340 VIRGIL MAXI

existenţei, în condiţia trup-suflet, ca o singură unitate? Cel Care hotărăşte zice: Nu! De
ce oare? Pentru că intervine voinţa personală a oricărei existenţe. Voieşte să-şi în-
dreptăfească în veşnicie actele liber alese şi săvârşite, autodivinizându-se. O impietate
:l
împotriva Creatorului. Greşeală adamică, prelungită asupra întregii omeniri, până la
transfigurarea materiei, în ziua învierii. Pentru ca răul să nu rămână în veşnicie, Creatorul
sancfionează existenţa în forma ei perisabilă, pentru a salva esenţa.
Acum, iată cântarul. Care acte liber alese pot fi înveşnicite? Cele care se contopesc
cu Modelul. Stoparea intenţiei de a ignora Modelul creează drama verificării, a raportării.
Modelul este desăvârşit. Dacă imitaţia nu se suprapune exact, existenţa ei nu mai e
îndreptăîitâ. E anulată!
Existenţa e dublă în identitatea ei, dihotomică: materie şi spirit. Una din acestea se
anulează, cea perisabilă, cea care cade sub incidenţa legii limttării: materia. Cealaltă,
sufletul, trăieşte condiţia nemuririi, în poziţia liber aleasă când constituia o existenţă
unică, trup-suflet. Cine suferă drama despărţirii, de vreme ce trupul nu are conştiinţa
disjungerii? De vreme ce condiţia timp-spaţiu integrează materia în legile permanentei
deveniri? Sufletul? Da! Căci el îşi vrea îndreptăpte actele săvârşite îh condipa timp-spapu,
pentru eternitate!
Această dorin{ă poate fi îndreptăţită. Cu o condipe. Modelul cere ca această
dorinţă să fie corectată de renunţarea la autodivinizare. Cum? Prin stabilirea unui raport
precis. Cel ce stabileşte raportul de confîrmare sau infîrmare este în afară şi mai pre-
sus de această existenţă dublă? Este şi în ea? Saueste numai în ea? Dacă ar fi numai
în ea, n-ar mai avea loc drama despărţirii. S-ar autoconfirma în toate actele voii sale:
şi-ar îndreptăţi singură, în etemitate, condiţia liber-aleasă, considerându-şi dumnezeirea
ca stare proprie. Avem ca existenje, vreunuJ dintre noi, această stare d6 conştiinfă? Nu
avem! Atunci drama este îndreptăţită. Nu ne putem îndumnezei existenţa decât rapor-
tându-ne la o condiţie în afară de timp şi spaţiu.
Celui care se naşte îi este cauzată doar apariţia în existoiţă. Ccmdipa dihotomică
îl obligă să lupte cu materia din fiinfa sa, cu cea din mediu; iar eliberat de materie prin
moarte se integrează în Cel Care 1-a cauzat ca existenjă, în Cel fară de timp şi g)apu,
în Cel Care singur rămâne permanent în afară şi peste timp şi spafiu. în ceea ce pri-
veşte existenţa, omul e cauzat. în ceea ce priveşte finalitatea existenţei sale, e liber să
şi-o determine prin voinţă şi rafiune prqjrie.
Unde găseşte Modelul trup-suflet? Iată-L! Cel Ce este mai presus de toate, este şi
în toate. Se numeşte Hristos. Omul-Dumnezeu. Acesta este existaijă dihotomică, trup
şi suflet, ambele îndrqjtăpte în Dumnezeire cu p singură identitate.
Eu, ca existenţă dihotomică, am voie să-mi doresc îndreptăţirea în veşiicie? Da!
Aceasta este şi frumuseţea actului creator divin. Dartrupului (materiei) îi trebuie aplicată
o lege de funcţionare care să-i anuleze legea firească a perisabilităţii, a consumului, a
morţii!
Legea Vieţii! Nu legea cunoştinfei binelui şi răului, ci legea Vieţii, care desfiinţează,
care înghite legea morţii. Trebuie să trec prin moarte ca să ajung la Viaţă; abia prin
acceptarea conştientă a morîii trupului ca o sancpune a dorinţei de a mă autoîndreptăp.
L PENTRD CRVJCEA PURTATĂ. 341

