltarea unei culturi a comunicării şi cuprinderea activităţilor de informare şi
relaţii publice.
Implementarea şi respectarea principiului transparenţei presupune menţinerea unor canale de
comunicare deschise cu societatea civilă (cu referire la mecanismul birourilor de relaţii publice,
forumurile şi paginile create pe internet etc.), organizarea de conferinţe de presă ori de câte ori acest
lucru se impune, emiterea de comunicate de presă şi stabilirea unor relaţii de parteneriat la nivelul
comunităţilor locale (exemplu, prin elaborarea unor planuri de acţiune în comun pe linia urgenţelor
civile, informarea şi antrenarea în comun după aceste planuri), organizarea unor activităţi comune
cu societatea civilă (schimburi de experienţă, activităţi în mediul academic etc.) şi, în general,
menţinerea unei atitudini deschise de dialog şi comunicare cu populaţia, reflexie a bunei guvernări
şi acordării dreptului de informare. Într-o altă perspectivă, dreptul comunicării şi informării în buna
guvernare reprezintă în mod direct acţiunea instituţională pentru garantarea drepturilor omului şi din
acest punct de vedere societăţile liberal democratice interzic cenzura, încurajează libera exprimare
şi libertatea de opinie.

7.3. Politici ale comunicării strategice la nivel naţional


În perspectiva promovării intereselor şi obiectivelor naţionale comunicarea strategică se
realizează implicit în cadrul extins al politicii naţionale de securitate şi apărare, respectiv a
iniţiativelor interne şi externe care se operaţionalizează şi se desfăşoară în această direcţie de către
statul român.
Prin participarea şi angajarea activă în problematica de securitate regională şi globală putem
spune că România îşi consolidează imaginea şi poziţia în planul relaţiilor internaţionale.
Complementar acţiunilor, efortul diplomatic este orientat asupra diferiţilor actori care pot contribui
la afirmarea intereselor naţionale, actori care devin audienţe ţintă ale politicii externe şi, implicit, a
acţiunilor de influenţare.

108
A se vedea principiul transparenţei în buna guvernare descris de Comisia ONU pe Probleme Economice şi Sociale,
pe http://www.unescap.org/pdd/prs/ProjectActivities/Ongoing/gg/governance.asp.
123
În plan naţional, informarea publică este un element important al comunicării strategice şi se
dezvoltă prin instituţii de profil aflate în organigrama diferitelor instituţii/ministere.
Nivelul politic al conducerii apărării, reprezentat de Parlament, Preşedinte, Guvernul şi
Consiliul Naţional de Apărare a Ţării (CSAT), prin departamentele de comunicare şi relaţii publice,
prin declaraţii şi comunicate de presă informează publicul intern în legătură cu preocupările şi
iniţiativele naţionale majore în domeniul securităţii şi apărării, iar la nivelul politico-militar al
conducerii apărării, reprezentat de Ministerul Apărării Naţionale (MApN), subiectele de interes
public pe această problematica sunt dezvoltate prin Direcţia de Informare şi Relaţii Publice (DIPR)
şi Trustul de Presă al Armatei, pe care îl are în coordonare, care adresează şi informează audienţele
interne, dar şi pe cele externe, inclusiv legat de angajamentul politic şi participarea României la
misiunile internaţionale şi prezenţa militarilor români în diferite teatre de operaţii. Prin activităţi
specifice desfăşurate în spaţiul mediatic, prin produse multimedia, ştiri şi informaţii de presă,
declaraţii şi comunicate oficiale, reviste de specialitate, organizarea de evenimente mass-media,
organizarea de briefing-uri şi conferinţe de presă ale ministrului apărării naţionale sau secretarilor
de stat cu jurnaliştii acreditaţi la MApN, prin organizarea şi desfăşurarea de grupuri mobile de
informare publică, în ţară şi în teatrele de operaţi, DIPR asigură un management strategic pe linia
activităţilor de informare şi relaţii publice şi constituie un mijloc managerial eficace pentru
promovarea profilului de imagine al României în plan naţional şi internaţional, în cadrul NATO şi
al Uniunii Europene.
Ca un element al comunicării strategice, diplomaţia apărării şi diplomaţia militară participă
şi facilitează procesul de colaborare şi cooperare militară urmărind ,,întreţinerea şi dezvoltarea
relaţiilor de prietenie şi de colaborare cu armatele statelor aliate, partenere şi prietene realizarea
dialogului, parteneriatului şi cooperării cu unele organizaţii militare şi de securitate
internaţională” promovând în acelaşi timp imaginea României. ,,Diplomaţia apărării se exercită
instituţional prin intermediul ataşaţilor apărării, militari, aero şi navali, însă componente al
diplomaţiei militare se pot derula şi prin intermediul reprezentanţilor armatei în diferite
organizaţii, alianţe, coaliţii, exerciţii comune sau alte activităţi ”109, prin ofiţerii de stat major care
ocupă posturi în cadrul comandamentelor permanente ale NATO sau UE sau în cele nepermanente,
constituite în diferite teatre de operaţii.
Pentru a conduce acest gen de operaţii, ,,în funcţie de situaţie, în Armata României, pe timp
de pace, în situaţii de criză şi la război, se constituie, la ordin, structuri InfoOps nepermanente”110
în cadrul Centrului Naţional Militar de Comandă, la nivelul Centrului de conducere strategică şi a
Centrului de conducere operaţională (CCO), structuri care vor fi încadrate cu personal din cadrul

109
Sergiu T. Medar, Diplomaţia Apărării, Editura CTEA, Bucureşti, 2006, p. 2, 16, 12.
110
Ibidem, paragraful 0208.
124
Secţiei Operaţii de Sprijin/SMG şi a CCO. În aceste condiţii şi faţă de faptul că operaţiile
informaţionale reprezentă în esenţă ,,un proces continuu de coordonare a tuturor activităţilor
diplomatice, politice şi militare în scopul atingerii anumitor obiective” şi necesită a se ,,desfăşura
atât pe timp de pace, cât şi în situaţii de criză sau la război, la toate nivelurile de comandă”111,
apreciem ca necesar înfiinţarea unor structuri permanente care să facă posibilă pregătirea militarilor
în această specialitate încă din timp de pace, lucru fără de care această abordare şi formarea unor
structuri InfoOps, ad-hoc, în situaţii de criză, o considerăm ineficientă şi generatoare de riscuri.
La nivelul militar al conducerii apărării, operaţiile psihologice, un alt element al comunicării
strategice, pot fi planificate şi desfăşurate de către Centrul de Operaţii Psihologice, structură din
subordinea Direcţiei Operaţii, din cadrul SMG, în cooperare sau în sprijinul altor structuri militare
sau civile. În acest sens, ,,instituţiile statului cu care structurile de operaţii psihologice pot avea
relaţii de coordonare şi cooperare în scopul susţinerii intereselor politico-diplomatice ale statului
român, al evaluării mediului psihologic caracteristic inamicului potenţial, precum şi al cunoaşterii
particularităţilor psihosociale ale grupurilor ţintă într-o situaţie de criză sunt: Ministerul
Afacerilor Externe, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul
Administraţiei şi Internelor, Ministerul Justiţiei, Consiliul Naţional al Audiovizualului, Comisia
naţională de Statistică, Structura Naţională de Informaţii Publice.”112 Întrucât ,,misiunile şi
obiectivele operaţiilor psihologice sunt stabilite pentru a sprijini îndeplinirea obiectivelor
naţionale”, ,,la nivel strategic, operaţiile psihologice sunt coordonate cu toate structurile naţionale
cu atribuţii în domeniul promovării şi protejării intereselor naţionale”, iar ,,decizia privind
întrebuinţarea forţelor şi mijloacelor de operaţii psihologice atât la război, cât şi pentru
gestionarea unor situaţii de criză, revine instituţiilor abilitate ale statului, cu responsabilităţi în
asigurarea securităţii militare a României.” 113

