DELFINUL de GEORGE MENIUC

George Meniuc s-a născut la 20 mai 1918, în oraşul Chişinău, şi s-a

stins din viaţă la 8 februarie 1987.
Unul dintre fruntaşii literaturii române din Republica Moldova, care şi-a
început activitatea în condiţiile anilor ’30 în cadrul României, George
Meniuc s-a manifestat în toate genurile literare. Cu excepţia
dramaturgiei, toate celelalte i-au fost favorabile. Inclusiv cititorii
începători găsesc în moştenirea rămasă de la scriitor cărţi interesante şi
incitante: Povestea Vulpii (1963), Prichindel (1969) şi, în chip
deosebit, La balul coţofenei (1969). S-a impus cu toată puterea unui
talent viguros în poezie (Balade şi sonete, 1955; Poeme, 1957; Versuri
alese, 1958;Vremea Lerului, 1969; Toamna lui Orfeu, 1983; Preludiul
Bucuriei, 1988 ş. a.), în proză (Nuvele, 1961;Ultimul vagon, 1965; Disc,
1968; Delfinul, 1969 ş. a.) şi în eseistică (Imaginea în artă, 1940; Iarba
fiarelor,1959; Eseuri,1967 ş. a.). A fost distins cu Premiul de Stat al
Republicii Moldova (1972). Ion Ciocanu

Centrul Academic Eminescu a inițiat proiectul OPERA SOLICITATĂ

CONTEAZĂ. În scopul unei deserviri eficiente și receptive vă punem la
dispoziție unele opere pe blogurile
noastre: http://bibliografiicaie.blogspot.com/; http://centruleminescubm.bl
ogspot.com/; http://orapovesteicaie.blogspot.com/
Lectură plăcută!

George Meniuc
DELFINUL
De cinci zile încoace, Dicomens o caută pe Ursula. O caută prin
marile noianuri de apă, pe lîngă țărmuri, în golfuri, o caută pretutindeni.
Trimitea semnale disperate tocmai în Marea Neagră, totodată și în
aceea Roșie, și în acea Albă, și în acea Egee, și în acea de Marmură:
primea răspunsuri contradictorii și vagi. Chiar și Hardus, bătrânul delfin
ce înfruntă stihia mării atîtea zeci de ani, cînd a auzit de Ursula, n-a
găsit dezlegarea cea mai bună, ci a mormăit ceva prin somn, în doi peri.
Iar vicleanul de Zbrog, după năravul său zeflemitor, fluierat a pagubă:
cică așa și pe dincolo, Ursula o fi nimerit în mrejele pescarilor, acum o
admiră publicul la circ sau la menajerie. Cu toate acestea, Dicomes
rămînea la convingerea că într-o zi o va auzi pe Ursula, îi va desluși
vocea, dintr-un meleag de apă.
El parcurgea întinderi vaste, năboite de talazuri sau calme,
însorite, se cufunda în adîncuri, se strecura printre alge. Îi urmărea rîsul
de ștrengăriță al Ursulei, ce-i trezea în toată făptura un fior de
neconceput. Ochii el catifelați, mîngăietori, parcă îi răsăreau mereu
dintr-o bulboană misterioasă. Totdeauna îi făcea plăcere s-o vadă,
candidă și sprintenă, lîngă el. (Acum înota singur, n-avea bucuria
valurilor și dacă înghițea vre-un pește, îl înghițea fără poftă). Odată se
opri lîngă niște stînci și căscă gura distrat. O sepie îl împroșcă cu
cerneală în ochi, de-a trebuit să și-i spele vre-o cîteva vrîste de înot. Ieși
la la suprafață – tocmai cerul era senin – ar fi tras un pui de somn la
căldura soarelui. Dar își puse înotătoarele în mișcare și o luă spre
Marea Nordului. Poate, aici, prin lungile și întortocheatele fiorduri, o fi
adus-o pe Ursula cheful hoinărelilor.
Prin amintiri îi trecea ca o umbră diafană silueta Ursulei, pe care ar
fi recunoscut-o dintre sute de afaline. Curios lucru, ființa dragă ți-a
dispărut în zare, însă indefinitul dor o scoate în fața ochilor tăi. Ursula l-a
făcut să înțeleagă multe lucruri pe care înainte le trecea cu vederea.