\ceasta pe poziţia cea mai înaltă liber aleasă. „Nu cum vreau eu, ci' cum vrei' Tu. r
vşa te suprapui Modelului, pnn harul iubirii Celui pe care L-ai dorit.
Până la aplicarea acestei legi, trăiesc drama despărţirii fiinţei mele, pe care o
•rfar în spirit. Dacă încă nu am ajuns să o trăiesc în toatâ intensitatea ei? Mă pregătesc
a mâ apropii cât mai mult de Model, să-L integrez fiinfei mele şi implicit să simt inte-
parea mea în El pentru ca în momentul dramatic al „cântăririi", al, judecării", al stabilirii
.raportului", conştiinţa mea să nu întreîn conflict cu Atotştiinţa Celui Care „raportează".
Dacă efortul meu nu a realizat reflectarea luminoasă în Model? Corecturile rămân la
runăvoinţa şi dragostea,judecătorului", pentru a suplini cu „bunăvoinţa" Lui, intenţia şi
irădania mea.
In fiecare dintre cei ce pleacă să mă văd pe mine. La ce stadiu sunt în momentul
:;ecării? Nu cumva în mod subiectiv cobor Modelul la dorinţa stadiului meu? Cum re-
aWzez ob\ectwftateat] Qedmându-rrvi dYeţrt.\i\ de a-m\ apieda va\oaiea ş\ ai\u judeca pe
3lfii. Astfel încât, după ce am facut tot ceea ce eram dator să fac, spre a fi îndreptăţit,
să aştept bunăvoinfa, mila şi dragostea Judecătorului Suprem. „ Tu cştiDumnezeul Cel
Ce dai Viaţă\ Dar această „raportare" la Mcxiel nu va fi făcută niciodată cu intenţia
identificării, ci doar cu donnţa asemănăni prin accqjtarea moiţii. Căci între cele două
realităţi - dumnezeiască şi omenească - în puterea omenescului stă doar răspunsul la
chemarea divinului şi nu identificarea (îndreptăţire prin lucrarea faptei), căci pe planul
faptelor omul mereu va fi datx>r.
Pe planul renunţărilor însă, poate fi asemenea. Pentru că Hristos n-a renunţat la
atributele dumnezeirii lui, ci la voia sa omenească de a se îndreptăţi prin fapte, accq)tând
moartea ca un vinovat. Cu toate că era desăvârşit şi prin fapte, ca om, a socotit desă-
vârşirea Sa omaiească nimic, pentru a fi asemenea cu Dumnezeu în actul iubirii chenotice
(al dezbrăcării-raiunţării).
Hristos Dumnezeu s-a dezbrâcat de slavă, facându-se om pentru om. Omul Iisus
s-a desbrăcat de fapte, murind din iubire pentru Dumnezeu, ficându-se astfel Dumnezai.
Iată punerea în mormânt. Iată îngroparea celui mort. Fratele care pleacă şi cugetul tău
lumesc. îngrcţ)ându-l, mă îngrq) cu el. Intrând cu el în groapa morţii, el în diip real, cu
trupul, eu în chip figurat, duc pentru el şi pentru mine rugăciunea înaintea Judecătorului,
cerşind mila poitru îndreptăţirea existenţei lui şi a mea în etemitate în vederea
indumnezeirii.

O cunoştinţă nouă: domnul Benvenisti

Eram în salonul cu 70-80 paturi şi ajutam un bolnav să ia masa. Nu se putea servi

de mâini, era aproape paralizat. Alături mă aştepta altul nu numai paralitic, dar şi orb.
In acest salon am avut pentru prima dată în viaţă imaginea cea mai autentică a Vitezdei:
orbi, şchiopi, uscaţi, mufi, surzi, strâmbi, cocoşap, aştqatând „mişcarea apei".
Mai sperau aceşti oameni? Şi dacă sperau, ce ^>erau? O uşurare prin moarte a
suferinţei? O vindecare miraculoasă? Un înger izbăvitor măcar de lanjul detenţiei?
342_____________________________________________V I R G I L MAXIM

