Spiridon Vangeli

Copii în cătuşele Siberiei

Era 12 iunie 1941. Totul era gata, numai că aşteptau prădalnica de noapte, după
întâiul cântat al cocoşului, când necuratul îşi bagă coada. Ştiau despre asta numai câţiva
militari care stăteau ascunşi în Văgăuna Bursucului, nu departe de sat.
Unul împărţea cartuşe, altul încărca arma, al treilea ascuţea baioneta... Zburau de
acum pe la graniţă avioane nemţeşti încărcate cu bombe, militarii ascunşi în Văgăuna
Bursucului
se aude nişte bătăi straşnice în uşă.
N-a dovedit tata să deschidă că au şi fărâmat uşa. Au intrat doi cu puştile, unul cu
cicatrice pe faţă, celălalt cu nasul turtit şi ochi înguşti.
Alţi doi militari, cu baionetele scoase, stăteau în prag. Le-au dat de înţeles în
ruseşte să se îmbrace şi să iasă îndată afară.
-Одевайтесь и выходите.
- Unde ne duc, tată?
Tata a strâns din umeri.
Cum nu avea mâna dreaptă de la încheietură, nu-i era uşor să se îmbrace, de
obicei, Olguța îl ajuta. Acum nu se putea încheia la un nasture şi tot încerca cu dinţii.
Când fata a sărit să-I încheie, cel cu ochii înguşti a îmbrâncit-o:
- N-ai voie să te apropii! a urlat el.
Fata tremura: cine-s oamenii ăştia care au năvălit noaptea în casă ca nişte hoţi?! O
fărâmitură de pâine nu i-au lăsat să ia,
atât cât a înhăţat Olguța din blidar (pleacă toți)
D-apoi la Bălţi, vuia gara de răcnete, când i-au urcat în tren, că au arestat o groază
de oameni de prin toate satele. Şi unde să-i ticsească?
În trenul pentru cărat vite. Când nu mai încăpea un om în vagon, mai aduceau un
buluc, împingându-i cu puştile...
"Tată!", "Mamă!" strigau copiii rătăciţi, care fără o sandală, care cu cămaşa
spintecată...

Mama Olguței a încolăcit ,mâinile de gâtul tatei:

- Unde mă laşi, omule? Surit după boală, carte nu ştiu, ruseşte nici atâta.
Cu baioneta au dezlipit-o de gâtuI lui Vasile.
copiii lihniţi de foame tot întrebau:
- Unde ne duce el? Când ne întoarcem acasă?
Le-au aruncat ia acolo nişte peşte sărat, ca să nu le dea apă după aceea. Olguța,
(copii) tot strigau "voda!" cât îi ţinea gura, alt cuvânt rusesc nu ştiau. Se întâmpla să
alerge cineva de prin vreo gară cu căldarea, dar când se apleca copilul după o gură de
apă, gardianul o răsturna cu piciorul.
Tații se aflau în vagonul 1, copiii și mamele în 74.
Cum mai alergau ei cu bulucul pe la gări, rupţi de câini, printre puştile gardienilor.
Le era sete, le era foame, dar mai întâi voiau sa-l vadă pe tata. O lună întreagă i-a tot dus
trenul. Se începuse războiul. Nemţii intraseră hăt cine ştie unde în ţara rusească, bolşevicii
însă se tot luptau cu copiii, cu taţii şi cu mamele lor.
1
 Seara i-au îmbarcat pe copii şi femei într-un vapor şi au tot mers pe fluviul Obi încă
o lună si jumătate până în străfundurile Siberiei. Acolo i-au împrăştiat pe moldoveni prin
cătunele întemeiate de ruşii deportaţi în anii treizeci.