7.4. Controlul autorităţilor civile asupra misiunilor forţelor armate


Controlul democratic asupra forţelor armate se referă în principal la existenţa unui organ
democratic ales care revizuieşte şi supraveghează deciziile adoptate de organele sau de autorităţile
cu competenţe militare. Rolul Parlamentului ca un organism ales este, prin urmare, de o importanţă
specială în conceptul de control democratic al forţelor armate. Puterile Parlamentului asupra
sectorului militar pot cuprinde puterea de a legifera, de a aproba bugetul, de a consilia, de a penaliza
şi de a aproba anumite acţiuni. Nivelul acestei de puteri, cu toate acestea, va varia de la stat la stat.
La nivel legislativ, aprobarea şi controlul execuţiei bugetului se încadrează întotdeauna în sfera

111
S.M.G. / F.O.P.- 3.14, Manual pentru operaţii psihologice, Ministerul Apărării Naţionale, Bucureşti 2004, p. 11.
paragraful 01014.
112
Ibidem, paragraful 02007, p. 14.
113
Ibidem, paragraful 02010, 02011, 02001.
125
atribuţiilor Parlamentului şi constituie un important mecanism de control de către Parlament, în
domeniul militar, de asemenea. În acest sens, trei tipuri de Parlament au fost identificate:
parlamente care fac bugetul şi care au capacitatea de a modifica sau respinge propunerile de buget,
precum şi capacitatea de a formula propuneri de alternative de buget. Cel de-al doilea şi cel mai
răspândit în Europa este reprezentat de parlamentele care influenţează bugetul, respectiv cele care
pot modifica sau respinge bugetul, fără posibilitatea de a transmite propriile lor propuneri. În ultima
categorie sunt cuprinse Parlamentele cu un rol redus asupra formulării bugetului. Acestea în mod
tradiţional, îşi dau acordul la bugetul pentru apărare prezentat de către guvern ca o cifră globală.
Controlul direct este mai proeminent în cazul în care Parlamentul ia sau participă la procesul
de luare a deciziilor militare. Unele ţări au dezvoltat o mai fermă legislaţie privind desfăşurarea de
trupe în străinătate. Pe de altă parte, un nivel scăzut de implicare a Parlamentului poate fi văzut
atunci când, de exemplu, aprobarea parlamentară prealabilă nu este necesară pentru participarea în
orice fel de misiuni în străinătate sau de declarare a stării de urgenţă. Numai câteva parlamente
deţin puterea de autorizare prealabilă, în toate situaţiile, indiferent de natura operaţiunilor
internaţionale. Parlamentele cele mai bine informate se pare că sunt acele cu putere de autorizare
prealabilă.
Controlul direct al Parlamentului poate avea loc şi ex post facto, acest tip de control fiind
utilizat pentru a monitoriza transparenţa şi legalitatea procedurii. Chiar dacă în multe parlamente
există o lipsă de informaţii bugetare privind misiunile militare specifice, în special cu privire la
misiunile internaţionale, controlul bugetului şi al cheltuielilor este comun tuturor parlamentelor şi
nu poate fi neglijat. Cu toate acestea în multe ţări achiziţiile pentru apărare reprezintă unul dintre
principalele subiecte pe agenda de audieri şi investigaţii a comisiilor de apărare.
Mecanismele de control indirect ale Parlamentului constau într-un anumit grad de
interferenţă în deciziile militare sau adăugarea de condiţii la deciziile militare. Acesta poate fi cazul
referitor la controlul asupra deciziilor de echipamente, inspecţii şi de vizitare de trupe în străinătate
şi de control privind argumentele, care este un fel de control mult mai difuz. În plus, atunci când
îndeplineşte rolul său instituţional de a propune, de a analiza politicile generale de apărare,
participarea Parlamentului trebuie să fie interpretată ca un mecanism de control. Incontestabil,
comisiile parlamentare de apărare, prin intermediul specializării lor în probleme militare şi de
apărare, constituie un eficient şi, prin urmare, extrem de important organism ce îndeplineşte
funcţiile ce revin Parlamentului. În cele din urmă, orice Parlament va exercita nu numai control ex-
post, dar va şi trimite concluziile altor instituţii cum ar fi cele din sistemul judiciar, ombudsmanului
şi organelor de audit.
Atunci când se are în vedere nivelul executiv, impactul cadrului constituţional este deosebit
de important. În monarhii şi republici parlamentare, monarhul sau preşedintele au un control
126
simbolic sau formal asupra activităţilor militare. Pe de altă parte, preşedinţii din regimurile
prezidenţiale au puteri substanţiale, cum ar fi rolul de comandant suprem, preşedinte al Consiliului
Naţional de Apărare, precum şi de numire în posturi militare. Unele constituţii prevăd un organ
colegial, la nivel execuţie – un Consiliu Naţional de Apărare specific, a cărui principală sarcină este
aceea de a coordona şi de a lua în considerare principalele probleme legate de apărare, iar în unele
state, de a raporta Parlamentului114. Cu toate acestea, rolul de şef al statului fiind preponderent, într-un
astfel de Consiliu, efectele controlului nu sunt atât de puternice aşa cum ar putea părea. Ministrul
apărării nu este, de obicei, comandantul-şef; el va fi totuşi primul care trebuie să răspundă la
anchetele şi dezbaterile parlamentare.
Rolul sistemului judiciar în controlul asupra forţelor armate este dublu. În primul rând,
curţile constituţionale, în calitate de gardieni ai statului de drept, ai procedurilor democratice şi ai
protecţiei drepturilor omului, verifică constituţionalitatea activităţilor militare, atunci când unele
acte sau decizii se poate să fi subminat aceste principii. În al doilea rând, instanţele judecătoreşti
militare sunt competente să judece infracţiunile comise de militari. La nivel constituţional, situaţia
instanţelor militare în cadrul statelor membre ale Consiliului Europei variază de la constituţii ce nu
conţin dispoziţii specifice privind instanţele militare de judecată, la reglementarea constituţională a
instanţelor militare, la dreptul constituţional de a adopta legi pentru crearea de instanţe militare,
până la interzicerea constituţională a instanţelor militare. Fie ad-hoc sau permanente, instanţele
judecătoreşti în cauză trebuie să-şi desfăşoare activitatea în condiţiile de independenţă şi de
imparţialitate prevăzute de articolul 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
La nivel naţional, două entităţi complementare, ale căror funcţii de supraveghere şi de putere
variază, au fost identificate în controlul asupra forţelor armate: Avocatul poporului (Ombudsmanul)
şi Curtea de Conturi. Chiar dacă gradul de control al Ombudsmanului diferă considerabil între state,
rolul acestei instituţii nu ar trebui să fie trecut cu vederea. Unele state au conferit competenţe
Ombudsmanului cu privire la reclamaţiile referitoare la forţele armate. La celălalt capăt al
spectrului, unele ţări au instituit un Ombudsman specializat (militar), ale cărui sarcini sunt de a
rezolva cererile primite de la persoane fizice (atât militari, cât şi alţi cetăţeni) care ar putea fi
afectate de deciziile sau acţiunile militare şi de a asigura respectarea de către forţele armate a
principiilor constituţionale, dar şi de a asista supravegherea parlamentară şi de a acţiona ca un organ
consultativ pentru şefii militari şi/sau ministru. În plus, rolul jucat de structurile de audit şi Curtea