Atâtea vaiete, atâtea gemete, scrâşniri de durere, priviri disperate sau pierdute într-o
linişte inconştientă, înţepenite într-un punct nedefinit îh spa jiu, altele neliniştite ca şi tru-
purile care se zvârcoleau sau tulburate ca şi sufletele care le purtau. Această masă de
oameoi era valorifîcată îh tezaurul împărăţiei Fiarei Roşii, ca cel mai de pref capital. Şi
totuşi aceşti oameni aveau suflet. Purtau cu ei şi în ei o flacără divină. Va fi îndreptăţită
în Dumnezeu, această flacără? „Ce/ ce a murit păcatuîui, este slobod de păcat. Pă-
catul nu mai are stăpâwre peste et\ zice Sfantul Apostol Pavel.
Dar, într-adevăr au murit ei păcatului? în ccaiştiinţa lor, au acceptat suferinţa
pentra a fî absolvitoare a păcatului? Nu cumva cârtirea şi reproşul făcut lui Dumnezeu,
pentru stadiul la care singur a ajuns fiecare, i s-a făcut osândă? Cel ce apreciază fară
greşeală, acela ştie şi numai El apreciază. Noi ne rugăm lui Dumnezeu ca El să dea
fiecăruia această conştiinţă: „Doamne, pentru păcatele mele sufar toate acesteă".
Vbiam să trec la bolnavul de alături, când un bărbat îiialt, cu o faţă albă, mare, cu
odii mari şi potoliţi de suferinţă, mi s-a adresat cuviincios.
- Nu te-am văzut până acum aici. De unde ai venit?
- Vin de la Gherla.
- Cum te cheamă, dacă nu te superi?
- Maxim Virgil, dar pe dumneavoastră?
- Benvraiisti...
- îmi aduc aminte, prin rezonanţa numelui, de Benvenuto Celini.
Domnul Benvraiisti a zâmbit măgulit. Aflândcă am fostîn Jilava cu domnul Litman,
m-a întrebat de starea lui sanrtară. Atunci mi-am adus aminte că cineva vorbise despre
Litman şi Benvenisti, ca şefî ai si(Miismului. Lui Benvenisti sianiştii îi ziceau „marele
Baivenisti".
Mi-a atras atenţia că mă expun la infecţii, deplângând starea de mizerie în care se
află bolnavii. S-o fi gândit vreodată cine e vinovat de starea ui care a ajuns lumea? La
„fericirea popoarelor" propovăduită de consângeanul său, Marx?

La spitalul de nebuni
„Zis-a cel nebun în inima sa: nu este DumnezeuF
(PsabnB, 1)

Scriptura îi numeşte nebuni pe cei ce tăgăduiesc pe Dumnezeu. Dacă aceştia

pretind să conducă lumea şi chiar ajung să o conducă, nu este lumea condusă de ne-
buni? Ba da! Continuă Scriptura: „Stricatu-s-au şi urâţis-au facut întru îndehtnicirile
îor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la uaul măcaf\ N-au stricat
comuniştii, tagăduitori ai lui Dumnezeu, toate I^ile rânduite de cei cu fiică de Dumnezeu?
Nu au fost urâţi detoată lumea din pricina îndeletaicirilor: minciună, fiirt, crimă? A fost
vreunul dintre ei bun, cinstit, milos? Acum aceşti nebuni orânduiesc lumea cu teamă de
Dumnezeu şi o numesc ei nebună. Minciuna, furtuL, crima au devenit virtuţi, iar bunătatea,
dreptatea, mila şi dragostea, păcate
I MN PENTRU C RUCEA PURTATĂ 343

Trebuind să fîu osândit pentru mărturisirea Adevărului, cu calificativul de nebun,

