412_____________________________________________V l R G I L MAXII

Sud. De acolo trebuia să iau trenul spre Urziceni şi să cobor ia staţia Ciorani, unc
rămăseseră părinţii şi frafii la data arestării mele. în autobuz nimeni nu m-a băgai
seamă; era aglomerafie şi căldură înăbuşitoare.

Stela

Pe vremea arestării mele trenurile aveau trei clase. Am căutat un vagon de cL

treia şi era gata să pierd cursa. Un muncitor de la calea fferată s-a uitat lung:
- Măăă... da' de unde vii? Suie-te, că acuş pleacă!
M-am urcat cu îngrijorare şi-am găsit un compartiment gol. Aproape de Cior
am ieşit pe culoar. Trenul nu era aglomerat, fiind Duminică. Cei care se pregăteau a
coboare se urtau la mine, apoi unii la alţii şi-şi faceau semne cu coatele. Eram tuns db>
lug, cu haine fistichii, bocanci mari, întorşi de vârfuri, cu desagi şi provocam interes
stâmind nedumerire, compătimire şi haz totodată. Nimeni nu mai purta desagi. Oamena
aveau genfi, rucsacuri sau serviete. O femeie între două vârste, subjirică, mă întreabâ
- Unde mergi dumneata?
- La Ciorani!
- La cine mergi?
- Mai trăieşte cineva din familia Maxim acolo? zic după o ezitare.
- Da, dar nu mai locuiesc în Ciorani, ci la Sălciile Cobori la haha Fulga, şi dt
acolo poate găseşti o ocazie, căci sunt 7 kilometri. Da' ce cauţi la ei?
Mă privea cu ochi pătrunzători.
- Sunt fiul lui Constantin Maxim, Virgil, Gicu, cum mi se zicea în'sat.
- Eu sunt Stela, colega ta de bancă din clasele primare. Eram aproape sigură câ
tu eşti, s-a auzit că se va da drumul la închisori.
Lăciimând amândoi, şi cei din jur, ne-am îmbrăţişat, apoi am coborât. Deci părinp.
se mutaseră în comuna de naştere a mamei, Sălciile, şi trăiau.

Doifîni

N-a mai coborât nimeni pentru Sălciile. Era duminică, 1 august 1964, scoaterea
Sfintei Cruci. Sfanta Cruce mă scosese, cu Cel împreună-jertfit. Dumnezeu îmi punea
în fajă Crucea Sa, ca să înfeleg că mai aveam de urcat trepte spre vârf.
Era cald, mi-am scos vesta de clovn şi-am rămas în cămaşa peticită. Acelaşi
drum prăfuit de Bărăgan, printre lanurile de porumb, pe care de atâtea ori îl străbătusem
în anii copilăriei şi adolescenţei.
Versul lui Alexandri Mai lungă-mi pare calea acum, la-ntors acasa", mâ
copleşea, mă îndemna să mă opresc şi să mă odihnesc pe marginea şanţului.
După prima curbă a drumului, lângă cumpăna unei fântâni, un om încerca să-şi
repare motoreta; o fetiţă de 14-15 ani îl ajuta. Am dat bineţe. Fd;i}a şi-a ridicat capul
I MN PENTRU C RUCEA PURTATĂ 413

