Spiridon Vangheli

S-a nascut la 14 iunie 1932 in comuna Grinauti, judetul Balti.

A absolvit facultatea de filologie a Universitatii Pedagogice Ion Crean ga din Chisinau
(1955). A fost redactor de editura, consultant la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Debutul
editorial si l-a facut in 1962 cu cartulia pentru copii In tara fluturilor, urmata de o alta, de
data aceasta de miniaturi sclipitoare Baietelul din coliba albastra (1964). Carti de referinta in
cadrul intregii noastre literaturi pentru copii: Ispravile lui Guguta (1967), Ministrul
bunelului (1971), Guguta capitan de corabie (1979), Steaua lui Ciubotel (1981), Calul cu
ochi albastri (1981), Guguta si prietenii sai (1983), Pantalonia tara piticilor (1984), Maria
sa Guguta (1989), Guguta si prietenii sai, in doua volume (1994). Spiridon Vangheli a scris
si poezie: cartea de versuri Balade (1966). Este coautor, impreuna cu Grigore Vieru, al unui
exce lent Abecedar.
Laureat al Premiului de Stat al Republicii Moldova (1980) si detinator al Diplomei de
Onoare Andersen (1974).
In chiar prima sa publicatie pentru cei mici In tara fluturilor Spiridon Vangheli a facut
dovada intelegerii sau poate mai curand a intuirii specificului autentic al literaturii dedicate
cititorului fraged. Faptul ca fluturii au o tara a lor, ca si oamenii, iar Hulubul, Casa, Cutulica,
Fulgusorii si alte elemente ale lumii din jur sunt simtite de Radu ca fiinte vii (autorul le
ortografiaza cu majuscula) adevereste acea contopire a scriitorului cu copilul, fara de care
contactul cu destinatarul operelor sale nu este posibil.
Pentru Radu totul e insufletit, viu, simte, se bucura, se intereseaza etc. Textele sunt de o
naivitate desavarsita, psihologia personaju lui este a copilului curajos, iscoditor, inventiv,
visator, exprimarea autorului nu tradeaza niciodata prin nimic felul copiului de a intelege si
explica lucrurile: casele si-au tras cusme albe pe ochi.
Copilul umanizeaza elementele lumii, personifica intens, pentru dansul metafora este ceva
obisnuit; lumea i se dezvaluie in culori proaspete, pitoresti; am putea spune ca scriitorului
pentru cei mici, iar de altfel nu numai acestuia, i se cere doar sa nu tradeze copilul din el. Or,
Spiridon Vangheli era, de la inceputul creatiei sale, copilul care intelegea ca intregul univers
este o coliba albastra, acoperita de cer. Nu maturul din scriitor, ci copilul din sufletul lui se
exprima absolut spontan, firesc, pitoresc si memo rabil : Ma cheama Radu. Am trei ani.
Noaptea dorm in casa, iar ziua traiesc in coliba albastra. Si Casa, si Pomul, si Vantul, si
Iazul,si Soarele traiesc cu mine in coliba albastra sau: Rodica e noua, nu demult am adus-o
acasa. Am dat pe dansa flori eu un brat si tata un brat. Rodica e mica, dar poate sa rada
singura. Are si doua urechi. Cu dansele incalzeste perna.
Prin aceasta modalitate fireasca si concomitent desavarsita sub aspect artistic, la care apelase
cu un enorm succes Ion Druta in Frunze de dor (1957) plasmuindu-lpe Trofimas si Grigore
Vieru in Alarma in acelasi an, Spiridon Vangheli a depasit in chip cate goric si magistral
istorisirile anoste, plictisitoare, impregnate de povete si indemnuri menite sa instruiasca si sa
educe . Caracterul instructiv si cel educativ al operelor sale este cu mult mai mare, mai
puternic, acesta fiind instructiv-estetic si, respectiv, educativ- estetic.
Activitatea de mai incoace a lui Spiridon Vangheli este marcata de crearea unui personaj
devenit curand o emblema sugestiva a Copilului Guguta. Din suita de carti care il au drept
protagonist se desprinde imaginea unui baietel inzestrat cu o minte sclipitoare, in ganduri si
actiuni manifestandu-se prin spontaneitate si caracter imprevizibil, exprimarea sa neinde
partandu-se in principiu de aceea a confratelui mai mic din miniaturi Radu.
Ca atatea personaje crengiene si folclorice, Guguta este urias prin capacitatea sa de a inventa
parabole in care faptul obisnuit, cotidian, banal chiar se pomeneste hiperbolizat, incadrat
intr-o atmosfera basmica, neverosimila, dar absolut autentica, dupa cum se intampla, de
exemplu, in nuvela Cusma lui Guguta. Protagonistul cartilor lui Spiridon Vangheli este
neastamparat in sensul sanatos al cuvantului, ingenios si stapanit de sentimente vii,
puternice, care se transmit in chip firesc si chiar molipsitor nu numai copiilor.
