Poezia Șalul verde de Măcar cel mai mare –

Spiridon Vangheli Cine-a prăpădit-o

S’o găsesc în drum?
Scrie original și emoționant. Versurile Podu-i fără pîne,
lui sunt pe buzele copiilor, care îl Grajdul vrea o vacă
apreciază pentru ceea ce este și pentru Și hogeagul cere
ceea ce scrie. Versurile sunt incluse în Sus, pe casă, fum.
programa școlară ceea ce demonstrează
că opera lui Vangheli e plină de De-ar trăi tăicuțul,
sens. În acest sens, vă propunem o Tot mai bine ar fi…
poezie, care este solicitată de copii și S-a’ncîlcit în gînduri
anume Șalul Verde, care este dedicată Măiculița-mamă:
celei mai scumpe ființe de pe pămînt – – Doamne, ce mă fac?!
mama. Nici a doua noapte
Această poezie o puteți găsi în cartea N-a închis o geană
„Balade” a lui Spiridon Vangheli, Cu alt pumn sub cap.
editată la Chișinău, editura Cartea La aprins de ziuă
Moldovenească, 1966. Și-a trezit, în șoaptă,
Fiul cel mai mare:
Țarina-i pustie, -Mama mi te lasă
Doar un plug s-aude Gospodar acasă.
Și-un glas de femeie. Nu umblați cu focul,
Ară cîmpu-o mamă, Nici pe la fîntînă,
Șchiopătînd prin țărnă, Am să viu degrabă.
Că și-a spart piciorul Și pe nemîncate
Într-un colț de furcă. A ieșit pe poartă
Sara crapă lemne Cu un băț în mînă.
Și ațîță focul,
Mai tîrziu, pe lună, Unde își termină
Singură cu gîrla Cîmpul o cărare,
Rufele descurcă. Mama ‘ncepe alta
Are mama, are Și o mută pasul
Șase prunci cît bobii. Într-un fund de zare.
Pe la miezul nopții Ca o căprioară
Cîntă: „Nani-nani, Tîrîe-un picior…
Las’că mama face Cine a rănit-o,
Și vă crește oameni. Care vînător?
Dimineața mama Au de ce izvorul
Umblă cu suveica: Linul, se-nroșește?
Iaca iarna vine, Iarba-n urma mamei
N-are cușmă, n-are Roșu înflorește?
1
Corbii negri, corbii
Zbord de-asupra ei?
Au și corbii acasă
Pui prea mititei…
Nimeni n-o oprește,
Nimeni nu-i îngîndă,
Unde se grăbește
Cu un băț în mînă?
Întrebînd drumul de vrăbii,
A tot mers măicuța
Pînă a ieșit
Din Țara Pelinului,
Apoi a dat
În țara Nopților:
Cărarea
Îi fugea de sub picioare,
Prin iarbă
Umblau în cruce jivinele,
Porumbeii îi căutau
Fața și mînile
Și-i sfîșiau hainele,
De asupra capului,
Înnegrind noaptea,
Croncăneau corbii…
Dar mama a tot mers
Pînă a ajuns
La curtea Soarelui
Care era atunci pe pămînt.
Ea credea să afle
Un măreț palat,
Dar găsi o casă
Ca la ei în sat.
Soarele-frumosul
Nu era acasă,
Luna sta pe prispă
Palidă la față,
Doi copii-luceferi
Legăna în brață.
2
Mama bate-poartă
Și aude pași:
– Bună vreme, Lună,
Sănătate vouă,
Doi luceferași!
-Doamne, tu, măicuță?
Ai adus o veste?
-Unde-i neica Soare?
– Cum îi el, cu drumul?
-Am o rugă, Lună:
În cămara lui
Spînzură în cui
Traista mea cu zile.
Soarele, cum știi,
Îmi dă cîte una,