Diminețile, în deosebi, erau nespus de atrăgătoare cînd apa, mai
străvezie decît oricînd, scăpăra în lumină. Pluteau alături, cu capetele
rezemate de auroră. Ursula se juca și rîdea din spumele sclipinde ale
mării învolburate, și de rîsul ei se trezea pînă și calcanul de pe fundul cu
mîl.
Într-o seară au nimerit pe cărarea lunii, înotau amîndoi pe
aceeastă cărare de vrajă, din ce în ce mai departe, spre gura aceea
galbenă, înflăcărată, ce se deschisese la orizont. Ursula plutea încet,
visătoare de pe cap îi lunecase un val de lumină, pe spinare îi tremurau
mii de scîntei minunate. Dicomes ne se sătura privind-o. El a înțeles
atunci că fără Ursula nu mai poate trăi. Era o seară de basm cînd
Dicomes îi mărturisi tot ce avea pe suflet, cînd stelele din bolțile cerești
se răsfrîngeau în valuri, zburdau ca niște peștișori de aur.
Dar și noaptea aceea de vară cu văpăi zdrobite pe întinderea
mării! Tot cîrdul de delfini ieșise la plimbare. Apele fluoriscente se
legănau abia simțite. Miriade de organisme c-un licăr de lumină în ele se
răspîndiră în largul mării. Aceste luminițe neobișnuite aveau o nunță
albăstrie, ca și cum vopseaua cerului căzuse peste ele. Ursula plutea ca
o faclă aprinsă. Plutea pe urmele luminiscente ale unui vapor
transatlantic. Pe neașteptate se întoarse către Dicomes și îi strigă a
mirare: „Vai ce ochi înfigurați ai, Dic, parcă-s două făclii!” El a crezut-o,
n-avea încotro. „Dar tu ce încîntătoare ești, Ursula, toată de mărgean!”.
Ea clătină din cap: „Dic, îmi spui și zi și noapte același lucru”. Pleoscăi
din coadă, deși orice laudă îi aducea plăcere. Dic îi era drag. Pînă la
revărsat de zori au făcut ghidușii, s-au jucat în mare, au înghițit o
mulțime de peștișori. Cînd au apărut pescăruși, i-au întîlnit cu binețe
vesele. Dimineața Dicomes, aruncă o privire în oglinda apei și nu
descoperi făcliile, în schimb își văzu ochii mari și blajini.
Și prin ținutul fiordurilor odată împreună. Ursula se zbenguia dintr-
un fiord în altul. Vioaie, ușoară, ca o caravelă cu pînzele în soare,
lunecînd pe talazuri. Totul îi bucura aici, numai apa era cam rece. Munții
abrupți se profilau pe cer, brazii își aruncau umbra lor metalică pe ape.
Nimic nu s-a schimbat de atunci, domnește același farmec. Dicones
revedea locurile cunoscute și era mîhnit că înoată în singurătate. Dacă
ar avea putință, ar cutreiera prin munții cea înalți și tăcuți, cu spinările
zbîrlite ca o perie. Dar el trăiește în lumea lui, între hotarele ei, peste
care nu se trece. Dincolo sunt alte legi, nu ca în oceane și mări. Nici cei
de dincolo, din lumea lor stranie, terestră, nici cei de mai încolo, din
lumea lor boltită, aeriană, nu-și pot schimba traiul cu aceștea de aici, din
lumea acvatică. Fiecare cu lumea și traiul său. Ce-i drept, numai omul
cutează să cucerească lumile de-a valma, cîteștirele odată.

Dicomes nimeri sub ploaie. Picăturile răpăiau, săreau ca gîzele,

beșicau toată suprafața apei. El înota în mugetul ploii, în vaierul mării,
înainte. Ferăstrăul fulgerului sfîrșea cerul și se cufunda în mare bubuind
a supărare, întinsele noianuri se neliniștiră și ele, din străfunduri se
ridicară nămoluri întunecate, mînia și turbarea apei n-aveau margine.