peste câteva zile am fost trimis la Sprtalul de boli nervoase din Bucureşti. Prezenţa
mea acolo trebuia să fie înscnsă în dosarul de cercetări şi avea un anumit rost în ceea
ce priveşte valabilitatea declaraţiilor îh faţa instanţei judecătoreşti, cu atât mai muk cu
cât am fost internat în secţia pentru cei cu afecţiuni cerebrale şi fără manifestări fizi-
ologice. Nu eram nebun propriu-zis, numai iresponsabil.
Dar am putut cunoaşte oameni care erau ţinuţi aici în mizerie. Masa era mulţu-
mitoare, dar lipsea aproape complet orice atenţie medicală.
Seara, înainte de închidere şi zăvorârea uşilor, un miliţian sanitar aducea o tavă,
legată ca un Jambal de gât, plină cu stiduje şi pastile; stând îa faţa uşii, întreba: ,^4re
cineva ttevoie de ceva?y Şi pleca aşa cum venise, mainte de a-i cere cineva. Şi parcă
ştia cineva ce i-ar trebui?
Era intemat aici un tânăr, student, care cu câţiva ani în urmă, fusese trimis la Con-
gresul Tineretului din Egipt, ca reprezentant al UTC din RPR, împreună cu câţiva
colegi (citeşte supraveghetori). Avusese o atitudine neaşteptată pentru ofîcialităţile
româneşti. în loc să citească notiţa care i se dăduse, a vorbit liber, făcând un rechizttoriu
:oncepţiei materialiste şi comunismului. N-a apucat să-şi termine expunerea, căci a
fost bruiat, apoi arestat şi adus în ţară. Bătăile şi supliciile la care a fost supus 1-au tul-
burat; avea mai tot timpul stări de om speriat, arareori momente de luciditate.
într-una din stăriie de linişte sufletească am reuşit să aflu cate ceva. Bietul tânăr,
cred că nu depăşea 25 de ani dar din cauza suferinjelor şi a neîngrijirii părea foarte
consumat. \foibea singur, fară coeren (ă, de muhe ori fipa şi cădea la pământ, apărându-şi
tălpilepicioarelor şi strigând: „Foc!Foc!Număardeţi!Număardeţi\ Atunci, miliţianul
care-1 supraveghea avea ordin să îl bage sub duş rece.
într-o noapte ne-au trezit pe toţi cei conştiaiţi strigăte disperate: ^jutor! Ajutor.r
Miliţianul din schimbul de noapte lăsa două-trei camere deschise, pentxu a fî ajutat de
cei ce puteau intervaii când vreun bobia v ar fi avut manifestări neprevăzute şi îi dq>ăşea
forţele. Camera mea era deschisă, în ea mă aflam cu Costică Barbu şi cu un ohenaş
grav bolnav, pe care-1 supravegheam, fîindcă de multe ori cădea în neştire şi se lovea la
cap, la mâini şi era plin de răni.
La strigătele disperate, am ieşit eu şi Costică pe coridor. Dintr-o altă cameră ve-
nea un bărbat mai în vârstă, care nici nu ştia de ce i-au adus aici. Abia ne-am dat sea-
ma că sthgătele veneau din baia din capătul coridorului. în feţa scenei nu ştiam ce să
facem: să intervenim sau să ne bucurăm cinic?
Peste noapte studentul intrase în criză şi miliţianul 1-a târât sub duş. Revenindu-şi,
îi apucase prin suiprindere pe miliţian şi-1 pnea sub duş, făcându-1 fleaşcă. Zvârcolirea
miliţianului era zadarnică. Răzbunarea nebunului se descărca asupra lui. Din cauza fri-
gulni şi de groază că nebunul nu-i va tnai da drumuL, ppa ca din gură de şarpe.
După câteva clipe de reflectare, m-am aprGpiat de tânărul student; ştiind că „cui'
pe cnise scoatâ' i-am strigat la ureche în limba germană, pe care ştiam că o vorbeşte:
- Halt! Es kommt der Ober! (C^îreşte, vine şeful!)
îndată 1-a eliberat pe milipan din strânsoare şi, lipit de perete, aştepta sosirea
346 VIRGIL MAXIM