Era de acum toamnă. Mama cu mătuşa Olga umblau la secerat secara, doar câteva
spice coapte câte să fi încăput acolo, în buzunarul ei şi al mătuşii Olga îi aduceau Olguței
în toată seara- asta le era mâncarea.
Iar unul, care le-a văzut, a umblat cu pâra şi le-au judecat pentru spicele acelea!
Chiar acolo, în sat.
- Nu mi-o luaţi pe mama, se lipi Olguța de ea, ţinând-o cu amândouă mâinile. O
vrabie şi mănâncă un spic de grâu, pentru ce o judecaţi?!
Piatră să fi fost, că tot te făceai om, judecătorul însă făcu semn s-o scoată din sală.
-Pentru asta vei face 2 ani de pușcărie.
- Fac eu patru ani, că tot n-am copii, îi rugă ea, dar lăsaţi-o pe femeia asta lângă
Olguța.
Procurorul se hlizi:
- O să-ţi fie urât să te duci pe jos la puşcărie. Drept că nu e departe, ia acolo vreo
sută de kilometri prin pădure.
Luna mai zăbovea sus, mama, cum era plină de năduf, ieşi afară, închizând bine
uşa, şi prinse a boci de răsuna pădurea.
Olguța se trezi. Sosi şi mătuşa ei.
- Ne ducem, fata mea, a venit sorocul, o netezea mama pe cap.
-Tu să te muţi la Niura, femeia care îngrijeşte armăsarii, a zis că te ia, şi o strânse la
piept. Să te aibă Domnul în paza lui.
- Iată bluza asta roşie şi rochia mea de caşmir ţi le las ţie, o pupă Olga Fiştic. Când
vei creşte mare, să le îmbraci şi să-ţi aduci aminte că ai avut o mătuşă. ' Olguței i se opri
un nod în gât şi ieşi să le petreacă.
Când se întoarse, în bordei era întuneric şi-o apucă frica. Mama se mai auzea
bocind în pădure.
-De ce să rămână aici singură?! Şi cum era un băţ lângă bordei, Olguța îl înşfacă şi
fuga în urma lor. Era noapte, dar o auzea pe mama cum plânge şi se ţinea de ele. Le-a
ajuns tocmai în alt cătun, hăt la şapte verste!
Când o văzu mama, să leşine, nu alta:
- Mamă, nu rămân, mamă, răcnea Olguța. Ia-mă cu tine la puşcărie!
- Fata mea, i se rupea inima, şi acolo, în drum, mama se pune în genunchi în faţa ei
şi-i sărută picioruşele: N-o să te primească, du-te înapoi!
S-a întors Olguța, nu avea încotro. Abia când a ajuns în faţa bordeiului, se lumina
de ziuă.
Mama cu mătuşa erau cine ştie unde. Au mâncat ce au găsit prin pădure, apoi s-au
aşezat pe un buştean să-şi tragă sufletul.
- Iată aşa, Mărioară, mai fă şi puşcărie, a rupt tăcerea mătuşa Olga. Pentru ce, a?
Pentru trei spice pârlite, pe care le-am muncit tot noi?! Şi te judecă acela care ne-a furat
Basarabia!

A mai trecut o iarnă, pe la Sânziene vine o telegramă de la puşcărie:

"Trimite-mi sandalele. Te sărut, mama".