şi-a rămas atât de uimită de înfăjişarea mea, încât n-a mai ţinut cum trebuie de coameie
motoretei.
- Unde caşti gura, de-mi fâci de lucru? o admonestă tatăl ei.
Dar întorcându-se, m-a privit şi el lung, fără să zică ceva. Să nu creadă că sunt
răufacător, 1-am întrebat:
- Bade, nu te supăra, mergeţi spre SăJciile?
- Da, zise el curios.
- Familia Maxim, locuieşte aici?
- Naş' Costică? Cum să nu!
- Eu sunt fiui lui, Virgil Maxim, Gicu, cum mi se spune în fâmilie...
- O, naşule, zise omul lăsând motoreta şi repezindu-se să mă îmbrăţişeze. S-a
comunicat şi la radio că vă dă drumul. Ce bine-mi pare că ai venit. Când te-o vedea
naşa şi naşu'!
Deci erau în viafă şi mama şi tata. Dar nu ştiam cine este acest fin. Aveam să mâ
dumiresc mai târziu. Era o tradiţie prin care condiţia de fîn şi naş se transmiteau peste
generafii, fapt care făcea ca legăturile dintre urmaşi să rămână de respect şi intr-
ajutorare, creând o unitate spirituală, morală şi materială de mare putere.
Intre timp, se apropie alt motociclist, cu cască, haină de piele şi cizme, stâmind
aori de praf în urma lui. Opri lângă noi.
- Ai nevoie de ceva, măi Gălaie?
- Nu, că am rezolvat! Da', măi Vasile, ştii tu^cine-i dânsul?
- Eu ştiu? De unde să ştiu, zise Vasile părând încurcat de îhtrebare.
- E naş' Gicu, mă Vasile, mă!
- Naşule! strigă el din toată puterea.
Imbrăjişându-mă, ra-a acoperit de sărutări. ,^iltfin", mă miram eu. El conunuă:
- Sunt \fosile Roşu, zis Brutaru. Soţia mea, Lixandrina, e botezată de mama dumitale,
:e naşa Didina. Ai venit, deci! şi iar m-a îmbrăfişat, umplându-şi ochii de lacrimi.
- Finule, iată ce te rog eu...
- Vrei să te duc acasă, nu? Suie-te, că acu te zbor!
- Nu, finule. Ia-o mai întâi pe fetifa lui finu' Nicu Gălaie, du-te la părinpi mei,
dă-le acest pulover (mi-1 lucrase mama şi rămăsese 22 de ani la magazie) şi această
:ruciuli{ă de os (scăpată prin minune într-o cută de cămaşă) şi spune-le că am sosit. Şi
vii să mă iei şi pe mine. Să nu le provocăm emoţie prea mare. Să aibă timp să se obiş-
•miască cu gândul sosirii mele.
- Ai drqjtate, naşule, că naşa stă cam rău cu inima!
Fetiţa s-a urcat pe pema din spate şi finu' Vasile a plecat ca un boiid. Era duminică
iipâ-amiaza. A oprit mai întâi la o verişoară a mamei, tanti Leonorica - era în drum
-t lâsat-o pe fetiţă acolo ca să meargă amândouă la părinţi. Iar el s-a întors după tnine.
La ţară, duminica după amiază lumea iese la portiţă, mai ales femeile, şi-şi deapănă
cnintirile sau spun fel de fel de vorbe de clacă. Când fînu' Vasile s-a întors, mi-a zis:
- Naşule, ţin-te bine, o să trecem prin sat ca fulgerul, că toată lumea e pe dnim.
414 VlRGIL MAXl*

Revederea cu părinţii

Mi-am înfipt mâinile în bara pemei şi mi-am ferit capul de curent, în spate»
finului Vasile. Prin sat n-am putut vedea decât umbre de oameni care alergau de-c
parte şi de aka a drumului, în sens invers. Când am ajuns în capul ulicioarei pe cai*
era casa, la poartă şi în curte nu era Ioc de intrare. Finu' Vasile striga cu autoritate
- Dafi-vă la o parte! A venit naşu'.
Mi se făcea ruşine şi simţeam că-mi ard obrajii. Toată lumea era nedumenu
priveau mai ales la vestimentaţia mea; un oftat prelung, cu adâncă mirare în ochi, rca
urmărea când treceam cu greu printre dânşii. Câteva femei voiau să-mi sărute mâinik
dar eu nu pricepeam intenţia lor şi ele plângeau.
Tata şi mama erau chiar în poartă. Privirile lor, pline de lacrimi, nu mă recunoşteau
M-am apropiat, i-am îmbrăfişat şi am căzut în genunchi, sărutându-le mâinile; mana
şi tata nu tnai puteau vorbi, ci doar mă pipăiau pe faţă, pe mâini. Doar din când în cânc
mama zicea:
- Tu eşti, Gicuşor? şi o îneca plânsul.
Nu mai semănam cu cel de-acum 20 de ani. Finu' Vasile şi tanti Leonorica au ruga
mulţimea să plece, şi oamenii au mceput să se retragă, grupuri, grupuri. Se mirau :
- Ce douăzeci, mă! Douăzeci şi doi!
Tata mergea sprinten la cei 71 de ani ai săi, puţin cam aplecat din cauza una
hernii neoperate la timp, având în vedere munca şi ppvara suferinfelor, mai ales. Mana
păşea destul de greu, la aceeaşi vârstă. Şi-a revenit repede din emofia pe care o trăise
deşi era hipertensivă. înaintam spre căsuţă, între ei, şi aveam impresia că visez, erar
în extaz, stare provocată probabil şi de tabloul necunoscut care mi şe îftfapşa.
La arestarea mea, în 1942, locuiam în Ciorani, într-o casă închiriată - fîindcă ma-
ma nu voise niciodată să stea izolatâ de sat, îh Ferma-model pe care tata o conducea
ca agronom - iar acum mă aflam într-o curte destul de mare, cu mulp pomi fructifea
cu brazde de zarzavat şi multe şi multe flori, în mijlocul cărora se afla Coliba lui Mo<
Toma (copii satului românizaseră titlul povestirii lui Mark Twain). O căsujă mica
acoperită cu stuf, cu prispă de pământ, o uşă în canaturi care dădea în două cămărujt
mici, ca cele din basme, unde o băbufă şi un moşneag îşi duceau traiul, culcându-se o
dată cu găinile şi sculându-se la cântatul cocoşului.
în casă, pe unul din pereji, aceleaşi cusături în arnici roşu şi negru care reprezentau
un interior cu o gospodină dereticând. 0 ştiam de când deschisesem ochii, pe ea ara
învăjat să silabisesc, înainte de a merge la şcoală: „Curat şi bine aranjat,/ Faci dir.
colibă un palaf. Am zâmbit. Palatul e în sufletul nostru; şi tot în sufletul nostru ş;
grajdu! iadului.
Părinţii nu mă slăbeau din ochi; din când în când îşi aruncau privirile spre desagu
pe care-i lăsasem jos.
- Ce ai acolo, a îndrăznit mama să mă întrebe.
- Nişte boarfe: ciorapi rupji, o haină ruptă, vesta de la costum şi un pantalon rupt
Mi le-au dat de la magazie, să rămână curat în urma noastră.
I MN PENTRU C RUCEA PURTATĂ 415