- Aceasta este învăţătura creştină. Şi toţi cei ce vor să slujească lui Hristos, n-ai.
nevoie să fie dresaţi ca în comunism, fiindcă însuşi Hristos îi învaţă în Biserica Sa.
- Cum, vine El şi stă de vorbă cu tine? întrebă iarăşi ironic.
- El a stat şi stă de vorbă cu oricine; cuvintele Lui sunt veşnice şi valabile pentn.
fiecare în parte şi pentru toată lumea, până la sfârşitul ei. „Ceml şipământul vor
trece, dar cuvintele Mele nu vor trece".
- Voi aveţi nişte idei fixe. Eu cred că voi sunteji bolnavi de misticism.
- Ce înseamnă pentru dumneavostră mistic?
- Aşa... ceva ieşit din minţi, zăpăcit.
- Vă rog să nu vă simpţi jignit că vă întreb, dar în afară de limba română, cunoaştep
altă limbă străină? Una clasică, latină sau greacă?
- Ce legătură are cu limba?
- Dacă aţi fi cunoscut greacă, nu multă, afi fi ştiut că vine de la grecescul mysticos,
şi înseamnă tainic, ascuns, nu ieşit din minţi sau zăpăcit, cum aţi spus şi cum v-au
îovăţat cei rău intenţionaţi în ignoranţa lor.
Cel care duce o viaţă mistică se împărtăşeşte de cunoaşterea unor taine, unor
lucrari necunoscute celor mulţi. Mai întâi duce o viaţă de mare control spiritual, trărtă în
sinceritate, aspră cu sine şi îngăduitoare cu ceilalţi, răbdare şi îndelungă răbdare, post şi
rugăciune, dragoste de aproapele, mărturisire şi împărtăşanie cu Trupul şi Sângele liu
Hristos ÎQ Sfanta Sa Biserică, studiu, meditaţie şi permanentă ascultare de ierarhia
harică şi altele de felul acesta, ceea ce cere un efort permanent al apropierii de modelul
Hristos cu intenpa desăvârşirii.
Peniru dumneavoatră viaţa se reduce la confortul zilnic, la saţiul pântecului şi la
distracţie. Dar neamul românesc n-a trăit şi n-a rezistat pe pământ pfin huzur şi indi-
ferenţă atâtea veacuri de urgie, ci prin credinţă. Cel Care 1-a aşezat aici, îl va şi apăra
împotriva lăcomiei celor fără frică de Dumnezeu.
- Tu crezi că pe om 1-a facut Diunnezeu?
- Da! Dumnezeu 1-a facut. După chipul şi asemănarea Sa.
- Eşti înapoiat! Ştiinîa a dovedit că natura, mă, natura cu N mare, 1-a facut prin
evoluţia materiei, accaitua fiecare cuvânt cu xm aer de superioritate.
- Care om de ştiinţă v-a spus acest lucru?
- Marx, Engels, Darwin...
- De unde ştiau ei că nu Dumnezeu 1-a făcut pe om, ci natura?
- Nu ştiu, au cercetat.
- Deci, credeţi ce v-au spus nişte oameni fără să aveţi demonstraţia celor afirmate
de ei şi fară să puteţi verifîca personal aceste afinnaţii.
- Ce vrei să spui?
- Că părerile oamenilor le credeţi. Credinţa, dispozdţia sufletească de a acorda
credit cuiva, qjerea^ă în cwiştiinţa dumneavoastră pentru a vă ccmvinge de nişte lucruri
relative. Iar credinţa cea adevărată care acordă credit lui Dumnezeu însuşi, nu mai
operează pentru a vă convinge de lucruri absolute. Ştiinja omenească, la nivelul minţii
noastre, e cea mai mare mşelăciune a spiritului. După descoperirea akei legi din natură,
I MN PENTRU C RUCEA PURTATĂ 347