114
Potrivit art. 119 din Constituţia României, republicată, publicată în Monitorul Oficial nr. 767 din 31 octombrie 2003,
„Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi
securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de
alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii.”
127
de Conturi, care controlează legalitatea şi oportunitatea cheltuielilor publice, este un element
important şi constituie un răspuns adecvat la îngrijorarea tot mai mare a cetăţenilor.
Mecanismul de control intern al forţelor armate nu trebuie să fie neglijat, deoarece el este o
componentă esenţială a funcţionării legale a sistemului naţional de apărare.

7.5. Politici naţionale pentru protejarea patrimoniului cultural-spiritual


România, stat membru al Alianţei Nord-Atlantice şi al Uniunii Europene, acţionează într-un
spaţiu de securitate bazat pe valori, interese şi obiective comune, participa la misiunile de menţinere
a păcii şi securităţii în plan regional şi global, pentru contracararea ameninţărilor la adresa
populaţiei civile și a patrimoniului cultural-spiritual.
România a făcut şi face eforturi deosebite în plan legislativ şi în planul modernizării
instituţiilor cu atribuţii pe linia securităţii naţionale.
Politica naţională urmăreşte: identificarea oportună şi contracararea proactivă a riscurilor şi
ameninţărilor; prevenirea conflictelor şi managementul eficient al riscurilor, al situaţiilor de criză
şi al consecinţelor lor; participarea activă la promovarea democraţiei şi construcţia securităţii şi
prosperităţii în vecinătatea României şi în alte zone de interes strategic; transformarea instituţiilor
şi îmbunătăţirea capabilităţilor naţionale.
În plan intern, înfăptuirea acestor deziderate sunt condiţionate de: exerciţiul deplin al
drepturilor şi libertăţilor democratice; stabilitatea politică; maturizarea spiritului civic şi participarea
activă a societăţii civile la procesul de guvernare; asigurarea armoniei interetnice şi
interconfesionale; modernizarea infrastructurii critice; menţinerea stabilităţii sistemului financiar-
bancar şi a pieţei de capital; protejarea resurselor naturale şi a mediului.
Reiese din cele de mai sus că un rol important în menţinerea unui grad ridicat de securitate
naţională îl are asigurarea securităţii interne.
Securitatea internă priveşte siguranţa cetăţeanului şi securitatea publică, securitatea
frontierelor şi cea a transporturilor, protecţia infrastructurii critice şi cea a sistemelor de
aprovizionare cu resurse vitale. Ea include, de asemenea, securitatea socială şi asigurarea stării de
legalitate, contracararea criminalităţii organizate şi securitatea activităţilor financiar-bancare,
securitatea sistemelor informatice şi a celor de comunicaţii, protecţia mediului natural, protecţia
populaţiei civile şi a patrimoniului cultural-spiritual.
Securitatea naţională poate fi pusă în pericol de o serie de fenomene grave, de natură
geofizică, meteo-climatică ori asociată, provenind din mediu sau reflectând degradarea acestuia,
inclusiv ca urmare a unor activităţi umane periculoase, dăunătoare sau iresponsabile.

128
Misiunea principală a Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă din
România este de a asigura cetăţenilor săi protecţia bunurilor culturale și spirituale, prin respectarea
strictă a drepturilor omului, într-un stat suveran, independent, unitar şi indivizibil, în condiţiile unui
regim politic bazat pe democraţie constituţională, sub control democratic civil asupra protecţiei civile.
Măsurile de protecţie civilă sunt obligatorii atât la nivel naţional, cât şi la nivel local,
instituţional sau operator economic, indiferent de forma de proprietate.
Capacitatea de răspuns credibilă presupune crearea şi menţinerea unei permanente
capacităţi de reacţie eficiente şi adecvate riscurilor existente şi probabile la adresa securităţii
individuale şi colective a populaţiei civile. Capacitatea de intervenţie trebuie să fie corespunzătoare
gradului de pericol la care este supusă populaţia, mediul natural și patrimoniul cultural-spiritual.
Instituţiile și mecanismele de protecţie a populaţiei și a patrimoniului cultural-spiritual au
fost concepute, în general, cu o puternică compoziţie civilă, existând însă, în unele state, şi o
componentă militară mai mult sau mai puţin pronunţată.
După anul 2004, în urma implementării Sistemului Naţional de Management al Situaţiilor de
Urgenţă, Ministerul Apărării Naţionale îşi păstrează un rol activ, ministrul apărării naţionale fiind
membru în CNSU.
Printre ministerele şi instituţiile publice centrale, la care se constituie centre operative pentru
situaţii de urgenţă (13 la număr) se află Ministerul Apărării Naţionale. Acest centru operativ pentru
situaţii de urgenţă se constituie în vederea îndeplinirii permanente a funcţiilor de monitorizare,
evaluare, înştiinţare, prealarmare, alertare şi coordonare tehnică operaţională a intervenţiilor în
situaţii de urgenţă, în domeniile de competenţă ale ministerului.
Prin Legea protecţiei civile nr. 481/2004 sunt stabilite principalele atribuţii care trebuie
îndeplinite de fiecare minister, iar, ce este important, Ministerul Apărării Naţionale planifică şi
execută măsurile de protecţie civilă, potrivit organizării şi planurilor specifice proprii şi planurilor
comune cu alte ministere.
În cadrul activităţilor specifice, care se îndeplinesc în cadrul funcţiilor de sprijin, la
monitorizarea pericolelor, Ministerul Apărării Naţionale asigură monitorizarea transporturilor de
materiale explozive militare, monitorizarea obiectivelor militare, surse de risc la explozii. Alături de
alte ministere şi instituţii centrale efectuează evaluarea riscurilor în cazul căderii de obiecte cosmice
şi la ameninţări ecologice.
Evaluarea efectelor negative ale stărilor potenţial generatoare de situaţii de urgenţă se
realizează conform responsabilităţilor de monitorizare şi evaluare a pericolelor şi riscurilor
specifice.