2
 - Cum să i le trimit, dacă ea s-a dus în sandalele celea? nu se dumerea fata. Dar
poate că le-a uitat în bordei şi n-are cu ce veni?!
Şi Olguța a alergat în cătunullor, n-a găsit nici urmă de sandale în bordei. Cum o
aştepta pe mama, a rămas în cătun, la una Caterina.
- Vine mama ta, îi strigă într-o zi un om şi Olguța alergă la drum.
Cu ochii duşi în fundul capului, gârbovită, mama abia mergea, sprijinindu-se într-
un băţ. Până şi de la puşcărie i-au dat drumul mai înainte, aşa de bolnavă era. Când îşi
văzu fata, sărută pământul, făcându-şi cruce:
-"E vie Olguța! Mulţumesc, Doamne!"
-Mamăăăă!!! (Se așează)
- Pune, mamă, capul pe genunchii mei, că tot n-ai pernă, o ruga Olguța, şi mai
spune ceva despre tata.
- E-he, Olguță, îi tremura glasul, uneori îmi vine s-o apuc prin pădure şi să-I caut...
Cuminte om şi vrednic. Numai el ştie cum a crescut fără mamă. Mi-a plăcut că era frumos,
cu ochi albaştri. La nuntă ce ne-au dăruit? Ia acolo câte o jumătate de hectar de pământ.
Tăieşte, dacă ai din ce. Şi Vasile, priceput cum era, nu s-a apucat de făcut uşi, ferestre?
Apoi acoperea casele oamenilor cu şindrilă. Parcă îl văd, şe-edea cât e ziulica pe casă ca
un cocostârc: "Boc! boc!" cu ciocanul şi cânta, de-l auzea tot satul:
Acolo, sus, îi urcam mămăliguţa şi strachina cu borş.
Fata se ghemui, încălzindu-şi mâinile la suflarea mamei, că în bordei noaptea
îngheţa apa în căldare.
- El acoperea casele, da eu ţeseam ca o apucată, nu mai ieşeam de după stative. Câte
covoare am ţesut, Olguță, ai aşterne cu ele drumul prin toată Sofia, şi acum dorm pe
scândură goală.
El, copil orfan, care n-a umblat o zi la şcoală, singur a învăţat a scrie şi a citi, în
1938 nu s-a dus tocmai în Germania și a adus întâi electrica în Sofia. Veneau omenii şi se
uitau ca la o minune. După asta l-au şi ales primar al satului.
Şi iaca aşa am ajuns în Siberia. Rău n-a făcut nimănui, de la dânsul da şi nu lua un
capăt de aţă străin. De ce să-l scoată cu puşca din casă ?! Nu alta, vroiau să se răfuiască cu
fruntea satului, ca să bage frica în ceilalţi.
De te-ar vedea acum, tare mai semeni cu dânsul, o mângâia mama.
- Am să-i spun tatei cum te bătea un bolşevic. El mergea în căruţă, da noi din urmă,
pe jos, prin pădurea ceea cu mlaştini şi ţânţari...
Tu, bolnavă, cădeai pe drum: "Of, nu mai pot!" El sărea din căruţă:
"ScoaIă!" striga şi-ţi mai trăgea o ciubotă sub coaste. Erai numai vânătăi.
- Să-i spui, fetiţa mea, numaidecât să-i spui.