toate relaţiile stabilite mai înainte, în mod ştiinţific, se schimbă, intră în aftă formă. Nu-i
aceasta o dovadă de efemeritate a cunoaşterii lumii materiale?
Cunoaşterea prin credinţă, venită de la Dumnezeu, nu este efemerâ, nu schimbă
nici o relaţie între datele primite prin credinţă. Sfantul Apostol Pavel spune: „Cunoştin-
ţele se vor sfârşi, căci cunoaştem în parte..", iar cuprinsul minţii nu poate cuprinde
necuprinsul cunoaşterii dumnezeieşti
E niţel bun simţ. Nu vă supăraţi, dar nu cel credincios este înapoiat în cunoaşterea
Adevărului, care este nelimitat, ci cel ce limitează Adevărul la atât cât ştie el. Fiindcă
văd că suportaţi răspunsurile mele şi nu mă loviţi, ca aljii, pentru aceste cuvinte, îndrâznesc
să vă mai spun un lucru.
- Spune, să vedem ce mai ai în cap9
- Nu actul ignoranţei, al necunoaşterii, e lucral cel mai grav pentru om, această
lacună se poate remedia.
- Dar care?
- ftngâmfârea! De boala aceasta suferă în general cei ignoranţi. Ignorantului nu-i
stă bine dacă nu e şi îngâmfat. E bine să ne cunoaştem limitele. Nimeni nu crede despre
sme că este prost, incapabil sau lipsit de posibilităţi. Dar e bine să în{elegem că fiecare e
inzestrat deosebit şi îşi are locul lui între ceilalţi. în raport cu corpul sociaL, mai ales cu cei
necunoscuţi, locul meu este undeva mai jos, decât vârful unde m-am cocoţat. Smerenie,
se numeşte în creştinism, virtutea cu care începe adevărata cunoaştere.
- Dar ce crezi despre preoţi, sunt sfinţi?
- Sunt slujitorii lui Ehimnezeu, sfinţip, nu sfinţi. Ei sunt sfinţiţi cu har în urma
pregătirii spirituale, să opereze mântuirea credincioşilor. Pot deveni sfinţi, ca orice alt
creştin.
- Dar sunt foarte mulţi, nu zic toţi, care sunt mai păcătoşi decât oameaii de rând
- Cine-i judecă? Dumneavoastră7
-Da! Şialfii!
- Dumneavoastră, mai întâi, nu aveţi drq)tul să judecaţi, şi nimemi nu are dreptul
să judece pe alt om şi să-1 condamne Astăzi cineva poate greşi şi mâine se poate
îndrepta. Ca om, astăzi poţi fi drept, iar mâine poţi fi criminal. Şi cine dintre noi nu are
păcate? Pe toţi ne va judeca Hristos
- Deci să nu-i judecăm pe păcătoşi!
- Treaba dumneavoastră, dar faceţi aceasta numai dacă vă asumaţi răsijunderea
să nu puteţi fi judecat de nimeni. Numai DumnezEU, Hristosul, a pu-tut spune: „Ciae
Mă poate dovedi de păcat?'
Instanjele judecătoreşti sunt puse de societate tocmai de a feri pe fiecare individ
să-şi facă sirTur dreptate. Adicâ să judece şi să condamne după propria lui apreciere
şi cunoaştere. Este ferită societatea dea fi lezată şi individul de a se încărca cu o răs-
pundere care-1 depăşeşte. Zice Mântuitorul: „Nu judeca ca să nu fijudecaf.
Toţi greşim în multe feluri, dar să nu greşim deliberat, intenţionat. Ca să putem
avea îndrăzneala să cerem iertare. Dacă greşim intenponat, cu ce nădejde de iertare
mai putem spera îndreptarea noastră? Ne trebuie o sfâşiere totală? O putem face.
348 VIRGIL MAXIM

Preofii vor fi şi ei judecaţi de Dumnezeu. Dar aiâta timp cât sunt investip cu har,
Dumnezeu operează mântuirea noastră prin ei.
- Ce-i harul acesta de care tot vorbeşti?
- Când Mântuitorul a predicat învăîătura Sa dumnezeiască, n-a zis mulţimii: Eu
v-am spus ce aveam de spus. Voi facefi ce crede{i şi cum v-o tăia capul! Din contră, a
ales câpl va din mulfime, i-a învăpat în intimitate şi i-a investit chiar în timpul cât era cu ei
cu puteri, să vindece bolnavi, să scoată demoni, să învie morţi, ca să fie încredinţaţi că
Cel Care-i investeşte este însuşi Dnmnezeu. Şi le-a zis: „Cine ascultă de voi, ascultă
şi de Mine. Şi cine ascultâ de Mine, ascultă de Tatăl care M-a trimis pe Mind' şi
„Precum M-a trimispe Mine Tatăl şi eu vă trimitpe vof'. Peste toate, ce fac ei este
confirmat de Dumnezeu, căci le-a zis în momentul investirii: „LuapDuh £/2/rf/(puterea
lucrării Lui dumnezeieşti) Celor ce le veţi ierta păcatele, iertate vor /? şi celor ce le
veţi ţine, ţinute vor ff'. „Şi oricâte veţi lega pe pământ, legate vor fi şi în cer şi
oricâte veţi deslega pe pământ, deslegate vor fi şi în cef\
- Nu înţeleg, cum vine asta?
- Dumneavoastră ştiţi ce-i aceea o procură?
- Procură? Da... dar explică-mi!
- Adică, să acorzi cuiva dreptul de a face în nwnele tău o anumită treabă, o
lucrare. Ca un fel de avocat care te reprezintă, vorbind îh numele tău, acţicaiează şi
operează tot ce i-ai încredinţat.
- Deci e vorba de o împutemicire?
- Exact! Poate fi acordată temporar sau permanent, cu ccmdi{ia ca, neabuzând de
ea, să nu lezeze şi să nu compromită autoritatea care i-a încredinjat-o. Imputemicirea
i se poate retrage total sau parţial, în funcjie de gravitatea ofoisei, adifsă lui Dumnezeu
încazulpreoţilor.
- Deci pq>a mă poate ierta de păcate?
- Da! Dacă pocăinfa dumitale e sinceră şi rămâi în ascuhare de învăţătura şi
rânduielile Bisericii lui Hristos, hotărât să nu mai greşeşti. Viaja materială şi spiritualâ
a lumii întregi depinde de subordonarea sau insubordwiarea faţă de această instituţie
divină: Biserica. Sunt atâtea rele şi nenorociri în lume pmtxu că oamenii ies din ascultare,
ca oaia din mijlocul turmei ÎQ faţa lupului.
- Care sunt lupii? zâmbi ironic.
- Toate formele de rătăcire prin care lucrează satana, lupul cel mare, conducător
al haitei. Una din cele mai grave este ateismul.
- Deci şi comunismul, vrei să spui.
- îtni pare bine câ api spus-o chiar dvs. în orice bandă de tâlhari sau piraţi există o |
lege impusă: supunerea absolută faţă de şef. Cine se abate de la ascultare e ucis. Şi orice
înşelăciune sau nedrq)tate în cadrul bandei e sancţionată. Se cere sinceritate şi dreptate
între tâlhari. Banda operează farădelegi în comun, ca o caidipe a existenfei ei.
Biserica pretinde re^ectarea legii, a vieţii şi bmiurilor oamaiilor, ca o regulă pentru
toată comunitatea şi pentru fiecare în parte, păcatuj, greşeala, rămânând numai ca un
accident la nivel individual.
I MN PENTR U C RUCEA PUR TATĂ 349