129
Din punctul de vedere al înştiinţării autorităţilor administraţiei publice asupra stărilor
potenţial generatoare de situaţii de urgenţă, aceasta se realizează de către fiecare instituţie care
monitorizează riscurile specifice domeniului de competenţă.
În cadrul asigurării transportului forţelor şi mijloacelor de intervenţie, persoanelor
evacuate şi altor resurse, Ministerul Apărării Naţionale participă la elaborarea concepţiei privind
variantele de transport ale demnitarilor care beneficiază de protecţie şi constituirea parcului de
mijloace necesare realizării acesteia, la stabilirea şi pregătirea punctelor de îmbarcare a evacuaţilor
din zonele afectate, în termen de două ore de la declararea stării de urgenţă şi la transportul
resurselor necesare pentru intervenţie şi asistenţă de primă necesitate în situaţii de urgenţă.
Totodată, poate contribui la asigurarea cazării persoanelor evacuate.
Personalul din unităţile specializate ale Ministerului Apărării Naţionale participă la
asigurarea operativă a forţelor şi mijloacelor de sprijin precum şi a materialelor necesare pentru
realizarea decontaminării populaţiei, căilor rutiere şi clădirilor, efectuarea decontaminării
populaţiei (cu materialele necesare puse la dispoziţie de MAI), precum şi la decontaminarea
terenurilor şi rezervaţiilor.
Pentru menţinerea şi restabilirea ordinii publice, în raioanele afectate de dezastre,
Ministerul Apărării Naţionale asigură sprijin logistic.
Fiecare organ al administraţiei publice centrale de specialitate pe domeniul lui de activitate,
precum şi pentru obiectivele din coordonare/subordine sau de sub autoritatea acestuia asigură baza
materială pentru realizarea funcţiilor de sprijin.
La nivel local, comandanţii de garnizoană sunt membrii în comitetele locale şi judeţene
pentru situaţii de urgenţă, fiind solicitaţi pentru forţe şi mijloace, atunci când situaţia o impune, dar
cu aprobarea eşaloanelor superioare, fapt ce întârzie uneori reacţia pentru limitarea şi înlăturarea
efectelor unor dezastre care pot aduce daune patrimoniului cultural și spiritual.

7.6. Cadrul juridico-administrativ al procedurii de mediere a litigiilor pe plan naţional


Medierea reprezintă o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul
unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate,
confidețialitate și având liberul consimțământ al părților (Art. 1 din Legea 370/2009 pentru
modificarea și completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de
mediator, act normativ publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 831, din 3 decembrie
2009).
Principiile care guvernează instituția medierii, prevăzute de art. 14 din Hotărârea
Guvernului nr. 12/2007 (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 713 din 22.10.2007) pentru
130
aprobarea Standardului de formare a mediatorului, sunt:participarea voluntară – nicio parte nu
poate fi constrânsă să recurgă la procedura medierii, părțile având opțiunea de a se retrage oricând
din mediere; confidențialitatea – atât părțile, cât și mediatorul sunt depozitării secretului asupra
informațiilor, documentelor și a altor aspecte discutate în cadrul procedurii de mediere;
neutralitatea – mediatorul trebuie să fie neutru față de dispută (fără existența vreunui interes
personal vis-a-vis de rezultatul disputei) și părți (să nu favorizeze pe niciuna din părțile implicate);
imparțialitatea – mediatorul trebuie să conducă procesul în mod imparțial, asigurând un permanent
echilibru între acestea pe toată perioada derulării procesului de mediere (echidistanță față de părți,
tratament egal aplicat părților); informarea prealabilă a părților și acceptul în cunoștință de
cauză – părțile au dreptul, înainte de acceptarea medierii, de a fi informate cu privire la mediere,
procedura medierii, principiile medierii și rolul mediatorului și modul de acțiune al acestuia pentru
a lua deciziile în cunoștință de cauză. Principiul informării guvernează activitatea mediatorului de la
primul contact cu părțile și până la finalizarea medierii. Această prevedere a devenit obligatorie
începând cu 01 februarie 2013 prin intrarea în vigoare a prevederilor Ordonanței de Urgență a
Guvernului nr. 90/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea și
organizarea profesiei de mediator, precum și pentru modificarea art. II din Legea nr. 115/2012
pentru modificarea și completarea Legii nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de
mediator. (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 878 din 22.12.2012).
Rolul mediatorului
Rolul mediatorului este clar determinat și reglementat de Legea 192/2006 privind medierea
și organizarea profesiei de mediator (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 441 din 22 mai
2006).
• Mediatorul este acea persoană specializată, aptă să faciliteze negocierile dintre părți și să
le sprijine pentru soluționarea conflictului, prin obținerea unei soluții reciproc convenabile, eficiente
și durabile (art. 1 alin. 2).
• Mediatorul este facilitator de comunicare între părți și generator de soluții.
• Mediatorul trebuie să se bucure de încrederea părților, întregul proces de mediere fiind
condus cu respectarea principiilor neutralității, confidențialități și imparțialității.
• Mediatorul are dreptul de a refuza preluarea unui caz, având obligația de a îndruma părțile
în vederea alegerii unui alt mediator dacă are cunoștință despre orice împrejurare de natură să li
limiteze independența, neutralitatea și imparțialitatea (art. 27 alin. 2).
• Mediatorul nu are putere de decizie în privința conținutului înțelegerii la care vor ajunge
părțile (art. 4 alin. 2) și, implicit, nu poate impune o soluție, ci doar facilitează negocierile dintre
părți, le sprijină pentru soluționarea conflictului (art. 1 alin. 2), le îndrumă să verifice legalitatea
înțelegerii în conformitate cu prevederile art. 59 (art. 4 alin. 2)
131
• Medierea se poate realiza de către unul sau mai mulți mediatori (art. 5 alin. 3).
Dreptul părților în mediere: părțile au libertatea de a recurge la mediere; părțile se pot
retrage oricând din procesul de mediere; părțile sunt libere să aleagă mediatorul; părțile au dreptul
la confidențialitate din partea mediatorului.
• Decizia aparține părților: Responsabilitatea și autoritatea de a ajunge la un acord rămân
celor care sunt părți în conflict. Aceștia au dreptul să facă propriile alegeri în loc să ofere puterea de
decizie unui terț. Disputa este privită ca o problemă care urmează să fie rezolvată într-un timp
rezonabil de către părți cu ajutorul mediatorului. Mediatorul nu ia decizii și nici nu dă consultanță
părților. Mediatorul facilitează comunicarea, ajută să negocieze pentru a ajunge la o soluție
acceptată de către părți.