Aşa treceau zilele în bordeiul îngropat în zăpezile Siberiei. La prânz, mâncau, câte
un cartof fiert şi o lingură de seminţe de in, prăjită în ceaun, un fel de julfă. Mama scădea,
o apucau ameţelile, apoi nu s-a mai putut scula din pat. Olguța o hrănea cu lingura, o
învelea noaptea şi-i tot punea mâna pe frunte, că alt doctor mama nu avea.
Într-o zi, Olguța s-a dus după vreascuri în pădure ca să aibă cu ce aprinde focul.
Când a ajuns acasă, amurgea, în bordei - linişte. Altădată o auzea încă de departe pe mama
bocind. Cum deschide uşa, aude că nu ştiu cine umblă prin bordei. Nu-l vedea, era
întuneric şi lampă nu aveau.
- Cine a venit la noi, mamă?
- Nimeni.
3
 - Da cine umblă cu băţul?
- Eu.
- Cum umbli, mamă, dacă nu te poţi înturna singură, cana cu apă nu poţi s-o ţii în
mână?! prinde a plânge fata.
- Vino mai aproape şi ţi-oi spune.
- Mă tem, mamă.
- Iată mă culc şi ai să vezi că nu-i nimeni. Numai te-ai dus tu şi au intrat în bordei
Sfântul Vasile, Sfântul Gheorghe şi Sfântul Petru cu trei cai albi şi o semănătoare.
- Cum au încăput ei, mamă, pe uşa bord ei ului cu caii şi cu semănătoarea? plânge a
Olguța de sărea cămaşa de pe dânsa. Ţi s-a părut, mamă, n-au fost.
- Ba au fost, am grăit cu dânşii. Câte mi-au spus ei, fetiţo, dar n-am voie să mă
destăinui. Ei mi-au dat băţul şi i-am petrecut.
Caută Olguța, băţul nu-i la locul lui, lângă uşă. Când colo, mama îl ţinea în mână.
- Lasă-I, mamă. Ia te uită ce ţi-am adus, şi aprinde focul în sobă să se vadă în
bordei. Mănâncă, mamă, ai vrut de frupt.
N-a atins o fărâmitură, fata îşi înghiţea lacrimile.
- Şi ce ţi-au spus ei, mamă, dacă au fost?
- Azi e joi? ""
- Da.
- Păi mi-au dat răgaz până duminică noaptea. Când va cânta cocoşul a doua oară, mă
duc, Olguță. Mă cheamă bunică-ta.
- Da eu? Eu cu cine rămân, mamă? Cu pă-du-rea!!!
Cum picură lumânarea, picui-au lacrimi fierbinţi din ochii mamei, iar buzele arse
mai nu aveau putere să rotunjească cuvintele:
- Fa-ta mea, fată...
- Să nu mori, mamă! încolăci mâinile de gâtuI ei Olguța.
- Nu, nu, nu mor azi. Da duminică noaptea să nu te sperii, că ai sa fii singură în
bordei.
- Dacă n-o să deschid uşa, sufletul tău, mamă, o să rămână cu mine, aşa e?
- O să rămână, şi ai să-I duci acasă, la noi, fata mea, în Ba-sa-rabia! Aici nu, nu, nu,
numai crucea s-o laşi, că ta-are-i frig şi mi-i străin locul.
Olguța n-a mai avut somn în noaptea aceea. Tot se scula şi striga:
- Ma-amă!
-Mama e cu tine, dormi.
Dimineața o roagă:
- Nu vrei să tragi o fugă până la moş Capral?
Olguța acceptă și peste ceva timp vine cu Moș Capral.
- M-ai chemat, Marie?
- Moş Capral, mata eşti oleacă de meşter, n-ai putea, iată din scândurile astea, arată
la podea, să faci un sicriu?
- Pentru cine, Marie? se uită el lung la dânsa. Femeia tace. Nu, Marie, nu! Ai un
boboc, arată la fată, să-i crească aripi întâi.
- Olguța, banii îs în ulcică, plăteşte-i omului dinainte.
Moş Capral trânti cuşma de podea:
- Drept cine mă iei, Marie? Să ajung eu să iau parale de la un copil ca ăsta?! Am trei
băieţi morţi pe front şi îngropaţi fără sicriu.