- Gicuşor, mamă, dacă eşti tu... şi a început să plângă. Nu identifica în înfapşarea

mea nimic din imaginea aceluia care fusesem cu 22 de ani în urmă. M-am apropiat şi
am încercat s-o liniştesc.

^
- Da, mamă, eu sunt. Dar am îmbătrânit şi eu, ce putem face?
Nu ştiam şi nu găseam cuvintele potrivite ca s-o liniştesc. -
Spune-mi, mamă, ce ştii despre Sandu?
De mezin mama era foarte mult legată. Trebuia să mint, ca să o cruţ de un şoc.
Ca să ştiu cum să mint, trebuia să aflu ce ştiu dânşii. Şi-am zis cu oarecare indiferenfă:
- Ce să ştiu mamă, ce ştiţi şi dumneavoastră!
- Noi ştim că a fugit în America. Aşa au anunţat ăştia la radio.
- Tot aşa ştiu şi eu; dar eu nu am stat cu el, mi-au spus şi mie alţii.
- Bine că a scăpat şi nu 1-au omorât. Auzisem c-au fost mai mulţi pe acolo, prin munţi.
Acest cuvânt, omorât, 1-a spus cu un fel de îndoială, uitându-se atent la mine.
Sufletul ei de mamă era mai aproape de realitate decât vestea mincinoasă cu care,
".otuşi, în nădejdea ei se hrănea. Târziu, după 1990, aveam să aflu că la Cluj există un
Act de moarte nr. 102/25.07.1957, în care sunt trecuţi de lanumărul 101 la 113ceice
îu fost ucişi împreună cu fratele meu la data de 2 Aprilie 1950, ora 12. Unde au fost
-cişi şi de ce constatarea morţii s-a făcut după şapte ani, la Cluj? Suru Moldoveanu
-Teiuş, Alexandru Maxim- Ulmeni, Nicolae Niţescu Nicolae - Ciudeşti, Alexandru
Po-;a, Ion Rohn - Timişoara, Mihai Angheluţă - Bucureşti, Ion Beldean - Mihalţ,
Alba, Emil Dalea - Galda de Jos, Mihai Florin - întregalde, Petre Mărginean - Obreja-
Alba, Emil Oltean - Galda, Florian Picoş - Galda de Jos, Victor Vandor - Intregalde.
*
Tata avea un fel de curiozitate; n-am intuit urmarea de la început Voia neapărat
să ştie dacă sunt sănătos. Şi mă întreba destul de des:
- Eşti sănătos? Ai ceva? Te doare ceva?
Mă privea pe gât, pe ceafa, pe mâini, pipăindu-mi încheieturile.
- Da, tată, sunt sănătos, mulţumesc lui Dumnezeu. Dar nu înţeleg ce vrei să vezi?
Oe ce mă pipăi pe la mâini, pe la genunchi?
- Ei, maică, am auzit că vă bătea acolo cu lanţuri, că vă băga în fiare... Aşa
sounea alde Barocea, că a fost revoluţie aici în sat acu doi-trei ani şi i-a arestat pe
aaulţi, şi femei, şi i-a dus la Canal... Dar au venit ei mai înaintea voastrâ, în primăvară,
r taică-tu vrea să ştie dacă ai răni pe undeva.
- N-am, mamă, nici o rană, nu-i adevărat, am dus-o destul de bine. Aşa, ca la
armată... Ştii, tată, te mai înjură un gradat, îp mai dă o paltnă un plutonier, te mai bagă
fc carceră un ofiţer, dar asta numai dacâ feci vreo prostie, attfel ce să aibă cu tine?
- Da' mâncarea cum era? Am auzit că mureaţi de fbame!
- Dacă muream, mă mai vedeaţi acuma?!
S-au privit conspirativ: yJZhe, nu ne minfi tu pe noi! Ştim noi ce ştimr
- Ţi-o fi foame, zise mama. Hai să mâncăm ceva. Să mulţumim lui Dumnezeu că
« %-Kiit şi poate vine şi Nelupj.
- Da', unde-i Nelu? De unde să vină?
416_____________________________________________V I R G I L M A X IJ