- Nu crezi că este utopie credinţa m Dumnezeu?

- De două mii de ani a învins toate concepţiile celelalte, religioase, filozofîce, mo-
etc. Hristos a spus despre Biserica Sa că ^JPorţile iadului nu o vor birui\
Uto-
; este concepţia raaterialistă. Pentru că nu ţine seama de cele două reaiităţi: materială
9 spirituală. E ca şi cum ai vâsli cu o singură mână. Te învârţi şi nu maintezi. Concepţia
■aterialistă a creat o lume înfometată, ţinută sub teroare. Chiar dacă mă pedepsip:
vă : -n o întrebare la care să vă răsptmdeţi singur: dumneavoastră în care tabără vă
si-teaţi? A asupriţilor sau a asupritorilor?
- Nu te pedepsesc. Am vrut să te cunosc. Aşa am primit ordin. Constat că eşti m-
ăpăfânat şi obraznic.
M-a expediat la cameră. Două ale nu m-a mai dus nimeni la anchetă. Mă rugam
9 mă gândeam dacă am fost obraznic. Pentru mcăpăîânare nu mă sinchiseam, aşa ne
catalogau pe toji când eram categonci în atitudini.
Peste câteva zile am fost scos iarăşi la anchetă de altul, mai în vârstă. Voia să
pară sobru şi încerca prin persuasiune şi timorare să mă facă să îmi însuşesc viziunea
ku în declaraţiile ce trebuia să le fac. Repetarea formulelor reuşea să obosească, să
agaseze, mai ales că cel ce le debita nu ieşea din cadruî ce i se indicase să menţină an-
cheta. Intenţia lui se axa pe o idee fabricată: „Legionarvauprinrit ordin să compromită
partidul comunist, prin încercarea de evadare şi neînţelegâadu-se între ei s-au
bâtut şi s-au uctâ\
La orice fel de argumeotaţie, prin care voiai să demonstrezi că acuza-ţia e un
fals grosolan, prin care se urmăreşte un scop criminal, anchetatorul devenea nervos şi
repeta m disperare:
-Nu, domnule! Legicmarii s-au bătut ca să compromită etc. etc...'
Repeta de ,^i" ori ca să-{i rămână în conştiin}ă acuzaţia, ca un laitmotiv, ca un re-
firen obsedant, de care să nu poţi scâpa. Apoi erai trimis la cameră.