4
 Dacă, Doamne fereşte, s-a întâmpla, lasă că-I fac aşa, de pomană. Dar tu să te ţii,
Marie, cu amândouă mâinile să te ţii de clampa uşii, să nu te dai dusă, auzi?!
Când s-a dus moş Capral, Olguța a pus un drug în uşă, nici să intri, nici să ieşi din
bordei. O tot pieptăna pe mama, îi împletea părul, mângâind-o, apoi îşi culca tâmpla pe
pieptul ei:
-Apă, dă-mi apă, mă arde în piept.
- Nu apă, mamă. Acum eu sunt mare, tu eşti mititică şi o să bei lapte, şi fuga după
oală.
Mama nu avea încotro: "Gogâlţ, gogâlţ!". Şi fata se bucura în taină: Lasă că prinde
la putere, apoi punea mâna pe topor. Acolo, lângă sobă, era şi trunchiul pe care despica
lemne. Să ardă focul, să-i fie mamei cald...
Duminică seara fetiţa tot pe la gura sobei.
- E târziu, Olguță, ia şi te culcă.
- Nu, mamă, am să stau aşa. Mă tem că te-a lua bunica.
- Eu am să te trezesc, dacă va veni după mine, dar vezi să nu răcneşti, când o fi să-
mi dau sufletul, măcar atunci să nu mă chinui...
Fata se urcă pe cuptorul din fundul bordeiului şi, cum două nopţi nu pusese geană
pe geană, îndată o fură somnul.
- Olguţă, Oliguțăăăă, aude noaptea, scoală că mama moare!
Olguța sare de pe cuptor, în bordei întuneric. Când dă la picioarele mamei, sunt
reci ca gheaţa, îi pipăie faţa - u-udă, că de lacrimi, că de sudoare cât s-a luptat cu
Moartea. Dar, cum îşi lipi obrazul de faţa ei, mama tresări, sughiţând adânc.
Fata nici nu sufla, s-a ghemuit lângă dânsa. Stă cât stă, nu ştie cum să ia capăt de
vorbă, o s-o întrebe de ce s-a dezvelit.
- Ma-mă! o chemă în şoaptă.
Mama tace.
- Ma-măăă!
Nu-i răspunde. Şi a răcnit de parcă s-a prăvălit într-o prăpastie:
- Ma-ma mea, ma-mă!
Când a văzut că n-o mai aude, Olguța a înţeles ca a rămas singură singurică în
zăpezile Siberiei.
- S-o ierte Domnul! îşi făcu mos Cpral cruce. S-a dus la odihnă, sărmana.

Din ziua aceea Olguța n-a mai intrat în bordei, la mama însă venea şi numaidecât
lăsa o fărâmitură pe mormântul ei: praznic pentru păsări.
Unde înnopta? Se uita de unde ies aburi, şi ea îl ruga pe stăpân s-o lase să doarmă în
baie, pe laviţa udă şi goală. Până la o bucată de noapte era călduţ, pe urmă îi dârdâiau
dinţii.
Când afară s-a încălzit, înnopta ba ici, ba colo, în tufari. Sub cap mânuţele ei, altă
pernă nu avea. Somn de iepure era acela, cum ceva, sărea din culcuş: grozav se mai temea
de şerpi.
Într-o dimineaţă, cum face ochi, dă de o fetiţă. Dormea, covrigel, lângă dânsa.
- U-ţa, tu eşti? se învioră Olguţa. De când nu te-am văzut! Ştii că a murit mama?
- Am auzit. Dumnezeu s-o ierte.
- Dar tu pe unde ai umblat?
- Prin cătune, ceream de pomană. M-au prins şi m-au adus înapoi.
Demult o frământa pe Olguţa un gând:
5
 - Ştii ce, Uţa, hai să fugim mai departe, ca să nu ne mai găsească.
- Unde?
- Acasă! Poate că s-au dus ruşii de la noi.
- Da-a? îi flutură un zâmbet, pe care îndată îl şi înghiţi o umbră:
Păi n-am pe nimeni la Bălţi, tata e în lagăr, mama a murit mai anţărţ.
- Te iau la Sofia.
- Merg, dar ştii, Olguţă, ce drum lung e până acasă? Tocmai opt mii de kilometri!
Fără bilet, numaidecăt o să ne prindă.
- Am eu parale, Uţa, moş Capral n-a luat un bănuţ pentru sicriu.
Şi Olguţa i-a scos din papucul de buci unde îi ţinea ascunşi.
Să fi trecut o săptămână, nu mai mult, şi fetele erau pe un vapor care plutea pe râul
Irtâş. Oglindă nu aveau, se uitau, bucuroase, în apă:
sunt ele ori nu? Şi chiar se duc acasă?!
Uţa n-a mai ajuns acasă, a rămas dădacă într-un oraş din Belarus.
Ca un pui de căprioară rănit de vânători, tocmai de la capătul pământului, a intrat
Olguţa în Sofia. Din ochii ei trudiţi izvorau când boabe de lumină, când fărâme de lacrimi.
Râdeau şi plângeau.
Era Duminica Mare. De ce satul e posomorât, pustiu, parcă e altul nu ştiu cum. Iată
un om pe drum, nici nu întoarce capul, mai trece unul... Măcar s-o întrebe:
- Cine eşti, tu, fetiţo, De unde vii?
Nimeni n-o cunoaşte. La casa surorii sale mai mari, când a ajuns, mai întâi a sărutat
portiţa. Numai câinele cel cu un ochi a recunoscut-o.
A vrut să latre şi a rămas cu gura căscată, dând din coadă. Fetei nu i-au mai ajuns
puteri să deschidă uşa, a căzut în prag, îmbrăţişându-l.
- Olguţa! ieşi din casă soră-sa Eftimia. Străinica noastră s-a întors!
şi prinse a răcni de se adunară vecinii. Şi numai iată aleargă şi altă soră:
- Unde ai lăsat-o pe mama, Olgu-ţa-a! îşi smulgea părul din cap.
Olguţa strânge capul între umeri: ce să le răspundă? O vorbă e destul ca s-o ducă
înapoi la urşii cei albi.
s-au aşezat la masă, afară, sub nuc.
Mai stăteau încă la masă, când aud câinele Iătrând. O matahală de miliţian intră
cu paşi mari în ogradă. Era cu puşcă.
- Olga Bujor, eşti arestată! atât l-a ajuns capul să zică şi unde scoate un cartuş din
buzunar şi încarcă puşca.
Inima Olguței se făcu cârcel.
- Gheorghe, îl roagă Eftimia, eşti din sat de la noi, las-o măcar o zi, e de la drum,
mititica, şi-i dă un~scaun: Ia stai cu noi la masă.
- Nu, am ordin ş-o duc azi la casa de stat.
Se umplu văzduhul de bocete, când o scotea pe Olguţa cu puşca din ogradă. Şi cum
treceau pe lângă biserică, fetiţa a prins grai:
- Mă laşi să mă rog oleacă pentru mama? Acolo, unde mă duci, nu-s biserici.
Gheorghe se mută de pe un picior pe altul, mai trage o ţigară, fata nu-i. Oare n-a
fugit? Şi intră în biserică cu puşcă cu tot şi cu chipiul în cap. Olguţa sta în genunchi cu o
lumânare în mână.
- Gheorghe-hăi, Gheorghe, ai şi tu morţi, ce-ai intrat cu puşca în biserică? se
apropie ofemeie şi-i dă o lumânare.