- E tot la închisoare. La I.L. Caragiale.

Asocierea de nume mi se părea una bizară, nelalocul ei.
- Şi ce face acolo? am întrebat nedumerit.
- Păi, 1-a băgat la puşcărie, alde Gherman!
- Cine sunt ăştia? (în regiune nu era acest nume de familie.)
- Nişte comunişti, activişti de partid, veniţi nu se ştie de unde, stabiiifi în Ciora«i
au condus moara lui Opran, pe care au nafionalizat-o comuniştii. După ce au furat a
securitatea şi milifia în frunte, 1-au înduplecat pe Nelu să ia gestiunea morii. EI, prosa
nu şi-a dat seama; după un timp i-au facut inventar; găsindu-1 cu lipsuri man, i-»
arestat, 1-au judecat, i-au confiscat casa şi mobila şi au lăsat-o pe biata Jana cu ao
copii mici pe drumuri.
- Cine-i Jana?
- Nevasta lui Nelu. Fata lui Păun, dascăhf din Ciorani. L-au condatnnat maicâ m
20 de ani şi 40.000 lei amendă... Noi am zis că poate o fi şi el vinovat, Dumnezeu sâ m
ierte, da' chiar atât?
- Şi când s-a petrecut asta?
-Maică, suntvreooptanişijumătate, prin 1955. Şi au început să plângă amâiiaa
- Da' zicea Nelu, a reluat mama, când am fost la el, la vorbitor, cu Jana, că d-am
1-a condamnat aşa, că n-a vrut să spună la proces toate hoţiile care s-au facut ■
moară, de alde Gherman şi de securitate. Procesul s-a finut cu uşile închise...
Şi iarăşi au plâns. Am îngenuncheat apoi şi ne-am rugat cu tofii, în lacrimi »
suspine, Tatăl nostru şi Născătoare de Dumnezeu, cu frunjile la pământ. Mama >
repetat singură, plângând: rMoica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, acum şi 'm
ceasulmorţii... " Din cauza emofiei multtimpnune-amputut vorbi,netremurau bărbak
şi buzele; vrând să spunem câte ceva, ne înecau lacrimile.
- Pune ciorbiţa la încălzit, Costică, s-a adresat mama tatii, printre suspine.
L-a trimis pe tata să pregătească masa pentru că dânsa mergea fbarte greu, ft-
cuse şi aşa mare efort să mă primească.
- De mâine începând, noi postim. Incepe postul Sfintei Maria şi ştii că noi at
împărtăşim..., zise mama, cerându-şi parcă scuze.
- Ştiu mamă, nu am uitat, am zis eu bucurând-o. Şi eu am să postesc. Postim a
tofii şi ne împărtăşim împreună.
- Eşti cam slăbit maică, zise cu glas blajin, după ce mă privi pufin; îi era teami a
nu mă jignească. Ai să poţi posti două săptămâni?
- Cu ajutorul lui Dumnezeu. Am postit douăzeci şi doi de ani şi acum sâ nu par
posti două săptămâni?
- Da' came nu vă dădea niciodată? trase tata cu urechea ta discupe.
- Ba da, tată, nu ji-arn spus, ca la armată!
- Da, zise, dându-şi seama că-1 mint. Prin câtenu trece omul... Eu am intrat ăs
militărie direct în războiul din ' 16, apoi am fbst concentrat până la Budapesta, I-am scăpa
pe unguri de comunism, am fost rănit. Şi câte n-am păpi acum cu voi? Şi dacă a vn« |
Dumnezeu, am scăpat din toate. Bun e Dumnezeu, o să ne scape El şi de ăştia. AreElgnjâ
IMN PENTRl! CRIICEA PURTATĂ 417