Tu îmi dai de-asemeni
Cîte-o noapte numa –
Nu-mi ajung, bunică,
Dă-mi acasă, traista,
Las’că-mi fac eu parte.
Mă așteaptă fiii
Și e loc departe.
– Prea te-ncumeți, maică.
– Am venit deatîta,
Rogu-te, dă-mi traista,
Ai și tu luceferi.
– Bimr, – zise Luna, –
Fac pe voia ta,
Dar șă știi femeie,
Că la fundul trăistii
Este un șal verde –
Cînd îl pui în umeri,
Nu te poți mișca.
De-i lua din traistă
Într-o săptămînă
Zilele pe-o lună,
Într-o lună numai
Zilele pe-un an –
Mai degrabă, mamă,
Îmbrăca-vei șalul…
-Ce să-i faci, preabună,
Șalu-i tot al nostru,
Fiii dacă-ar crește
Și să-și afle rostul.
… Se întoarce mama
cu trăistuța-n spate,
tristă și voiasă.
Gîndul o întrece,
Fuge înspre casă:
„Gospodarii mamei,
Porumbeii mei,
Cine vă aruncă
Dimineața mei?
Nu vă temeți sara?
Luați sama mîcăi
Să nu vă încolțească
Mița aripioara.
Iaca vin, s-aproape,
Mă întorc de-acum.
Mai răbdați o noapte
Și-mi ieșiți la drum…”
Pe-amurgite mama
Dă de un izvor.
Răcorindu-și gura,
S-a lăsat în iarba
De pe cel Tăpșan.
Cum era trudită
Adormi buștean.
Corbii negri, corbii,
Ce zburau pe-aproape,
Vin și-i fură traista
Și-o deșartă noaptea
Peste lunci, hîrtoape.
Unde scutur traista,
În mijlocul toamnei
Pomii dau în floare,
3
Hăul înverzește
Și s-aude-n cîmpuri
Behăit de oaie,
Măcăit de rață
Și-un cucoș cucoș cum cîntă
Corbii dau ospățuri.
Se trezesc și lupii,
Vilpile s-aadună…
Numai mama doarme
Într-o văgăună.
Pe la zori măicuța
S-a trezit și-ngînă:
-Doamne, ce-o fi asta?
Parcă mă ia frigul.
Cînd se uită-n apă,
Vede o bătrînă:
Părul i-i ca varul,
Zbîrcituri pe față,
Crețituri pe mînă.
– Unde-i traista, doamne?
Am avut o traistă! –
Cîmpul verde tace
Și își scutur floarea
Întristați, copacii…
O găsește mama
Hăt, pe un răzor.
Fără băieri traista
Și într-însa numai
Fărmături de zile,
Lacrime și dor:
O, sări-le-ar ochii!
Mama hai cu pasul
Înspre sat, de vale.
N-o cunosc copiii,
Nu-i aleargă-n cale,
Fiul cel mai mare.
Lîngă pragul casei
Scoate ea din traistă
O cușmuță veche,
Trei cămăși de pînză,
Pîsle – o pereche,
Mampasele scoate,
Pîine și cu sare…

– Asta-i mama, mama! –

Sar voioși micuții.
Dar de ce nu rîde
Fiul cel mai mare?

Pînă-n sară mama

Murui cuptorul,
A tras brîu la casă
Și-a sădit la poartă
Un copac în floare.
Iar adăuzi, doamne,
Cît de nant îi pare
Pragul de la ușă!…
Mîinele-s străine,
Soarele e veșted,
Cerul de cenușă.

– Mamă, – o dezmiardă
Fătul cel mai mare, –
Am și eu o traistă,
Tot la tuța Soare.
O să-l rog să-ți deie
Zile de la mine.
– Nu, băiatul mamei,
Lasă-le să crească,
Că sînt mititele.
Eu mai am putere. –
Și s-a dus să are.
Dar în vîrf de deal
Urma i se pierde –
Mama se preface
În morman de țărnă
Și îmbracă mama
Șalul cela verde.