6
 - Dacă ai murit, să-ţi sufle într-un loc, se hlizeşte Gheorghe, ce-ţi mai trebuie
lumânare?
- Doamne fereşte, îşi face cruce femeia.
- Hai, că o să-mi crească barbă aici, o înhaţă Gheorghe de mânecă pe Olguţa.
Supărată că i-a stins lumânarea, Olguţa îl întreabă afară:
- Bade Gheorghe, cui ţi-ai vândut sufletul? Satanei care ţi-a dat .
armă?
Gheorghe a holbat ochii: nu-i venea a crede ce iese din gura ei, da Oliţa îşi
descărca sufletul:
- Cine a îndrăgit străinii, mânca-i-ar inima câinii!
- Pe a ta o s-o mănânce întâi, ai uitat că eu am puşcă!
Unde a dus-o Gheorghe? La puşcăria din Bălţi.
Cât au ţinut-o acolo, de trei ori i-au mânat pe arestaţi pe jos, înconjuraţi de câini şi
gardieni, tocmai la Gara de Nord, ca să-i aducă apoi îndărăt. Pe drum nu aveai voie să
întorci capul înapoi, nici în stânga să te uiţi, nici în dreapta.
Odată, cum mergeau prin glod, unul care venea din urmă o întreabă în şoaptă:
- Eşti Olguţa Bujor?
- Da, răspunde ea şi nu întoarce capul.
- Fiica lui Vasile, calic de-o mână?
- Da, şi nu întoarce capul.
- Păi eu am fost cu Vasile într-un lagăr.
Olguţa uită şi de gardian; şi de tot şi se iţeşte înapoi să-I vadă pe omul acela, da
gardianul când a urlat odată: "La pământ!" şi unde îi culcă pe toţi delaolaltă în mâzga
drumului.
A doua zi mai caută-l pe omul acela. Dar şi pe puiul nostru rănit de căprioară l-au tot
fugărit hainii de vânători cu câinii prin NOUĂ închisori până l-au adus în Siberia, unde şi-
a dat mama sufletul... Prin câte i-a fost dat Olguţei să mai treacă.
Acum să vedem ce s-a întâmplat când s-a reîntors peste mulţi ani acasă.
Era de acum mare, şi-a făcut casă, dar nu se lipea nici mâncarea, nici somnul de
dânsa : unde - i tata? Câte puşcării erau în ţară, la toate a bătut în uşă. "Vasile Bujor?
Caută-l în altă parte, aici nu-i..."
Când nu mai avea nici o nădejde că o să-i dea de urmă, odată, în Bălţi, o opreşte un
om a-alb la păr şi fără dinţi. Scârţâia când mergea, aşa de hrentuit era.
- Eşti Olguţa Bujor, a? şi se uită în jur. Am să-ţi spun ceva, dar aici mă tem. Stalin a
murit, urechile lui însă au rămas.
"Doamne ! a împreunat mâinile Olguţa, d-apoi el e chiar omul cela care a stat cu
mine în puşcăria din Bălţi!" Nu ştiau unde să se ascundă şi s-au băgat sub podul de peste
Răut.
- Mă cheamă Nicolae Oloieru, Eşti a lui Vasile, aşa-i? Olguţa a dat din cap. Apoi eu
am fost cu Vasile.
- Şi unde-i tata?! îl apucă de mânecă femeia şi i se uită în ochi.
Omul a început a plânge:
- Dumnezeu să-l ierte, îşi face cruce. Straşnică moarte a mai avut acolo, în Siberia.
Am fost într-un lagăr cu dânsul. Două zile a umblat bietul Vasile cu noi, la scos cărbuni.
Cum era beteag de-a mână, de, l-au pus la păscut porcii, dar îl păzeau cu puşca.