Eliberarea câinilor şi baia

Spre seară tata a vorbit cu mama în taină. Eu mă plimbam prin curte. Un căţelandru
■ lanf, lângă coteţul păsărilor, se arăta agresiv. Dar 1-am mângâiat şi 1-am liniştit.
Mingând lanjul, un fior mi-a trecut prin fluierele picioarelor; deasupra gleznelor aveam
sctdeauna senzaţia de gheaţă a brăţării metalice care-mi săruta gleznele. 1-am adus o
>jcăţică depâine şi I-amdeslegat cureluşa din jurul gâtului. Mi-a lins mâna, s-a tăvălit
ie bucurie peste florile dintr-o brazdă şi se gudura la picioarele mele.
- Hai, du-te, eşti liber! Nu mai sta!
M-a privit atent, a sârit pe pieptul meu, apoi peste straturi, spre gardul din fundul
agrăzii şi nu l-am mai văzut. Am rămas cu lanţul în mână:
- Doamne, toate Ie-ai facut slobode pe pământ. Noi ne înlănţuim unii pe alţii; nici
-icar dihăniile şi jivinele nu le lâsăm slobode, cum le-ai facut Tu. Ne-am facut mai
~.ari decât Tine! Ţi-am luat dreptul de stăpânire asupra făpturii Tale!
Nu ştiam cum voi explica evadarea căţelandrului; am lâsat lucrurile să se explice
:nn ele însele. Tata pregătise un lighean cu apă caldă. Mă gândeam că miros a puşcărie,
î mucegai. Dar părinfii mei erau foarte curioşi să ştie dacă organismul meu e întreg,
lacă nu sunt mutilat.
- Dezbracă-te, faci o baie şi te schimbi. Să mă chemi să te spăl pe spate.
- Nu-i nevoie tată, am zis. Pot să mă spăl singur.
- Nu, nu! Lasă să te spăl eu pe spate.
Mă studia de aproape, cu atenjie. Doar pielea genunchilor şi şoldurilor, vânătă şi
ntărită de îngenuncheri şi dormit pe jos, putea să-1 facă curios. Dumnezeu facuse ca
â nu-mi rămână nici pe tnip, nici în suflet semne care să mă degradeze ca fiinfă a
i'agostei Lui. Tata era mulţumit, dar şi nemulţumit, că n-a aflat ce voia zise:
- Văd că n-ai semne pe corp! Maică^a era îngrijorată!
- Liniştifi-vă, tată! Sunt întreg şi la minte şi la trup.
N-a zis nimic. Am intrat în casă şi mama s-a uitat fintă în ochii tatii.
- E întreg flăcăul! Ca mâine-1 însurăm! zâmbi tata.
Am râs împreună. După ce am luat masa, toată noaptea, până spre ziuă, am stat
3e vorbă. Mi-au povestit cum, nevrând să facă parte din comisia de colectivizare ca
agronom, la pensionare 1-au retrogradat grădinar, cu o pensie de 300 de lei; cum 1-au
tat afară din casă; cum i-au obligat să intre în colectiv, trecându-i cele două hectare şi
cmătate la CAP; cum le-au luat via şi cum a bătut patru pari în pământ, i-a împletit în
■utele, i-a bulgărit şi le-a pus o claie de stuf deasupra, să nu-i plouă. Am încercat să-i
ic să înţeleagă că despre cele ce s-au petrecut era de prisos să mai discutăm. Doar
â ne bucurăm că suntem iarăşi împreună şi să vedem ce posibilităţi se deschideau.
A doua zi, tata a băgat de seamă câ nu mai e în lanţ căţeluşul lui şi presupunea că
-a furat cineva. Mama s-a uitat la mine, parcă înţelegând că eu sunt vinovatul. Aşa
aun se asociase tatk cu mine în ajun, s-a asociat şi dânsa cu mine:
- Cine ştie. S-o fi săturat, săracul, dacă nu-i dădeai drumul nici ziua, nici noaptea!...
Tata n-a mai zis nimic, ca şi cum lucrurile trebuiau să fie aşa.
418 VlRGIL MAXIM

Dragostea nepoţilor

Peste zi au venit la mine doi nepofi de verişoară. Ea se căsătorise cu un prieter