Apoi ploaia se potoli, se strămută în alt loc, sclipi soarele pe cerul
spălat, dar talazurile aprige tot continuau să urle. Dicomes ostenise.
Găsi un golf ca să stea în tihnă o vreme oarecare. Își chibzuia itenerarul
de mai departe.
Cum stătea așa pe gînduri, desluși de la distanțe mari o voce
somnoroasă, bine cunoscută. Îi semnala Nardus, bătrînul delfin care
trăia în Marea Caraibă și nu pleca nicăieri de ani de zile. Dicomes făcu
mediat legătura, era gata să-l asculte din aceste meleaguri nordice de
apă. Nardus se trezise chiar acum și, încă aburit de somn, se stăruia să-
și amintească de ceva, de parcă bîjbîia prin întuneric. Probabil de asta i-
a trimis semnale lui Dicomes.
- Măi Dic, măi, mai întrebat ceva și am uitat.
 - Da, bătrîne Nardus. Te-am întrebat dacă n-ai văzut-o pe
Ursula.
- N-am văzut-o, mă păcătosule. Pentru asta făcea să mă
trezești din somn?
- O caut de cîteva zile.
- Bun mire ce și-a pierdut logodnica.
- Zbrog zice că ar fi prins-o niște pescari în mrejele lor.
- Zbrog te invidiază că ai o mireasă tînără și te zădără. Ursula e
atît de șireată că mai curînd pescarii vor nimeri în mrejele ei.
- Și totuși, bătrîne Nardus, vreau să aflu unde-i.
- Multe se întîmplă în lumea asta pe care nu le știm.
- Mi-e teamă să nu se adeverească presupunerea lui Zbrog. Aș
muri de jale și dor.
- Măi flăcăule, nu mai fi și tu ca o actinie ce se zbînțuie mereu.
Dacă Ursula a fost prinsă de pescari, acum trăiește într-un bazin
smălțuit și are de toate cît îi poftește inima.
- Nu înțeleg despre ce bazin aduci vorba.
- Oamenii prind delfini și îi bagă în bazine cu apă.
- De ce? Oare marea n-are apă?
- Îi Deprind să viețuiască în apă încălzită de calorifer. Îi învață
să facă tot felul de scamatorii în circuri. Dar mai cu seamă le
studiază limba.
- Limba ce-o vorbesc delfinii?
- Da.
- Ce le trebuie?
- Oamenii fac multe lucruri pe care ei însuși nu știu de ce le
trebuie.
- Înainte limba ce-o vorbesc delfinii nu era studiată.
- În babilonul lingvistic de pe pămînt doar limba delfinilor mai
lipsește.
- Ciudat.
- Ce-ți pare ciudat, mă Dic? Învățații au descoperit că între
creierul delfinului și creierul omului nu-i o mare deosebire. Ba
chiar al nostru, adică al delfinilor, are mai multe circumvoluțiuni.
Descoperirea asta a fost ca un trăsnet din senin.
- Și cum, bătrîne Nardus, s-o aștept pe Ursula pînă vor învăța
oamenii limba delfinilor?
- Tare greu ești de cap, măi Dic. Ursula te așteaptă lîngă țărmul
Tauridei. Nu-ți face obicei de a lua drept adevăr niște
presupuneri zălude.
- Dar și ceea ce spui, bătrîne Nardus, e numai o presupunere.
Am colindat Marea Neagră în lung ș-în lat.
 - M-am săturat de palavre, Dic. Picur de somn. Apa caldă în
Marea Caraibă mă moleștește. La re…
Sforăitul bătrînului Nardus ce adormise tun în ajungea în Marea
Nordului. Parcă horăia un vechi vulcan de sub ape. Dicomes se
gîndi că fără iubire apusul de soare e mort, și culoarea
pămîntului e grea, și diminețile nu mai sunt așteptate cu
nerăbdare. Despărțirea de ființa dragă e culmea absurdității,
dacă faptul acesta se poate evita. Dacă nu se poate evita,
devine o dramă, fiindcă rînduielile vechi se schimbă anevoie.