132
CONCLUZII

Carta O.N.U. relevă importanţa respectării principiului suveranităţii naţionale şi necesitatea


dezvoltării cooperării internaţionale, statele fiind subiectele originare de drept internaţional.
În epoca contemporană, statele lumii pot convieţui în pace abandonând diplomaţia
tradiţională (europeană, asiatică) şi adoptând respectul pentru normele internaţionale şi valorile
democraţiei.
Unele diferende (crize) internaţionale, potenţiale riscuri şi ameninţări pentru securitatea
naţională sau internaţională, impun luarea deciziilor militare adecvate cu respectarea normelor de
drept internaţional.
Istoria relaţiilor internaţionale a demonstrat că intervenţia militară reprezintă o gravă
ameninţare la adresa păcii, un instrument al politicii de forţă şi de dominaţie.
Majoritatea statelor membre ale U.E. consideră că este imperios necesar ca O.N.U. să
coordoneze activităţile de control şi supraveghere în procesul de restabilire a păcii în Orientul
Apropiat (inclusiv pentru situaţia din Siria). Fenomen cvasipermanent al relaţiilor internaţionale,
alianţele politico-militare reprezintă o componentă fundamentală a politicii mondiale, o modalitate
de promovare a intereselor statelor membre.
N.A.T.O., în cadrul acţiunilor sale, va trebui să se bazeze pe valorile democratice şi puterea
militară a binomului U.E. – S.U.A. Intervenţiile internaţionale din Afganistan şi Irak au reprezentat
răspunsurile militare la terifiantele atentate de pe teritoriul S.U.A., comise la 11 septembrie 2001.
Soldaţii coaliţiei internaţionale au fost trimişi în Irak ca exponenţi ai unei lupte globale
împotriva terorismului, dar nu au existat fundamentele juridice internaţionale (Rezoluţia O.N.U.
pentru mandatul misiunii). Implicarea O.N.U. ar fi permis găsirea soluţiilor legale de reglare a crizei
irakiene sau a crizei siriene.
În prezent credibilitatea principiilor democraţiei occidentale riscă să se piardă în nisipul
fierbinte al Mesopotamiei și în zona aridă a Siriei. Ostilitatea faţă de intervenţia armată din Irak s-a
amplificat după dezvăluirile din mass-media care relevau tratamentul inuman la care au fost supuşi
deţinuţii irakieni în închisoarea de la Abu Graib, gestionată de trupele americane. Metodele utilizate
de militarii americani, sadice şi indecente, aminteau de practicile Gestapo-ului sau ale K.G.B.-ului.
La Abu Graib scopul violenţei a fost unul exhibiţionist.
Jurnalistul american Suc Sante afirma, în articolul publicat în „The New York Times”, în
data de 11 mai 2004: „Mentalitatea autorilor ororilor din temniţa închisorii Abu Graib este
asemănătoare cu a celor care se fotografiau, cu decenii în urmă, în sudul S.U.A., alături de negrii
spânzuraţi sau arşi”.
133
Dreptul internaţional restricţionează utilizarea mijloacelor violenţei în situaţiile de criză
(conflict armat).
Trăim astăzi într-o lume în care violarea valorilor democratice ale statului de drept şi ale
ordinii juridice internaţionale impune sancţionarea lor, indiferent dacă vinovaţii se găsesc în tabăra
învingătorilor sau a învinşilor.
În preambulul Cartei O.N.U. au fost formulate scopurile generale ale organizaţiei: izbăvirea
generaţiilor viitoare de flagelul războiului, respectarea drepturilor fundamentale ale omului,
egalitatea statelor în drepturi, crearea condiţiilor necesare pentru respectarea obligaţiilor decurgând
din tratate.
Dincolo de evoluţia evenimentelor militare din Siria și Irak se poate aprecia că N.A.T.O. va
rămâne o alianţă militară viabilă, de securitate transatlantică, adaptabilă la condiţiile geopolitice ale
momentului.
Europa, unită şi puternică, trebuie să fie capabilă să exercite o influenţă considerabilă pentru
garantarea securităţii şi a valorilor democraţiei la nivel mondial. Pentru soluţionarea diferendelor
internaţionale se impune, în mod stringent, ca organizaţiile internaţionale (O.N.U., O.S.C.E., U.E.)
să acţioneze în mod flexibil, transparent şi să coopereze cu organizaţiile neguvernamentale în
vederea asigurării păcii planetare.

134
BIBLIOGRAFIE

*** Carta ONU (site internet)


*** Tratatul de la Lisabona al UE-2009 (site internet)
*** Constituţia României (1991), modificată în anul 2003 (site internet)
*** Carta Naţiunilor Unite, din 26/06/1945, publicată în Broşura nr. 0 din 26/06/1945, cu
modificările aprobate prin Decretul nr. 552/1972.
*** NATO Strategic Concept, Lisabona, noiembrie 2010.
*** Security through Crisis Management, în NATO Strategic Concept: Active Engagement, Modern
Defence, Lisabona, 2010.
*** NATO Strategic Concept: Active Engagement, Modern Defence, Lisabona, 2010, punctul 22.
*** Institutul de Istorie şi Teorie Militară, Apărarea naţională şi Parlamentul României, Editura
Militară, Bucureşti, 1992.