din copilărie, Georgică, acum preot în sat: părintele Gheorghe Vasilescu, şi aveau tro
copii: Liana, într-a opta, Liviu, într-a şasea şi Justina, într-a patra. Copiii erau frumoşi.
vioi şi inteligenji. Liana era în excursie şi veniseră doar ceilalfi.
Imbrăcasem un costum de haine al tatălui meu, pantalonii mi se ridicau deasupi»
gleznelor, iar haina era adusă din spate. In picioare, mama mi-a dat nişte papuci vechi
călcam de sus cu ei şi păream un gâscan carejoacă tontoroiul într-o băltoacă. Marra
mi-a prezentat copiii. Liviu m-a privitîndelung, vrând să-şi întipărească imaginea desprt
care se vorbise atâtea în femilie, dar txăgea cu coada ochiului la bocancii de pe prispa
- Unchiule, nu te bat bocancii ăştia la picioare?
- Nu mă bat, măi Liviu, dar mă cam strâng la genunchi!
- Le ai, unchiule, râse cu poftă.
- Am avut mai muke, măi Liviu, dar le-am pierdut pe drum, am glumit în cootinuare
Ăpoi copiii şi-au luat rămas bun. Spre seară Liviu a venit grăbit, s-a făcut că nic
nu ne vede, a lăsat un pachet pe prispă şi a fugit. înăuntru am găsit o pereche de
pantofi noi, măsura mea, cumpăraţi de la magazinul de încălţăminte.

Mama Ioana

Spre seară, sofia unui fost prizonier în URSS, Costică Dragomir, Cosoi, sosi cu un
dar: o pâine de casă, o oală de lapte proaspăt, o bucată de brânză şi un litru de vin
Mama Ioana, aşa-i ziceau nepopi, m-a sărutat plângând:
- Ce te-a mai aşteptat mămica dumitale. Numai Maica Domnului ştie câte lacrira
suntlapicioareleei. Ce mai plângea în Biserică... Oaduceamacasăaproapeleşinată.
Trei copii şi toţi trei închişi de comunişti..., nu i-ar mai răbda Dumnezeu! Şi îşi aduna.
sărmana, lacrimile în batistă...

Miliţianul Iordache

în seara următoare am mers cu tata la miliţianul Iordache, şeful Postului de milipe

confonn instrucpunilor primite la eliberare, pentru a fi luat în evidenţă. Era bărbat mak,
voinic, un ţăran bine legat şi lipsit de aerul pretenpos pe care-1 afişau de obicei cei a-
junşi să dispună de viafa sememlor lor. Avea o sope delicată şi doi copii. Un băiat în
clasa a şaptea şi o fetiţă într-a cincia. întâlnirea a fost la el acasă, nu la post. M-a prinut
destul de politicos. I-am spus de unde vin şi i-am arătat biletul de eliberare. Şi-a notat
câteva date şi m-a rugat să nu creez probleme în sat. M-a încredinţat că personal nu
are nici un fel de aversiune paitru mine, din contră, e uimit cum axn putut rezista atâta
timp regimului de detenţie despre care ştia destule. I-am Scut semn cu mâna spre cer.
I MN PENTRU C RUCEA PURTATĂ 419

- Da... Şi nevastă-mea e credincioasă, dar eu... nu pot... serviciul mă obligă...

Mă gândeam mereu în fafa acestor cazuri de duplicitate spirituală: ,flupoţi sluji
la doi stăpâni. Căci sau pe unul îl vei iubi şi pe celălalt II vei urî..." în această greşeală
se afla aproape întreg poporul. „Cu buzele îl chemau pe Dumnezeu, dar cu inima
erau departe de EF\

