Cuvintele Fericitului Augustin sunt astăzi de o mare actualitate.

Vremurile, ca şi oamenii,
urmează acest parcurs inexorabil, indreptandu-se, conform planurilor divine, spre un final
dinainte ştiut, dar nedezvăluit nouă muritorilor.
Forţele răului,ispititorul din veac, entităţile malefice işi fac lucrarea lor şi-l duc pe omul
care se lasă condus de ele,doar cu voia lui, spre distrugerea fiinţei sale spirituale. Este un
lucru cert că sufletul bolnav distruge trupul şi numai vindecarea sufletului prin iubire şi
credinţă asigură şi sănătatea
trupului.
Iubirea inseamnă de fapt două certitudini puse in practică de fiecare creştin. Iubirea de
Dumnezeu care se traduce prin iubirea faţă de propriul suflet creat
de Dumnezeu, nemuritor şi după chipul lui Dumnezeu şi iubirea de aproapele, care este
iubirea faţă de cel asemenea ţie, de care eşti legat prin aceeaşi sămanţă adamică şi fără de
care nu poţi trăi.

A fi singur este un nonsens. Unul dintre cei mai mari filozofi ai lumii, Martin Heidegger
a spus: „Sein ist Mitsein –A fi inseamnă a fi cu”. Nu există „A fi” pur şi simplu. Numai
Dumnezeu „este cel ce este” pur şi de neclintit,omul este întotdeauna împreună cu
celălalt, cu aproapele. In toate ipostazele vieţuirii sale.
Atunci iubirea este o condiţie sine qua non a existenţei, practic iubire şi existenţă este
acelaşi lucru şi aceasta încă de la Facerea Lumii.Nu te naşti în lume decât ca fiinţă
înconjurată de iubirea părinţilor şi a sferelor îngereşti, dator la rândul tău să împărtăşeşti
iubire atunci când poţi conştientiza acest fapt.

Toată viaţa omului este centrată pe iubire şi depinde doar de noi cum focalizăm acest
uluitor şi unic sentiment pentru ca în jurul nostru să iradiem binele şi lumea în care trăim
să se umple de frumuseţe.Iubirea, după căderea primilor oameni,este jertfelnică. Nu poţi
concretiza acest sentiment decât renunţând cumva la sine din dragoste pentru celălalt.
Vechiul Testament, prin cele 10 porunci date lui Moise pe Muntele Sinai, nu a reuşit să
pună în prim plan iubirea. Trebuia să se întample ceva cu totul deosebit pentru ca iubirea
jertfelnică să fie înţeleasă şi asumată de tot omul care vine în lume. Şi s-a intamplat ceea
ce avea să marcheze timpul şi veşnicia:Intruparea Lui Iisus Hristos, Cel de o fiinţă cu
Tatăl, Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut.
Dumnezeu se face fiinţă de carne şi sânge cu durere şi chin, cu speranţă şi sentiment, cu
teamă şi aşteptare, cu dramă şi izbăvire. Este ceva de neînchipuit, ce depăşeşte limitele
umanului, ceva ce vine de sus, din profunzimile cereşti, măreţia şi slava, reduse la
dimensiunile omeneşti, aproape scandalos şi de neacceptat pentru minţile înguste,
pentru omul obişnuit. De aceea persoana Iisus Hristos este respinsă de administraţia
terestră, laică şi eclezială, de religia concetăţenilor săi, de formalismul riguros al castei
conducătoare.

Iisus nu este de aici, din proximitatea concretă, el vine din afară,adică de sus, dar de o
rudenie cu tine, din aceiaşi ţărană, dar alt duh,al adevărului, care pretutindeni este, ca şi
vântul: „nu ştii de unde bate şi încotro se duce”.„Impărăţia mea nu e din lumea aceasta”
spune Iisus, dar atunci de unde este şi cine eşti Tu, intreabă fariseii, să ne strici randuiala
aceasta pe care noi o ştim de veacuri intregi? In faţa lor, a doctrinarilor templului,Iisus
este un străin de lege şi datorie şi se comportă atipic, ceea ce
sperie şi-i exasperează pe aceşti diriguitori neclintiţi din cutumele lor.
El este intrusul, alterarea care cutremură acea lume trufaşă şi care propune un lucru
inacceptabil: iubirea faţă de duşman, faţă de cel care te urăşte, intoarcerea celuilalt
obraz,iertarea care pare infinită, „de 70 de ori cate şapte”, bucuria întoarcerii oilor risipite
ale turmei lui Israel,adică o schimbare radicală, de atitudine,de limbaj şi innoire a
doctrinei pe cu totul alte baze.