Bătrînul Nardus îl sfătuiește să nu creadă în presupunerea lui
Zbrog, o găsește zăludă. Desigur așa ar trebuie să fie. Însă
presupunerea include posibilitatea unor lucruri noi, plăcute sau
neplăcute. Dacă se presupune posibilitatea unei despărțiri, oare
Dicomes mai poate fi fericit? Oamenii nu-i înțeleg suferința, deși
au creieri identici cu ai lui. De unde acest paravan între el și
oamnei? Probabil, înțelegerea unor enigme vine abia mai tîrziu.
Oamenii vorbesc multe limbi, le știu la perfecție, totuși nu se
înțeleg între dînșii, în toate lucrurile. Ei înregistrează sunetele
rostite de delfini, le studiază graiul, dar vor pătrunde prin asta
mai ușor în sufletul delfinului, cînd încă n-au pătruns pe deplin
în al lor propriu? În toate timpurile delfinul s-a purtat cu
înțelegere față de om, văzînd în el o ființă superioară, o creație
unică pe pămînt, iar omul l-a vînat în toate timpurile, văzînd în el
o ființă inferioară, numai delfinul obișnuit. O, lume de-a-
ndoaselea! Dicomes auzise de la bătrînul Nardus o mulțime de
legende ce dezvăluie agerimea delfinilor, blîndețea lor față de
om. Cînd Telemac, fiul lui Odiseu, într-o joacă neastîmpărată, a
căzut în mare, s-a găsit un delfin să-l scape de la o moarte
sigură. Dar numai aceasta? Bietul Poseidon se îndrăgostise de
Amfitrita, îmbla năuc după ea. Amfitrita, speriată de pasiunea lui
arzătoare, s-a ascuns la fundul mării. Delfinul a fost acela care a
dibuit-o. Pe Dionis, zeul vinului și al cerealelor, delfinul îl lua în
spate și se juca cu el în larguri. Copiii de azi merg la școală care
pe jos, care cu tramvaiul, cu autobuzul, cu trăsura, cu șalupa.
Însă unbăiat de lîngă Neapole trecea lacul Lacrin pe spinarea
unui delfin, și așa în fiecare dimineață, ca să îmble la școală.
Dar Gec, vestitul delfin din golful Tasman? Pe vremea cețoasă
arată vapoarele drumul, ca să treacă fără accident prin
strîmtoarea Cuc. Și mai cîți au fost, tot delfini de omenie…
Deprinderea asta a delfinilor, precum o știe Dicomes, e o pornire
ancestrală. Fericirea de-a iubi, de-a avea grijă de om, de-a
scăpa de pericol pe cineva, îi este infiltrată în sînge, e ca și
pomul ce-și desface florile fără cuțitul nimănui. Delfinul ține ochii
deschiși și privește lumea cu bunătate.
Ține ochii deschiși și se uită la lume. De sute, de mii de ani
delfinul se stăruie să înțeleagă viața oamenilor. I-a văzut pe
oameni clădind cetăți, construind corăbii de lemn, înălțînd
temple zeilor închipuiți, scriind cărți, cîntînd la harpe și
întrecîndu-se la jocurile olimpice. Pricepe ce vorbesc oamenii de
pe țărîm și le ghicește gîndurile de la distanță. Oamenii îi sunt
atît de apropiați, încît îi consideră din aceeași familie cu dînsul.
În definitiv, poate și delfinii, în depărtate timpuri, au fost oameni,
însă mai tîrziu au evoluat îb ființe acvatice? Oare nu-i verosimilă
și o evoluție inversă? Delfinul ține ochii deschiși și caută să
înțeleagă lumea. Un lucru nu-l pricepe: de ce oamenii se
încaieră în războaie și se ucid unul pe altul? Înzădar încearcă
delfinul să comunice oamenilor nedumerirea și durerea lui. Le
trimite semnal după semnal, dar chemările lui se pierd în
împărăția apelor. Oamenii au inventat telegrafia fără fir, au
descoperit televiziunea, vorbesc prin radio, zboară în spațiul
cosmic, fotografiază planetele pe față și pe dos, însă n-au ajuns
să prindă semnalele delfinilor, semnale insistente între pămînt și
apă. Delfinul ține ochii deschiși și se întristează că nu-i auzit.