La biserică

In prima duminică ne-am dus la biserică. Foarte muKă lume venise la biserică, şi
pentru ca să mă vadă. In cursul săptămânii facusem câte o vizită celor doi preofi din
comună. Unul stătea pe coastă, părintele Gheorghe Cazan, celălah pe d'aia parte,
peste gârlă, părintele Gheoighe Vasilescu. Nu erau în raporturi chiar frăţeşti, dar venirea
mea i-a împăcat şi au slujit împreună în aceeaşi zi. Până atunci slujeau succesiv. 0 du-
minică unul, o duminică celălalt. Poporul era împărţit sufleteşte. Şi nu era bine!
Cu tata am aprins câte o lumânare la mormântul bunicilor (din partea mamei) şi
a rudelor din sat, decedate. Am intrat apoi în biserică. Simjeam că tofi credincioşii erau
cu ochii pe mine. M-am închinat şi-am bătut metanii în mijlocul bisericii, rugându-L pe
Dumnezeu să mă primească: „Doamne, intra-voi în Casa Ta, întru Frica Ta, închi-
nă-mă-voi în Sfântă Biserica Ta. Povăţuieşte-mă întru dreptatea Ta. Pentru
vrăj-'riaşii Tăi. îndreptează calea mea, înaintea Td".. Am sărutat Sfânta Icoană de
pe tetrapod şi Sfiuita Cruce, Icoanele împărăteşti, ale Domnului lisus Hristos şi
Maicii Domnului, aprinzând câte o lumânare, şi am dat liturghie, un pomelnic cam lung
al cole-gilor de suferinjă şi al morţilor de care mi-am amintit. La fară, dacă nu ştii
rânduielile şi •'elul de a fi în biserică, eşti nu numai desconsiderat, dar dai prilej de
sminteală mukora.
Dascăl era o rudenie a noastră; i se spunea Jane în sat, deşi-1 chema Petre Albu.
\vea voce plăcută de tenor şi antrena toată suflarea să laude pe Domnul. Am cerut
voie să citesc Apostolul; mi-a trebuit o mare putere să-mi stăpânesc isbucnirea în
plâns, deşi lacrimile îmi curgeau şiroaie pe obraji, de bucuria pe care o simţeam în fafa
Dumnezeului celui Viu, care mă trecuse prin atâtea încercări şi mă adusese acum
îna-«rtea Lui şi a celor ce făceau acum cu mine un singur trup, ca o mărturie a puterii
Lui. în timpul Sfintei Liturghii nu m-am putut ridica din genunchi, lacrimile bucuriei
spă-iiidu-mi sufletul de mulţumire. Am rostit Crezul şi m-am împărtăşit. Cu o zi înainte
fâ-rusem încă o vizită p^rintelui Cazan - fiind la dânsul în parohie - şi-i rezumasem în
câteva ore viaţa de temniţă, în cei 22 de ani, la urmă facând o sfantă spovedanie, şi
pnmisem deslegarea pentru Sfarlta Cuminecare.
Dorinja mea era sa mă împărtăşesc mai des. Părintele, care avea experienţă pas-
sjrală şi duhovnicească îndelungată, a apreciat-o, însă a considerat că nu e bine să ies
in rânduielile comunrtăţii, reducându-mi dorinţa la cele patm mari posturi, poitru a nu
crea sminteală. Am facut ascuhare, primind sfatul. La ieşirea din Sfanta Biserică m-au
rconjurat toţi bărbafii, mulţi fuseseră prizonieri în URSS, şi m-au îmbrăţişat plângând,
însă să poată spune vreunul un cuvânt. Toţi îşi făceau cruce şi plângeau.
420_________________________________________V i R c, i L M A x m

Revolta din 1962

în vara lui 1 962, sătenii, sătui de colectiv (fusese a doua comună colectivizată d»
farâ), au reuşit să ia în stăpânire Primăria, Postul de miliţie, sediul CAP-ului, aproape |
săptămână, imobilizând autorităţile, întrerupând legăturile telefonice şi declarându-se
liberi de comunism, încercând să atragă şi satele dimprejur în această revoltă. Activişa
şi informatorii securităpi au scăpat din mâinile femeilor ascunzându-se în stuful d«
baltă. Unul dintre activişti, Andrei din Lapoş, caretrâieşte astăzi la Mizil, poate mărtuns
despreacest eveniment. Fiind alarmate, raionul şi regiunea, au concentratînjurul satulia
un regiment de soldaţi, care blindate, tunuri, şi cu mare greutate au reuşit să intre în sat
au făcut arestări, bărbafi şi femei; dupâ cercetări, 1-au trimis nejudecaţi la Canal, Pen-
prava, Poarta Albă.
Eliberaţi de curând, erau în atenpa organelor de ordine: lon Barocea, Costică Cn-
şu, zis Briceag, lordache Ţupan, Lixandra Jalbă, Ilie Ciuşcă, zis lliade, Bratu Petre-Ristea.
Bică Oprea-Ciobanu, Nicu Naniu, Gheroghe Sprîncenatu, zis Dodică, Costică Bra-fu-
Roşu, Titi Gâscan, Gheorghe Marghiloman, Radu, zis Jidanu şi alţii, 18 în total. La
eliberarea din colonii li se spusese că li se vor înapoia pământul, caii şi cărujele, utilajele
cu care au fost silip să intre în CAP. Dar cererilor lor nimeni nu le-a dat atenfie. Ac{iu-
nea lor s-a convertit în purtarea de grijă pentru terminarea construcţiei bisericii man a
comunei. La Dumnezeu şi-au îndreptat ochii şi paşii. Şi nu în zadar.