Centrală nu mai este legea, ci iubirea cu toate alte ale sale, iar rezultatul este un cu totul
alt om, acela peste care harul a pus o pecete de neşters.Iisus desparte lumea şi
istoria,aproape că o „rupe” in două părţi,inainte şi după, aşa încat vorbim de două lumi
total diferite; „nimic nu mai e cum era”, ca un curcubeu aruncat peste soartă, iar
paradigmele
se schimbă fundamental, trecând de voie sau de nevoie prin palmele răstignite de pe
Golgota.
Viaţa şi lumea nu mai plutesc in derivă, există un far călăuzitor,un reper luminos absolut,
o speranţă veşnic reinnoită, o certitudine care rămane dincolo de vreme, că acolo, la
sfârşit şi pentru „toată” eternitatea ne aşteaptă Răscumpărătorul păcatului adamic,Cel
care poartă chipul şi asemănarea noastră, Cel care ne împacă cu Tatăl Creator, Iisus
Hristos. Suntem in braţele Lui iubitoare,in ochii Lui plini de dragoste neţărmurită, iar
intalnirea cu El, in viaţa aceasta trecătoare, ne asigură un loc în vecii netrecuţi şi
nesfarşiţi, acolo de unde pleacă şi unde se întoarce întamplarea neîntamplătoare a
existenţei noastre.

Este de neconceput o viaţă fără raportarea la un reper absolut şi la acel cineva care are
grijă de fiinţa ta, necondiţionat, fiindcă te-a răscumpărat cu preţ de sânge, a murit pentru
tine, prin acea libertate de a se lăsa sacrificat, pentru ca tu să ai dreptul la viaţă şi la
eternitate.
Poţi fi atât de nebun să nu ţii cont de acest adevăr?!
Poţi trăi ca şi cum nu ar fi,poţi face abstracţie de El, care este Calea, Adevărul şi Viaţa,
poţi fi neutru intr-o astfel de dramă şi să spui: „nu ştiu dacă e aşa sau nu e aşa”, cum ne
comportăm noi cei de azi?! Nu, fraţilor, categoric nu!
Vine vremea, şi acum este,când trebuie să ne decidem: suntem sau nu suntem cu Iisus
Hristos,suntem creştini sau anticrişti,credem în fantasmagoriile „Neocraţiei”,adică intr-o
lume condusă dintr-un centru unic dirijat de un regizor malefic
sau credem cu tărie că Iisus este Fiul lui Dumnezeu, care a venit in lume pentru
mântuirea noastră? Putem inţelege acel cuvânt –„Iubeşte şi fă ce vrei!” al
FericituluiAugustin – doar prin Iisus Hristos,reperul cel mai inalt, în sensul că mai mare
dragoste decât aceasta nu este şi nu va fi vreodată, ca cineva să moară din dragoste pentru
tine,practic El să moară ca tu să trăieşti în veci!
Dacă ajungi la o asemenea înălţime, poţi face tot ce vrei, adică nu mai poţi face decat să
rămâi într-o astfel de iubire jertfelnică şi ziditoare, prin aceea că tot ce atingi, ca-n
legenda regelui Midas, se face iubire, se topeşte precum minereul impur pentru a se face
aur curat şi tainică arhitectură, între stele duble sau stele perechi, logodnă a iubirii cu
libertatea, agapologie trăită, ştiinţa însoţită cu arta de a trăi din iubire, pentru iubire,care
este mai presus de toate şi le împacă pe toate, unindu-le „sub pecetea tainei”, fără să le
şteargă identitatea.De aceea folosim termenul de logodnă, de întâlnire pe un tăram al
iubirii şi al libertăţii, sub steaua magilor, in lumea răscumpărată de Iisus –Iubirea
Intrupată, Răstignită şi Inviată –, lume care se apropie de eshatonul final, când cerurile se
vor deschide şi ni se vor arăta nouă toate cate au fost, sunt şi vor mai fi.
Să stăm cu candelele iubirii noastre aprinse, ca şi fecioarele inţelepte şi să ne bucurăm ca
după Noaptea Invierii la marele praznic al Celei de-a Treia zi, când unul pe altul ne
imbrăţişăm şi ne sărutăm cu sărutare aleasă, mai dulce decat vinul pe care-l vom bea in
Impărăţia Tatălui, a Fiului şi a Sfantului Duh, pregătită pentru Mire şi prietenii săi, în
rândul cărora nădăjduim să ne numărăm şi noi.