Anineanu Marta, Din activitatea diplomatică a lui Vasile Alecsandri, vol. II.
Berindei Dan, Adunările ad-hoc; Lupta pentru Unire în anii 1856-1858, în Istoria
României, vol. IV.
Brecher, Michael, Crisis în World Politics, Theory and Reality, Pergamon Press, Exeter,
1993.
Buşe, Dorel, Centre şi raporturi de putere în relaţiile internaţionale în epoca post-Război
Rece, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2012.
Buşe, Dorel, Managementul crizelor şi conflictelor regionale, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2006.
Chifu, Iulian, Analiză de Conflict, Editura Politeia, SNSPA, Bucureşti, 2004.
Ciachir Nicolae şi Bercan Gheorghe, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Editura
Știinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 198.
Constantin Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic,
Ediţia a III-a, Bucureşti, 1999.
Constantiniu Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 1999.
Costa Ştefan, Psihologie socială – note de curs, Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti,
2008.
Dediu Costel, Aspecte juridice ale planificării şi desfăşurării operaţiilor multinaţionale,
Teză de doctorat, Universitatea Naţională de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2010.
135
Drăgan Iosif Constantin, Idealuri şi destine, Editura Cartea Românească, București.
Dufour, Jean Louis, Crizele internaţionale de la Beijing la Kosovo, Corint, Bucureşti, 2002.
Georgiu Grigore, Naţiune, cultură identitate, Editura Diogene, Bucureşti, 1997.
Graham, Evans, Newnham, Jeffrey, Dicţionar de relaţii internaţionale, Editura Universală
Dolti, Bucureşti, 2001.
Grosu Nicolae, revista PSIHOLOGIA, Bucureşti, 2001.
Habermas Jurgen, Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
Hall Stuart, „Cultural Identity and Diaspora”, în Rutherford (ed.), Identity: Community,
Culture, Difference, London, 2001.
Hitchins Keith, România 1866 – 1947, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Huntington P. Samuel, “Clash of Civilizations”, Foreign Affairs, vol. 72, summer 1993.
Iordache, Constantin, Politici ale Uniunii Europene pentru aplicarea normelor dreptului
internațional umanitar, Editura UNAp „Carol I”, București, 2015.
Iordache, Constantin, Rezolvarea legală a diferendelor internaționale, Editura UNAp
„Carol I”, București, 2005.
Iorga Nicolae, Stări sufleteşti şi războaie, Editura Militară, Bucureşti, 1994.
Kogălniceanu Mihai, Texte social-politice alese, Editura Politică, Bucureşti, 1967.
Maziliu Dumitru, prof.univ.dr., Tratat privind teoria şi practica negocierilor, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2006.
Medar Sergiu T., Diplomaţia apărării, Editura CTEA, Bucureşti, 2006.
Neculce Ioan, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ediţia a II-a Iorgu Iordan, ESPLA, Bucureşti,
1959.
Noica Constantin, Pagini despre sufletul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
Oroveanu Mihai, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Editura
Cerma, Bucureşti, 1992.
Panaitescu P.P., Dimitrie Cantemir, Editura Academiei, Bucureşti, 1958.
Panaitescu P.P., Verdeş I., Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, vol. 1, Bucureşti, 1965.
Purdă Nicolae, dr., Dreptul internaţional umanitar, curs universitar, Editura Luminalex,
Bucureşti 2004.
Wight, Martin, Politica de putere, Editura Arc, Bucureşti, 1998.

136
Anexa nr. 1

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE – Extras

Cartă a Naţiunilor Unite*)


Modificat de din 26/06/1945
Decret nr.
Publicat în Broşură nr. 0 din 26/06/1945
552/1972
Actul a intrat în vigoare la data de 26 iunie 1945

*) Carta Naţiunilor Unite a fost semnată la San Francisco la 26 iunie 1945, la încheierea
Conferinţei Naţiunilor Unite pentru Organizaţia Internaţională şi a intrat în vigoare la 24 octombrie
1945. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie face parte integrată din Cartă.

ARTICOLUL 1
Scopurile Naţiunilor Unite sunt următoarele:
1. Să menţină pacea şi securitatea internaţională şi, în acest scop: să ia măsuri colective
eficace pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror
acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii şi să înfăptuiască, prin mijloace paşnice şi în
conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor
sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încălcare a păcii;
2. Să dezvolte relaţii prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului
egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului lor de a dispune de ele însele, şi să ia oricare alte
măsuri potrivite pentru consolidarea păcii mondiale;
3. Să realizeze cooperarea internaţională în rezolvarea problemelor internaţionale cu
caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie;
4. Să fie un centru în care să se armonizeze eforturile naţiunilor către atingerea acestor
scopuri comune.
ARTICOLUL 2
În urmărirea scopurilor enunţate în Articolul 1 Organizaţia Naţiunilor Unite şi Membrii săi
trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii:
1. Organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor membrilor ei.

137
2. Toţi membrii Organizaţiei spre a asigura tuturor drepturile şi avantajele ce decurg din
calitatea lor de membru, trebuie să-şi îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile asumate potrivit
prezentei Carte.
3. Toţi membrii Organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace
paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia, să nu fie puse în
primejdie.
4. Toţi membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la
ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice
a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
5. Toţi membrii Naţiunilor Unite vor da acesteia întreg ajutorul în orice acţiune întreprinsă
de ea în conformitate cu prevederile prezentei Carte şi se vor abţine de a da ajutor vreunui stat
împotriva căruia Organizaţia întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere.
ARTICOLUL 39
Consiliul de Securitate va constata existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei încălcări
a păcii sau a unui act de agresiune şi va face recomandări ori va hotărî ce măsuri vor fi luate, în
conformitate cu Articolele 41 şi 42, pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii
internaţionale.
ARTICOLUL 40
Pentru a preîntâmpina o agravare a situaţiei, Consiliul de Securitate poate ca, înainte de a
face recomandări sau a hotărî asupra măsurilor care trebuie luate în conformitate cu Articolul 39, să
invite părţile interesate să se conformeze măsurilor provizorii pe care le consideră necesare sau de
dorit. Asemenea măsuri provizorii nu vor prejudicia întru nimic drepturile, pretenţiile sau poziţia
părţilor interesate. Consiliul de Securitate va ţine seama în modul cuvenit de neexecutarea acestor
măsuri provizorii.

ARTICOLUL 41
Consiliul de Securitate poate hotărî ce măsuri, care nu implică folosirea forţei armate,
trebuie luate spre a se da urmare hotărârilor sale şi poate cere membrilor Naţiunilor Unite să aplice
aceste măsuri. Ele pot să cuprindă întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice şi a
comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de
comunicaţie, precum şi ruperea relaţiilor diplomatice. ARTICOLUL 43
1. Toţi membrii Naţiunilor Unite, spre a contribui la menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale, se obligă să pună la dispoziţia Consiliului de Securitate, la cererea sa şi în
conformitate cu un acord sau acorduri speciale, forţele armate, asistenţa şi înlesnirile, inclusiv
dreptul de trecere, necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
138
2. Acordul sau acordurile menţionate mai sus vor stabili efectivele şi natura acestor forţe,
gradul lor de pregătire şi amplasarea lor generală, precum şi natura înlesnirilor şi asistenţei care
urmează să fie acordate.
3. Acordul sau acordurile vor fi negociate cât mai curând posibil, la iniţiativa Consiliului de
Securitate. Ele se vor încheia între Consiliul de Securitate şi membri ai Organizaţiei, sau între
Consiliul de Securitate şi grupuri de membri ai Organizaţiei şi vor fi supuse ratificării statelor
semnatare, în conformitate cu procedura lor constituţională.
ARTICOLUL 44
Atunci când Consiliul de Securitate a hotărât să recurgă la forţă, el trebuie, înainte de a cere
unui membru nereprezentat în Consiliu să pună la dispoziţie forţe armate, în executarea obligaţiilor
asumate de acesta în temeiul Articolului 43, să invite pe acel membru ca, dacă doreşte, să participe
la luarea hotărârilor Consiliului de Securitate privind folosirea contingentelor de forţe armate ale
acelui membru.