Cortina de fier

După zisa Revoluţie din Decembrie 1989, mulţi români s-au întrebat:
- Cum a fost posibil ca, timp de aproape o jumătate de veac, lumea Apusului să
nu ştie ce se întâmplă în Răsărit? In condiţiile în care mijloacele de informare, posibi-
lităfile diplomatice sau investigaţiile neoficiale (ale serviciilor de spionaj) au ajuns, ca
metode şi tehnologie, la forme de cunoaştere care depăşesc orice închipuire. Izolarea
celor două lumi n-au realizat-o sovieticii singuri. A fost o conspiraţie între conducătorii
celor două lagăre. Prin dezinformarea acceptată de conducătorii apuseni (americani.
francezi, englezi etc.) lumii Apusului i-a fost interzis să cunoască adevărul. Cei ce reu-
şeau să scape dincolo de cortină şi spuneau adevărul, erau considerafi ca agenţi diver-
sionişti şi instigatori împotriva comunismului. De multe ori erau Hchidaţi fizic.
Singurii care cunoşteau realitatea în toată tragedia ei erau evreii. Tăceau şi dezin-
formau ca să nu fie deconspiraţi că au edificat comunismul în Est, lucrând la prăbuşirea
celor două lumi creştine: a Apusului prin libertinaj moral, religios, economic, şi a Răsă-
ritului prin coerciţie, înfometare, lagăre, închisori, deportări, teroare.
Starea de degradare şi alterare spirituală sccmtată a fost atinsă, încât astăzi nu vă
miraţi, copii ai Apusului, că afi ajuns la aşa stare de decrepitudine spirituală, încât nu
numai că aţi pierdut simţul reacţiunii la păcat, dar vă şi complăcefi în el; părinţii voştn.
masoni, v-au trădat sufleteşte, predându-vă în braţele sinagogilor satanei.

J
IMN PENTRIJ CRIICEA PURTATĂ 421

CAPITOUJLIII

In libertate: 1964 - 1989

Toată viaţa ţâranului mmăn este o procesiune pe drumul spre împârăţia
lui Dumnezeu, cn opriri speciale, la răspântii de viaţă, în îngenuncheri
de rtigăciune spre împulernicire sau mulţumiri penini binefaceri.

Suflete de părinţi creştini

Primele două săptămâni am stat acasă. împreună cutatăl meu am lucrat în grădina
din jurul casei ca să intru în ritmul firesc al vieţii. Noaptea scriam într-un caiet poemele
isihaste pe care le aveam în memorie, încă proaspete; angajarea în viaţa cotidiană mă
va face să uit poate o parte din ele. Peste ani, nu pe cele mai vechi le-am uitat, ci pe ce-
le scrise mai târziu. Aşa o fi legea plasticităţii memoriei. In tinereţe, imprimarea e mai
orofundă, la bătrâneţe mai superficială. Şi nu mă înşelam.
Aveam să aflu mai târziu câ Securitatea îşi dresase oamenii din sat pentru a mă
supraveghea; ispite noi mă aşteptau. Tata mi-a povestit cum a fost asaltat de câteva ori
de reprezentanpi partidului, ca să mă detennine, prin scrisori sau prin vorbitor, să renun{
la trecutul meu ideologic, să fec declaraţii de ataşament la noua ordine de stat; 1-au
lăsat să înţeleagă că aşa voi fi eliberat şi promovat în funcţii. Cu lacrimi în ochi mi-a
mărturisit: ,
- închipuie-ţi, dragul meu, în ce situaţie eram pus. Cum aş fi putut să-i cer fiului
meu să-şi calce în picioare conştiinţa creştină şi românească, numai pentru a-1 avea cu
trupul lângă mine, facându-1 slugă comuniştilor, dar mort cu sufletul, şi moartea să i-o
provoc tocmai eu. Tu ştii icoana noastră (un tabiou pe care-1 socotea icoană) cu Constan-
tin Brâncoveanu, care asistă la uciderea fiilor lui! Mă durea sufletul pentru tine ca şi
pentru ceilalfi fii ai mei, dar mă gândeam că mai bine să murim cu toţii mărturisind pe
Dumnezeu, decât să ne întâlnim cu toţii tn iad. Şi plângea.
- Şi ce le-ai spus tată?
- Să mă lase să tnă gândesc, ca să pot vorbi şi cu maică-ta.
- Şi mama, ce-a zis?
- A zis şi ea să nu mă amestec m hotărârile sufletul tău. Qiiar a doua zi un ofifer de
la Securitate a diemat-o la Primărie. M-am dus cu ea, dar pe mine nu m-a lăsat să intru.
- Şi ce a întrebat-o?
- Dacă a mai fost căsătorită, înainte de a fi căsătorrtă cu mine. A răspuns că nu.
Apoi, dacă toţi cxţ>iii sunt din această căsătorie. Ea i-a spus: ,J)e vreme ce n-am mai
fost căsătorită cu alt bărbat, vedeţi bine câ tofi copiii sunt din această căsătorier I-a
citit apoi o declaraţie a verilor tăi, Dudu, Pepe şi Mielujă, care suspJieau că maică-ta
a mai fost căsătorită şi că voi sunteţi din pritna ei căsătorie şi purtafi doar numele meu.