Dumnezeu dejoacă intenţia Securităţii

Când au socottt că totul este pregăt it, într-o dimineaţă la servirea cafelei preparate
din orz prăjit şi qpărit, ne-au anunţat prin vizetă:
- Bea repede cafeaua şi pr^ăteşte4e să ieşi.
Masa de seară din ziua precedentă nu o serviseră din cauză că a explodat o conductă
de gaze la bucătărie şi nu s-a putut pregăti mâncarea. Aştqjtând să fim scoşi imediat şi
survenind o vntârziere, am simţit o căldurâ în tot organismul. Simţeam cum îmi ard o-
brajii şi gâtul, iar mâinile mi-au devoiit roşii. Sufleteşte deveneam indiferent, blazat şi
lipsit de voinţă. încercam să analizez ce se întâmplă cu mine, dar nu puteam, funcţiile
mtelectuale nu mai funcţionau normal. Cineva, străin de mine, acţiana asupra voinţei şi
nu-1 puteam vnâsptta, resemnându-mă.
Nu ştiu cât a durat această stare; la un moment dat m-am trezit ca dintr-o moţăială.
Uşa s-a deschis şi am fost poftit în curte, unde ne aştepta duba. La aer mi-am revenit;
350_________________________________________V I R G I L MAXIM

soarele era sus, spre ora 10. Feţele unor camarazi mai erau roşiatice sau puţin colorat*
şi toţi aveau o indiferenţă în priviri şi mişcări. Nu ne puteam vorbi şi ne priveam mirap
unii pe alţii. Pe măsură ce timpul trecea am revenit la normal. Ni se administrase ur
medicameatit în cafea, pentru a răspunde la întrebările completului de judecată aşa cuir
ne sugerau.
La tribunal am fost băgaţi îiitr-o cameră alături de marea sală de judecată. Şofer a
fost întrebat pe coridor de un ofiţer din escortă.
- Ce dracu' ai avut la motor?
- S-a calat un piston, tovarâşe căpitan, şi a trebuit să dau carcasa jos.
Până să intrăm la proces ne revenirăm. Ne-am bucurat că Dumnezeu lucrase
pentru noi acea întârziere. Efectul medicamentului fii depăşit şi puteam da pe faţă acji-
unea securităpj în problema reeducării.

Procesul

Au fost chemaîi ca martori întâi muncitorii şi Jăranii; printre ei, grupul lui Pangrate
din Dobrogea. Aduşi la Gherla s-a ocupat de ei comandamentul de reeducare în frunte
cu Livinski şi Popa Ţanu. Peste noapte, în timp ce bătăuşii se odihneau după efortul
făcut, câţiva au reuşit să se desfacă din legături, apoi i-au deslegat pe tofi. Au imobilizat
bătăuşii şi i-au întrebat ce au avut cu ei? N-au prinţit răspuns. Pangrate a chemat mili-
ţianul şi i-a explicat ce s-a întâmplat. Acesta a chemat alp miliţieni, au imobilizat grupul
lui Pangrate, iar bătăuşilor le-a dat drumul să-şi continue opera. întâmplarea dovedea
că legjonarii s-au bătutîntre ei. Pangrate a argumentat contrariul, arătârid că intervenţia
nu s-a făcut în favoarea celor bătuţi, ci în favoarea bătăuşilor, deci administraţia ştia şi
susfinea oficial acţiunea de reeducare.
După ei au fost introduşi studenţii. întâi Octavian Tomuţa, apoi şi Cociu Barba.
n-au fost lăsaţi să-şi desvolte gândurile, ci au fost întrebaţi numai dacă îi cunosc pe cei
acuzaţi. Dintretârgşoreni, primul a fost chemat Titi Stoica. Fiind fiul lui Nelu Ionescu,
avocat din laşi, şi asistând la multe întâlniri dintre Căpitan şi legionarii ieşeni, păstra în
suflet o comoară de îumină şi dragoste pentru lupta pe care o înţelese şi la care participase
din copilărie. Cu o îndrăzneală deosebrtă a facut un rechizitoriu scurt partidului, comu-
nismului şi URSS-ului, care-1 putea costa viaţa. A fost scos din sală înainte de a încheia
tot ce ar fi avut de spus.
Sala era plină. Asistenţa era formată numai din securişti, civili sau în uniformă. E-
rau şi câteva femei. Uşa camerei noastre, ca şi a sălii de şedinţă, era întredeschisă din
cauza căldurii înăbuşitoare şi se putea auzi şi chiar zări câte ceva din sală.
Când am fost chemat, am văiut mai îhtâi decorul, montarea acestui proces, scena
pe care trebuia să se desfâşoare această înscesiare juridică. Pe o catedră foarte nialtă,
compietul de judecată format din trei-patru magistraţi, în uniforme militare, cu qwleţi
strălucitori şi multe medalii pe piept, de o parte şi de alta, jurişti în robele negre, clasice.
L-am recunoscut pe colonelul Petrescu, preşedintele completului de judecată, zbirul