139
Anexa nr. 2

DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI


(10 decembrie 1948) – Extras

Preambul
Considerând ca recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a
drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume,
Considerând că ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie care
revolta conştiinţa omenirii şi ca făurirea unei lumi în care fiinţele umane se vor bucura de libertatea
cuvântului şi a convingerilor şi vor fi eliberate de teamă şi mizerie a fost proclamată drept cea mai
înaltă aspiraţie a oamenilor,
Considerând ca este esenţial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca
omul să nu fie silit să recurgă, ca soluţie extremă, la revolta împotriva tiraniei şi asupririi,
Considerând că statele membre s-au angajat sa promoveze în colaborare cu Organizaţia
Naţiunilor Unite respectul universal şi efectiv faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale,
precum şi respectarea lor universală şi efectivă,
Adunarea Generală proclamă
prezenta Declaraţie Universală a Drepturilor Omului, ca ideal comun spre care trebuie să
tindă toate popoarele şi toate naţiunile, pentru ca toate persoanele şi toate organele societăţii să se
străduiască, având această Declaraţie permanent în minte, ca prin învăţătură şi educaţie să dezvolte
respectul pentru aceste drepturi şi libertăţi şi să asigure prin măsuri progresive, de ordin naţional şi
internaţional, recunoaşterea şi aplicarea lor universală şi efectivă, atât în sânul popoarelor statelor
membre, cât şi al celor din teritoriile aflate sub jurisdicţia lor.
Articolul 1
Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu
raţiune şi conştiinţa şi trebuie să se comporte unii faţă de altele în spiritul fraternităţii.
Articolul 2
Fiecare om se poate prevala de toate drepturile şi libertăţile proclamate în prezenta
Declaraţie fără niciun fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie,
opinie politică sau orice altă opinie, de origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice alte
împrejurări. În afară de aceasta, nu se va face nicio deosebire după statutul politic, juridic sau
internaţional al ţării sau al teritoriului de care ţine o persoană, fie că această ţară sau teritoriu sunt
independente, sub tutelă, neautonome sau supuse vreunei alte limitări de suveranitate.

140
Articolul 3
Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale.
Articolul 4
Nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în servitute; sclavajul şi comerţul cu sclavi sunt
interzise sub toate formele lor.
Articolul 5
Nimeni nu va fi supus torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
Articolul 6
Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică.
Articolul 7
Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nicio deosebire, dreptul la o egală protecţie a
legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola
prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare.
Articolul 8
Orice persoană are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor juridice naţionale
competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin
constituţie sau lege.
Articolul 9
Nimeni nu trebuie să fie arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar.
Articolul 10
Orice persoană are dreptul în deplina egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de
către un tribunal independent şi imparţial care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fie
asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa.
Articolul 11
Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă
nevinovată până când vinovăţia sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-
au fost asigurate toate garanţiile necesare apărării sale. Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni
sau omisiuni care nu-i constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal
conform dreptului internaţional sau naţional. De asemenea, nu se va aplica nicio pedeapsă mai grea
decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârşit actul cu caracter penal.
Articolul 12
Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul
lui sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are
dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.

141
Articolul 18
Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie; acest drept include
libertatea de a-ţi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau
convingerea, singur sau împreună cu alţii, atât în mod public, cât şi privat, prin învăţătură, practici
religioase, cult şi îndeplinirea ritualurilor.

142
Anexa nr.3
Convenţie din 04/11/1950
PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI
ŞI A LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE* – Extras

Fişă act Tematici


Ratificat de Publicat în Monitorul Oficial, Partea I Drepturile omului
nr. 135 din 31/05/1994
Lege nr. 30/1994</
Completat de Actul a intrat în vigoare la data de 31
Protocol nr. 14/2004</ mai 1994
Modificat de
Protocol nr. 14/2004</
Aprobat de
Decret nr. 40/1994</
Supus spre ratificare de
Decret nr. 40/1994</
A se vedea
Protocol nr. 13/2002</
Decret nr. 305/2004</
Lege nr. 345/2004</
Hotărâre 2004</
Hotărâre nr. 2/2005</
Protocol nr. 12/2000</

___________
*) Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 3, intrat în vigoare la 21
septembrie 1970, ale Protocolului nr. 5, intrat în vigoare la 20 decembrie 1971, şi ale Protocolului
nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990 şi cuprinzând, în afară de acestea, textul Protocolului nr. 2
care, în conformitate cu art. 5 paragraful 3, face parte integrantă din convenţie odată cu intrarea sa
în vigoare la 21 septembrie 1970.
ARTICOLUL 1
Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi
libertăţile definite în titlul I al prezentei convenţii.
TITLUL I
ARTICOLUL 2

143
1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată
cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în
cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în
care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal
deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.
ARTICOLUL 3
Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.
ARTICOLUL 4
1. Nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau în condiţii de aservire.
2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.
3. Nu se consideră muncă forţată sau obligatorie în sensul prezentului articol:
a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute
de art. 5 din prezenta convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată;
b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul
militar din motive de conştiinţă, în ţările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt
serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;
c) orice serviciu impus în situaţii de criză sau de calamităţi care ameninţă viaţa sau
bunăstarea comunităţii;
d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civile normale.
ARTICOLUL 5
1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de
libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o
hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei
obligaţii prevăzute de lege;
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când
există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să
fugă după săvârşirea acesteia;

144
d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica
să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare
ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă
pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din
prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit
prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil
sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să
asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