Dam drept exemplu nuvela Bunelul. Imbinare organica de real si fantastic, ea ne propune o
imagine in miniatura a intregii creatii vangheliene. E pe moarte bunicul lui Guguta, oamenii
vin la el sa-l roage sa transmita rudelor decedate mai demult vesti de aici, de pe pamant. Urla
cainele, Guguta se teme ca o sa inghete bocna sufletul bunelului pana s-a ridica la cer
Pana aici totul se pare natural si ca in viata . Dar Guguta n-ar fi Guguta, daca n-ar pune la
cale niste trebusoare pe cat de nastrusnice, pe atat de magice in acceptia lui. In primul rand,
el ascunde lumanarile, crezand ca fara ele bunicul nu va muri. In randul al doilea, el merge la
moara si porneste sania cu cai inapoi acasa, ghidat de aceeasi convingere ca fara colaci si
paine bunicul nu va muri.
Scriitorul dovedeste ingeniozitate pe masura personajului cand nu spune dintr-o data de ce
anume, cum anume caii au venit singuri acasa.
Cand aude istoria cu sacii care s-au intors singuri de la moara , bunicul prinde suflet . Poate
datorita unui castravete murat pe care il mancase in ajun.
De aici incolo se contureaza cu multa claritate ambele personaje. Guguta este naivul de
totdeauna, dar naivitatea lui e una inteleapta, pe care el o exprima firesc, spontan,
memorabil. La intrebarea bunicului Si cum te-ai dus, bre, tocmai la moara, cand afara era
prapadenie? nepotelul raspunde prompt: Pai noi eram doi, a mers si cainele matale cu mine.
Pe linia ingenuitatii innascute a lui Guguta se inscrie intrebarea pe care i-o
pune Gugutabunicului: Dar tu nu te temeai sa mori, ca asa era o ninsoare?
Nepotul si bunicul sunt adevarate vase comunicante: ori
Guguta a deprins sireteniile nevinovate de la bunic, ori acesta din urma a cazut in mintea
nepotelului, de vreme ce, trecut de optzeci de ani, dupa ce afla ca Guguta ascunsese
lumanarile intr-o manusa , a adus de la deal ghiocei, a inconjurat manusa cu floricele si graia
cu dansa: O venit primavara, Guguta!
Sub influenta nepotelului sau in virtutea metodei de creatie a scriitorului, intemeiata pe
respectarea valorilor etice supreme, care
se cer prezentate in mod ingenios in cartea pentru copii, bunicul se copilareste cand
zugraveste un caine pe casuta ramasa pustie, iar cu vopseaua care ii ramane mai face niste
gaini pe usa de la poarta, ca s-au cam imputinat cele dinauntru .
Bunicul e dincolo de atare ciudatenii si copilarii intelept cand ii lamureste lui Guguta ca
umbla in genunchi prin ograda , deoarece seamana floarea-soarelui si ca in general trebuie sa
faci macar oleaca de lumina pe unde mergi . Vorba citata la urma n-ar fi placuta, daca n-ar fi
pregatita de ocupatia concreta a per sonajului care umbla in genunchi, pentru ca altfel il dor
salele.
Mai mult, cand ograda se lumineaza puternic de la palariile de floarea-soarelui, bunicul
deseneaza un cal, caruia ii pune o stea in frunte , iar lui Guguta ii face un soricel pe cusma .
Steaua si soarele mic sunt doua simboluri, in care ii intuim pe bunic si pe nepotel.
In felul acesta nuvelele lui Spiridon Vangheli isi afirma un solid potential cognitiv,
instructiv, educativ. Guguta, ca de altfel si alte personaje plasmuite de scriitor (Ciubotel,
Titirica), se dovedeste o permanenta a vietii cititorului care nu pregeta sa se aplece asu pra
cartilor ce-i sunt destinate.
Dar Spiridon Vangheli este poet nu numai in sensul ca prozele sale au un caracter prin
excelenta poetic. O intreaga carte Balade confirma alesele sale calitati de poet inspirat,
autentic. Drept ex emplu in aceasta privinta ne serveste balada Salul verde. Este o alegorie,
in centrul careia se afla o mama impovarata cu copii, in numele carora ea se jertfeste pe
deplin. E si balada o impletire ingenioasa de real si fantastic, de vreme ce mama porneste la
curtea Soarelui, trecand prin Tara Pelinului si prin Tara Noptilor, apoi converseaza cu Luna,
care de altfel ii explica metafora scoasa de autor in titlu: Bine, zise Luna,/ Fac pe voia ta,/
Dar sa stii, femeie,/ Ca la fundul traistei/ Este un sal verde / Cand il pui pe umeri,/ Nu te poti
misca .
Mama detesta moartea din considerente etice supreme: Ce sa-i faci, preabuna,/ Salu-i tot al
nostru./ Fiii daca-ar creste/ Si sa-si afle rostul .
Pandita mereu de corbi, intruchipare a fortelor raului, care pana la urma ii fura traista cu
zilele ce-i mai ramasesera, mama este o expresie desavarsita a daruirii definitive spre binele
copi ilor sai.Impresionant este fiul cel mare, unicul care intelege dintr-o data ca mamei ii
ramasesera numai farmaturi de zile .
Balada impresioneaza prin dramatismul ei, prin dialogurile succinte si caracterizante, prin
interogatiile retorice menite sa puna si mai bine in lumina starea mamei. Ca in operele
folclorice, natura participa activ la derularea subiectului (liric), adeverind acelasi spirit
animist, de care sunt patrunse si majoritatea nuvelelor scriitorului, si acelasi zbor indraznet al
fanteziei personajelor autorului, care ii ajuta acestuia din urma sa promoveze in mod capti
vant mesaje etice importante.