Dicomes înotă către Marea Neagră. Acolo s-au născut și el,
și Ursula. Înota cu energie întreită. Stoluri de peștișori se fereau
în lături, îngrozindu-se de namila asta ce trecea în mișcare
vertiginoasă
- Mi-e dor de tine, Ursula.
- Și mie Dic.
- Te-am căutat atîta vreme, Ursula.
- Și eu. Eram sigură însă că Dic e un delfin deștept, nu face
prostii și se întroarce cu bine la cîrdul său.
- Mă gîndeam la tine mereu, Ursula.
- Și eu mă gîndeam la tine, Dic.
- Iar Zbrog mi-a spus că te-au prins niște pescari.
- O fi o presimțire rea, Dic. Însuși Zbrog a căzut aseară sub
harpon. L-am văzut cînd te căutam pe tine în Mediterană, Dic.
- Ucis?
- Murind. Se uită la mine și plîngea.
- Păcat de Zbrog. A fost un băiat îndrăzneț.
- Îți închipui prin ce groază am trecut! Doar aceeași
nenorocire se putea întîmpla și cu tine, Dic.
- Eram în altă mare, Ursula.
- Știu. Am aflat de la Nardus în ce ape te scalzi.
- Dorul, bată-l vina, m-a mînat.
- Ești un copil neastîmpărat, Dic.
- Te-ai supărat, Ursula?
- Fleacuri! Cu să mă supăr, dacă vreau să te văd cît mai
repede?
- Mă simt nespus de fericit cînd îți aud vocea, Ursula.
- Și eu.
- Pînă se va lăsa cerul înstelat peste ape, voi fi lîngă tine,
Ursula.
- Te aștept, Dic.
Moartea lui Zbrog îl zgudui. Îl paște și pe el o nenorocire mîine
poimîne? Va pieri ca o bășică de spumă? Va cădea la fund,
acoperit de sedimentul scoicilor? Se va preface în madrepor
amorțit, petrificat? N-are a face, n-are însemnătate. Viețile își
transmit ștafeta de la un capăt la altul. Moartea? În apropiere îl
așteaptă iubirea, farmecul ei nesfîrșit și nostalgic. Sub puterea
ei primejdiile de tot felul, genunea, focul îi par ireale.
Dorește s-o vadă zilnic. Tresare cînd murmură și foșnesc
talazurile mării, fiinncă are impresia că în preajmă înoată Ursula.
Cînd țipă pescărușii, se întreabă dacă îi aude și Ursula. O caută
și o presupune, și-o închipuie și o vede alături de sine. Dintre
sute de semnale, transmise de delfini, recunoaște semnalele
energice, cu zvon de clopoței, ale Ursulei. Cînd aleargă valurile
tot înainte, fără preget, îi pare că împreună cu ele aleargă și
Ursula. Același neastîmpăr, aceeași euritmie, aceeași beție de
soare. Dicomes, fără Ursula, s-ar simți în singurătate grea, ca o
epavă. Dacă ea tace, el îi strigă: „Hai să înotăm, care mai
repede!” Și iarăși se iau la întrecere, înoată, ca două pirogi
alipite una de alta, în larguri albastre.
Pe plajă se îmbulzeau mii de oameni, ca bancul de pește
mînat de curent. Cîteva bărci cu motor își demonstrau măiestria
vitezei, săltau în plină ambiție de-a secera valurile toate. Aerul
moleșitor și uscat tremura, dar nu de bătaia vîntului, ci de glasul
duios al muzicii. Copiii alergau pe tivitura apei, se scăldau în
spuma mării, cu țipete de trîmbiți zvăpaiate. Tot forfotă pe țărm,
ca și forfota abisală a lumii acvatice.
- Îmi pare atît de bine că te văd din nou, Ursula.
- Și mie, Dic.
Muzica se împrăștia nelămurit de dulce, sunetele vii
străpungeau depărtările încremenite sub cer. Prin valuri trecea o
înfiorare minunată, asemenea razelor de soare cînd e
amiază. Delfinul ține ochii deschiși, vrea să-l înțeleagă lumea.