A se Decret nr. 305/2004 în data de 17


vedea mai 2004

A se Lege nr. 345/2004 în data de 29


vedea iulie 2004

145
Anexa nr.4

CONVENŢIA CU PRIVIRE LA RELAŢIILE DIPLOMATICE VIENA,


18 APRILIE 1961115
Extras

Statele părţi la prezenta Convenţie


Au convenit asupra celor ce urmează:
Articolul 1
În sensul prezentei Convenţii, următoarele expresii se înţeleg aşa cum se precizează mai jos:
a) prin expresia „şef de misiune” se înţelege persoana însărcinată de statul acreditat să
acţioneze în această calitate;
b) prin expresia „membrii misiunii” se înţelege şeful misiunii şi membrii personalului
misiunii;
c) prin expresia „membrii personalului misiunii” se înţelege membrii personalului
diplomatic, ai personalului administrativ şi tehnic şi ai personalului de serviciu al misiunii;
d) prin expresia „membrii personalului diplomatic” se înţelege membrii personalului
misiunii care au calitatea de diplomaţi;
e) prin expresia „agent diplomatic” se înţelege şeful misiunii sau un membru al personalului
diplomatic al misiunii;
f) prin expresia „membrii personalului administrativ şi tehnic” se înţelege membrii
personalului misiunii, angajaţi în serviciul tehnico-administrativ al misiunii;
g) prin expresia „membrii personalului de serviciu” se înţelege membrii personalului
misiunii, angajaţi în serviciul casnic al misiunii;
h) prin expresia „om de serviciu particular” se înţelege persoanele folosite în serviciul casnic
al unui membru al misiunii, care nu sunt angajaţi ai statului acreditant;
i) prin expresia „localuri ale misiunii” se înţelege clădirile sau părţile din clădiri şi din
terenul aferent care, indiferent de proprietar, sunt folosite în scopurile misiunii, inclusiv reşedinţa
şefului de misiune.
Articolul 2
Stabilirea de relaţii diplomatice între state şi trimiterea de misiuni diplomatice permanente
se face prin consimţământul mutual.
Articolul 3
1. Funcţiile misiunii diplomatice constau în special în:
115
Convenţia a fost ratificată de R.S. România prin Decretul nr. 566/1968, publicat în B. Of. al R.S.R., partea I, nr. 89.
146
a) a reprezenta statul acreditat în statul acreditat;
b) a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele
admise de dreptul internaţional;
c) a duce tratative cu guvernul statului acreditar;
d) a se informa prin toate mijloacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din
statul acreditar şi a raporta cu privire la acestea guvernului statului acreditant;
e) a promova relaţii de prietenie şi a dezvolta relaţii economice, culturale şi ştiinţifice între
statul acreditant şi statul acreditar.
2. Nicio dispoziţie a prezentei Convenţii nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii
diplomatice exercitarea funcţiilor consulare.
Articolul 4
1. Statul acreditant trebuie să se asigure că persoana pe care intenţionează să o acrediteze ca
şef al misiunii în statul acreditar a primit agrementul acestui stat.
2. Statul acreditar nu este obligat să comunice statului acreditant motivele refuzului
agrementului.
Articolul 5
1. Statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită către statele acreditare interesate,
poate acredita un şef de misiune sau afecta un membru al personalului diplomatic, după caz, în mai
multe state, afară numai dacă unul dintre statele acreditare se opune în mod expres la aceasta.
2. Dacă statul acreditant acreditează un şef de misiune în unul sau mai multe state, el poate
stabili o misiune diplomatică condusă de un însărcinat cu afaceri ad-interim în fiecare din statele în
care şeful misiunii nu-şi are reşedinţa sa permanentă.
3. Şeful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al misiunii poate reprezenta
statul acreditant pe lângă orice organizaţie internaţională.
Articolul 8
1. Membrii personalului diplomatic al misiunii vor avea, în principiu, naţionalitatea statului
acreditant.
2. Membrii personalului diplomatic al misiunii nu pot fi aleşi dintre cetăţenii statului
acreditar decât cu consimţământul acestui stat, care poate oricând să şi-l retragă.
3. Statul acreditar poate să-şi rezerve acelaşi drept în ce priveşte cetăţenii unui al treilea stat,
care nu sunt şi cetăţeni ai statului acreditant.
Articolul 9
1. Statul acreditar poate oricând, şi fără a trebui să motiveze hotărârea, să informeze statul
acreditant că şeful sau orice alt membru al personalului diplomatic al misiunii este persoana non
grata sau că orice alt membru al personalului misiunii nu este acceptabil. În acest caz, statul
147
acreditant va rechema persoana în cauză sau va pune capăt funcţiilor sale în cadrul misiunii, după
caz. O persoană poate fi declarată non grata sau inacceptabilă înainte de a ajunge pe teritoriul
statului acreditar.
2. Dacă statul acreditat refuză să execute sau nu execută într-un termen rezonabil obligaţiile
care îi incumbă conform paragrafului 1 al prezentului articol, statul acreditar poate refuza să
recunoască persoanei în cauză calitatea de membru al misiunii.
Articolul 29
Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus niciunei forme de arest
sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile
corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale.
Articolul 31
1. Agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicţie penală a statului acreditar. El se
bucură, de asemenea, de imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a acestuia dacă nu este
vorba:
a) de o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, afară
numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor
misiunii;
b) de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor
testamentar administrator, moştenitor sau legatar, cu titlu particular, şi nu în numele statului
acreditant;
c) de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea, exercitată de
agentul diplomatic în statul acreditar, în afara funcţiilor sale oficiale.
2. Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie.
3. Faţă de agentul diplomatic nu poate fi luată nicio măsură de executare, în afară de cazurile
prevăzute la alineatele a), b şi c) ale paragraful 1 din prezentul articol şi numai dacă executarea
poate avea loc fără a se aduce atingere inviolabilităţii persoanei sale sau a locuinţei sale.
4. Imunitatea de jurisdicţie a unui agent diplomatic în statul acreditar nu poate scuti pe acest
agent de jurisdicţia statului acreditant.
Articolul 32
1. Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a
persoanelor care beneficiază de imunitate în baza articolului 37.
2. Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă.
3. Dacă un agent diplomatic sau o persoană care beneficiază de imunitate de jurisdicţie în
baza art. 37 intentează o acţiune, el nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nicio
cerere reconvenţională direct legată de cererea principală.
148
4. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune civilă sau administrativă nu este
considerată ca implicând renunţarea la imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru
care este necesară o renunţare deosebită.
Articolul 44
Statul acreditar trebuie, chiar şi în caz de conflict armat, să acorde înlesniri care să permită
persoanelor care beneficiază de privilegii şi imunităţi, altele decât cetăţenii statului acreditar, ca şi
membrilor familiei acestor persoane, indiferent de naţionalitatea lor, să părăsească teritoriul său în
termenele stabilite cele mai potrivite. El trebuie în deosebi, dacă este nevoie, să le pună la dispoziţie
mijloacele de transport necesare pentru ei înşişi şi pentru bunurile lor.
Articolul 45
În cazul ruperii relaţiilor diplomatice între două state sau dacă o misiune este rechemată
definitiv sau temporar:
a) statul acreditar este obligat, chiar în caz de conflict armat, să respecte şi să ocrotească
localurile misiunii, precum şi bunurile şi arhivele sale;
b) statul acreditar poate încredinţa paza localurilor misiunii, cu bunurile care se găsesc aici,
precum şi arhivele, unui stat terţ acceptabil pentru statul acreditar;

149