7
 Când ne întorceam de la scos cărbuni, treceam chiar pe lângă ocol. Da eram ne-egri
şi slabi, numai oasele din noi. Vasile tocmai închidea porcii. De răi şi flămânzi ce erau,
nişte zmei nu alta, porcii aceia mâncau oameni. ;,Doamne, de ce mi-ai dat ochi să văd asta.
- Într-o dimineaţă ne mânau iar la scos cărbuni. Porcii încă erau în ocol. Când ne-au
văzut, coviţăiau sălbatic. Ne-am apucat de mâini, da un coşcogeamite gardian, cu fruntea
de-un deget, hai să ne fugărească în jurul ocolului până a căzut un om. Vasile a sărit să-l
scape:
Şi unde-l înşfacă gardienii pe Vasile de mâini şi de picioare şi-i fac vânt în ocol...
Aşa mai ţipa, sărmanul, când îl sfâşiau de viu,. de ţi se ridica părul măciucă. Eram hăt,
dincolo de poartă, şi îl tot auzeam.
Seara, când ne-am întors, am văzut în ocol numai zdrenţe din hainele lui şi o bucată
de papuc. .
Olguţa a înmărmurit, încleştându-şi pumnii:
- Regimul canibalilor! îşi muşca ea buzele. L-au mâncat de viu pe tata, dar n-au
putut să-l frângă!
Câţi bani a avut, pe toţi i-a cheltuit în după-amiaza aceea.
Bureza... Oamenii din Bălţi nu ştiau cine e femeia care stă pe pod şi dă de pomană
ba o cămaşă, ba un prosop:
- De sufletul tatei, atât le spunea.

Cântec...